Eremitul din Carpaţi - Andrei Mureşanu

Pe munţi, de unde neaua cu greu se dezlipeşte,

Întocma ca şi muşchiul de vechiul său copaci,

Pe unde om cu suflet atunci numai păşeşte

Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie,

Sub fagi cărunţi de zile, ce nu ştiu de săcuri;

Pe unde primăvara cu multă maiestrie

Aşează-ale lor cuiburi ulii, şoimi şi vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuţa mea pătrată,

Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc.

Cu-aceste scule simple se află mobilată

Căsuţa mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,

Cum fac părinţi şi mame ce intră-n monăstiri,

Ducând vieaţă aspră, nu însă virtuoasă,

Că-n lume e vârtute a fi domn pe simţiri.

Nici cred că e deşeartă a omului silinţă

Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit, -

Străbate apa-n piatră şi stric-a ei fiinţă,

De ce nu chiar şi omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie

Din evii barbariei străvechi ce au trecut,

Însuflă până astăzi curagi şi bărbăţie

Şi-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuţul mic de zile se-mpiedecă şi cade,

Se vaietă şi plânge, se trage-ncetişor;

S-apucă cu iuţeală de verice palisade,

Să-şi afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie

A rumpe jugul aspru şi mult apăsător;

Prin aste însă cheamă asupră-şi o mânie

A celor ce le-apasă, şi-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceaţă ş-apăsare,

De sâlă şi sclăvie e un triumf părut;

Căci spiritul culturei străbate de mirare

Şi viitoru-nvaţă cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-şi sacrul sânge

În cauza cea morală şi plină d-adevăr,

Formară o falangă ce nu se mai înfrânge,

Şi care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate,

Vă spun că am plăcere a fi un privitor

La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăţi şi sate

Prin casă şi-n afară la-ntregul nost' popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale

Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;

Ce fac, ce cochetează colo în căpitale

Românii prin saloane, eu văd şi-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să ştie fiecine

Pe cel ce s-amăgeşte prin jucării prunceşti

De-şi vinde fii şi mamă în urmă şi pre sine;

Pre cei ce varsă ura în inime frăţeşti.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,

Ştergând din cartea vieţei p-acest prea blând popor

Atunci în astă lume neavând vro mulţămire,

Aci p-o stâncă rece doresc ca să şi mor!