MONEDĂ ŞI CREDIT

Capitolul 1
PROVENIENŢA ŞI ESENŢA CONCEPTUALĂ 1

A MONEDEI ŞI IMPACTUL ACESTEIA

ÎN ECONOMIE

Unităţi de conţinut:
1.1 Delimitări între conceptele: monedă şi bani.
1.2 Apariţia, esenţa şi etapele parcurse în evoluţia schimbului.
1.3 Caracteristicile şi calităţile monedei.
1.4 Puterea de cumpărare a banilor.
1.5 Rolul monedei în economia contemporană.

Obiectivele studiului:

 să recunoască conceptele de bază cu privire la evoluţia şi formele schimbului;

 să utilizeze corect noţiunile de schimb, valoare, valoare de întrebuinţare, valoare de schimb;
 să definească noţiunile de bază cu privire la bani şi monedă şi să distingă asemănările şi deosebirile
dintre aceste două componente;
 să distingă caracteristicile banilor;
 să structureze într-un discurs cunoştinţele despre etapele parcurse în evoluţia banilor;
 să structureze într-un discurs cunoştinţele despre evoluţia formelor de schimb;
 să ilustreze rolul şi esenţa banilor în economia naţională.

Cuvinte-cheie:

Bani, monedă, troc, bani-marfă, mijloc de schimb, valoare, valoare de întrebuinţare, valoare de schimb,
cvasimonede, puterea de cumpărare a monedei.
MONEDĂ ŞI CREDIT
1.1. Delimitări între conceptele: monedă şi bani

Banii sunt cunoscuţi încă din Antichitate şi au apărut ca rezultat al dezvoltării forţelor productive şi 2
relaţiilor de marfă. Economia naturală se caracterizează printr-un nivel scăzut de dezvoltare a forţelor de
producere şi, de aceea, tot ce se producea, de obicei, şi se consuma.
Pe parcursul perioadei de aproape trei milenii, conceptul de „monedă” şi-a găsit reflecţie în
numeroase definiţii şi interpretări. Tratările au evoluat în timp, oglindind transformările cantitative şi
calitative ale economiei, dar şi ale societăţii, în ansamblu.
Deşi moneda face parte din viaţa noastră de zi cu zi şi toată lumea o cunoaşte şi o utilizează, puţine
alte definiţii au iscat controverse mai mari. Atât definiţia, cât şi apariţia şi evoluţia monedei diferă ca
abordare de la un autor la altul.
În limbaj curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât termenul de „bani”, cât şi cel de
„monedă”.
Termenul de monedă, folosit în special în limbajul poporului francez, englez, italian, desemnează,
potrivit definiţiei dată de dicţionarul „Larousse”, „o piesă de metal, emisă de autoritatea suverană,
pentru a servi ca mijioc de schimb”.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul monedă provine din latinescul moneta, participiul trecut
feminin al verbului moneo, care înseamnă a prevesti, a avertiza. Conform unei legende, prima monetărie
romană a funcţionat, o vreme, în templul de pe Capitoliul din Roma, dedicat zeiţei Juno – sau Iunona
(soţia lui Jupiter), care era numită, în scrierile vremii, şi Juno – Moneta, plecând de la capacităţile
atribuite de a prezice evenimentele (trimiterea fiind facută la prezicerea atacului galilor asupra Romei).
Aici se pare că au fost bătute piese de metal pentru a celebra victoria Romei asupra regelui Epirului în
anul 275 î.Hr. (după alte surse, în anul 269 î.Hr.) [98, p.12] .
În limba română în prezent întâlnim, aparent contradictoriu, termenii monedă, monetar şi monetărie,
iar explicaţia constă în originea lor diferită: cuvântul moneda provine din greaca veche, iar monetar şi
monetărie – din limba latină. Deşi, în trecut, s-a folosit (şi) termenul latin de moneta (din care derivă
termenii monetar şi monetărie), Academia Română a recomandat folosirea termenului de monedă [98,
p.9].
În limbajul altor popoare: român, rus, german, se utilizează cu aproximativ acelaşi sens, termenul
„bani”.
Conform unor opinii, termenul de ban provine de la dinarul banal (bătut de banii Sloveniei în
perioada 1255-1349), care a circulat mult timp şi pe teritoriul Basarabiei (Republica Moldova de azi).
Treptat, denumirea a fost extinsă şi asupra altor tipuri de dinari, desemnând orice monedă cu o anumită
greutate şi calitate [49, p.42].
În sens strict, noţiunea de bani nu se identifică cu cea de monedă, cea dintâi fiind, pe de o parte,
mai cuprizătoare, iar pe de altă parte, mult mai veche; banii reprezintă o denumire generică pentru toate
felurile de monede şi semne de valoare, în timp ce moneda reprezintă doar un anumit tip de bani [97,
p.12].
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin bani se înţelege „echivalentul general al
valorii mărfurilor; moneda de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de schimb şi de plată”.
În accepţiunea strictă, restrictivă, moneda presupune doar o parte a banilor, pieselor metalice,
indiferent dacă au valoare proprie deplină sau nu (aceasta este inferioară valorii nominale).
Moneda este o piesă metalică, de o anumită formă, dimensiune, greutate, dintr-un anumit aliaj, cu
puritate prestabilită (cu un anumit titlu), cu însemne specifice, care circulă ca bani într-un areal dat, pe
baza unui acord de voinţă sau impusă, fiind emisă (bătută) de către o autoritate monetară.
MONEDĂ ŞI CREDIT
Banii sunt o denumire generică pentru toate felurile de monede şi de semne de valoare. Din
multitudinea definiţiilor date banilor, se desprind două idei dominante:
3
 una – care consideră banii o marfă cu însuşiri speciale, desprinsă din lumea diversă a mărfurilor şi
având o existenţă obiectivă;
 şi alta – după care banii sunt o expresie a voinţei oamenilor, un semn sau o creanţă asupra
emitentului sau economiei, deci un instrument cu însuşiri subiective.
Din definiţii rezultă că între cele două noţiuni există diferenţe cantitative şi calitative, astfel:
 noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât cea de monedă, întrucât
înglobează mijloacele de schimb;
 noţiunea de monedă este denumirea generică acordată pieselor metalice.
Din această abordare conchidem că noţiunea de monedă nu se identifică cu banii, aceasta
reprezentând doar o parte a masei băneşti.
La conturarea diferenţei dintre monedă şi bani contribuie şi alte argumente:
 banii sunt o marfă; prin urmare, sunt un bun economic, rezultat al unor legi obiective;
 o monedă, în schimb, este un acord de voinţă dintre oameni, pe de o parte, şi presupune existenţa
autorităţii emitente, care decide cu privire la forma monedei şi-a metalului din care este confecţionată.
Din multitudinea de definiţii elaborate, vom reda în continuare doar câteva, date de unii cercetători
ai monedei.
Prima încercare de a defini moneda aparţine lui Aristotel, care în „Politica” prezintă moneda ca o
materie utilă prin ea însăşi, uşor de a o folosi în diferite nevoi ale vieţii. Ea poate fi metal, fier, argint sau
orice altă substanţă căreia i se va determina mai întâi dimensiunea şi greutatea.
Platon defineşte moneda mai puţin precis, concepând-o ca fiind bătută din metal nepreţios.
Jean Baptiste Say spune că, dacă există în societate o marfă care să fie apreciată şi căutată nu din
cauza serviciilor sale, ci din cauza calităţii de a i se putea da o cantitate, a cărei valoare să fie exact
proporţională cu valoarea a ceea ce voim să avem, aceasta este moneda.
Aupetit, în lucrarea ,,Théorie de la Monnaie”, defineşte moneda ca fiind capital permanent prin
intermediul căruia se efectuează toate schimburile.
Walras, în lucrarea ,,Elements d'économie pure”, spune că se poate defini situaţia unei pieţe
raportând valoarea tuturor mărfurilor la valoarea numai a uneia din ele. Această marfă se numeşte
numerar.
Economistului german din secolul al XIX-lea Karl Marx afirmă că banii reprezintă o „marfă
specială, separată spontan din lumea celorlalte mărfuri în urma dezvoltării îndelungate a producţiei şi
schimbului de mărfuri, care îndeplineşte funcţia socială de echivalent general al tuturor celorlalte mărfuri
şi de instrument general al schimbului, datorită proprietăţilor sale deosebite”. În continuare, se afirmă:
„Marfa care funcţionează ca măsură a valorii şi, deci, nemijlocit sau prin înlocuitor, şi ca mijloc de
circulaţie este bani”.
J.M. Keynes vede în bani „lichiditate prin excelenţă”, întrucât pot fi schimbaţi oricând, la alegere,
în orice bunuri sau servicii, ei permit stingerea imediată a oricărei datorii, au putere liberatorie deplină şi
imediată.
Adam Smith scria: „Banii sunt instrumentul general al comerţului, prin intervenţia căruia mărfurile
se cumpără şi se vând”.
Celebrul economist american Paul Samuelson susţine că banii sunt un „mijloc modern de schimb şi
unitatea etalon în care se exprimă preţurile şi obligaţiunile”.
În literatura economică americană, banii sunt definiţi ca mijloc de plată pentru mărfuri şi servicii,
mijloc de măsurare a valorii şi mijloc de păstrare (acumulare) a valorii”. Sau o calificare mai puţin
MONEDĂ ŞI CREDIT
riguroasă, însă acceptată în macroeconomie, defineşte banii ca „stoc de active utilizate pentru efectuarea
tranzacţiilor”.
4
Celebrul economist român Victor Slăvescu afirma: „Banul este un bun economic ca oricare altul,
care se deosebeşte totuşi, din punct de vedere economic şi juridic, de toate celelalte bunuri”.
Remarcabilul economist-cercetător Paul Bran scria: „Cercetarea categoriei economice de bani
trebuie să pornească de la un adevăr incontestabil, verificat de practica monetară, şi anume de la faptul că
banul cuprinde două laturi aflate permanent într-o interacţiune dialectică: latura obiectivă, reprezentată de
banul marfă, şi latura subiectivă, sub formă de bani-semn.
Cunoscutul economist-cercetător român Costin Kiriţescu spune: „Banii reprezintă un instrument
social, o formă particulară, imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi
omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul
social al ţării emitente”.
Vestitul economist-cercetător român Vasile Turliuc scrie că: „Banii sunt o convenţie socială –
acceptăm banii ca plată pentru simplul motiv că ne aşteptăm ca şi alţii să-i accepte drept plată – în
consecinţă, banii sunt orice este general acceptat ca mijloc de schimb (în schimbul bunurilor şi serviciilor)
în cadrul unei comunităţi”.
În prezent însă, termenul de monedă se foloseşte în înţeles larg, cuprinzând şi biletele de bancă, şi
banii de cont şi, astfel, noţiunile de bani şi monedă pot fi considerate ca fiind similare.
Din acest punct de vedere, se poate considera că cei doi termeni se aseamănă, ceea ce conduce şi la
similitudinea dintre circulaţie monetară şi circulaţie banească.
Moneda este definită, cel mai adesea, prin funcţiile sale; este vorba deci de o definiţie funcţională
(numită şi tranzacţională), care răspunde la întrebarea – ,,la ce foloseşte moneda?” [99, p.95].
În acest sens, moneda este un mijioc de schimb, este folosită drept etalon al valorii (funcţia de
masură a valorii) şi ca rezervă de valoare. Orice bun care îndeplineşte aceste funcţii este moneda.
O a doua abordare în definirea monedei, definirea statistică, pleacă de la analiza indicatorilor şi
agregatelor monetare. Această abordare, prin prisma agregatelor monetare (a structurii masei monetare în
circulaţie), oferă prilejul formulării a două definiţii ale monedei, în sens restrâns şi în sens larg [30, p.9].
Moneda, în sens restrâns, cuprinde numerarul, depozitele la vedere şi cecurile de călătorie.
Moneda, în sens larg, cuprinde şi alte active, cvasimonetare, fiind ansamblul mijoacelor de plată
general acceptate în schimbul de bunuri şi servicii sau în reglarea unei datorii.
Cvasimonedele (cvasibanii) reprezintă active ce au caracteristici apropiate de cele ale monedei: au
lichiditate mare, pot fi uşor transformate în bani fără o pierdere (substanţială) de valoare. De regulă,
lichiditatea mai scăzută este compensată în mod corespunzător printr-o remunerare.
O a treia abordare a definiţiei de monedă descrie pur şi simplu trăsăturile monedei aşa cum rezultă
din viaţa de zi cu zi. În acest sens, banii sunt o convenţie socială – acceptăm banii ca plată pentru simplul
motiv că ne aşteptăm ca şi alţii să-i accepte drept plată – în consecinţă, orice este acceptat ca mijloc de
schimb (în schimbul bunurilor şi serviciilor) în cadrul unei comunităţi reprezintă bani.
Sintetizând, putem menţiona că, moneda poate fi definită, în general, ca un instrument etalon legal
de plată pentru facilitarea schimbului, pentru acumulări şi stingerea obligaţiilor, măsurător general de
valori, care se bucură de încrederea publică şi poartă girul statului, care atunci când moneda este
confecţionată din metal preţios, îi garantează greutatea şi titlul.
În opinia noastră, moneda modernă este instrumentul economic fundamental creat prin decretare, cu
atribuirea proprietăţilor extrinseci de etalon al valorii şi de mijloc legal de plată, devenit, ca rezultat, şi cel
mai preferabil mijloc de tezaurizare (rezervă) a valorii.
MONEDĂ ŞI CREDIT

1.2. Apariţia, esenţa şi etapele parcurse în evoluţia schimbului

5
Nu se poate aborda chestiunea monedei fără a face, mai întâi, o incursiune în interiorul schimbului de
bunuri şi servicii, şi mai apoi în cel al apariţiei şi evoluţiei banilor.
Schimbul de bunuri şi servicii a fost printre primele nevoi pe care le-a simţit omul, trecând de la
viaţa izolată primitivă la starea de viaţă socială şi civilizată.
Odată cu accentuarea diviziunii sociale a muncii, când omul, în mod conştient şi cu voinţă, începe
să producă bunuri cu intenţia de a le duce la târg sau piaţă, cu scopul de a fi schimbate, el simte lipsa unui
instrument de care să se folosească pentru efectuarea mai uşoară a schimbului.
Prima mare diviziune a muncii, care a avut loc încă din comuna primitivă şi a constat în separarea
triburilor de păstori de triburile de vânători şi pescari, a determinat primele forme de schimb. Aceste
triburi au simţit nevoia să schimbe între ele produsele ce le prisoseau nevoilor curente, iar acest schimb s-
a făcut, la început, bun contra bun sau serviciu contra serviciu (troc).
Accentuarea diviziunii muncii şi înmulţirea bunurilor şi serviciilor produse de om i-a creat acestuia
dificultăţi în efectuarea schimbului de bunuri sub forma trocului şi l-au determinat să caute o modalitate
de efectuare mai uşoară a schimbului şi de stabilire a raportului de valoare dintre bunurile schimbate.
Căutările omului pentru găsirea unei modalităţi mai facile de efectuare a schimbului de bunuri şi servicii
au sfârşit prin descoperirea banilor.
Moneda trebuie să fie acceptată de către toţi, peste tot şi oricând. Este necesar de adăugat că, pentru
a fi acceptată de către toţi, valoarea monedei trebuie să fie fondată pe încrederea pe care o au faţă de ea
purtătorii. Această încredere se manifestă doar în sânul comunităţii monetare, care este, în general,
naţiunea.
Totuşi, anumite instrumente monetare pot fi utilizate în afara frontierelor, căpătând caracterul de
valută (dolar american, euro, liră strerlină, yen japonez etc.).
La schimbul direct, cei care schimbă dau şi primesc bunul din nevoie şi cu intenţia de a-l folosi
direct şi imediat. Fiecare este producător al bunului cedat şi consumator al bunului primit. Pentru niciunul
bunul nu îndeplineşte altă funcţiune şi nu poate fi nici ban, nici monedă.
Acelaşi bun, când amândoi sau numai unul dintre cei ce schimbă, nu-l primeşte cu intenţia de a-l
consuma, ci cu intenţia de a-l folosi în schimb, trecându-l mai departe în schimbul altui bun de care are
nevoie, îndeplineşte funcţia de instrument de schimb, care chiar dacă nu este monedă, este totuşi ban, fiind
în acelaşi timp mijloc de schimb.
După schimbul direct de bunuri a urmat schimbul de bani-marfă, care a evoluat cu timpul, după
nevoi şi după popoare, oprindu-se, în cele din urmă, la un anumit fel de marfă, şi anume la metale,
recunoscute şi întrebuinţate aproape peste tot. Dintre metale, cele mai folosite în acest scop au fost
metalele preţioase.
Renunţarea la diferitele bunuri care au făcut serviciul de etalon de schimb se datorează faptului că
acest sistem de schimb era departe de a satisface cerinţele impuse. Mai întâi, bunul folosit ca atare varia
de la popor la popor. Apoi, natura perisabilă a acestor bunuri, precum şi greutatea de a le deplasa, având
un volum mare pentru valoarea lor, îngreuna mult schimbul.
Faptul de a atribui unui obiect o utilitate sau o funcţiune de intrument de schimb depinde de voinţa
posesorului său. Un obiect care îndeplineşte funcţia de instrument de schimb şi este ban, în nici un caz nu
este monedă. Fenomenele monetare au aspecte atât de variate şi atât de complicate încât părerile
exprimate asupra lor merg până la adversitate. Fiecare priveşte moneda din alt unghi şi o consideră din alt
punct de vedere. După unii, moneda este o realitate căreia trebuie să ne supunem; după alţii, moneda este
MONEDĂ ŞI CREDIT
numai o ficţiune ce trebuie subordonată intereselor noastre. Oricum ar fi privită, moneda rămâne ceva
convenţional, având de îndeplinit anumite funcţii sau, cum spune dictonul englez – „Money is what
6
money does”.
Deci banii apar ca un activ ce poate fi deţinut, pierdut, schimbat.
Schimbul reprezintă mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în direcţia opusă, contra altei
mărfi. El presupune comensurarea mărfurilor de diferit tip, calitate, formă, destinaţie etc. Această
evaluare cerea o bază reală de comparare. Aşa bază poate servi valoarea mărfii, adică cantitatea de muncă
materializată în procesul producerii mărfii şi încorporată în marfa dată.
Munca depusă pentru producerea unei atare mărfi poate varia faţă de cantitatea de muncă
materializată în altă marfă şi, din acest considerent, şi valoarea acestor bunuri este diferită. De aici apare
şi necesitatea utilizării valorii de schimb.
În economia naturală, mărfurile aveau numai valoare de întrebuinţare sau de consum, iar în
economia de schimb, pe producătorul de mărfuri îl interesa, mai întâi, valoarea de schimb sau costul, apoi
cea de întrebuinţare, deoarece dacă marfa nu are valoare de întrebuinţare, nu are rost de a fi produsă.
În procesul schimbului, marfa trebuie să aibă valoare de întrebuinţare pentru cumpărător şi de
schimb – pentru vânzător. Această particularitate a mărfurilor se prezintă ca o unitate de contrarii: unitate
prin faptul că fiecare marfă trebuie să posede ambele valori, iar contrariul se manifestă prin faptul că,
pentru una şi aceeaşi persoană, marfa dată nu poate avea ambele valori.
Se cunosc mai multe forme în evoluţia schimburilor de mărfuri.
1) Prima formă – simplă sau stihiinică, când valoarea de schimb se stabilea în proporţie de 1:1.
Caracteristic acestei formei era:
a) schimbul limitat din cauza nivelului scăzut al producerii;
b) era necesar să coincidă interesele participanţilor la schimb.

Marfa A = Marfa B

Acest tip de schimb are următoarele neajunsuri:

a) nu se ţinea cont de principiul de echivalenţă la schimbarea mărfurilor;
b) în aceste condiţii, nu se asigura accesul liber al oricărui producător la orice marfă ce se
producea în societate (conflictul de interese).
2) A doua formă – completă sau reversibilă, se caracterizează:
a) printr-un flux mare al schimburilor şi mărfurilor produse pentru schimb;
b) în procesul de schimb, o marfă se schimbă pe mai multe mărfuri, exprimând astfel valoarea
lor;
c) schimbul are loc când coincid interesele.
Neajunsul acestei forme constă în faptul că apariţia multor mărfuri echivalente nu a dus la
definitivarea exprimării valorice a valorii fiecărei mărfi.
3) A treia formă – generală, când marfa devine principalul scop al producerii. Odată cu
dezvoltarea schimbului, o marfă, comparativ cu altele, începe să apară mai frecvent pe piaţă. Multitudinea
de mărfuri de pe piaţă îşi exprimau valoarea prin intermediul acestei mărfi.
În această perioadă, fiecare producător tinde spre obţinerea aşa-zisei marfă generală, care era
necesară tuturor. Ca marfă generală se utiliza grâul, sarea, vitele, poadoabele, ceaiul.
Enunţul 1. Presupunem o comunitate compusă din 50.000 de locuitori ce îşi desfăşoară activitatea
între graniţele teritoriului „X”, care nu a cunoscut utilizarea banilor şi n-a avut niciodată relaţii economice
cu alte grupuri sociale.
MONEDĂ ŞI CREDIT
De-a lungul timpului, aici s-au dezvoltat trei activităţi productive: pescuitul, vânătoarea şi cultivarea
cerealelor.
7
Necesităţile consumului zilnic sunt următoarele: 20.000 kg de peşte, 10.000 kg de carne, 30. 000 kg
de cereale (grâne).
Producţia ar putea fi schimbată cu alte tipuri de produse, însă populaţia este mulţumită cu actuala
compoziţie, deci nu există un stimulent pentru dezvoltarea unei ramuri în favoarea alteia.
Pornind de la aceste informaţii, se poate stabili echivalenţa care se practica în cadrul comunităţii:
 1 kg de carne este echivalentul a 2 kg de peşte şi a 3 kg de cereale;
 alternativ, 1 kg de peşte este echivalent cu ½ kg de carne şi cu 3/2 kg de cereale;
 1 kg de cereale echivalează cu 1/3 kg de carne şi 2/3 kg de peşte.
Pe baza acestor raporturi de echivalenţă, fiecare locuitor poate procura celelalte două mărfuri.
Aceste raţii de consum zilnic sunt aproximative. Cel mai important lucru este că fiecare individ al
comunităţii să găsească un alt individ, care să dorească produsele sale, şi care, de asemenea, să deţină
produsele de care are nevoie.
Să presupunem, în continuare, că în cadrul comunităţii s-au înregistrat progrese, şi anume s-a
introdus moneda ca mijloc de schimb şi etalon al valorii. Rolul de monedă revine cerealelor.
Astfel, fiecare producător va accepta grânele în schimbul propriului produs, cunoscând că acestea
pot fi folosite în continuare pentru obţinerea de alte produse. În acest mod, cerealele sunt acceptate ca
mijloc de schimb, chiar dacă vânzătorul de carne sau peşte va deţine o cantitate mai mare decât cea
utilizată pentru propriul consum.
Efectele introducerii monedei
În condiţiile în care grânele sunt considerate mijloc de schimb şi etalon al valorii, se vor produce
modificări ale ocupanţilor în cadrul comunităţii „X”.
Dacă cei ocupaţi cu vânatul şi pescuitul trec la cultivarea de cereale, s-ar ajunge la obţinerea de mai
mulţi bani, în sensul că întreaga comunitate va ajunge să deţină numai cereale. În condiţiile în care
producţia de cereale este în creştere, iar cantitatea de peşte şi carne se află în declin, atunci se manifestă o
sporire a preţului acestor două bunuri (preţ exprimat prin cantitatea de grâne).
 cantitatea zilnică de cereale consumate devine 40.000 kg;
 consumul de carne scade la 5000 kg;
 consumul de peşte scade la 15.000 kg.
Faţă de raporturile de echivalenţă iniţiale, în noile condiţii:
 1 kg de carne este echivalentul a 3 kg de peşte şi a 8 kg de cereale;
 alternativ, 1 kg de peşte este echivalent cu 1/3 kg de carne şi cu 2,66 kg de cereale;
 1 kg de cereale echivalează cu 1/8 kg de carne şi 3 /8 kg de peşte.
Exemplul prezentat constituie o simplificare enormă, dar nu este complet nerealist.
În cadrul societăţilor în care nu se produc cantităţi mari de bunuri, este convenabil a se utiliza un
anumit bun cu rolul de echivalent general al tuturor mărfurilor, deci ca standard al valorii şi ca mijloc de
schimb.
Neajunsul acestei forme este că echivalentele generale nu corespundeau după calităţile lor,
echivalenţei, totodată, erau alterabile şi greu de transportat, fapt pentru care s-au aflat în postura
respectivă nu pentru mult timp.
4) A patra formă – bănească sau monetară, a dus la înlocuirea echivalentului de mărfuri cu cel de
metale preţioase. O marfă, şi anume metalul, îndeplineşte rolul de echivalent general.
Condiţiile necesare pentru ca moneda-marfă să fie echivalent general sunt:
 trebuie să fie recunoscută atât de vânzător, cât şi de cumpărător;
MONEDĂ ŞI CREDIT
 trebuie să posede calităţile fizice speciale: durabilitate, divizibilitate, valoare proprie;
 trebuie să fie un etalon durabil în timp.
8
Dezvoltarea formei lingoului din metal preţios a dus la apariţia monedelor (partea din faţă –
nominalul, cea opusă – stema statului). Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă, iarăşi a devenit
incomodă folosirea monedelor din metale preţioase pentru deservirea afacerilor în legătură cu creşterea
rapidă a numărului afacerilor şi a sumei fiecărei afaceri. În aceste condiţii apare moneda-semn sau acea
monedă propriu-zisă care s-a păstrat până în prezent.
5) A cincea formă – forma de hârtie. Caracteristic acestei forme este că, odată cu trecerea de la
moneda cu valoare intrinsecă la moneda convenţională şi odată cu dezvoltarea decontărilor prin virament,
moneda îşi pierde forma ei de marfă-valoare şi de valoare de întrebuinţare. Moneda convenţională are
numai o valoare de schimb, ceea ce o deosebeşte de o marfă obişnuită.
Sintetizând, putem constata că, după conţinutul lor, banii sunt o marfă. Ca şi mărfurilor, lor le este
specifică şi valoarea de întrebuinţare, şi cea de schimb. Însă în comparaţie cu celelalte mărfuri, banii sunt
o marfă specifică:
 În afară de valoarea de întrebuinţare pe care o au mărfurile, ele mai au şi o valoare de întrebuinţare
globală. Cu ajutorul lor, omul îşi poate satisface orice necesitate.
 Valoarea de schimb a banilor se manifestă prin aceea că ei pot fi schimbaţi pe orice marfă, pe când
valoarea de schimb a celorlalte mărfuri apare numai atunci când ele pot fi schimbate pe piaţă.
Banii asigură fluxul între două valori. Odată cu apariţia banilor, lumea mărfurilor s-a divizat în două:
prima parte reprezintă banii, iar a doua – restul mărfurilor.
Valoarea de consum este concentrată de partea mărfurilor, iar cea de schimb – de cea a banilor.
Mărfurile participante în cadrul schimbului se prezintă ca valori de consum, iar banii – ca un
echivalent al tuturor mărfurilor, prin însăşi valoarea lor.
În concluzie, particularităţile banilor se exprimă prin:
a) banii sunt o marfă evidenţiată stihiinic;
b) banii sunt o marfă privilegiată, care joacă rolul de echivalent general;
c) banii au soluţionat contradicţia dintre valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb, specifice
tuturor mărfurilor, inclusiv banilor.

1.3. Caracteristicile şi calităţile monedei

Aflându-se în centrul vieţii economice, moneda, sub toate formele sale, a devenit, în prezent, un
instrument de utilitate economică pentru toţi agenţii economici.
Moneda prezintă trei caracteristici importante, şi anume:
 moneda apare ca un bun, o marfă, şi reprezintă un drept de creanţă;
 latura juridică a monedei – recunoaşterea oficială a fost şi este necesară pentru ca folosirea
monedei să fie accesibilă fără obiecţii din partea persoanelor care o pot deţine, asigurând şi un control
asupra circulaţiei monetare.
 utilitatea monedei, ca instrument monetar de schimb, decurge din acceptarea generală şi
universală a acesteia de către toţi agenţii economici.
Aceste accepţiuni au la bază trei motivaţii:
 este fundamentul material, potrivit căruia moneda este un bun cu valoare proprie;
 este fundamentul instituţional, conform căruia moneda este un simbol, căruia legea monetară îi
conferă şi conservă valoarea;
MONEDĂ ŞI CREDIT
 este fundamentul psihosocial, potrivit căruia moneda este acceptată ca instrument de schimb şi
de plată. Valoarea ei decurge din încrederea celui care o deţine pentru cel care o emite.
9
Pentru a îndeplini rolul banilor în mod eficient, un activ (formă a valorii economice) trebuie să
prezinte anumite calităţi [46, p. 158-159]:
Acceptabilitate generală – populaţia trebuie să aibă încredere în forma sub care se prezintă banii,
pe care urmează să-i folosească. În caz contrar, banii nu vor fi acceptaţi şi vor înceta să mai fie un mijloc
de schimb. Banii pot fi acceptaţi fie datorită valorii intrinseci pe care o are materialul din care sunt
confecţionaţi (cum a fost cazul monedelor din aur şi argint), fie datorită garanţiei acordate prin lege (cazul
banilor de hârtie, ca monedă fiduciară – bazată pe încredere). Banii trebuie să fie, în general, acceptaţi în
plată, în schimbul oricărui bun sau serviciu, trebuie să existe încrederea utilizatorilor că vor putea folosi
banii mai târziu, ştiind că au fost folosiţi astfel şi în trecut fără probleme.
Durabilitate – societatea va refuza să accepte ceva care se deteriorează rapid sau este perisabil,
deoarece nu va reuşi să acopere intervalul între cumpărare/vânzare, efectuarea plăţii şi utilizarea
ulterioară a banilor pentru noi achiziţii. În acest sens, banii trebuie să fie durabili atât din punct de vedere
fizic, cât şi din punct de vedere al stabilităţii valorii. Banii sunt mai puţin acceptaţi dacă, datorită inflaţiei
ridicate, oamenii se îndoiesc de puterea lor de cumpărare.
Divizibilitate – banii trebuie să fie divizibili pentru a fi utili şi în cazul tranzacţiilor de valoare
mică. Atunci când se foloseau monedele din aur, această problemă era rezolvată prin folosirea altor
metale cu valoare unitară mai mică (argint, cupru). În cazul bancnotelor, problema este rezolvată prin
gama valorilor nominale, exprimate în unităţi monetare, precum şi prin moneda divizionară.
Omogenitate – unităţile monetare care descriu aceeaşi valoare trebuie să fie identice. Cu alte
cuvinte, o bancnotă de o anumită mărime (cupiură) trebuie să aibă aceeaşi putere de cumpărare ca orice
altă bancnotă, reprezentând acelaşi cupiu.
Uşurinţa identificării (recognoscibilitate) – pentru a fi acceptaţi, banii trebuie să fie uşor de
recunoscut. În acelaşi timp, este necesar ca falsificarea banilor să fie imposibilă sau cât mai dificilă.
Bancnotele moderne includ din ce în ce mai multe elemente de siguranţă, pentru a reduce posibilitatea
contrafacerii.
Portabilitate – comerţul ar fi foarte restrâns dacă forma banilor nu ar permite o manipulare facilă.
Bancnotele sunt atractive, deoarece se pot transporta uşor, iar sistemul de plăţi prin cec permite ca
depozitele bancare să fie uşor transferate, indiferent unde se află beneficiarii plăţilor. Banii trebuie să
poată fi uşor de transportat pentru efectuarea de plăţi în diferite locuri (valoare mare în volum mic, în
cazul clasic; în condiţiile anumitor forme, banii din zilele noastre, cum ar fi moneda scripturală, cea
electronică sau chiar moneda de hârtie).
Cantitate limitată – pentru a servi ca bani, o marfă trebuie să fie oferită într-o cantitate strict
delimitată. Dacă s-ar afla pe piaţă în exces, cantităţile necesare ar fi prea mari, voluminoase, incomode.
Desigur, dacă marfa, având rolul de bani, ar fi insuficientă, comerţul ar fi inhibat. Principiul cantităţii
limitate este un corolar al caracteristicilor banilor, exprimând sintetic relaţia dintre raritatea resurselor
economice şi tendinţa de creştere nelimitată a necesităţilor social-umane.
Raritate. Primele forme de bani au avut şi această caracteristică, generând încredere că oferta de
bani (din marfa care îndeplinea rolul de bani) era limitată.

1.4. Puterea de cumpărare a banilor

MONEDĂ ŞI CREDIT

În măsura în care omul este integrat într-o economie bazată pe schimbul în natură şi preferă un
10
standard de viaţă ridicat, în pofida unuia scăzut, el va opta pentru selectarea şi susţinerea unor mijloace
comune de efectuare a schimburilor. Prin selectarea unei monede, el poate depăşi bariera fundamentală
din calea unei economii bazate pe barter, adică aceea a necesităţii existenţei unei duble coincidenţe a
nevoilor.
Odată cu moneda, posibilităţile de schimb se extind. Fiecare bun poate fi schimbat contra oricărui
alt bun, independent de dubla coincidenţă a nevoilor sau divizibilitatea imperfectă. Şi cu această
posibilitate lărgită de a efectua schimburi, creşte valoarea fiecărui bun pe care individul îl posedă. Cum
omul este integrat într-o economie de schimb, interesul propriu îl obligă să caute anumite bunuri cu
vandabilitate ridicată şi cu atribute monetare, precum divizibilitatea, durabilitatea, recognoscibilitatea,
portabilitatea şi raritatea, şi să ceară astfel de bunuri nu pentru ele însele, ci pentru posibilitatea de a le
utiliza ca mijloace de efectuare a schimburilor. Este în interesul său să aleagă ca mijloc de efectuare a
schimburilor acea marfă care este utilizată ca atare cel mai frecvent de către ceilalţi. În fapt, este funcţia
banilor să faciliteze schimbul, să extindă aria posibilităţilor de schimb şi prin aceasta să mărească
valoarea bunurilor unei persoane (în măsura în care sunt percepute ca fiind integrate într-o economie de
schimb).
Astfel, cu cât un bun este utilizat mai pe larg ca monedă, cu atât îşi va îndeplini mai bine funcţia
monetară. Condus doar de propriul interes, omul va prefera întotdeauna un mijloc de efectuare a
schimburilor mai general şi, dacă se poate, universal unuia mai puţin general şi nonuniversal. Aceasta,
deoarece cu cât mai larg utilizată este o monedă, cu atât mai vastă este piaţa în care individul este integrat,
mai raţionale valorizările şi calculul costurilor (din punctul de vedere al cuiva care doreşte integrarea
economică şi maximizarea bunăstării) şi mai mare beneficiul de pe urma diviziunii muncii.
Fără îndoială, din punct de vedere empiric, bunul ales în trecut ca monedă, datorită faptului că era
cel mai utilizat, a fost aurul. În lipsa constrângerii statului, aurul ar fi ales din nou ca bunul care
îndeplineşte cel mai bine funcţia monetară. Propriul interes i-ar determina pe toţi să prefere aurul ca
mijloc universal acceptat de efectuare a schimburilor în detrimentul oricărei alte monede.
În măsura în care fiecare individ se percepe pe sine şi posesiunile sale ca fiind integrate într-o
economie de schimb, va prefera calculul în termeni de monedă-aur decât în oricare altă monedă, deoarece
acceptarea universală a aurului face ca acest calcul să fie expresia cea mai completă a costurilor sale de
oportunitate, fiind, prin urmare, cel mai bun ghid în încercările de maximizare a avuţiei.
În condiţii de barter, piaţa de desfacere a bunurilor unui producător este limitată la cazurile de dublă
coincidenţă a nevoilor. Cu preţuri exprimate în aur, consideră unii analişti, piaţa producătorului este
generalizată, iar cererea nu este restricţionată de absenţa dublelor coincidenţe la scară mondială. Prin
urmare, producţia creşte – şi creşte mai mult cu aurul decât cu orice altă monedă.
Odată cu creşterea producţiei, creşte şi valoarea banilor, iar puterea de cumpărare mai ridicată a
monedei diminuează cererea de rezervare pentru ea, reduce rata efectivă a preferinţei de timp (rata
originară a dobânzii) şi conduce la creşterea acumulării de capital.
Un proces ascendent, în spirală, de dezvoltare economică este pus în mişcare. Această dezvoltare
pune bazele apariţiei băncilor ca instituţii specializate în manipularea banilor. Pe de o parte, băncile vin în
întâmpinarea nevoii crescute de depozitare, transport şi compensare a banilor. Pe de altă parte, ele
îndeplinesc rolul, din ce în ce mai important, de intermediar între cei care economisesc şi întreprinzători
(cei care investesc), făcând, în fond, posibilă o diviziune a muncii aproape completă între aceste categorii.
MONEDĂ ŞI CREDIT
Alocarea şi coordonarea spaţiotemporală a resurselor şi activităţilor au loc, din ce în ce mai mult,
prin intermediul băncilor; iar prin facilitarea unei astfel de coordonări, apariţia băncilor înseamnă încă un
11
stimulent pentru creşterea economică.
În timp ce se apreciază că existenţa unei singure monede universale şi a unei unităţi de cont unice
este în interesul tuturor, existenţa unei singure bănci sau a unui sistem bancar monopolistic este contrară
unui astfel de interes. Interesul propriu dictează mai degrabă ca toate băncile să utilizeze aceiaşi bani
universali şi, astfel, să nu existe o competiţie între diferitele monede; dar libera concurenţă între bănci şi
sisteme bancare trebuie să existe.
Doar atâta timp cât intrarea în activitatea bancară este liberă, va exista în acest domeniu o eficienţă
similară, sub aspectul costurilor, celorlalte sectoare.
Valoarea monedei, respectiv puterea ei de cumpărare, decurge din nivelul preţurilor. Puterea de
cumpărare a unei cantităţi de monedă este variabilă, deoarece valoarea bunurilor şi serviciilor ce pot fi
achiziţionate cu această cantitate nu este constantă – datorită variaţiilor condiţiilor conjuncturale ale
pieţei.
Pentru a cumpăra aceleaşi cantităţi de bunuri şi servicii, în perioade şi locuri diferite, de fiecare dată
avem nevoie de cantităţi diferite de monedă. Deci relaţia dintre cantităţi variabile de bunuri şi servicii şi o
masă monetară fixă, sau invers, între cantităţi fixe de bunuri şi variaţii în volumul masei monetare, se
evidenţiază prin fluctuaţiile de preţ.
Teoretic, puterea de cumpărare este reciprocă unui indice de preţ. În general, indicii de preţ
utilizaţi sunt de trei tipuri:
 indici speciali, cu referire la un anumit sector economic, unde ritmul modificărilor de preţuri poate
afecta nivelul general al preţurilor;
 indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală produsele şi serviciile cele mai
reprezentative ale economiei;
 indicii de consum, în cadrul cărora, pentru exprimarea evoluţiei puterii de cumpărare, cel mai
reprezentativ este indicele costului vieţii. Tot în această categorie includem şi indicii preţurilor de
consum (cu amănuntul sau cu ridicata), foarte importanţi, prin construcţia lor, la determinarea
puterii de cumpărare.
Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional. În calitatea sa de etalon al valorii sau
unitate de calcul, este relativ simplu de a determina valoarea unei monede în raport cu un bun. Ea se
măsoară prin cantitatea din acest bun ce poate fi cumpărată cu această monedă [4, p. 21-24].
Dacă o unitate dintr-un bun „A” este echivalentă cu două unităţi monetare, valoarea reală a monedei
este de 1/2 din acel bun. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar al bunului
respectiv.
Determinarea valorii unei monede în raport cu toate bunurile sau în raport cu cele mai
reprezentative, este mult mai dificilă. Pentru aceasta este necesară utilizarea unui „coş” de bunuri, în care
fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient, calculat în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile
comerciale.
Dacă considerăm acest „coş” ca un produs nou, el are un preţ „P” egal cu media ponderată a
preţurilor monetare ale fiecărui bun component. Acesta poartă denumirea de nivelul absolut al preţurilor
sau simplu – nivelul preţurilor, şi se calculează pe baza relaţiei:

P   a i  pi , unde:

ai – ponderea fiecărui produs în total tranzacţii;

MONEDĂ ŞI CREDIT
pi – preţul monetar al produselor.
Puterea de cumpărare a monedei (PCM) reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care se poate
12
cumpăra cu o unitate monetară sau cu un multiplu al acesteia, sub forma unei sume de bani [55, p.11].

Puterea de cumpărare a monedei (PCM) stă în relaţie inversă cu nivelul preţurilor.

Teoretic, moneda-marfă etalon putere de cumpărare rezultă din relaţia:

Q
PCM  , unde:
P

Q – cantitatea de bunuri exprimate în unităţi naturale;

P – informaţia de preţ exprimată prin nivelul preţurilor monetare ale bunurilor.

Pe plan naţional, puterea de cumpărare a monedei se determină pentru un produs sau pentru un coş
de produse reprezentative, considerând că exprimă puterea de cumpărare a monedei naţionale în ţara
respectivă.

Enunţul 2. Fie coşul de produse reprezentative, format din 5 produse, ale căror preţuri (P) şi
ponderi în coş (p) sunt prezentate în tabel:

Produse
Variabilă u.m.
1 2 3 4 5
P lei 20 45 35 55 10
P % 25 10 20 15 30
Să se determine etalonul putere de cumpărare a monedei naţionale (PCN).
Rezolvare:
Pe baza datelor de mai sus, se utilizează următoarea formulă:

1
PCN   100,
 pi  Pi
i

unde: i = 1.....5 – produsele din coş.

Utilizând formula, avem:

1 1
PCN   100   100  0,036  100  3,6
20  0,25  45  0,1  35  0,2  55  0,15  10  0,3 27,75

Evoluţia etalonului putere de cumpărare a monedei depinde, cum am arătat, de evoluţia preţurilor,
de sensul indicelui preţurilor (Ip), creşterea indicelui diminuând puterea de cumpărare a monedei.
În enunţul de mai sus, presupunem că preţurile au evoluat astfel:

Produse
Variabilă u.m.
1 2 3 4 5
P0 lei 20 45 35 55 10
MONEDĂ ŞI CREDIT
P1 lei 30 50 40 60 15
P % 25 10 20 15 30
13
În acest caz, puterea de cumpărare a monedei naţionale (PCN) va fi:

1 1
PCN   100   100  0,0294  100  2,9
30  0,25  50  0,1  40  0,2  60  0,15  15  0,3 34

Se constată că etalonul putere de cumpărare şi-a redus valoarea cu 0,7 puncte.

PCN  PCN 0  PCN 1  3,6  2,9  0,7

Puterea de cumpărare externă a monedei. Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a

monedelor naţionale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor reale (fundamentate economic) de
schimb. Deşi, inoperante pe pieţele monetare, cursurile reale sunt urmărite de marile corporaţii financiar-
bancare. Acest curs real nu se calculează în mod curent, nefiind, deci, operativ la tranzacţiile comerciale
şi valutar-financiare. Cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a mărfurilor
comercializate de o ţară în tranzacţiile cu o altă (e) ţară (i), utilizând relaţia:

C RS   ai  Cri în care:
,

ai – ponderea produsului i în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei ţări sau în totalul
produsului social al ţării respective;
Cri – cursul de revenire realizat la produsul i în relaţiile cu ţara de referinţă.
La rândul său, cursul de revenire poate fi calculat ca raport al preţurilor interne din fiecare ţară
pentru fiecare produs, astfel:

Pi A
Cri  , unde:
Pi B

PiA şi PiB – preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a ţărilor luate în analiză.
Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedei este utilizată pentru stabilirea cursurilor de
schimb reale, fundamentate pe teoria parităţii puterii de cumpărare.

Modificarea puterilor de cumpărare a monedelor din două ţări, datorită evoluţiei indicilor preţurilor,
va determina modificarea cursului de schimb real al celor două monede.

În varianta relativă, indicele modificării cursului de schimb real (Icsr) se determină în felul
următor:

Ipi
Icsr   100,
Ipe

unde: Ipi – indicele preţurilor interne din ţară;

Ipe – indicele preţurilor în exterior într-o anumită ţară.
Dacă presupunem că Ipe devansează Ipi, de exemplu Ipi = 109% şi Ie = 115%, vom avea:
MONEDĂ ŞI CREDIT
Ipi 109
Icsr   100   100  0,947  100  94,7%
Ipe 115
Aceasta semnifică faptul că dacă puterea de cumpărare a unei monede dintr-o ţară în comparaţie cu 14
alta se reduce, cazul ţării externe, cursul de schimb real se deteriorează pentru această ţară.

În varianta absolută, această modificare se va exprima astfel:

%csr  %Pi  %Pe

Aplicând-o pentru exemplul nostru, obţinem:

%csr   109  100  115  100    9  15  6%

Se constată reducerea cu 6 puncte procentuale a cursului de schimb real al monedei externe.

Enunţul 3. Considerăm două economii A şi B, care produc şi tranzacţionează

5 produse comparabile din punct de vedere al utilităţii şi calităţii. Notăm cu Pi – preţurile produselor,
unde i = 1,...,5, iar cu p – ponderile produselor în tranzacţii, evident, similare în cele două ţări, ştiind că,

în tabelul de mai jos sunt date valorile celor două variabile în cele două ţări, ştiind că pi
i  1 , în

tabelul de mai jos sunt date valorile celor două variabile în cele două ţări.

Nr. Ţar Variabil Produsul

u.m.
crt. a a 1 2 3 4 5

Dolari 15 35 20 40 55
P
1 A SUA

P % 20 15 20 10 35

P Euro 10 40 25 15 30
2 B
P % 20 15 20 10 35

Să se determine cursurile de revenire (Cr) ale produselor 2, 4, cursul de schimb real (Csr) şi diferenţa
între cursul de schimb real şi cursul de schimb nominal (Csn), acesta din urmă fiind de 1,5, interpretând
rezultatul.

Rezolvare:

Cursul de revenire pentru fiecare produs se determină prin raportul preţurilor fiecărui produs în cele
două ţări, în funcţie de ţara pentru care se determină cursul de revenire.

Dacă presupunem că determinăm cursul de revenire pentru ţara A, formula va fi:

MONEDĂ ŞI CREDIT
Pi A
Cri 
Pi B
15

Aplicând formula, vom avea:

P2 A 35 P4 A 40
Cr2    0,875 Cr4    2,66
P2 B 40 P4 B 15

Cursul de schimb real se determină, pentru ţara A, conform formulei:

5
Pi A
Csr    pi
1 Pi B

Aplicând formula, vom obţine:

15  0,2  35  0,15  20  0,2  40  0,1  55  0,35

Csr  
10  0,2  40  0,15  25  0,2  15  0,1  30  0,35
3  5,25  4  4  19,25 35,5
   1,42
2  6  5  1,5  10,5 25

Răspuns: Cr2 = 0,875; Cr4 = 2,66; Csr = 1,42. Se constată devansarea cursului de schimb real de către
cel nominal, Csn > Csr , 1,5  1,42  0,08 , ceea ce semnifică o supraevaluare nominală a monedei din
ţara A.

1.5. Rolul monedei în economia contemporană

Rolul monedei în viaţa economică şi socială necesită abordarea evoluţiei şi a funcţiilor îndeplinite
de aceasta încă din perioada circulaţiei pieselor din metale preţioase. Trecerea economiilor de la forma
preponderent naturală (bazată pe troc) la economia de schimb, concurenţială, antrenează importante
modificări în rolul îndeplinit de bani în cadrul tuturor laturilor activităţii umane şi economice.
Posibilitatea utilizării, sau nu, a banilor ca instrumente pentru reglarea mecanismelor economiei este
evidenţiată în cadrul teoriilor care s-au dezvoltat prin studierea acestui domeniu.
O reconsiderare esenţială a rolului banilor în viaţa economică este realizată în cadrul teoriei
cunoscute sub numele de ,,monetarism”. Reprezentanţii monetarismului sunt cunoscuţi în literatura de
specialitate ca reprezentanţi ai „Şcolii de la Chicago”, în frunte cu Milton Friedman, şi sunt apreciaţi ca
principali oponenţi ai modului de gândire Keynesian.
MONEDĂ ŞI CREDIT
Indiferent de teoriile ce au fost formulate cu privire la utilizarea monedei ca instrument al reglării
vieţii economice, esenţial este că, în contextul economiilor contemporane, deşi s-au produs modificări
16
importante din punct de vedere al formei de existenţă, moneda continuă să îndeplinească rolul de etalon al
valorii, instrument de plată şi mijloc de tezaurizare.
Rolul pe care şi-l asumă banii în economia de piaţă se rezumă la faptul că ei se transformă în
capital. Banii devin capital bănesc în procesul reproducerii industriale, deoarece funcţionarea lor se
include în circuitul capitalului productiv-industrial şi ei îşi schimbă forma. Ca rezultat al ciclului de
producţie, se obţin tot bani.
În anii '80 s-a înteţit rolul banilor în calitate de instrument de redresare a economiei, când în ţările
dezvoltate, de rând cu concepţia monetaristă, se utilizează pe larg şi politica monetar-creditară.
Fără existenţa banilor este imposibilă organizarea proceselor de producere şi realizare a mărfurilor
şi serviciilor şi, prin urmare, este imposibilă existenţa societăţii.
Banii sunt unicul mijloc prin intermediul căruia se poate efectua schimbul de mărfuri, precum şi
evidenţa contabilă şi statistică a cheltuielilor pentru producerea mărfurilor şi veniturilor de la realizarea
mărfurilor.
Banii sunt unul dintre principalele stimulente ale activităţii fiecărui membru al societăţii, iar rolul
lor într-o economie constă în faptul că ei influenţează procesele economice şi dezvoltarea societăţii:
 banii sunt utilizaţi pentru a determina preţul mărfurilor. Pe piaţă, în funcţie de cerere şi ofertă, dar
şi de concurenţă, se formează preţul care poate face o abatere de la valoarea mărfurilor;
 cu ajutorul banilor, în activitatea economică a întreprinderilor se determină mărimea cheltuielilor
de producţie pe fiecare marfă sau în întregime la tot volumul de marfă;
 banii măresc interesul producătorilor de a dezvolta şi de a creşte eficienţa producţiei, de a
economisi resursele lor;
 banii influenţează relaţiile economice dintre state.
Numai cu ajutorul banilor poate exista specializarea şi cooperarea producătorilor, pot fi organizate
relaţiile economice internaţionale.
MONEDĂ ŞI CREDIT

17
Subiecte recomandate pentru discuţie:
1. Ce deosebire există între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb a banilor?
2. Definiţi şi explicaţi principalele forme ale schimbului.
3. Ce deosebire există între formele schimbului? Care sunt asemănările dintre ele?
4. Analizaţi rolul banilor în economia naţională.
5. Explicaţi de ce moneda reprezintă o legătură între trecut şi viitor?
6. Ce deosebire există între conceptele ,,monedă” şi ,,bani”? Care este asemănarea dintre ele?
7. Care sunt caracteristicile şi calităţile pe care trebuie să le posede banii?
8. În ce constau proprietăţile necesare unei mărfi pentru a fi utilizată ca bani? Care dintre aceste
proprietăţi consideraţi că este mai importantă?
9. Evidenţiaţi inconvenientele trocului. Poate fi concepută lumea contemporană fără bani?
10. Stimulează banii creşterea şi dezvoltarea economiei naţionale şi mondiale?

Titluri de referate şi studiu de caz (lucrări complexe):

1. Apariţia şi evoluţia etapelor parcurse de monedă în dezvoltarea circulaţie monetare (inclusiv în
Republica Moldova).
2. Circulaţia banilor în Ţara Românească şi Basarabia.
3. Etapele apariţiei şi evoluţiei monedei.
4. Formele şi varietatea schimbului.
5. Necesitatea şi esenţa banilor.
6. Originea banilor prin prisma teoriilor „raţionaliste” şi „evoluţioniste”.
7. Rolul monedei în economia contemporană a unui stat.

Referinţe bibliografice selective:

Manuale:
1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin. Monedă, credit, bănci. Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1997.
2. Dardac Nicolae,Vîscu T. Monedă şi credit. Bucureşti: Ed. ASE, 2002.
3. Dardac Nicolae, Barbu Teodora. Monedă, bănci şi politici monetare. Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică, 2005.
4. Ionescu L.C. Economia şi rolul băncilor. Bucureşti: Ed. Economică, 1997.
5. Kiriţescu Costin. Monedă, mică enciclopedie. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.
6. Manolescu Gheorghe. Monedă şi credit: probleme, întrebări de autoevaluare, teste de verificare.
Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2006.
7. Stoica Victor, Diaconu Petre. Bani şi credit: banii, teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica
monetară. Bucureşti: Ed. Economică, 2003.
8. Tudorache Dumitru, Pîrjol Toader. Monedă, bănci, credit. Bucureşti:
Ed. Universitară, 2005.
9. Turliuc Vasile, Cocriş Vasile. Monedă şi credit. Iaşi: Ankarom, 2008.
10. Turliuc Vasile, Cocriş Vasile. Monedă şi credit. Iaşi: Ankarom, 1997.
11. Vasile R. Moneda şi politica fiscală. Bucureşti: Uranus, 1994.
12. Жукова Е.Ф., Зеленкова Н.М., Максимова Л.М. Деньги. Кредит. Банки: учебник для вузов. 2-e
изд. Москва: ЮНИТИ-ДАНА 2003.
13. Лаврушин O.И. Деньги. Кредит. Банки: учебник. 2-e изд. Москва: Финансы и Статистика, 2004.
14. Поляка Г.Б. Финансы, денежное обращение, кредит. 2-e изд. Москва: ЮНИТИ-ДАНА, 2004.