TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI

ERGOTERAPIA

Noţiuni introductive  Noţiuni introductive

Munca este considerată ca fiind o activitate conştientă a omului, îndreptată Munca este
considerată ca fiind o activitate conştientă a omului, îndreptată spre realizarea unui anumit
scop. "Punând în mişcare organele corpului său şi spre realizarea unui anumit scop. "Punând
în mişcare organele corpului său şi mijloacele de muncă, omul acţionează asupra naturii ... îşi
cheltuieşte forţa fizică mijloacele de muncă, omul acţionează asupra naturii ... îşi cheltuieşte
forţa fizică şi intelectuală şi transformă obiectele şi forţele naturii în produse necesare pentru
şi intelectuală şi transformă obiectele şi forţele naturii în produse necesare pentru satisfacerea
multiplelor şi variatelor sale trebuinţe." satisfacerea multiplelor şi variatelor sale trebuinţe."(
11 Dicţionar de economie politică, Editura Politică, 1974, pag. 496 Dicţionar de economie
politică, Editura Politică, 1974, pag. 496 22 Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare.
Alex. Al. Ergoterapia - organizare, finanţare, desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura
Medicală, 1986, pag. 14 Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14)
Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent pentru îmbunătăţirea calităţii Tot mai
multe ştiinţe colaborează în prezent pentru îmbunătăţirea calităţii vviieţi eţiii om omuulluuii..
Di Dinnttre re aacceesstea tea am amiinntim tim:: şşttiin iinţel ţelee ssoocio cio--uuma mane
ne (ec (econonomice şi  politice),  politice), unele unele discpline discpline ca ca psihologia
psihologia socială, socială, ergonomia, ergonomia, terapia terapia ocupaţională, ocupaţională,
ergoterapia şi studiul muncii, în a căror componente se include şi îngrijirea ergoterapia şi
studiul muncii, în a căror componente se include şi îngrijirea sănătăţii populaţiei.
Sănătatea omului, deziderat de care depinde însăşi calitatea vieţii, este Sănătatea
omului, deziderat de care depinde însăşi calitatea vieţii, este domen domeniul de iul de studiu
şi activitate al studiu şi activitate al multor ştiinţe, în principal al multor ştiinţe, în principal al
celor medicale şi celor medicale şi sociale întrucât "crearea de resurse sporite necesare
progresului societăţii rămâne sociale întrucât "crearea de resurse sporite necesare progresului
societăţii rămâne dependentă şi de o creştere numerică a forţei de muncă." dependentă şi de o
creştere numerică a forţei de muncă."
Accidentele de muncă, accidentele rutiere, condiţiile de viaţă, stress-ul, Accidentele de
muncă, accidentele rutiere, condiţiile de viaţă, stress-ul,  bolile,  bolile, conflictele conflictele
armate armate prezente prezente în în unele unele zone zone ale ale lumii, lumii, determină
determină creşterea, creşterea, din ce în ce mai mare a numărului de persoane cu handicapuri
de diferite feluri (în întreaga lume).
În prezent, invalidul sau handicapatul, care era considerat subiect de caritate sau/şi
filantropie, trebuie tratat ca oricare om valid, cu perspectiva reluării locului în societate, prin
participare activă, chiar productivă acolo unde este posibil.
Sănătatea, concepută ca o stare dinamică, este expresia relaţiilor interne, concrete ale
organismului cu mediul ambiant, pe linia realizării unui echilibru activ cu acesta sau, altfel
exprimat, este capacitatea de a răspunde la modificările acestuia printr-o adaptare
corespunzătoare." Pentru realizarea acestui echilibru, a stării de sănătate, pe lângă măsurile

1
profilactice şi curative se impun măsurile de recuperare a capacităţii de muncă a celor care din
anumite motive devin invalizi (deficienţe congenitale, deficienţe dobândite în cursul vieţii).
Recuperarea prezintă un aspect umanitar, dar şi un caracter economic, prin faptul că
tot ce se investeşte în scopul recuperării invalidului şi reintegrării lui în comunitatea
productivă, se compensează ulterior sub forma creşterii potenţialului uman. Recuperarea este
un proces continuu, începând de la patul bolnavului până la reîntoarcerea acestuia în muncă.
Lumea medicală caută căi de recuperare a forţei de muncă, procesul fiind foarte complex,
dictat de interesele personale ale subiecţilor respectivi, cât şi de interesele societăţii,
necesitatea şi importanţa muncii fiind imperativul comun. (Ergoterapia - organizare, finanţare,
desfăşurare. Alex. Al. Popescu, Editura Medicală, 1986, pag. 14 2 Copenhag 1963 - al IX-lea
Congres Internaţional al "Societăţii de Recuperarea a Deficienţelor").
Complexul de acţiuni şi practici adoptate în direcţia recuperării deficienţelor,
indiferent de natura acestora, poartă denumiri diferite, cu toate că urmăreşte acelaşi scop
comun. Astfel, termenul de reabilitare este folosit de anglo-americani, iar cei de readaptare şi
reeducare sunt folosiţi în ţările francofone. Dar, indiferent de terminologia folosită, activitatea
de recuperare în esenţă urmăreşte refacerea deficientului şi transformarea sa într-un membru
activ al comunităţii în care trăieşte. Procesul complex desfăşurat în acest scop este continuu,
el finalizându-se odată cu încadrarea subiectului recuperat într-o ocupaţie, de preferinţă
remunerată.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt căi de obţinere a acestui proces, cunoscute de
mult timp şi care se bazează pe conceptul că cel mai bun doctor pe care n-il oferă natura este
activitatea, munca. Caracterul terapeutic al muncii este recunoscut de foarte mult timp, iar în
acest domeniu munca este considerată metodă de tratament.
Diferenţa între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea formelor, în
mărimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode care urmăresc ca
bolnavul, prin îngrijire medicală să depăşească stadiul de infirmitate şi să poată deveni
folositor lui şi societăţii.
Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea interesului bolnavului pentru activităţi
oarecare, evidenţiindu-se în acest context playterapia, artterapia, cultterapia, kinetoterapia,
etc.
Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate, exercitate prin
reinserţie profesională şi socială a bolnavului. Printre activităţile frecvent adoptate de către
bolnavii cu afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul covoarelor, confecţionarea articolelor de
croitorie, broderie, activităţile zootehnice, agricole (legumicultura, floricultura şi
pomicultura), etc. Acestea, prin stimuli corespunzători, urmăresc să trezească interesul pentru
muncă, pentru formarea unor stereotipuri dinamice, iar mai apoi să conducă la o recuperare
socială. Recuperarea în cadrul ergoterapiei are un sens mai larg, incluzând aplicarea
procesului medical cu finalitate socială în toate unităţile sanitare şi de asistenţă socială, scopul
medical fiind cel iniţial, iar efectul activităţii de muncă fiind considerat cel mai fiziologic şi
eficace mijloc terapeutic.
Pornind de la constatarea că inactivitatea prelungită duce la pierderea capacităţii de
efort şi a aptitudinilor psihomotorii, organizarea timpului liber al  bolnavilor face ca, după
aplicarea tratamentului medical şi ergoterapeutic, reluarea muncii să fie posibilă fără
dificultăţi importante de ordin fizic şi psihic. În această idee, încă din perioada spitalizării,

2
bolnavii trebuie să fie pregătiţi pentru activitatea profesională practicată (înainte de
îmbolnăvire) sau dacă acest lucru nu este posibil, trebuie să fie reorientaţi şi iniţiaţi în alte
profesii accesibile stării lor actuale.
În cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, recuperarea stării de sănătate este
primordială, dar nu trebuie neglijat scopul economic care de asemenea are o mare importanţă
prin:
- reducerea perioadei de readaptare la procesul muncii;
- reducerea numărului de zile de concediu medical;
- valoarea bunurilor materiale produse în timpul spitalizării (conduce la îmbunătăţirea
condiţiilor de spitalizare a bolnavilor, dar şi cei în cauză, în afara obţinerii instruirii sau
reprofesionalizării pot obţine un venit din valorificarea muncii prestate).
Se poate afirma că munca dirijată şi supravegheată medical, în cadrul terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei, are atât efecte morale cât şi materiale.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat mai ales în cadrul profilelor
tradiţionale care sunt psihiatria şi unităţile recuperatorii pentru handicapaţi motori, dar pot fi
extinse ca metode terapeutice şi la alte profile ca: neurologie, geriatrie, medicină internă (cu
excepţia spitalelor de urgenţă), cât şi în unităţile de ocrotire socială. Atât terapia ocupaţională
cât şi ergoterapia au la bază realitatea handicapului. Şcolarizarea, inserţia profesională şi
socială a persoanelor deficiente se sprijină pe rezultatele reeducării, pe gradul de autonomie
dobândit.
Ideea care conduce acest proces nu constă numai în a-l reintegra pe deficient în
societate ci în a-l împiedica să iasă din ea, dificultatea fizică nu trebuie să-l excludă din
comunitate.
Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice se impune a fi cunoscută de către
toţi cei implicaţi în recuperarea capacităţii de muncă, atât sub aspectul factorului uman cât şi
sub aspectul factorului economic pe care îl determină.
În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt numeroase aspecte
ce trebuiesc cunoscute şi dezvoltate, cel mai important fiind introducerea lor în toate unităţile
de recuperare indiferent de profilul medical al acestora.
Aspectele implicate, cele interdisciplinare, problemele specifice fiecărei specialităţi, de
ordin fiziologic şi fiziopatologic, posibilităţile de adaptare ale bolnavului la efort, metodele
kinetoterapiei folosite nu sunt simple şi necesită cunoaşterea lor aprofundată.
O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii specialiştilor pentru unităţile
sanitare de profil, care să conducă la creşterea interesului şi valorii acestor metode terapeutice.
Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă socială de profil, care să asigure condiţiile
necesare de tratament şi timpul necesar pentru formarea unor deprinderi corespunzătoare unor
munci adecvate invalizilor cu anumite specificităţi sunt necesare, dar în egală măsură depind
de posibilităţile economice, de finanţare, mai greu de realizat în prezent.
Unităţile de profil existente în domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, au
stabilite metode de finanţare, organizare şi desfăşurare specifice, iar instituţiile de stat şi
particulare trebuie stimulate să accepte şi să încurajeze încadrarea în muncă a persoanelor cu
handicap, pregătite pentru exercitarea unor munci adecvate posibilităţilor lor.

3
 SCURT ISTORIC

Metode cu orientare “ocupaţională” se foloseau încă din antichitate. Valoarea medicală

a muncii a fost subliniată la chinezii antici, apoi de către medici de seamă ai antichităţii
precum Herodicos, Hipocrate, Galenos. Pitagora recomanda formule muzicale calmante,
relaxante sau stimulatoare. Erasistrate asocia mijloacele terapeutice naturale cu muzica,
exerciţiile fizice, dansul, băile şi dieta. Grecii şi egiptenii antici au remarcat influenţa
divertismentelor (muzică, dans, pictură) asupra spiritului şi organismului uman, în tratamentul
bolilor psihice. Acestea induceau suferinzilor linişte, bucurie, speranţă şi mulţumire. Se poate
spune că originea ergoterapiei şi terapiei ocupaţionale se află în trecutul
îndepărtat. Cu mult timp înainte, rolul terapeutic al mişcării a fost formulat de Herodicos, al
cărui principiu terapeutic avea la bază gimnastica. Sollea, un alt medic al antichităţii, spunea
că un medic complet nu trebuie să ignore rolul gimnasticii. Pe parcursul istoriei, pe măsură ce
civilizaţia a evoluat, forma organizată a terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a fost instituită
prin înfiinţarea aşezămintelor spitaliceşti pentru bolnavii psihici.
Phillipe Pinel, în “Tratat Privind Tratamentul Moral al Demenţei” (1791), menţionează
folosirea unor activităţi lucrative în vindecarea bolnavilor psihici. Benjamin Ruch (1798), în
America, exprimă acelaşi punct de vedere cu a renumitului psihiatru francez Pinel, care în
1809 a publicat “Tratat Medico-Filosofic asupra Alienării Mintale”. În acel tratat, Pinel critică
practica epocii de punere în lanţuri sau a maltratării bolnavilor psihici, recomandând “exerciţii
ale corpului sau recurgerea la o muncă mecanică: lege fundamentală a oricărui spital de
alienaţi”. Metodele recomandate de acesta au fost puse în aplicare în spitalul Salpêtrière, iar
Benjamin Ruch le introduce în spitalul din Pensylvania. J.C. Tissot, renumit chirurg,
precizează indicaţiile şi modalităţile de reducere a deficienţelor aparatului locomotor prin mii
de jocuri, ocupaţii sau meşteşuguri, în lucrarea intitulată “Gimnastica medicală şi
chirurgicală” (1780). În secolul al XIX-lea, în Anglia şi S.U.A., aceste idei au fost puse mai
activ în practică. În acest sens se remarcă Adolphe Mayer, la cercetările căruia a contribuit
semnificativ soţia sa, Pary Petter Brooks, care este considerată prima asistentă socială.
Aceasta recomanda o înţelegere socială mai largă şi o cercetare mai amănunţită a cauzelor
bolilor în familie şi societate.
Clifford Beers, care el însuşi a suferit mai multe episoade psihotice şi a fost tratat în
spitale psihiatrice, s-a preocupat de studiul şi ameliorarea situaţiei  bolnavilor psihici,
condamnând metodele folosite atunci în spitalele respective, în lucrarea “Raţiuni care te
descoperă pe tine însuţi”. Beers a promovat ideea creării instituţiilor civilizate de astăzi şi a
psihiatriei “extra muros”, care include  psihiatria preventivă şi reguli de igienă mintală.
Extinderea procedeelor propuse de cei amintiţi are loc în toată lumea. Se organizează
asociaţii internaţionale între care Federaţia Internaţională de Terapie Ocupaţională (1951), au
loc cursuri, conferinţe, apar publicaţii, dând amploare acestui mod de terapie.
În perioada ce a urmat primului război mondial, în Europa s-a dezvoltat continuu
ergoterapia, din necesitatea tratării şi reeducării răniţilor şi invalizilor de război. În 1935, în
Anglia şi Danemarca, s-au pus bazele unor şcoli pentru  pregătirea specialiştilor în acest
domeniu. Ulterior importanţa terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei a crescut, în paralel
înmulţindu-se şcolile de ergoterapie în care se pregătesc cadrele specializate pentru toate
domeniile medicinii.

4
 Apariţia psihiatriei ştiinţifice în ţara noastră a dus şi la apariţia terapiei ocupaţionale şi
ergoterapiei. Unităţile de psihiatrie organizate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX în România, aveau în împrejurimi mari suprafeţe agricole pentru activităţile
terapeutice prin muncă. Cele mai renumite sunt: spitalele din Iaşi, Sibiu, Târnăveni, Sighet,
Oradea, Lugoj, Jimbolia-Timiş, Craiova, Bucureşti.
Aşa cum am mai amintit, terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat şi organizat
în principal în cadrul spitalelor de psihiatrie dar nu sunt excluse nici alte profile în care
spitalizarea este de lungă durată, iar recuperarea nu este întotdeauna posibilă, uneori bolnavul
fiind nevoit a se reorienta profesional. Perfecţionarea acestor metode terapeutice, cum este şi
firesc, se datorează unor şcoli cu tradiţie în domeniu şi unor specialişti de renume, de
asemenea unor reglementări prin acte normative.
Termenul de “ocupational therapy”, introdus de E. Barton (New York, 1915), este
adoptat de ţările de limbă engleză, iar cel de “ergoterapie”, propus de E.C. Reil în 1914, în
ţările francofone (provine din limba greacă - ergon=muncă).
La noi, cele două noţiuni sunt preluate diferenţiat, motivaţia constând în modul diferit
de organizare şi desfăşurare. Astfel, specialiştii definesc terapia ocupaţională ca fiind metoda
terapeutică cu semnificaţie mai largă, în care se includ activităţi variate, al căror scop nu este
obligatoriu de realizare a unor  bunuri materiale.
Ergoterapia este considerată de aceeaşi specialişti în domeniu, ca fiind metoda care are
şi un scop productiv, cu valoare materială bine definită. Dintre cei mai renumiţi specialişti în
ţara noastră, amintim: Cl. Baciu, E. Berlescu, P. Brânzei, C. Ionescu, Al. Popescu, V.
Predescu.
În general toţi specialiştii sunt de părere că tratamentul bolnavilor prin cele două
metode depinde în mare măsură de natura afecţiunii, durata ei şi scopul urmărit. Există şi
situaţii când activităţile de terapie ocupaţională şi ergoterapie se suprapun, parţial sau total,
datorită modului de organizare, desfăşurare şi  posibilităţile de finanţare. În alte situaţii însă,
deşi au puncte comune, se diferenţiază clar. Unul din aspectele de diferenţiere, prezentate pe
larg de Al. Popescu în volumul “Terapia ocupaţională şi ergoterapia - de la eficacitate
terapeutică, la eficienţă economică” este chiar cel economic. Autorul consideră terapia
ocupaţională ca o metodă terapeutică care include şi aspecte ale muncii şi pregătirii pentru
muncă, activitate finanţată de la bugetul de stat, prin intermediul unităţilor sanitare sau de
asistenţă socială. Ergoterapia se desprinde, după opinia aceluiaşi autor, îmbrăcând o formă
distinctă în cadrul intreprinderilor instituţionalizate. În acest cadru, ergoterapia poate fi
autofinanţată, îşi poate acoperi cheltuielile în totalitate sau parţial, prin venituri proprii,
realizate din activităţi de întreţinere, în ateliere, în ferme, etc.
În concluzie, complexul îngrijirilor medicale se traduce prin măsuri de recuperare a
bolnavului, menite să asigure întoarcerea acestuia la viaţa normală, la integrarea lui în
societate. Terapia ocupaţională poate fi socotită o primă etapă în care se urmăreşte restabilirea
capacităţii funcţionale, iar ergoterapia, o metodă specifică readaptării socio-profesionale a
bolnavului.

5
 OBIECTIVELE ŞI EFECTELE TERAPIEI OCUPAŢIONALE
ŞI ERGOTERAPIEI

Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei privind aspectul

fizic, psihic, profesional şi social. Cele mai largi domenii de aplicare şi acţiune ale terapiei
ocupaţionale şi ergoterapiei sunt cele cu specific patologic de psihiatrie, neurologie şi
recuperare neuro-motorie, pulmonar, reumatologic, geriatric, pediatric şi afecţiunile care sunt
tratate în cadrul balneofizioterapiei. În unităţile sanitare cu aceste profile se pot introduce
activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie în scopul măririi eficacităţii medicale şi al
creşterii eficienţei economice.
Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în aceste domenii
medicale urmăresc:
- înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere datorate unor afecţiuni simple sau
complexe, în care este necesară reeducarea gestuală sau recuperarea unui deficit motor;
- reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire, atitudine, comportament);
- restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psihosomatic.
Acţiunile bolnavilor intreprinse în cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei au
valoare pentru aceştia “... numai dacă semnificaţia actului este recunoscută de altul şi permite
stabilirea unei relaţii” (Louis Pierquin).
Pentru atingerea obiectivelor este necesară evaluarea competentă şi realistă a fiecărui
caz, iar recuperarea deficienţelor trebuie realizată printr-un ansamblu de mijloace şi
posibilităţi medico-sociale individualizate, suple, cu alternative acceptabile.
Planul şi programul de recuperare trebuie să fie realist, elastic şi să evite stagnarea,
regresiunea sau eşecul.
Kinetoterapeutul şi ergoterapeutul au rol important în crearea de condiţii şi situaţii care
să dezvolte iniţiative noi pentru pacienţi. Relaţiile lor cu pacienţii trebuie să fie bazate pe
încredere şi competenţă profesională. De asemenea este foarte importantă cunoaşterea
mediului social şi profesional al pacientului, a celui căruia urmează a se integra, relaţiile sale
de muncă şi cele familiale.
La fel de importante sunt pentru specialiştii din activitatea terapeutică de acest gen
cunoştinţele din domeniul sociologic, sociometric şi ergonomic, toate acestea contribuind la
activitatea de recuperare a afecţiunilor invalidante.
Obiectivele ergoterapiei sunt legate de solicitarea şi obţinerea cât mai rapidă a
colaborării active a pacientului. În acest fel, din convingere, cu efort de voinţă şi din propriul
său interes încearcă să se adapteze unor noi situaţii sau unei vieţi normale, să se integreze în
societate.
Pe primul loc în activitatea de ergoterapie se află recuperarea deficitului, scurtarea
perioadei de incapacitate de muncă, activitatea constituind şi un mijloc de instruire a
deficienţilor pentru obţinerea unor câştiguri proprii, iar valoarea economică a acestei terapii
situându-se pe plan secundar. Sarcina principală a ergoterapiei este de a ajuta bolnavul să
realizeze conştiinţa de sine şi să redobândească relaţiile cu societatea, cu viaţa, să-i redea
posibilitatea de a fi din nou activ, de a fi util lui însuşi, dar şi pentru societate.

6
 În această direcţie, prin relaţiile de încredere care se stabilesc între terapeutul
ocupaţional/ergoterapeut şi pacienţi sunt îndreptate eforturile de a extinde în cât mai multe
direcţii activităţile creatoare ale pacienţilor.
Organizaţia Internaţională a Muncii a căutat diferite soluţii pentru readaptarea
profesională a persoanelor cu handicap. Scopul acestei readaptări este orientat spre:
- obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă;
- progresul profesional;
- uşurarea inserţiei sau semiinserţiei în societate.
Problema productivităţii, cu toate condiţiile create şi a voinţei persoanei handicapate
de a o realiza, rămâne încă discutabilă. Atelierele protejate, fără normalizare, constituie
deocamdată unica posibilitate pentru persoanele din această categorie. Pentru rezolvarea
tuturor acestor probleme care ţin de readaptarea profesională, trebuie respectate (avute în
vedere) cele 10 comandamente ale existenţei integrate a handicapatului, propuse de
Einar Helander:
- viaţa familială (cămin, copii),
- locuinţa,
- alimentaţia,
- instrucţia - educaţie şi formare,
- petrecerea timpului liber,
- loisir (dreptul de a participa la activităţi speciale, culturale-recreative-distractive),
- servicii publice (ex. accesul la mijloacele de transport în comun şi în instituţiile
publice),
- asociaţie,
- situaţie economică (compensarea pierderilor de venit ca urmare a infirmităţii),
- activităţi publice (ex. dreptul la vot şi de a avea un rol în administraţia publică).
În acelaşi timp ei trebuie ocrotiţi, îndrumaţi, ajutaţi.
În funcţie de natura afecţiunii şi a activităţii prestate, capacitatea de reantrenare a
persoanei cu handicap poate fi solicitată fizic, nervos sau cerebral, munca fiind un proces
complex care implică în proporţii diferite toate cele trei tipuri de solicitare.
Activitatea omului în procesul muncii poate fi determinată şi de anumiţi factori care au
influenţă asupra capacităţii de muncă. Aceştia sunt:
1. Factori fiziologici
- starea sănătăţii;
- consumul energetic;
- exerciţiul şi antrenamentul;
- vârsta;
- sexul.
2. Factori psihologici
- personalitatea;
- aptitudinile de muncă;
- interesul (motivaţia);
- temperamentul;
- emotivitatea;
- relaţiile interpersonale.

7
 3. Factori fizici şi mediul de muncă
- iluminatul;
- cromatica;
- zgomotul;
- vibraţiile;
- muzica;
- microclimatul;
- noxele.
4. Condiţiile sociale
- regimul de muncă;
- organizarea activităţii;
- nivelul profesional şi cultural;
- condiţiile igienico-sanitare.
Eficienţa participării subiectului cu suferinţe la o activitate de muncă depinde de
adaptarea cât mai bună a mijloacelor şi metodelor de lucru la caracteristicile fizice şi
neuropsihice ale acestuia.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia se opun inacţiunii, pasivităţii, renunţării, care sunt
efecte ale spitalizării de lungă durată.
Activităţile specifice acestor metode terapeutice îi stimulează, mobilizează energia
acestora, voinţa, dorinţa de recuperare. Participarea bolnavilor nu se realizează prin
constrângere sau prin crearea unor reflexe condiţionate ci pe suportul conştientizării,
informării, sensibilizării acestora de către terapeutul ocupaţional şi ergoterapeut, de medicul
care prescrie activităţile şi dirijează activitatea de recuperare.
Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie confundate cu profesionalizarea, cu
toate că au drept conţinut munca şi diverse activităţi  practice şi recreative.
Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt multiple: fizice, psihice şi psiho-
sociale. Ele au fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul următor:
- din punct de vedere fizic - creşte forţa musculară, rezistenţa la oboseală, se dezvoltă
coordonarea motorie şi viteza mişcării;
- din punct de vedere intelectual - se constată o influenţă normalizatoare, se
micşorează emotivitatea, se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia, încrederea în
sine, se educă obiceiul de a lucra şi posibilitatea expresiei  personale, se dezvoltă iniţiativa;
- din punct de vedere social - se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de cooperare, se
favorizează contactele sociale;
- din punct de vedere economic - se descoperă vocaţii personale, se crează obişnuinţe
industriale, care ajută eventual pacienţii să participe material la întreţinerea lor în instituţiile
sanatoriale.

ROLUL RECUPERĂRII ŞI MIJLOACELE TERAPIEI OCUPAŢIONALE ŞI

ERGOTERAPIEI

Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii bine definite: medicina  profilactică,
medicina curativă şi medicina recuperatorie - de diminuare până la anulare a deficienţelor
funcţionale restante după o îmbolnăvire (T. Sbenghe).

8
 Medicina recuperatorie utilizează procedee ce folosesc factori fizici, tehnici de
corecţie chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale deficitelor), terapia ocupaţională şi ergoterapia.
Aceasta include un complex de măsuri pentru redobândirea posibilităţilor de autoservire a
bolnavilor, de deplasare autonomă, de realizare a activităţilor casnice şi de reinserţie socială şi
profesională.
Din diferite cauze, numărul invalizilor şi deficienţilor, pe plan mondial creşte
continuu, depăşind 10% din totalul populaţiei. Volumul mare al solicitărilor de asistenţă
medicală şi socială depăşeşte posibilităţile economice ale multor ţări, reintegrarea socio-
economică şi evitarea stării de dependenţă fiind o necesitate sub toate aspectele.
Conceptul de recuperare este apanajul multor specialităţi medicale şi se referă la
restabilirea cât mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute (congenitale şi dobândite), prin
boală sau accident. Acest concept vizează în unele cazuri dezvoltarea unor mecanisme
compensatorii care să-i asigure pacientului posibilitatea de autoservire sau de muncă. Uneori
acestea impun recurgerea la dispozitive ajutătoare sau aparate speciale. Dintre mijloacele
recuperatorii folosite, sub forma unor dispozitive şi aparate auxiliare, fac parte ortezele
(corsete, atele), folosite pentru a menţine permanent în poziţie corectă anumite segmente
(membre, coloană vertebrală), protezele (membre artificiale pentru înlocuirea celor amputate
sau prelungirea bonturilor), diferite aparate şi dispozitive ingenioase.
Activitatea complexă de recuperare, care cuprinde măsuri medicale, sociale şi
profesionale, implică specialişti din diverse domenii: medici, bioingineri, psihopedagogi,
economişti, ergonomi, kinetoterapeuţi. Printre atribuţiile acestor specialişti se includ şi cele
legate de imaginarea şi realizarea unor dispozitive tehnice auxiliare, pentru persoanele cu
diferite handicapuri, pentru a le asigura autonomia.
Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei sunt clasificate în:
- mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii rulante, triciclete, biciclete, automobile
speciale, dispozitive de acces în mijlocele de transport în comun);
- dispozitive folosite în activitatea curentă de fiecare zi (autoservire la îmbrăcare-
dezbrăcare, la spălare, toaletă, servirea mesei, culcare, etc.);
- mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv sportul şi dansul;
- dispozitive auxiliare menajere pentru femei la domiciliul lor (pentru cusut, călcat,
gătit, spălat, curăţat, amenajarea interioarelor);
- dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru adaptate ca formă,
greutate, mod de acţionare, pentru uşurarea prehensiunii şi folosirii, sisteme de comandă şi de
plasare la distanţă a unor obiecte).
Ca formă modernă şi interdisciplinară, recuperarea, prin preocupările ei faţă de individ
şi prin scopul final urmărit, se realizează prin munca în echipă a tuturor specialiştilor, prin
colaborarea între medicul specialist (chirurg, neurolog, cardiolog, psihiatru, pediatru,
recuperator, gerontolog), psiholog, logoped, terapeut ocupaţional/ ergoterapeut, asistent
social, economist, jurist, sociolog, protezist şi ortezist, biotehnician, etc.
Activitatea terapeutului ocupaţional şi ergoterapeutului începe în centrul de reeducare
şi se finalizează uneori la domiciliul persoanei cu handicap.

9
 Recuperarea aspectului fizic
Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea sau recuperarea integrală a unei
funcţii deficitare, mişcarea fiind elementul principal care vizează următoarele aspecte:
- posibilitatea de a deplasa segmentul;
- amplitudinea;
- rezistenţa la efort;
- coordonarea mişcărilor.
Cunoaşterea metodicii dobândirii şi dezvoltării acestor proprietăţi este de mare
importanţă pentru practicienii respectivi.

Recuperarea aspectului psihic

Modificarea stării fizice în urma unei perioade de inactivitate atrage importante
modificări ale psihicului bolnavului. Pierderea încrederii în sine este frecvent întâlnită, teama
pierderii potenţialului său funcţional creând importante manifestări psihice şi
comportamentale. Se impune solicitarea acestor bolnavi în direcţia captării interesului şi
cooperării la propria vindecare. Executarea unor acţiuni sau angrenarea în activităţi, implică
libera opţiune a bolnavului, aptitudinile şi starea lui mintală de asemenea se adaptează
capacităţii şi  posibilităţii sale psihice şi fizice de moment.

Recuperarea aspectului profesional 

În stadiul iniţial al recuperării, aspectul profesional nu include obligatoriu apelarea la
meseria avută anterior îmbolnăvirii. Uneori se apelează la alte activităţi, diferite, urmând ca
pe parcurs obiectivul de bază să devină reluarea activităţii profesionale anterioare, acolo unde
este posibil.
Ergoterapia urmăreşte parcurgerea progresivă, naturală şi liberă a etapelor de
readaptare la munca pacientului, folosirea gestualităţii specifice acesteia. Când acest scop nu
mai poate fi realizat, când se impune reorientarea profesională, subiectul este testat în atelierul
de ergoterapie sub aspectul
 posibilităţilor sale psihotehnice.

Recuperarea aspectului social 

Reinserţia socială a pacienţilor poate fi facilitată prin recuperarea unor elemente şi
gesturi de autoservire specifice vieţii de zi cu zi (igiena corporală, servirea mesei).
Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea protezării sau de adaptare la activităţile
menajere, sunt elemente decisive pentru reintegrarea familială şi socială.
Terapeutul ocupaţional şi ergoterapeutul au rol important în aceste direcţii, de
pregătire propriu-zisă a bolnavului, dar şi de consiliere a membrilor familiei în care aceştia se
reîntorc, în privinţa adaptărilor necesare la domiciliu, care să faciliteze acţiunile bolnavului
respectiv în vederea creşterii autonomiei acestuia.

  Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională şi ergoterapie

Activitatea de recuperarea este completată în unele situaţii de mijloacele auxiliare
realizate în atelierul de ergoterapie, după multiple încercări.

10
 Aparatele şi dispozitivele concepute pentru a facilita acţiunea terapeutică a muncii,
pentru asigurarea posturii şi suplinirea sau stimularea funcţiei sunt confecţionate din diverse
materiale (piele, material plastic, lemn, metal). Ele sunt corelate strict cu infirmitatea de
moment, unele provizorii, adaptabile, altele pentru durată mai mare ca timp de folosire.
Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme de activitate care solicită funcţia
afectată prin mişcări repetate, corespunzător dozate ca amplitudine şi forţă, să-i creeze
subiectului senzaţia utilităţii sale. Pregătirea terapeutului în această direcţie impune cunoştinţe
temeinice de anatomie şi fiziologie pentru a fi respectate condiţiile optime de reeducare
funcţională, de psihologie, pedagogie şi despre tehnologia muncii respective. De asemenea
cunoaşterea cazului clinic, pentru ca aceste activităţi să fie aplicate individualizat sau în grup,
după caz. Este de dorit ca terapeutul din acest domeniu să aibă cunoştinţe despre
instrumentele şi dispozitivele de lucru, despre posibilitatea adaptării lor speciale şi chiar să le
poate confecţiona.
Medicul recuperator colaborează cu ergoterapeutul la precizarea capacităţilor restante,
în privinţa contraindicaţiilor care există. Ergoterapeutul, după cunoaşterea pe toate planurile a
pacientului, desfăşoară activitatea practică pornind de la demonstraţii, exemplificări, îl
instruieşte şi supraveghează pe parcursul activităţii, urmărind poziţiile corecte, execuţia,
mişcările contraindicate, până la dobândirea deprinderilor cele mai corecte.

11