Bizantologie

1. Constantin cel Mare, Edictul de la Milano

Edictul de la Milano (la: Edictum Mediolanense) a fost o scrisoare semnată de Licinius și Constantin

I în 313 care garanta toleranța religioasă în Imperiul Roman.
Licinius guverna partea de est a imperiului și Constantin I conducea provinciile din vest. Cei doi s-au întâlnit
în palatul imperial din Mediolanum pentru a sărbători nunta lui Licinius cu sora lui Constantin I și aici au semnat
textul scrisorii.
Edictul de la Milano a marcat în mod tradițional sfârșitul persecuției lui Dioclețian.[1]
Proprietățile creștinilor confiscate, cu toate acestea, nu au fost restaurate până când Edictul de la Milano nu a
fost semnat. Locurile de întâlnire ale creștinilor și alte proprietăți urmau să fie returnate:
„[...] aceleași lucruri trebuie să fie înapoiate creștinilor, fără plată sau orice pretenție asupra unei recompense și fără
nici un fel de fraudă sau de înșelăciune [...]”
A fost în mod impropriu numit edict, de fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor
controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de
la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja
personal pe Licinius în credința creștină.

„Tot atunci, situația creștinilor în Imperiu avea să se schimbe cu totul, fără vreo intervenție în acest sens din partea lui
Constantin. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311, de Galerius. El proclama recunoașterea creștinismului ca
religie și dădea creștinilor dreptul de a se întruni, sub condiția de a nu tulbura ordinea publică; în schimb, creștinii
aveau datoria să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a  statului roman. Explicația emiterii acestui
edict, surprinzător dacă ne gândim că mai înainte de anul 311, Galerius îi persecutase cu asprime pe creștini, trebuie
căutată, poate, în starea de derută în care acesta se găsea în acel moment, atins fiind de o boală necruțătoare, de pe
urma căreia avea să și moară în scurtă vreme: este de crezut, de asemenea, că romanii începuseră să se sature de
atâtea persecuții, vădit zadarnice, împotriva creștinilor. Oricum, adevăratul edict de toleranță este cel al lui Galerius,
iar tradiția care stăruie să-i transfere meritul asupra așa numitului - în chip impropriu, cum vom vedea - «edict din
Milan» nu este conformă cu realitatea.[2]”
—Paul Lemerle, Istoria Bizanțului

2. Favorizarea bisericii de catre Constantin, Sinodul 1

Ecumenic.
Primul Sinod Ecumenic a avut loc la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) în anul 325 d.Hr. și a instituit regula pentru
toate Sinoadele Ecumenice ulterioare. A abordat în primul rând problema arianismului,
arianismului, ( "A fost un timp când Fiul nu era", adică Tatăl a existat înainte de, și fără, Fiul. Fiul nu este de
aceeași natură cu Tatăl, dar se deosebește de celelalte creaturi. El e cea dintâi dintre creaturi, înțelepciunea
creată sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat celelalte creaturi. Cu alte cuvinte, Fiul lui
Dumnezeu nu ar fi fost din veșnicie, ci Fiul ar fi fost o ființă creată și subordonată lui Dumnezeu Tatăl. )
stabilind o primă formă a Crezului de la Niceea și o primă regulă pentru calcularea datei Paștilor ( sau
"Pascalia"). Este cunoscut și ca Primul Sinod de la Niceea.

Deschiderea Sinodului
Sinodul a fost convocat în anul 325 de către sfântul împărat Constantin cel Mare. Acesta, având ca prioritate
unitatea Imperiului Roman, i-a chemat pe episcopii Bisericii să se reunească spre a tranșa ampla dispută
asupra ereziei arianismului, doctrină conform căreia Iisus Hristos ar fi fost o creatură (prima creație a lui
Dumnezeu), iar nu născut din veșnicie și Dumnezeu adevărat.
Sinodul ar fi trebuit să se țină la Ancyra, dar locul de desfășurare a lucrărilor acestuia a fost mutat de Constantin
la Niceea (mult mai aproape de reședința imperială din Nicomidia), astfel încât împăratului să îi fie mai ușor să ia
parte la Sinod. Conform tradiției, Primul Sinod de la Niceea s-a întrunit la 20 mai în anul 325. Ceva mai
devreme, în cursul aceluiași an, avusese deja loc un Sinod în Antiohia, prezidat de Sfântul Osius de Cordoba,
care a condamnat doctrina ariană și pe adepții acesteia, numindu-l chiar explicit și pe Eusebiu de
Cezareea (despre care se crede că a avut o atitudine întrucâtva echivocă pe această temă). Când Constantin a
convocat Sinodul la Niceea, el a făcut acest lucru în primul rând pentru a păstra unitatea Imperiului, mai degrabă
decât încercând să influențeze formularea învățăturii Bisericii.
După ce împăratul și-a ținut discursul de deschidere, se consideră că Sfântul Osius este cel care a prezidat
Sinodul, fiind convocat în acest scop chiar de către împărat, care și-l alesese drept sfătuitor în chestiuni
teologice. Teologul și istoricul ortodox Prof. Alexander Schmemann, consideră că împăratul își dorea ca acest
sinod să fie „simbolul și încununarea” victoriei sale asupra lui Licinius și a reunificării Imperiului [1]. În discursul
său de deschidere, Sf. Constantin descrie disputele din interiorul Bisericii ca fiind „mai periculoase decât
războaiele sau alte conflicte; ele îmi provoacă mai multă durere decât orice altceva”.[2]

3. Bizantul, Noua Capitală a imperiului, ultimii ani de domnie a lui

Constantin.

Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional,

pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Denumirea oficială
era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman. Nu există un consens în
ceea ce privește data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284-
305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărțind imperiul în pars Orientis și pars
Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) și a
victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului
Roman în jumătățile de apus și de răsărit. Alții plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat
apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur
împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I și-a
inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs. Cei mai mulți istorici au considerat
schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea
limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească
imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o convenție întrucât
majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina
populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari).

Ultimii ani ai lui Constantin[modificare | modificare sursă]

Botezul lui Constantin

Între 325 și 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica și să folosească resursele statului pentru construirea
de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creștinismul în timpul domniei lui
 Constantin. În Armenia, regele Tiridate III a fost convertit la creștinism, iar regatul său a devenit oficial creștin la
începutul secolului al IV-lea.
La scurt timp după Paștele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a fost botezat de către
episcopul arianist Eusebiu de Nicomedia[20], iar după botez a purtat numai veșminte albe precum ale unui neofit
creștin în locul veșmintelor imperiale.
În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia, azi Izmit, în Turcia. Trupul său a fost
dus cu escortă la Constantinopol și expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial.
Abia pe 9 septembrie 337, Constantin II, Constanțiu II și Constant și-au luat titlul de augustus, împărțind
imperiul.

4. Imperiul Bizantin sub urmașii lui Constantin cel Mare

Constantius II 337 - 361

Imperiul bizantin sub urmasii lui Constantin cel

Mare
 « Inapoi
 Inainte »

Imperiul bizantin sub urmasii lui Constantin cel Mare

Constantin cel Mare fondatorul Imperiului crestin oriental a lasat urmasilor sai ca principala sarcina apararea lui impotriva ereziilor

si a invaziilor barbare. In plus, la moartea sa, Imperiul nu avea inca un Augustus desemnat. In anul 335, cu prilejul sarbatoririi a 30

de ani de domnie, imparatul defunct a impartit Imperiul intre cei trei fii ai sai si cei doi nepoti, fara sa fi indicat fiului cel mare,

Constantin al II-lea, ca ar avea drepturi deosebite. Nepotilor Dalmatius si Hanibalianus li s-a refuzat din start de catre armata un rol

politic. Astfel cei trei frati s-au intalnit la Viminacium, in Moesia Superior si si-au impartit teritoriile mostenite de la tatal lor astfel:

Constantius al II-lea (337-360) a avut mai intai Orientul (Asia Mica, Siria, Palestina, Egiptul) la care se adauga Tracia, iar mai apoi

tot Imperiul. Constantin al II-lea (337-340) primeste Occidentul (Bretania, Galia, Spania), iar Constans (337-350), care avea numai

14 ani primeste Italia, Africa si Illyricul Oriental.

Constans isi fixeaza mai intai capitala la Sirmium, iar mai tarziu la Roma. Cucerind Nordul Italiei, Constantius al II-lea si Constans

domnesc fiecare in buna intelegere, cu toate ca intre ei existau deosebiri de credinta, Constans fiind ortodox iar Constantius al II-

lea arian. Dorinta de a scapa de sub tutela fratelui sau, Constantin al II-lea, il va determina pe Constans sa declanseze un razboi

fratricid, soldat cu moartea celui din urma in anul 350.

Ramas singur imparat Constantius al II-lea are de facut fata unor situatii delicate de natura politicasi militara, atat in Occident cat si

in Orient. Incepand cu anul 338, cand Sapor al II-lea asediaza cetatea Nisibis, conflictul cu persii va fi practic permanent pana in

350. In ceea ce priveste situatia Imperiului la Dunarea de Jos, putem spune ca sub Constantius al II-lea este continuata politica

dusa de Diocletian si de Constantin cel Mare. El instaleaza noi trupe in Scythia Minor cum ar fi milites primi Constantiniani, la
Noviodunum. In aceasta perioada a fost renovata cetatea Capidava, iar Constantiniana, oras de pe malul Marii Negre, la N. de

Histria, pare sa fi fost refacuta tot acum. O importanta inscriptie descoperita pe teritoriul cetatii Troesmis, ne da amanunte

interesante cu privire la masurile suplimentare intreprinse de Constantius pentru paza acestor locuri de granita. Masura se

impunea pentru a face fata gotilor, care adesea navaleau dincolo de fluviu, treceau Dunarea pe furis, primejduind viata pasnica a

locuitorilor din aceasta zona.

Pe plan religios, Constantius al II-lea a continuat sa sprijine activ crestinismul, dar spre deosebire de tatal sau el a fost adeptul

arianismului. El a cautat sa promoveze aceasta erezie, reusind catre sfarsitul domniei s-o impuna ca doctrina oficiala a Imperiului.

Prin faptul ca a incercat sa impuna o linie de conduita favorabila arienilor, multi l-au considerat interventionist, fiind chiar asimilat cu

"primul caz de cezaro-papism". Cearta dintre niceeni si arieni va continua, Sfantul Atanasie reintors din exil in 338 fiind nevoit sa

faca fata reactiei violente a arienilor. Acestia din urma se vor imparti tot acum in doua grupe: semiarienii, care admiteau numai o

asemanare intre Fiul si Tatal, numiti eusebieni deoarece il aveau in frunte pe Eusebiu de Nicomidia si arieni radicali, sau

eunomieni, de la numele conducatorului lor Eunomiu; acestia din urma considerau ca intre Tatal si Fiul exista o deosebire

fundamentala, de substanta. Prin hotararea imparatului, Sf. Atanasie este alungat iar in locul sau este pus Grigorie. Atanasie fuge

in Italia, unde cere ajutorul papei Iulius, care il gaseste nevinovat (340). In Orient, episcopii tin mai multe sinoade, in care se

incearca alcatuirea unui Crez propriu. In Occident, papa il convinge pe Constans sa faca presiuni asupra fratelui sau Constantius al

II-lea, pentru a fi convocat un sinod care sa discute cazul lui Atanasie. In 342 sau 343 are loc un sinod la Sardica (Sofia), la care

participasi Atanasie. Din cauza neintelegerilor reprezentatii celor doua parti a Imperiului se aduna separat. Occidentalii il declara pe

Atanasie nevinovat, iar orientalii dupa mai multe sedinte se muta la Adrianopol, unde il condamna pe Atanasie si alcatuiesc un nou

Credo. La moartea lui Grigorie in 345, sub presiunea fratelui sau, Constantius permite lui Atanasie sa-si ocupe scaunul din

Alexandria. Din pacate lucrurilor nu se vor opri aici, in urma sinodului de la Rimini din 356 cu episcopii occidentali, Constantius al II-

lea il va exila pe Atanasie pentru a treia oara. Tot sub presiunea lui Constantius al II-lea, la un alt sinod de la Seleucia din

Palestina, se va adopta ca formula de credinta oficiala arianismul.

In ceea ce priveste atitudine fata de paganism putem spune ca succesorii lui Constantin cel Mare au fost mai degraba defavorabili,

dar masurile lor au fost de multe ori lipsite de coerenta. O lege din vremea lui Constant din 341 prevedea abolirea superstitiilor si a

sacrificiilor, fara a fi vorba aici de o interdictie absoluta a tuturor cultelor pagane; era vorba probabil de o reinnoire a prevederilor din

vremea lui Constantin cel Mare privind sacrificiile sangeroase si alte practici pagane.

Constatius al II-lea moare in 361 intr-o lupta cu varul sau Iulian, cel care ii va fi succesor.

5. Iulian Apostatul 361 - 363

Solidus (monedă de aur de 4,28 grame) avers: FL CL IVLIA-NVS P P AVG[3], capul lui Iulian Apostatul purtând o diademă de
perle, spre dreapta; revers: un soldat roman în armură ține de păr un prizonier îngenuncheat;
circular: VIRTVS•EXERCITVS•ROMANORVM[4]; în exergă: *SIRM (marcă a monetăriei de la Sirmium)
Flavius Claudius Iulianus (n. 17 noiembrie 331 e.n.,[1] Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit – d. 26
iunie 363 e.n.,[2] Mesopotamia) a fost un împărat roman care a domnit între 361 - 363, el fiind ultimul împărat
roman păgân.

Viața[modificare | modificare sursă]
Născut la Constantinopol ca fiu al lui Iulius Constantinus (fratele vitreg, asasinat în 337, al lui Constantin cel
Mare), Iulian este elev al lui Libanios și Maximos din Tyr. A abandonat religia creștină în 351 în favoarea
unui monoteism neoplatonician. La 6 noiembrie 355 este desemnat de împăratul Constantin II caesar al
provinciilor din Occident.
În februarie 360, la Luteția (astăzi, Paris), trupele din Occident îl proclamă împărat. După moartea lui Constanțiu
al II-lea, la Tarsos (3 noiembrie 361), Iulian este recunoscut ca unic împărat al imperiului și vine la
Constantinopol. Scurta lui domnie stă sub semnul reacției anticreștine și încercărilor de reînviere a cultelor
păgâne, a obiceiurilor și moravurilor străbune. Adoptă edicte anticreștine, care-i aduc cognomenul de Apostatul.
Posesor al unei vaste culturi filosofice și filologice, Iulian a lăsat o bogată și multilaterală operă literară scrisă
în limba greacă.
Rănit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tigru, Iulian moare câteva zile mai târziu, la 26 iunie 363. Cu el se
sfârșește dinastia întemeiată de Constantin cel Mare.

Încercarea de a reconstrui Templul din Ierusalim[modificare | modificare sursă]

În 363, nu cu mult timp înainte ca Iulian să părăsească Antiohia pentru a lansa o campanie împotriva Persiei, ca
urmare a efortului său de a promova alte religii decât creștinismul, a ordonat reconstrucția templului.[5] Un prieten
personal al lui, Ammianus Marcellinus, a scris despre acest efort:
„Iulian s-a gândit să reconstruiască cu o cheltuială extravagantă Templul care să fie mândria Ierusalimului încă o dată
și l-a angajat în acest sens pe Alypius din Antiohia. Alypius s-a apucat puternic de lucru și a fost secondat de
guvernatorul provinciei atunci când bile înspăimântătoare de foc au distrus fundațiile. Aceste [bile] și-au continuat
atacurile până când muncitorii, după încercări repetate, nu s-au mai putut apropia mai mult și s-a renunțat la această
încercare.”

—Ammianus Marcellinus

Eșecul de a reconstrui Templul a fost atribuit unui cutremur din Galileea din 363 și ambivalenței evreilor în
legătură cu acest proiect. Sabotajul este o posibilitate, dar și un incendiu accidental. Intervenția divină a fost
explicația preferată în rândul istoricilor creștini ai timpului.[6] Sprijinul lui Iulian acordat evreilor, venind după
ostilitățile manifestate de împărații dinaintea sa, au făcut ca creștinii să-l numească „Iulian Păgânul” (sau
Apostatul - Apostazia este un termen care se referă la renunțarea formală la o religie anumită de către o
persoană sau mai multe).[7]

6. Imperiul Bizantin sub Împăratul Valens 367 - 378

                             
  

 
4. Constantius Chlorus  

                 

 
2. Julius Constantius  

                       
  

 
5. Flavia Maximiana Theodora  

                 

 
1.Julian  

                             
  

 
6. Julius Julianus  

                 

 
3. Basilina  

                       
 

 
7. (Necunoscut)