Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Jurnalism și Științe ale Comunicării

Departamentul Teoria și Practica Jurnalismului

Premisele apariției presei tipărite în lume

Referat
la disciplina
Presa tipărită

Realizat:
Socolovschi Daniela, anul I, grupa 162

Verificat:
Mariana Toacă

Chișinău 2017
 Premisele apariției presei tipărite în lume

Una dintre cele mai fascinante invenţii ale lumii occidentale, tiparul lui
Johann Gutenberg, nu are o dată precisă de naştere. Pentru unii autori, tiparul a
apărut în 1434, pentru alţii, în 1438, în vreme ce ultimii datează invenţia în 1439.
Sunt indicaţi şi anii 1435 şi 1436 ca fiind anii de debut ai tiparului european. Şi
locul apariţiei este notat de unii la Mainz şi de alţii la Strasbourg

STRASBOURG, 1438: TULBURÃTOAREA INVENTIE A LUI

GUTENBERG: TIPARUL

Odată cu Gutenberg, Europa intră în faza tehnologică a progresului, fază în care

schimbarea însăşi devine norma arhetipală a vieţii sociale. Tipografia a tins să transforme
limbajul dintr-un mijloc de percepţie şi explorare într-un bun de consum transportabil.
Tiparul nu este numai o tehnologie, ci el însuşi este un izvor de materie primă sau o
materie primă, ca bumbacul, lemnul sau radioul; ca orice materie primă, el structurează
nu numai raporturile intersenzoriale ale individului, ci şi modelele interdependenţei
colective”1.
Dar înainte de a urmări efectele tiparului în societăţile occidentale care l-au
adoptat cu frenezie, ca instrument ce a contribuit substanţial şi profund la evoluţia
omenirii către modernitate, să urmărim, în termeni generali, principalele etape din istoria
comunicării umane. Fiecare autor care s-a aplecat asupra studiului comunicării a propus
ori a adoptat o anume perspectivă istorică, delimitând, în funcţie de criteriile utilizate,
etapele dezvoltării acesteia. Deşi comunicarea, ca proces conştient şi intenţional, ocupă,
în istoria umană, pe axa timpului, un segment nu foarte amplu, studiul proceselor de
comunicare a devenit o preocupare esenţială a vieţii intelectuale a ultimilor cincizeci de
ani. Şi totuşi, înţelegerea acestor procese, în puncte vitale ale exprimării contemporane,
pare a fi la început de drum. Şi aceasta, în special, datorită particularităţii comunicării de
a invada întreaga structură a societăţii moderne şi de a lansa, cu o periodicitate din ce în
ce mai severă, provocări interpretative şi de cogniţie, mai ales la nivelul efectelor sale.
Studiul comunicării contemporane, şi prin implicarea atâtor specializări (de la sociologie
şi lingvistică, până la informatică şi psihologie), este poate cel mai palpitant excurs
intelectual al momentului actual al umanităţii, asupra căruia apasă urgenţe dintre cele mai
divergente. Spre exemplu, lipseşte din bibliografiile ştiinţifice o analiză din perspectivă
comparatistă a mediilor internaţionale. Apoi, se studiază mai puţin, peste tot în lume,
influenţa societăţii asupra mass-media, în comparaţie cu efectele media – puncte de reper
în cercetarea mediatică, dictate de urgenţele sociale. Deasemenea, sunt, în general, puţin
studiate relaţiile reciproce care s-au stabilit (şi se remodelează în mod continuu) între cele
mai importante componente media. Acum, când piaţa mediatică devine tot mai exigentă
şi mai precisă în dorinţe, mai critică şi mai puţin dispusă a recepta fără un temei riguros
mesajele, cercetarea din acest unghi va fi nevoită să înainteze destul de repede. De fapt,
încercări teoretice pe acest gingaş teritoriu s-au petrecut încă de multă vreme, dar în
prezent, viteza evoluţiei raporturilor mass-media cu indivizii, subgrupurile şi chiar cu
societatea în întregul ei, reclamă studii amănunţite pe fiecare segment de interes în parte.
Acum nu se mai vorbeşte la nivel general despre piaţa mediatică, nici măcar numai
despre segmente de piaţă, ci despre “nişe” de piaţă sau chiar despre individualizarea
1
receptării. Încă mai primează (şi este deocamdată firesc) în cercetarea contemporană
studiile asupra efectelor mass-media, dar accentul s-ar putea muta, cu destulă
probabilitate, înspre “vizualizările” extrem de nuanţate ale raporturilor dintre medii şi,
poate, mai ales către posibilităţile de alternare benefice în plan psihologic individual.
Din multele propuneri de etapizare a evoluţiei comunicării umane, optăm pentru
aceea operată de Melvin L. DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach, urmărindu-i sumar cadrele
generale. Iată cele şase etape, pe care autorii le numesc epoci 2:
1. epoca semnelor şi semnalelor Unul dintre primii noştri strămoşi – homo habilis
– a apărut în urmă cu două milioane de ani şi, abia după aproximativ un milion de ani, a
reuşit să stăpânească focul, după cum relevă rămăşiţe descoperite pe teritoriul Chinei. Cu
aproximativ un milion şi jumătate de ani în urmă, un alt hominid – homo erectus –
folosea topoare cioplite din piatră şi avea volumul creierului de 600 centimetri cubi.
Semnele şi semnalele erau, de fapt, mârâieli, mormăieli. De asemenea, era prezent
limbajul corpului: semnale făcute cu braţele sau cu mâinile. Mesajele erau, deci, simple şi
transmise într-un ritm lent.
2. epoca vorbirii şi a limbajului Oamenii de Cro Magnon au fost aceia care au
introdus arta, prin sculpturi în os, piatră şi fildeş şi prin picturi, descoperite în Spania şi
sudul Franţei, reprezentând animale. Aceştia aveau capacitatea de a vorbi, structura
craniană, limba şi laringele fiindu-le foarte apropiate de ale omului modern. Vorbirea a
apărut acum 35.000-40.000 de ani, iar oamenii care o puteau folosi erau asemănători,
fizic, celor de astăzi. Sunt opinii care susţin că, deşi mai robuşti, oamenii de Neanderthal
au dispărut pentru că nu au trecut graniţa epocii semnelor şi semnalelor, necunoscând
vorbirea şi limbajul. Această epocă se întinde, cu aproximaţie, până în anul 5.000 î. H.
3. epoca scrisului
a) Pictograme convenţionalizate Primele inscripţii, care pot primi semnificaţii
anume, apar în Mesopotamia şi Egipt, în urmă cu şase mii de ani, după crearea unor
semnificaţii standard, convenţii de reprezentare, care au permis stocarea informaţiilor.
Aşa sunt cunoscutele glife egiptene, întâi sculptate în piatră, apoi desenate şi pictate, acest
sistem pictografic fiind asemănător limbii chineze. Pentru a putea înţelege (descifra?)
mesajul, era necesară stăpânirea unui mare număr de pattern-uri (acţiuni repetitive), iar
scribii erau aceia care studiaseră îndelung simbolurile prin care se codificau mesajele în
hieroglife pentru uzul exclusiv al clasei bogate.
b) Scrierea fonetică Sumerienii, care trăiau în nordul Golfului Persic, au descoperit
scrierea cu beţe pe plăci de lut moale, scriere numită cuneiformă, bazată pe reprezentări şi
imagini. Ei au creat, mai târziu, câte un simbol pentru fiecare sunet, simplificând, astfel,
scrierea care, până atunci (aprox.1700 î. H.), se bazase pe simbolizarea fiecărui obiect sau
idei. Scrierea alfabetică s-a conturat la o mie de ani după apariţia celei fonetice şi utiliza
aproape o sută de caractere. Astăzi folosim 28 de caractere, în limba română, şi 26, în
limba engleză. În anul 500 î.H., grecii aveau un alfabet mult folosit, ei standardizând şi
simplificând sistemele vechi. De aici, modificat, acest alfabet a evoluat la Roma, fiind
acelaşi pe care-l utilizăm astăzi, după o istorie care a început înainte cu 70 de milioane de
ani.
c) Importanţa mijloacelor portabile Dificultatea transportului hieroglifelor şi
cuneiformelor, suportul lor fiind din piatră şi lut, a dus la preocuparea de a găsi materiale
mai uşoare care să servească drept suport pentru scriere, egiptenii descoperind, în jurul
anului 2500 î. H., papirusul din trestie, folosit, de la început, de către armată şi
administraţie. Mayaşii au descoperit că se poate scrie foarte bine (şi chiar au realizat
2
primele cărţi netipărite) pe scoarţă tratată de ficus.
S-au putut, astfel, transmite mult mai simplu învăţătura, sfaturile medicale, adică întreaga
cultură a epocii – moştenirea culturală.
4. epoca tiparului
a) Presa şi caracterul mobil Prima carte din lume a fost Diamond Sutra, în China,
în anul 868 d. H. În 953, operele lui Confucius sunt imprimate pe plăci de lemn gravate
în relief. Apoi, în 1038, chinezul Pi Shang inventează tipografia în care fiecare semn
apare în relief pe un suport. Însă tiparul chinezesc nu utiliza litere din metal
independente. Caracterele descoperite de aurarul Gutenberg, după multe experimente,
vreme de 20 de ani, au fost unice în istoria de până atunci. El a realizat câte o ştanţă din
oţel pentru fiecare literă, apoi a ştanţat imaginile literelor într-un metal mai moale (alamă)
şi în jurul acestor imprimări a făcut matriţe din lut. În aceste matriţe din lut a turnat, apoi,
plumb topit, obţinând, pentru fiecare literă, mulajul ei. Literele puteau fi, acum, aranjate
astfel încât să formeze cuvinte, matriţele permiţând reutilizarea pentru turnarea oricâtor
litere. Peste aceste cuvinte, bine legate, se putea da un strat de cerneală, iar prin presarea
hârtiei sau a pergamentului se obţinea pagina tipărită. Gutenberg a folosit o presă mare
pentru vin pe care a adaptat-o pentru presarea pergamentului peste cuvintele viitoarelor
pagini. Se obţineau pagini curate (prin ecrane de protecţie) şi fără greşeli, Biblia cu 42 de
rânduri tipărită în 1455 stând mărturie peste timp pentru “arta” sa.
b) Răspândirea educaţiei Începutul secolului următor descoperirii lui Gutenberg a
fost marcat de febra apariţiei cărţilor în toate limbile europene, care, firesc, puteau fi
citite numai de aceia care ştiau carte. Fiind mai ieftine acum, cărţile au mărit interesul
pentru învăţătură, modificând încet-încet mentalităţile şi distribuţia elitelelor. Tot în
secolul al XVI-lea se naşte şi ideea presei.
5. epoca mijloacelor comunicării de masă Mijloacele comunicării de masă au
accelerat ritmul vieţii umane, accelerând şi ritmul de comunicare. Presa de masă,
cinematograful, radioul şi televiziunea, ultimele trei fiind toate datorate primei jumătăţi a
secolului au produs mutaţii culturale, sociale, politice şi economice de o complexitate
care în continuare este un obiect de interes pentru numeroase studii pe plan mondial. În
anii ’70, televiziunea a atins, în lumea occidentală, nivelul de saturaţie, după ce acelaşi
nivel fusese atins şi de radio, cu un deceniu şi jumătate înainte.
6. epoca mijloacelor de comunicare computerizate Multiplicarea computerelor pe
întreg globul a făcut să se vorbească, deja de multă vreme, despre o “societate a
informaţiilor”. Tehnologia înaltă modifică în mod continuu comunicarea la toate palierele
existenţei umane, remodelând sferele de interes, raporturile cu (şi din) spaţiul public,
opţiunile posibile privitoare la organizarea timpului liber, gestiunea posibilităţilor
multiplicabile de divertisment şi de evaziune. În acest context apar fenomene noi, extrem
de interesante şi de nebănuit cu doar puţină vreme în urmă. Graniţele dintre distracţie şi
muncă s-au modificat şi se modifică încă (ba chiar în unele zone dispar de-a dreptul),
datorită noilor forme de comunicare: “Cultura rămâne destul de profund legată de
distracţii; dar dezvoltarea reţelelor de comunicare tinde – şi va tinde din ce în ce mai mult
– să transforme sensibil formele acestei legături; în plus, pentru anumite categorii sociale,
frontierele între muncă şi distracţii tind să se modifice, dacă nu chiar să se şteargă, odată
cu apariţia unor noi mijloace de comunicare. Aceste elemente, adăugate altor câtorva,
sunt pe cale să transforme consumul cultural; incontestabil, de la începutul anilor ’80, a
început o perioadă nouă”3.

3
 Primele ziare în lume

Primul săptămânal se tipăreşte la Strasbourg în august 1609, cu titlul Aviso-Relation

oder Zeitung. Pare, probabil, curios, dar, în marile capitale Londra şi Paris, presa îşi va
face apariţia mai târziu.
În Franţa, în 1611, a fost tipărit Mercure Français, cu o “periodicitate” anuală.
În Anglia, tiparul a fost cunoscut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, dar abia în
1621 apar primele publicaţii, care se numeau corantos şi conţineau chiar şi informaţii
externe. Primul săptămânal englez se publică în Londra în 1622. De la început,
publicaţiile au fost atent supravegheate de către guverne, fără a căror permisiune nu
puteau nici să apară. La Paris, primul periodic săptămânal iese pe piaţă la 30 mai 1631
şi avea titlul La Gazette, reluând, pe franţuzeşte, numele publicaţiei veneţiene Gazeta,
care apăruse, deja, în secolul al XVI-lea şi care este considerată de mulţi ca fiind
punctul de început al presei europene moderne. La Gazette era publicată de un medic
protestant, originar din Laudun, om cu multă imaginaţie, energic, şi, a reţinut istoria,
cu foarte mult şarm, pe nume Théophraste Renaudot. După Paris, presa periodică îşi
face apariţia în Italia şi în Spania. În Florenţa, primul săptămânal se tipăreşte în 1636,
la Roma în 1640, iar la Madrid în 1661. În Rusia, la Sankt Petersburg, în 1703, ţarul
Petru I îşi tipăreşte un ziar al său. Imediat după primii paşi, presa îşi multiplică aria de
preocupări, ajungând, într-o perioadă de timp limitată, la o diversitate de teme:
economice, militare, politice, culturale etc., specializarea afirmându-se încă din zorii
jurnalismului. Astfel, în 1665, deja, la Paris, debutează Journal des savants, care
devine etalonul publicaţiilor culturale.

Bibliografie

B e r n a r d M i è g e –– Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Ed.

Polirom, 2000, p.25
M a r s h a l l M cL u h a n –– Galaxia Gutenberg, Buc., Ed. Politică,
1975, p.450
M e l v i n L. D e F l e u r & S a n d r a B a l l –R o k e a c h –– Teorii ale
comunicării de masă, Iaşi, Ed. Polirom,1999, pp.21-38