Cele două căpăţâni goale - Andrei Mureşanu

La săparea unei groape,

Un cap mort desfiinţat,

Văzând lângă sine-aproape

Alt cap gol alăturat,

“Cine e, care-ndrăzneşte,

Îi strigă c-un glas de domn,

De mine de se lipeşte,

Turburându-mă din somn?”

“Eu, zice-acea căpăţână,

Am fost numai matelot;

Pâne neagră şi puţină,

Apă, din bălţi, a fost tot

Cu ce-am trăit în vieaţă;

Desculţ, trenţos, urgisit,

Dusei cărarea-mi cu greaţă;

Acum moartea, ce-am dorit

M-aşeză în libertate,

Care-n lume n-am aflat,

Scuturând jugu-mi din spate,

Ce atâta l-am purtat.”

“Om de rând dă-te-ntr-o parte!

Strigă capu-nfumurat,

Tu eşti prost, tu nu ştii carte,

Genu-ţi apus, blăstămat!

Alt soi sunt eu, nu ca tine:

Sunt boier, cu prinţi rudit,

Iată-aici pe piept la mine

Orduri, stele, sunt mărit!

Eu mă plimb tot în caleşte,

Aur, scule, am prisos,

Vinu-mi în buţi mucezeşte,

Ah, să-ţi spui, n-ai vreun folos!”

“Eu sunt! Am! Ce nebunie!

Am fost, avui, vrei să zici,

O-ntoarse cel din sclavie;

Căci nimic nu văd aici,

Nu văd orduri, nice stele,

Mărturii rangului tău,

Aur, vin şi caleşti grele

Au rămas la locul său;

Ce-ai avut în stăpânire

Ai lăsat pe lume tot,

Să-ţi ajute-aici, nu pot;

Acolo-a fost osebire,

Aici avem o mărire,

Capul de prinţ domnitor

E ca şi cel de păstor,

Dat la viermi prin putrezire.”

Pe boier şi pe ţăran,

Pe păgân şi pe creştin,

Pe amic şi pe duşman,

Moartea-i cuprinde-ntr-un sân.