REVISTA ASTO

Serie nouă
ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘI nr. 6 (13)/mai 2011

din acest număr:

DIN EXTERIOR DOCUMENTAR MUZICA PSALTICĂ
Tradiţiile populare creştine: Byzantium - Dimitrie Cantemir –
elementul de legătură între Constantinopol muzicologul-cărturar
satul arhaic şi metropola al Înaltei Porţi
contemporană
p. 22-23 p. 10-11 p. 38

PUBLICAȚIA ÎN CARE CULTURA ȘI CREDINȚA SE ÎNTÂLNESC

 COLECTIVUL DE REDACȚIE RUBRICI
¢ EDITORIAL / ASTO-ISTUL BANAL
Editor coordonator
Marius-Ştefan Ciulu ¢ DIN VIAȚA STUDENȚEASCĂ
Editor şef
¢ PĂREREA MEA
Tiberiu Anghelina
Redactor-şef ¢ INVITAȚII LA CULTURĂ
Justinian CONSTANTINESCU
¢ REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR
Redactori coordonatori: ¢ TRADIȚII
Silviu-Constantin Nedelcu
¢ DOCUMENTAR
Victoriţa CIobaNu
Andreea Melania PasEre ¢ CRONICI
Andrei SOLOMON
¢ MANIFEST
Vasile NICHIFOR
Emanuela Petre ¢ SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ
Daniel Şovăială
¢ DIALOGURI
Colaboratori:
Diac. ALEXANDRU Cristian, Mihai Cezar ¢ OMUL DE LÂNGĂ NOI
DASCĂLU, Petrus DEACONU, Nicoleta
¢ DIN EXTERIOR...
ENCULESCU, Traian IVĂNESCU, Dennise-
Cristina MASCAN, Alexandru Valentin ¢ CORESPONDENT
NISTOR, Tiberiu OLARIU, Emanuela PETRE,
Vera POSTELNICU, Malvina PREDA, Clara ¢ TEHNICI ARTISTICE
Andreea SANDU, Maria Magdalena ¢ VASILIADE
Mireanu, Miruna Dumitrescu,
Alexandru Păduraru ¢ DIDACTICĂ
FOTO: Redacția ASTO ¢ INTERESE
Concepție grafică și DTP
Justinian Constantinescu ¢ SFINȚI ROMÂNI
¢ POEZIE
Corectura
Codruţa MARIȘ, Cristian BOSTAN ¢ SCHIȚĂ
¢ ACTIVITĂȚI ASTO
Apariția acestui număr a fost posibilă ¢ FILMUL SĂPTĂMÂNII
cu sprijinul financiar al BNP Bucur şi Asociaţii ¢ DIVERSE
Tipărit la C.N.I. Coresi S.A. ¢ MUZICĂ

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘI

Tel. 0732 277 252, justinian75@yahoo.com
 Precum în cer, ASTOistul banal
aşa şi pe pământ TIBERIU ANGHELINA

O
viziune, o credinţă, un ideal, o lume nouă. Editorialul meu...
Iată coordonatele naşterii unui imperiu ce a
dăinuit mai bine de o mie de ani pe firmamen- ... scurt şi criticabil s-a denaturat. De
tul istoriei lumii. Odată cu viziunea Crucii pe cer şi cu fapt, nu s-a denaturat, ci eu l-am dena-
asigurarea „In hoc signo vinces!”, Constantin a crezut turat (cu bună ştiinţă). Ce trebuia să fie o
cu toată fiinţa lui că acel Dumnezeu pe care nu-L perspectivă... banală... asupra activităţilor
cunoscuse până atunci, avea să-l călăuzească întrea- ASTO a devenit altceva. Această denatu-
ga sa viaţă. O analogie între momentul alegerii lui rare a fost însă una conştientă. Revista
Moise şi viziunea lui Constantin mi se pare demnă de a fi făcută: în Vechiul a crescut, dar noi încă suntem în spate.
Testament, Moise a văzut rugul aprins ce nu se mistuia, aici, Constantin a Vorbim despre atâtea lucruri, încercăm
văzut Crucea, acolo Moise a fost îndemnat de Dumnezeu să ducă poporul să ne încadrăm în tipare, dar o facem
evreu din robia egipteană în Pământul Făgăduinţei, aici Constantin, a scos cu o artificialitate nedemnă de orele
poporul creştin de sub robia necredincioşilor, ducându-l într-un Pământ petrecute pentru apariţia fiecărui număr
al Făgăduinţei în care credinţa trebuia să unească pământul cu Cerul. (al revistei). Ce vreau să spun? Revista
A fost o viziune transformată într-un ideal ce avea să străbată întreaga are atâtea rubrici (care se umplu din ce
istorie zbuciumată a Bizanţului până la sfârşitul lui, purtând numele de în ce mai greu), atâţia colaboratori şi
symfonia bizantină. Personalitatea complexă şi cu totul neobişnuită membri de redacţie, dar nu reuşeşte să
a Împăratului Constantin se poate constata nu numai din concepţia sa pună punctul pe „i” acolo unde punctul
despre viaţa politică şi ce însemna pentru el credinţa, ci mai ales din vi- trebuie cu adevărat pus, adică nu avem
ziunea sa asupra raportului ce trebuia să existe între Biserică şi Stat, ra- o pagină sau două în care să se spună
port văzut ca un tot unitar care să asi­gure bunăstarea întregului Imperiu. AŞA NU. Astfel, ASTOistului banal îi cade
Pro­clamarea creştinismului ca religio licita, avea să schimbe cursul isto- în cârcă această responsabilitate, în cele
riei întregii Europe. Deşi nu s-a proclamat niciodată ca împărat creştin, 3 paragrafe alocate lui.
Constantin a asigurat nu numai puterea politică în imperiu, ci a hotărât Problema lunii acesteia... BIBLIO­TE­CA
şi asupra bunului mers al vieţii bisericeşti, căci numai împăratul putea FTOUB! Da... de fapt, nu este problema
asigura buna împli­nire a planului lui Dumnezeu cu lumea. În concepţia lunii acesteia, ci este problema studen-
sa, bunăstarea Bisericii însemna bunăstarea Imperiului, iar dezvoltarea
tului de rând, problemă de care nimeni
nu se ocupă şi studentul (banal) nu ştie
social-economică a Bizanţului era strâns legată de dinamica religioasă.
de ce nu. Aşa e, când am intrat în fac-
Măreţele edificii creştine ridicate în timpul domniei sale, dar şi implicarea
ultate nu exista sala de lectură, dar de
sa în problemele religioase ale vremii (convocarea şi conducerea Sinodului
la apariţia acesteia nimic altceva nu s-a
I Ecumenic de la Niceea, în calitate de Împărat şi Episcop, fapt nemaiîntâl-
îmbunătăţit. Aceleaşi fişete prăfuite prin
nit până atunci!), pe lângă măsurile administrative şi politice, dovedesc cu
care cauţi ore întregi; aceleaşi rezul-
prisosinţă faptul că el nu a fost numai un conducător politic ferm în prin-
tate pozitive de la fişet care apoi devin
cipiile de conduce­re, ci şi un om cu credinţă vie, de nezdruncinat. De aceea,
frustrări nocturne datorită inexistenţei
istoria i-a recunoscut me­ritele pentru realizările sale impresionante, iar cărţilor; aceleaşi ascunzişuri pe după bi­
Bise­rica creştină l-a aşezat în ceata sfinţilor, numindu-l „cel întocmai rouri, ca şi cum studentul este un nemer-
cu Apostolii”, alături de marii ei luptători pentru mărturisirea credinţei nic care deranjează liniştea catacombică
creştine. Un gust amar rămâne totuşi, pentru ceea ce a mai rămas din a bibliotecii cu cererile lui indecente.
splendoarea unui vis... deasupra şi printre ruinele măreţului Bizanţ încă Întrebarea mea este deci... până când?
mai dăinuie, şi va dăinui până la sfârşitul veacurilor, spiritul idealist al Până când ni se va vorbi de sus şi cu
Sfântului Împărat Constantin cel Mare! indiferenţă atunci când cerem o carte?
Justinian Constantinescu Până când va trebui să cotrobăim ore
Redactor-șef întregi printre fişe aşezate uneori alan-
dala? Până când va trebui să realizăm că
Nota: Redacţia noastră dedică acest număr Bizanţului, întrucât 11 şi 21 mai lunga cotrobăială prin fişete este inutilă,
reprezintă două momente-cheie pentru întreaga suflare creştină din două
motive: istoric, înseamnă întemeierea capitalei bizantine, Constantinopolul;
cărţile existând oriunde altundeva doar
bisericesc, se face prăznuirea întemeietorului ei, Sfântul Împărat cel întocmai în locul desemnat lor, nu?  
cu Apostolii, Constantin cel Mare.

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 3

 Din viața studențească
Master la FTOUB
MARIUS-ȘTEFAN CIULU
Pentru că se apropie licența și pentru că o parte dintre
absolvenţii facultăţii noastre nu s-au hotărât cu privire la pro-
gramul de master pe care doresc să-l urmeze, redacţia ASTO
s-a gândit să vă prezinte succint oferta educaţională a Facultăţii
de Teologie Ortodoxă din Bucureşti în această privinţă.
Actele necesare înscrierii la Master:
- cererea de înscriere - formular tip
- certificatul de naştere în copie legalizată;
- diplomă de licenţă şi foaie matricolă în original;
- diplomă de bacalaureat în original;
- adeverinţa de absolvire a facultăţii în original pentru
absolvenţii promoţiei 2010;
- certificat sau adeverinţă de botez în original;
- binecuvântarea Chiriarhului (Episcopului);
- adeverinţă medicală de la medicul de familie, din care
să rezulte că respectivul candidat este apt pentru înscrierea
la facultate;
- 3 fotografii tip B.I.;
- chitanţa de achitare a taxei de înscriere (se va plăti la
Casieria Universităţii);
- un dosar plic nescris.
Tematici de admitere:
1. ISTORIE ŞI TRADIŢIE
(20 locuri buget + 20 locuri taxă)
- Discipline fundamentale: Biserică şi Stat în primul
mileniu creştin; Lucrarea rugăciunii la Părinţii isihaşti din
sec. XIII- XIV; Importanţa preacinstirii Maicii Domnului la
Sf. Chiril al Alexandriei; Bizanţul şi islamul (sec.VII-XV);
Ortodoxia şi mişcarea ecumenică
- Discipline de specialitate: Sfântul în viziunea
părinţilor Bisericii; Sfântul în Istoria Bisericii; Ethosul
creştinismului antic sirian; Relaţiile româno-athonite;
Relaţia Stat-Biserică în România în a doua jumătate a sec.
al XIX-lea; Naţiune şi confesiune în Transilvania în a doua
jumătate a sec. al XIX-lea; Schisme în Bizanţ şi în Islam
- Discipline complementare: De civitate Dei:
istoria receptării Fer. Augustin în Evul Mediu latin; Arta
monumentală bizantină în sec. IV-VI; Disputele teologice şi
filozofice din timpul dinastiei Paleologilor
- Discipline facultative: Limba greacă, Limba latină
4 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
2. EXEGEZĂ ŞI ERMINEUTICĂ
(20 locuri buget + 20 locuri taxă)
- Discipline fundamentale: teme de Teologie Biblică nou-
testamentară; teme de Teologie Biblică în scrierile apocrife
ale Vechiului Testament;
- Discipline de specialitate: Evangheliile copilăriei
Mântuitorului Iisus Hristos; Pătimirea şi Învierea Mântuito-
rului potrivit Evangheliei după Ioan (cap. 18-21); Istorisirile
pascale în Evangheliile Sinoptice; Propovăduirea apostolică.
Structuri retorice în Faptele Apostolilor; teme de exegeză
biblică vechi-testamentară la părinţii capadocieni: Asterie al
Amasiei şi Sfântul Vasile cel Mare
- Discipline complementare: Exegeză nou-testamen­tară
pe textul original
- Discipline facultative: Limba greacă, Limba ebraică
biblică, Limba latină
3. DOCTRINĂ ŞI CULTURĂ
(20 locuri buget + 20 locuri taxă). Proba 1: Dogmatică şi
Misiologie; Proba 2: Istoria Religiilor şi Morală
- Discipline: Istoria Dogmelor; Monahismul Oriental;
Monahismul Occidental; Dinamica misiunii în Biserică;
Mariologia; Creaţie şi cosmogonie. Abordare istorică şi
comparativă; Noile mişcări religioase; Cunoaşterea lui
Dumnezeu în teologia ortodoxă contemporană; Spirituali-
tatea athonită în sec. XX; Relaţia dintre teologie şi ştiinţă în
contextual actual; Misiune ortodoxă în postmodernitate
- Facultative: Limba greacă, Limba latină
4. PASTORAŢIE ŞI VIAŢĂ LITURGICĂ
(20 locuri buget + 20 locuri taxă). Proba 1: Liturgică,
Omiletică, Muzică; Proba 2: Pastorală şi Drept.
- Discipline fundamentale: Forme de organizare şi
conducere a Bisericii în primul mileniu; Acrivie şi iconomie
în problemele economice actuale; Teologie liturgică şi
pastoraţie; Preotul şi preoţia în tradiţie şi actualitate
- Discipline de specialitate: Strategii pastorale pentru
comunităţile ortodoxe din Diasporă; Manuscrise şi tipărituri
muzicale bisericeşti (sec. IX-XX); Pastoraţia tinerilor din familii
defavorizate; Elemente speciale de redactare şi prezentare a
catehezei; Psalţi români şi stilul românesc de compoziţie şi in-
terpretare; Cântarea corală bisericească în context panortodox;
Influenţe externe în cântarea corală bisericească românească;
Elemente speciale de redactare şi prezentare a predicii
- Discipline complementare: Hermeneutică muzicală;
Mutaţii în cateheza actuală
- Discipline facultative: Limba greacă, Limba latină. 

Civilia, Civilium, Civilibus sau despre oameni
nemulţumiţi şi popoare civilizate
ANDREEA MELANIA
Î
n urma Hotărârii guvernamentale de adoptare a noului
Cod al Muncii, reacţia de nemulţumire a românilor s-a
concretizat, aşa cum era de aşteptat, într-un protest.
Deşi sindicatele îl anunţau a fi unul de proporţii uriaşe,
în stradă nu au fost văzute decât câteva mii de oameni,
mânaţi parcă, mai curând, de îndemnurile care răsunau
în portavoci, decât de dorinţa unui trai mai bun sau a
unei guvernări mai corecte. Cam în aceeaşi perioadă, în
capitala Regatului Unit al Marii Britanii, în urma majorării
taxelor de şcolarizare pentru învăţământul supe-
rior, tinerii, viitori şi actuali studenţi, adică cei care
vor reprezenta spuma intelectualităţii britanice
peste puţini ani, au organizat proteste prelungite
şi extrem de violente, vandalizând magazine şi
bănci şi chiar agresând poliţiştii trimişi acolo
pentru protecţia acestor instituţii. În cazul ambelor
proteste, reacţia
guvernării a
fost aceeaşi:
nulă! Foarte
interesantă însă,
a fost reacţia
presei româneşti
care a tratat cu
dispreţ protestul,
într-adevăr lipsit
de vitalitate, al
românilor, şi cu mare admiraţie revolta haotică a engle­
zilor. Dacă românii ar fi reacţionat astfel, ar fi fost desigur
arătaţi cu degetul de către întreaga Europă civilizată,
aceşti „huligani care poftesc la spaţiul Shengen”. Privitor
la acelaşi aspect, am aflat de curând că Postul de Radio
BBC a transmis o manea, interpretată de Florin Salam.
Încadrată în categoria „Romanian Gypsy Music”, atât
melodia, cât şi genul muzical, au fost apreciate ca fiind
reprezentative şi în mod cert de un succes răsunător în
următorii ani, chiar la nivel mondial. Am aflat apoi cu
stupoare că „manele are the latest trend”. În acelaşi
timp, deşi există numeroase presiuni în ultimii ani, spre
Părerea mea
nemulţumirea unora, dar parcă spre protecţia ultimelor
fărâme de bun gust în materie de muzică, majoritatea
posturilor de radio şi televiziune româneşti NU DIFUZEAZĂ
MANELE! Şi totuşi, conform statisticilor, majoritatea
românilor sunt extrem de nemulţumiţi (cu ani în urmă
un coleg din şcoala generală i-a spus profesoarei de
română că sintagma „femeie nemulţumită” ar trebui să
fie considerată pleonasm; cu timpul se pare că de fapt
s-a extins, fiind aplicabilă ambelor sexe). În consecinţă,
aceştia îşi doresc „să părăsească această ţară unde
nimic nu merge cum ar trebui” în favoarea, bineînţeles,
unei ţări oc-
cidentale, civili-
zate, organizate
etc. Şi dacă
într-adevăr
nimic nu e bine
structurat în
România, nu
cumva or fi
vinovaţi cei de
la guvernare?
Şi continuând în această logică bolnăvicioasă,
conform căreia pentru orice lucru rău sunt
vinovaţi întotdeauna ceilalţi şi niciodată noi,
nu cumva noi votăm de fiecare dată doamne
care probabil au ratat lecţia despre adunare
în şcoala primară, învăţând direct să ridice la
pătrat şi nicidecum să numere când e vorba de
voturile privitoare la adoptarea unei noi legi? Sau domni
care parcă insistă să ne facă în ciudă cu dări şi luări de
mită devenind parcă peste noapte obscen de bogaţi?
Mă întreb însă care dintre noi, cei nemulţumiţi, ajunşi
vreodată la guvernare ne-am mai aminti că mersul pe
jos prin Bucureşti te face să plângi? Iar pe cei mereu
nemulţumiţi, care afirmă despre ei înşişi că ar putea
schimba lucrurile nefiind nicidecum ispitiţi de putere, îi
invităm să o facă mai întâi conducând astfel întreaga ţară
spre prosperitate şi satisfacţie.
„Nemulţumirea este rezultatul dureroasei poveri de a
cere de la viaţă doar ce vrei tu.” (Debby Jones) 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 5
 Invitații la cultură
Noaptea muzeelor
A T
şa cum ne-am
obişnuit de câţiva
ani încoace şi anul
acesta va avea loc, la
jumătatea lunii mai ceea
ce noi numim „noaptea
albă a muzeelor”. Astfel
în noaptea dinspre 14
spre 15 mai 2011, se
va desfăşura cea de-a
VII-a ediţie a „Nopţii
Europene a muzeelor”,
manifestare patronată
de către Consiliul Europei şi de către UNESCO şi la care
sunt invitate să participe şi celelalte state mebre ale
C.E. Organizatorii ne oferă lista actualizată a muzeelor
bucureştene care vor fi deschise anul acesta, cu dovada
că în 2011 acestea nu s-au împuţinat, ci dimpotrivă:
Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional de
Artă Contemporană, Muzeul Naţional de Geologie, Muzeul
Naţional George Enescu, Muzeul Naţional de Istorie a
României, Muzeul Naţional al Literaturii Române, Muzeul
Naţional al Satului Dimitrie Gusti, Muzeul Militar Naţional
Regele Ferdinand I, Muzeul Municipiului Bucureşti, Muzeul
Aviaţiei, Muzeul Bellu, Anaid Art Gallery, Centrul Cultural
Art Society, LC Foundation, Muzeul Naţional Cotroceni. De
asemenea, trebuie menţionat faptul că, în data de 18 mai,
Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) organizează Ziua
Internaţională a Muzeelor. Apropierea dintre cele două
evenimente este deosebit de importantă în stimularea
interesului publicului larg asupra bogăţiei şi diversităţii
patrimoniului cultural naţional şi european. Manifestarea
îşi propune, ca şi la ediţiile precedente, să asigure intrarea
gratuită la colecţiile muzeale pentru a permite publicului
descoperirea şi conştientizarea valorilor culturale, precum
şi creşterea accesului la cultură, prin deschiderea porţilor
muzeelor. Odată cu lăsarea nopţii, vor avea loc diverse
spectacole de teatru, de animaţie în costume de epocă,
proiecţii de filme, expoziţii şi concerte de muzică pentru
toate vârstele şi gusturile. Petrecută împreună cu prietenii,
această noapte promite să fie lecţia de cultură în care
seriozitatea şi distracţia merg mână-n mână. 
Pagină realizată de ANDREEA MELANIA
6 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
Toţi cinci
oţi cinci este o piesă montată de către Dan Puric,
pentru şi împreună cu cinci dintre tinerii săi ucenici,
a cărei premieră a avut loc în data de 15 ianuarie,
2009. Aşa cum ei înşişi o descriu, este „o tragi-comedie
fără cuvinte despre omul contemporan: visele, iubirile,
speranţele sale traduse în dans, pantomimă, teatru.
Frânturi de viaţă: priveşti, primeşti şi îţi construieşti propriul
fir narativ”. Luaţi separat, ei sunt Ana Pepine, Dana
Paraschiv, Ştefan Ruxanda, Paul Cimpoieru şi Silviu Man,
o mână de tineri care cred că, de pe scenă, precum de
pe munte, lumea şi cerul se văd mai bine. Un teatru fără
măşti şi fără decoruri. Onest. Direct. Firesc. O piesă despre
nebunia lumii, despre bucuria ei, despre miracolele care ne
înconjoară, dar pe lângă care trecem cu toţii, din viteză, în
fiecare zi. „Venim să vă vorbim, tăcând, despre ceea ce nu
se vede (decât cu ochiul... liber)”.
„Toţi cinci” este oarecum povestea dintotdeauna a
omenirii, concentrată în câteva zeci de minute doldora de
muzică şi culori, cu sunetele fremătătoare ale paşilor de
step, cu misterul pantomimei, al dansului, al gestului spon-
tan şi efervescent. Cinci oameni. Ca cinci degete de la o
mână. Nimic din ce-i uman nu va lipsi din poveste: umorul,
fericirea, nedumerirea, tristeţea, nostalgia, iertarea...
Reprezentaţiile au loc la Sala Rapsodia (fostul Teatru
de Revistă C. Tănase), unde îşi are sediul Compania Passe
Partout înfiinţată de Dan Puric.
Regia: toţi cinci
Scenografia: toţi cinci
Coloana sonoră: toţi cinci
Costume: Wilhelmina Arz
Producător: Art & Events Management
Cu: Ana Pepine, Dana Paraschiv, Silviu Man, Paul
Cimpoieru, Ştefan Ruxanda. 
Te iubesc! Te iubesc?
MALVINA PREDA

„Dacă dragostea este oarbă, căsătoria îți deschide

ochii” sau „În iubire fiecare are un balcon ca Romeo
și Julieta pe care mai apoi își întinde rufele”.

Ce poate fi mai actual decât dragostea și com­

plicațiile ei?
Schimbând titlul piesei dramaturgului Dumitru
Solomon din „Zăpezile de altădată” în „Te iubesc!
Te iubesc?”, regizoarea urmăreşte - evident - să se
adreseze mai direct publicului-ţintă al acestui tip
de reprezentaţie. Își însoţeşte prezentarea piesei de
câteva cuvinte care, din nou, nu pot da greş: „o reţetă
comică despre cum să fim fericiţi în cuplu şi cum să
evităm blazarea în doi”.
Povestea poate părea banală - Corina Moise și
George Corodeanu joacă rolul a doi tineri care se
îndrăgostesc, trec prin toate nebuniile pe care le
presupune dragostea, își jură sentimente eterne, se
căsătoresc și se mută într-o casă a lor. „Te iubesc ca
un nebun”, zice el. „Nebunia trece”, ripostează ea.
„Dar dragostea rămâne”, insistă el. „Ce mai rămâne
din dragoste după ce a trecut nebunia? Obişnuința”, adevăr - contrapunctând frumos povestea din scenă,
închide ea. „Te iubesc! Te iubesc?” este, probabil, întregul spectacol devine și mai interesant având
una dintre cele mai bune surse de definiții ale fericirii intro-uri proiectate în întuneric, de genul: „Nu există
și dragostei atât pentru cei care le caută, cât și pentru nicio diferenţă între un bărbat prost şi unul înţelept,
cei care le evită, pentru cei care nu știu încă ce e atunci când aceştia se îndrăgostesc”.
iubirea, dar și pentru cei care insistă că nu vor să mai Te iubesc! Te iubesc? Este un spectacol al Com-
știe vreodată - „Fericirea este... când e bine... și nu paniei de Teatru „D‘AYA” care se joacă la Lăptăria lui
ne certăm... și dormim...”, spune el la un moment Enache, un simbol al boemei bucureştene din ultimii
dat. Piesa aduce în prim-plan un cuplu care arată cu 20 de ani, în cadrul Teatrului Național București cu:
mult umor ce am trăit sau ce trăim la un moment dat Manuela Harabor, Corina Moise, George Corodeanu,
inevitabil și care sunt cele mai eficiente metode de Alexandru Grigore; adaptarea și regia artistică: Chris
a trece peste problemele de cuplu. Acest cuplu inte- Simion.
resant care își testează fidelitatea, care își încearcă
încrederea, ne reamintește cum eram într-o relație la EL: Ţii mai mult la mobila decât la dragostea
început. Entuziasmul începutului în dragostea aproape noastră ?
infantilă a doi tineri care cred cu tărie în existenţa EA: Mai întâi şi-ntâi ţin la dragostea noastră. Şi
acestui sentiment, deşi ştiu sigur că „legile poeziei abia în al doilea rând ţin la mobilă...
sunt altele decât legile vieţii”; O comedie romantică, EL: Atunci, alege: ori eu, ori el. Vorbeam de pat.
plină de savoare și adevăr - câteodată prea mult ...restul însă, la spectacol! 

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 7

 Redescoperirea Bucureștilor
Ruinele Mănăstirii Chiajna
SILVIU-CONSTANTIN NEDELCU
D
e câţiva ani, în drumeţiile făcute cu trenul înspre
inima Olteniei, m-am tot întrebat ce pot fi ruinele
bisericii imense aflate aproape de calea ferată,
chiar la ieşirea din Bucureşti. Răspunsul l-am aflat
în urmă cu câteva luni când am descoperit că de fapt rui­nele
respective aparţin bisericii mănăstirii Chiajna. Informaţii
despre această, mănăstire-fantomă, aş putea spune, nu
prea există în afara unor descrieri sumare făcute-n stil tipic
„jurnalicesc”, cât şi unele zvonuri despre crime şi dispariţii
misterioase desprinse, parcă, din romanele poliţiste ale
lui Sir Arthur Connan Doyle, pe unele site-uri. Construcţia
mănăstirii a început în timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti
(1774-1782) şi a fost finalizată în timpul domniei lui Nicolae
Mavrogheni (1786-1790). Ea a fost construită la marginea
Bucureştiului în stil neoclasic, având dimensiuni mari pentru
acea vreme: lungimea de 43 m şi înălţimea de 18 m, cu zi-
duri groase de 1-2 m. Legenda spune că în timpul ciumei din
vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti mănăstirea ar fi fost
părăsită, iar alte surse spun că în 1792 ea funcţiona, dar a
fost părăsită în vremea ciumei din timpul domnitorului Mihai
Şuţu. O altă legendă spune că biserica ar fi fost blestemată şi
nu s-a slujit în ea niciodată, fiind bombardată chiar înainte de
sfinţire de turci, care credeau că acolo se afla o cetate. Ast-
8 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
fel, toate actele ei au ars în întregime, însă biserica a rămas
în picioare până la cutremurul din 1977, când s-a prăbuşit
turla. Se zice despre clopotul cel mare că a fost aruncat în
Dâmboviţa şi, după spusele localnicilor, se aude bătând în
nopţile cu lună plină. O altă legendă spune că pe zidul din
dreapta, dinspre intrare, la câţiva metri înălţime, desprin-
zându-se tencuiala, a apărut un chip de o stranie frumuseţe
ce sea­mănă cu o domniţă, dar şi cu un înger. Se presupune
că acel chip ar fi al fiicei doamnei Chiajna, Ancuţa, ucisă din
porunca mamei sale, pe care n-a ascultat-o măritându-se
cu alesul inimii ei. Mai multe dispariţii misterioase în zona
mănăstirii au fost relatate de locuitorii din cartierul vecin şi
se spune că au avut loc 2 crime în interiorul ei: una înainte
de 1990 şi alta după. Ierarhul Antim Nica a încercat să
restaureze mănăstirea în 1948, însă autorităţile comuniste
nu au permis acest lucru. Abia în anul 2008, Arhiepiscopia
Bucureştilor a luat decizia de a rezidi mănăstirea şi a înfiinţa
aici o obşte monahală.
Astăzi, lângă ruinele bisericii zac mormane de gunoaie,
iar locul a devenit o atracţie pentru pasionaţii de fotografie
sau alpiniştii care vin aici pentru a escalada zidurile. Din
nefericire, ea serveşte actualmente ca locaţie de filmare
pentru videoclipurile formaţiilor de muzică rock sau ale
cântăreţilor de manele.  

Primăvara românească - între obiceiuri şi superstiţii
EMANUELA PETRE
L
una Mai, numită în tradiția românească „Florar”,
„Frunzar” și „Luna Ierburilor”, este considerată
a fi luna florilor și a plantelor. Această lună mai
este cunoscută și sub denumirea de „Pratar” (din limba
latină pratum = pajişte), întrucât aceasta este luna în
care se manifestă o adevărată explozie a vegetației,
copacii prind culoare și viață prin frunze și flori,
muncile agricole se intensifică și, așa cum spun țăranii
noștri mureșeni, „e timpul de ieșit în grădină”. Evident,
e vorba de grădina de zarzavaturi, prima care intră în
atenția oamenilor.
Asemeni celorlalte luni ale anului, și cea de-a
cincea lună din actualul calendar își are
valențele sale în ceea ce înseamnă
tradiție și spiritualitate. Chiar
dacă această lună nu pare a
fi una tocmai bună din punct
de vedere meteorologic, aici
fac referire la două aspecte
tradiționale, și anume: „a fi cu
buricul prin Mai” și „nunțile din
Mai nu sunt bune”, există desigur
suficiente motive să pornesc plină de
speranțe în a încerca să descifrez înţelesul
acestei luni... Pornesc de la descifrarea calendarului,
mai exact de la baza acestuia, și anume astronomia.
Știm cu toții că această lună are 31 de zile și pe
parcursul acesteia, ziua crește cu o oră și patru minute,
timp deloc neglijabil. Numele acestei luni ar putea de-
riva de la zeița grecească Maia, identificată și la romani
cu numele de Bona Dea. Începutul lunii însă, pot spune
că este unul cu multe „emoții” pentru vegetație. Dacă
nu a brumat sau înghețat în luna Aprilie, atunci există
mari șanse să se întâmple acest lucru la începutul
lunii Mai, lucru atât de des verificat. Tot Mai dă startul
strânsului turmelor de oi și vaci, din ziua de 1 Mai,
adunându-se oile în anumite locuri, mai ales în zona
montană, se face și „măsura oilor”, iar pe 20, aproape
de Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena, se
adună vacile în cirezi, după ce în prealabil au avut loc
tocmirile de către ciobani.
Tradiții
În tradiția satului nu totul este schimbat în bani.
De exemplu și acum, ca și odinioară, ciobanii primesc
„premanda” o parte în bani, iar cealaltă „în bucate”
sau „de dulce”. Ceea ce se traduce prin cantități bine
definite de porumb sau grâu, dar și o bucată de slănina
și câteva kilograme de caș (brânză dulce). Însă acest
lucru depinde de la sat la sat și de la obicei la obicei.
În tradiția Bisericii, Mai este considerată luna Maicii
Domnului, ocrotitoarea familiei. Poate fi acesta un
motiv suficient pentru ca oamenii să respingă definitiv
superstiția conform căreia căsătoriile încheiate în Mai ar
fi sortite eșecului? Există o tradiție răspândită, că în luna
Mai nu este bine să se facă nuntă sau chiar petrecerea
acestora. Oare pe ce se bazează această
tradiție, eu nu pot înțelege, și dacă
este îndreptățită... Din punct de
vedere teologic, nu există nicio
referire la acest lucru. În Cano-
anele Bisericești nu se face nici
măcar aluzie la acest lucru.
Conform poruncii a noua a Bi-
sericii, există anumite zile precise
în care, într-adevăr, nu se oficiază
căsătorii în timpul unui an Bisericesc.
Este vorba despre zilele de Post ori sărbători
creștine. Știind că luna Mai este socotită luna Maicii
Domnului, a florilor și a frumuseții, acesta poate fi un
argument serios care să îi facă pe tineri să își unească
destinele în această lună frumoasă. Oamenii spun că
datorită instituirii căsătoriei, pe care o consideră, de alt­
fel, „mormântul dragostei”, ar putea fi valabilă această
teorie, când căsătoria este binecuvântată de Biserică?
Sau mai este vorba, mai degrabă doar de o simplă
comoditate a celor doi, care nu vor să mai facă efortul
de a păstra dragostea? Căsătoria este mediul în care
dragostea se împlinește sau se desăvârşește. De aceea,
adevărata dragoste nu se pierde niciodată. Iubirea, ca
orice sentiment sau virtute se cultivă, se îngrijește, se
alimentează și se reîmprospătează mereu. Cei care vă
iubiți, această lună vă deschide drumul spre o lume
nouă, plină de frumusețe florală și ocrotire divină... doar
să vă doriți să pășiți împreună! 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 9
 Documentar

Byzantium - Constantinopol
MARIUS-ȘTEFAN CIULU Constantin cel Mare, care avea să întemeieze – fără
voia lui – un nou imperiu odată cu inaugurarea noii

P
entru ultimele două numere ale Revistei ASTO
de până la vacanţa de vară, în cadrul acestei
rubrici vom prezenta două evenimente cruciale
pentru istoria Europei şi a creştinismului. Vom aborda, de conducător mai mult decât identificarea vechiului
în primul episod al documentarului, evenimentul ce
a pus bazele întemeierii Imperiul Bizantin – fondarea
Constantinopolului – iar în numărul viitor ne vom opri
asupra ultimelor zile din viaţa milenară a oraşului ce a întrucât permitea un control eficient asupra Asiei
reprezentat simbolul unui imperiu aflat într-o continuă (unde pericolul persan era ridicat), dar în acelaşi timp
schimbare.
Putem spune că actul de întemeiere din 330
al Constantinopolului nu ar fi fost posibil dacă
Diocleţian, în iulie 285, nu l-ar fi „adoptat” pe
Maximian, unul dintre camarazii lui de arme, dându-i
acestuia rangul de Caesar. În acest moment, imperiul
a fost divizat între Orient şi Occident, realizându-se
astfel conjunctura necesară pentru ca la nici 50 de
ani de la acest eveniment, imperiul să fie unificat sub
Întemeierea Constantinopolului (pictură de Rubens)
capitale.
Putem spune că nimic din ceea ce a făcut Con-
stantin cel Mare nu îi evidenţiază capacităţile sale
Byzantium (numele cetăţii pe ruinele căruia a fost
ridicat Constantinopulul) pentru a îşi întemeia o nouă
capitală. Locul era ideal pentru o reşedinţă imperială,
facilita şi o legătură cu Dunărea (unde barbarii din
Nord făceau ravagii).
Pe lângă aspectele ce vizează poziţionarea
geografică ideală pentru a satisface noile nevoi
militare ale imperiului, trebuie să avem în vedere şi
faptul că Marele Constantin – după cele două crime
săvârşite în familie – era într-o căutare religioasă
(după cum afirmă istoricul Zosima). Iar această zonă
orientală îi permitea Împăratului un contact mai direct
cu creştinismul decât ar fi putut s-o
facă Roma, unde păgânismul era bine
împământenit la acea dată.
Legat de această întemeiere, decisivă
pentru cursul istoriei, toate textele contem-
poranilor au ca punct comun intervenţia
divină în construirea cetăţii. Astfel, în
textele lui Sozomen, Dumnezeu i se arată
lui Constantin şi îi spune să se orienteze
către Byzantion; Filostorgiu ni-l prezintă pe
împărat cu suliţa în mână trasând el însuşi
limitele teritoriale ale polisului.
Istoricul Sozomen (+450) ni-l prezintă
pe Constantin cel Mare în cartea a II-a a
Istoriei sale Bisericeşti ca dorind să înte-
meieze un oraş care să îi poarte numele
şi care să egaleze Roma în măreţie şi
splendoare. Cu această dorinţă, el a mers
pe câmpia de la poalele Hellespontului,
unde a început construcţia zidurilor unui
oraş, însă la scurt timp după începutul

10 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011

construcţiei, Dumnezeu i s-a arătat noaptea şi i-a
cerut să caute alt loc. Astfel, condus fiind de pronia
divină, a ajuns la vechea colonie By­zantium, iar aici a
dorit să contruiască oraşul pe care îl va face demn de
a purta numele său.
Astfel, ascultând porunca lui Dumnezeu, el a
mărit frontierele vechiului Byzantium şi a ridicat ziduri
înalte de jur-împrejur; de asemenea, a construit şi
case superbe. Fiind conştient că vechea populaţie nu
este suficientă pentru noua cetate, oameni importanţi
din imperiu împreună cu familiile lor au fost aduşi
aici. A iniţiat colectarea unor taxe speciale menite să
acopere costurile ridicării oraşului, dar şi cheltuielile
necesare pentru aprovizionarea cu mâncare a cetăţii.
Constantin a ridicat toate edificiile necesare unei
mari capitale: un hipodrom, fântâni, porticuri şi alte
ornamente deosebite şi a denumit oraşul Constanti-
nopol şi Noua Romă, făcând menţiunea că aceasta
este capitala tuturor romanilor din Nord, din Sud, din
Est, de pe malurile Mediteranei, din oraşele de pe
Dunăre şi din toate părţile imperiului.
Tot el a instituit un nou Senat pe care l-a înnobilat
cu acelaşi onoruri şi privilegii ca pe cel din Roma şi a
luptat din răsputeri să facă oraşul ce îi poartă numele
egal în toate privinţele cu cetatea eternă. Având în
vedere că cetatea a fost ridicată într-o perioadă de
expansiune a creştinismului datorată libertăţii sale
de exprimare, Constantinopolul nu a fost împânzit de
temple păgâne şi de altare idolatre.
Mai trebuie evidenţiat faptul că noua capitală a
adoptat sistemul municipal al Romei, oraşul fiind
împărţit în paisprezece sectoare sau regiuni, dintre
care două se aflau în afara zidurilor cetăţii.
Acest act al întemeierii noii capitale a reprezen-
tat şi reunificarea imperiului (care fusese divizat,
aşa cum am văzut, de către Diocleţian). Vorbind
despre Noua Romă şi despre întemeierea ei, Zonaras
afirma: „Constantin a devenit singur împărat –
μοναρxισας”.
Putem astfel afirma, fără teama de a greşi, că
apariţia Constantinopolului este consecinţa directă
a reunificării imperiului. Iar cuvântul care a preva­
lat în istorie ca desemnând această unificare
- μοναρxισας – este folosit într-un mod sugestiv
de către istoricul Eusebiu al Cezareei (μοναρxική
έξουσιαί) în De Vita Constantini, unde întrebuin­
ţează termenul pentru a desemna întreaga ideologie
constantiniană: legătura intimă dintre Orient şi Occi­
dent, dar şi concepţia unitară despre imperiu căreia îi
corespunde adoptarea unei singure credinţe.
Dacă am văzut, în linii mari, ce a presupus şi
cum a fost văzută întemeiera Constantinopolului,
în rândurile ce urmează vom preciza principalele
date istorice ce sunt legate direct de înfiinţarea noii
capitale:
Pe 18 septembrie 324, Constantin cel Mare îl în-
frânge pe Licinius la Chrysopolis. În urma acestei vic-
torii, la mai puţin de o lună (în noiembrie) îl ridică pe
Constanţiu la rangul de Caesar şi totodată stabileşte
în mod oficial hotarele noului său oraș, mutându-le cu
aproximativ 4 kilometri în afară și mărind cam de 4
ori suprafața vechiului Byzantion.
În anul următor, 325, sunt întreprinse cele mai
ample lucrări; probabil aceste lucrări au căpătat o
amploare şi mai mare atunci când, după ce Constan-
tin cel Mare a părăsit Roma, a venit în Orient (327-
238). Aceste evenimente s-au concretizat pe data
de 11 mai 330, când a avut loc marea sărbătoare
de inaugurare a noii capitale, sărbătoare ce avea să
devină pentru Constantinopol ceea ce reprezenta ziua
de 21 aprilie pentru Roma.
Dintre monumentele construite în timpul lui
Constantin, aproape niciunul nu a suprevieţuit până
în zilele noastre. Cu toate acestea, putem remarca
Biserica Sfânta Irina, reconstruită de către Justinian
cel Mare şi ulterior de Leon III, Coloana din Delphi,
în formă de şarpe, care aminteşte de bătălia de la
Plateea ce poate fi văzut în locul în care a fost pusă
de Constantin (pe axul central al Hipodromului), dar şi
Coloana lui Constantin, care a fost restaurată recent.
Istoria acestui centru de cultură şi civilizaţie dintre
zidurile căruia istoria întregii Europe a fost influenţată
decisiv de-a lungul a mai bine de o mie şi ceva de
ani, este foarte bogată. Datorită spaţiului limitat, dar
şi faptului că ne dorim să aducem în faţa cititorului
doar câteva elemete mai inedite, ne vom opri aici cu
aspectele ce privesc întemeierea cetăţii cunoscută şi
sub numele de A doua Romă, urmând ca în numărul
viitor să tecem în revistă evenimentul ce a marcat
sfârşitul Imperiului Bizantin. 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 11
 Cronici
Aspecte ale civilizației bizantine
VICKY CIOBANU
P
rezentarea în ordine cronologică a evenimen-
telor, a reprezentanților acestei civilizații și a
oricărei alteia nu vor constitui niciodată ima­
ginea completă a rolului indubitabil pe care Bizanțul
l-a avut de-a lungul istoriei. Căci pe lângă succesorii
tronului și destinele lor, extrem de important era
modul de trai atât al acestora, cât și al oamenilor
de rând, cutumele, elementele vieții religioase,
materiale, morale, intelectuale cunoscând în timp
o firească dezvoltare. Toate acestea ne prezintă de
fapt, realitatea concretă a unui popor, ne ajută să-i
înțelegem psihologia și specificul atât de interesant
al fiecăruia. De aceea, în acest articol, vom relata pe
scurt, anumite informații despre instituția familiei în
civilizația bizantină.
Familia constituia încă de pe atunci o importantă
parte a societății, fiind formată din părinți, copii, dar
și servitori și sclavi care trăiau acolo, sub autoritatea
reprezentantului tatăl. Creștinismul a fost un factor
determinant pentru păstrarea valorii familiei, în acele
ținuturi și timpuri.
Acordul logodnei se realiza între rudele viitorilor
soți, încă de când aceștia erau copii, vârsta legală
12 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
a căsătoriei pentru fete fiind de doisprezece ani, iar
cea pentru băieți de paisprezece ani. Louis Bréhier ne
spune că: „în Cipru, logodnicii depuneau jurământ pe
moaște în fața unor martori, ei făceau, de asemenea,
schimb de cruciulițe, sau micuțe relicvare, drept
garanție a înțelegerii lor”. Aranjarea căsătoriilor,
stabilirea datei și a tuturor celorlalte detalii erau
hotărâte de către părinții și rudele celor doi tineri,
fiind un obicei absolut normal, pentru Evul Mediu,
obicei acceptat și de viitorii soți atât de tineri, cu
anumite excepții.
Ruperea logodnei într-un mod nejustificat atrăgea
„amenzi pecuniare și pedepse spirituale”.
Nunta era organizată cu toate detaliile sale
firești, camera nupțială fiind împodobită din ajunul
căsătoriei. Invitații aveau obligația de a purta
veșminte albe. Cele mai importante etape din cere­
monie erau: cununarea celor doi soți și schimbarea
verighetelor. După aceasta urma firescul banchet,
femeile și bărbații mâncând însă separat de tinerii
căsătoriți. Contractele între soți existau încă din
secolul al XI-lea, fie verbale, fie scrise, încheiate în
prezența unor martori.
Zestrea soției nu putea să fie înstrăinată de către
soțul ei, însă putea să o lase
moștenitorilor săi.
Reprezentantul fami-
liei bizantine era bărbatul,
femeia având un rol secundar,
petrecând mult timp în casă.
Mihail Attaliates descrie un
cutremur de pământ și printre
alte elemente și reacții, și
atitudinea unor femei, care
umblau pe străzi. Acestea erau
femei „care își pierduseră orice
pudoare”.
Cu toate acestea, poziția
socială a femeii a fost oare-
cum ameliorată de influența
creștinismului și de reprezen-
tantele tronului bizantin, ca
Athenais Evdokia în secolul
al V-lea, Teodora (soția
împăratului Justinian), Anna
Comnena.
Femeile puteau ieși din
casă, numai cu capul aco-
perit și de cele mai multe
ori însoțite de unii servitori.
În anul 1420, Francesco
Filelfo, secretar venețian la
Constantinopol afirmă: „Ele
nu ies niciodată, exceptând
timpul nopții, decât cu fața
acoperită și însoțite de ser-
vitori, când merg la biserică
sau vizitează rude foarte
apropiate”.
Chiar și cele mai modeste familii dețineau un
număr de servitori și sclavi. De exemplu, într-o fami-
lie compusă din șase membri, puteam întâlni patru
servitori și o doică. Stăpânul avea libertate absolută
asupra sclavului, putându-l pedepsi după voia sa.
Cea mai mare parte a stăpânilor se comportau fără
scrupule cu sclavii lor, existau însă și unii care după o
anumită perioadă de timp, îi eliberau, acest fenomen
al sclavajului dispărând, în cea mai mare parte, abia
spre sfârșitul Evului Mediu.
Atunci, nașterea copilului și uneori sexul acestuia
erau prevestite de un astrolog. Începând din secolul
al VI-lea, când botezul copiilor devenise obligatoriu,
aceștia erau duși la biserică, la o săptămână după
naștere, unde se săvârșea acest ritual. Copilul primea
numele ales de către naș, fiind scufundat de trei
ori în apă sau uneori doar stropit. După finalizarea
bo­tezului, acasă copilul era primit cu cântarea
religioasă: „Tu ești botezat întru Hristos”, pe drum
aruncându-se și bani. (Simeon din Salonic, Oeuvres).
Educarea copiilor se făcea alternativ, prin studiu,
povești și joacă, în locul povestirilor fantastice, fiind
preferate episoade din Biblie. Educația fundamentală,
care se realiza aproximativ până la vârsta de șapte
ani, se desfășura, atât pentru fete, cât și pentru băieți
în gineceu (apartamentul femeilor, acestea având
rolul primordial în stabilirea noțiunilor de bază pentru
copii).
Cultul morților în civilizația bizantină purta încă
semnul antichității păgâne. Defunctul era însoțit
pe drumul spre locul de înmormântare, pe lângă
familie și de femei angajate, cu părul despletit,
care plângeau cu glas tare și cântau poezii funerare
dinainte compuse. Iar ca un gest de rămas-bun, la
invitația preotului, rudele puteau să-i dea defunctu-
lui, ultimul sărut. La trei, nouă și patruzeci de zile,
rudele se întâlneau pentru a-l comemora. Deși
nejustificate, cea din a noua și din a patruzecea zi,
se respectau de către întreg poporul, impunându-se
chiar și bisericii. Doliul era purtat de către împărat
în alb, iar de către restul poporului în negru, timp de
nouă zile. De regulă, trupurile celor decedați erau
așezate în sarcofage de piatră sau de marmură; ale
marilor personalități în morminte monumentale în
biserici, iar a oamenilor simpli erau săpate în pământ.
Inscripțiile mormintelor erau adesea foarte simple,
oferind informații succinte despre viața și activitatea
defunctului, exceptându-le pe (cele) ale împăraților și
ale personalităților de vază. Astfel, civilizația bizantină
reflectă simbioza creată armonios între Occident și
Orient, preluând într-un mod inedit atât elemente
europene importante, cât și asiatice, împiedicând
distrugerea lor și păstrându-le peste veacuri, fiind
analizate și dezbătute o perioadă lungă de timp. 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 13
 Manifest
Biserica Ortodoxă în societatea post-modernă:
conversia elementelor specifice în instituţii contemporane
Mihai Cezar DascĂlu
Modernitate vs. Post-modernitate. Modernitatea s-a
conturat folosind ca vector omul egocentric, care sancţiona
prin excludere din viaţa sa şi a comunităţii tot ceea ce nu putea
explica raţional; şi dintre toate cele pe care nu le putea cunoaşte
şi adânci se afla divinitatea. Atunci a generat constant o atitudine
de eliminare a lui Dumnezeu din societate şi înlocuirea raportării
la El cu alcătuirea artificială a unor norme şi sisteme valorice
fundamentate pe „libertate şi egalitate” (Revoluţia Franceză)
în detrimentul iubirii ca poruncă primită de la Însuşi Hristos
(„să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” - Matei 22, 39).
Utopia egalităţii sociale s-a concretizat într-un regim politic
demonic, ce propunea dizolvarea omului vechi şi inventarea
celui nou, îngenunchind făptura umană, personală, înaintea unei
invenţii pur intelectuale - comunismul. Eşecul comunismului
încununează un secol al durerii, al terorii şi nebuniei. Omul fără
Dumnezeu (considerat „mort” de Nietzsche) este incapabil să
asume responsabil relaţia cu „aproapele” şi, sub guvernarea sa
autonomă, nu se poate îndrepta decât spre moarte. Astfel, primii
50 de ani ai secolului XX sunt consacraţi celor două Războaie
Mondiale, cu milioane de victime, cu ucideri în masă, cu arme
noi şi cu vieţi spulberate. Perioada modernă a reflectat obiectiv:
omul ce l-a „omorât” pe Dumnezeu, se va omorî pe sine.
Post-modernitatea însă reevaluează modernitatea, redeschide
dialogul ce sancţionează conceptul de infailibilitate promovat
anterior, recaută divinitatea. Totul pentru a depăşi criza modernă
- criza omului singur. Sub presiunea unei compresii a timpului
şi a spaţiului, individul schimbă convenţiile sociale şi aspiră
la o cunoaştere ce nu rămâne îngrădită în normele înţelegerii
ştiinţifice. Dumnezeu este rechemat spre a fi „recunoscut”.
Aici Biserica trebuie să muleze limbajul său, forma fără a
altera fondul, pentru a răspunde noii configuraţii sociale. Cele
prezentate izvorăsc din analiza dinamicii vest-occidentale; cazul
românesc fiind unul relativ special. Deşi aflaţi pe valul globalizării,
ne poziţionăm din anumite perspective în post-modernitate, în
altele suntem încă în vâltoarea modernităţii. Atacurile constante
la adresa Bisericii Ortodoxe Române, lipsa stăpânirii la nivel
conceptual, în discursul public, a „ortodoxiei”, formalismul
exacerbat, scoaterea icoanelor şi religiei din şcoli, sunt sistematic
susţinute de întrebările: „de ce avem nevoie de Biserică în
14 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
societate”? şi „care sunt motivele salarizării preoţilor într-un stat
laic prin constituţie?”. Folosind acelaşi sistem de analiză uzitat de
vocile critice (deseori numindu-se pe sine „atei”), vom încerca să
observăm dacă funcţii specifice ale Bisericii Ortodoxe pot suferi
conversie în instituţiile societăţii contemporane pentru a putea
răspunde la întrebările formulate.
Duhovnic vs. Psiholog. Una dintre instituţiile specifice
lumii moderne este cea a psihologului (terapeutului) consultat în
probleme diverse ce acoperă şi arii intime (ca viaţa de familie),
dar şi câmpuri de interacţiune socială. Psihologul foloseşte
tehnica chestionării pentru a „săpa” după cauza problemelor
şi neajunsurilor, astfel încât pacientul său să descopere singur
motivaţiile schimbării sale comportamentale, ale framântărilor
etc. Acesta nu impune o soluţie, ci încearcă să ghideze persoa­na
către adâncul său, sfătuind dacă este nevoie, abordând suportiv.
Tot procesul va folosi însă raportări la „normalitatea” societăţii în
care trăieşte, la fundamente care pot fi însă alte­rate, depărtate
de adevăr. Reflexia instituţiei psihologului în Biserică este
duhovnicul; diferenţele între cele două pot fi înţelese urmărind
vectorii: duhovnic şi penitent. Cel ce se pocăieşte şi se apropie
de scaunul spovedaniei conştientizează starea sa căzută, regretă
cele făcute şi vine spre îndreptare. El cunoaşte că faptele sale au
călcat porunca bisericii, rămasă neschimbată de două milenii,
l-au supărat pe Dumnezeu şi au denaturat relaţia cu aproapele.
Faţă de vizita la psiholog, unde aşteaptă întrebarea, la duhovnic
descarcă bagajul său, vrea vindecarea prin iertare. Acesta este
scopul său: să vorbească cu Dumnezeu. Lui i se spovedeşte, Lui
i se adresează şi de El se împărtăşeşte. Relaţia dintre duhovnic
şi penitent este una intimă. Duhovnicul ia asupra sa păcatul
spovedit şi se obligă să se îngrijească de mântuirea „fiului”
său, nu doar să-l susţină, ci şi să sufere, să plângă sau să se
veselească împreună cu el. Sfatul primit de penitent este generat
prin raportarea la valorile bisericii, cea mai importantă: iubirea
şi nu la cele efemere izvorâte din dinamica schimbărilor sociale.
Observăm că funcţiile instituţiei psihologului sunt acoperite de
cele ale duhovnicului, sporite printr-o altfel de lucrare. Dacă am
considera astfel, putem afirma: românii merg încă în număr
mare la „psiholog”, deşi sondajele reclamă un procent scăzut în
comparaţie cu lumea occidentală.
„Fapte bune” vs. Asistenţă socială. O altă instituţie ce
are reflexie în funcţiile Bisericii este cea a asistenţei sociale.
Legislaţia în vigoare reglementează că măsurile şi acţiunile
so­ciale sunt drepturi „ale fiecărei persoane aflate într-o situaţie
de nevoie socială, datorată unor motive de natură economică,
fizică, pshihică sau socială” (Legea 47/2006 , Art. 3.2); „statul”
se obligă să ofere protecţie propriilor cetăţeni folosind raţiuni
cauzate de orientarea politică a guvernării (ex.: diferă atitudinea
liberală de cea social-democrată), de bugetul asumat, de nu­mă­
rul de asistaţi etc. Toate acestea sunt uşor cuantificabile, pentru
că asistenţa este una instituţionalizată (angajaţi, sedii etc.). Biser-
ica propune o înţelegere duală a asistenţei: una insti­tuţionalizată
şi una neinstituţionalizată (cea mai frecventă). În prima categorie
amintim existenţa centrelor de copii, azilelelor de bătrâni, canti-
nelor pentru săraci aflate sub propria gestiune, susţinute din bani
proprii (strânşi din donaţii şi sponsorizări, ori aflate sub patronajul
mănăstirilor) ori prin colaborări cu orga­nizaţii locale etc. A doua
categorie este sinonimică cu conceptul de „fapte bune” ontologic
legate de credinţă, ca manifestare a acesteia şi ca o condiţie
pentru moştenirea Împărăţiei. Astfel, în Noul Testament este
menţionată treapta ierarhică a diaconatului – care etimologic
provine din grecescul „diakonos” păstra sensul de a lucra
în folosul cuiva, de a sluji, de a ajuta pe cineva. Aceştia primesc
ca funcţii slujirea la mese, îngrijirea de văduve şi orfani şi spre
sfârşitul primului secol lucrarea se diversifică si pe plan liturgic.
Dar nu doar diaconii sunt chemaţi la slujire, ci fiecare creştin
trebuie responsabilizat să solidarizeze cu nevoia aproapelui. Mila
creştină este o formă de asistenţă şi răspuns la porunca iubirii,
un fundament al relaţionării cu aproapele. Sfinţii Părinţi, scriitorii
bisericieşti, dar şi duhovnicii de astăzi accentuează nevoia de a
ajuta pe cel în necaz (atât material, cât şi spiritual); însă lucrarea
trebuie să fie una responsabilă, pentru a nu transforma actul
din faptă bună într-o acţiunea rea, susţinând financiar o mafie
a traficului de persoane şi a cerşetoriei. Această categorie de
înţelegere a asistenţei nu poate suferi contabilizarea ajutorului
(el neavând efecte doar la nivel economic), dar putem observa
consistenţa lui. Asistenţa statului fără cea a Bisericii ar fi una
incompletă, doar coroborate reciproc pot deveni eficiente.
Calitatea de formator a Bisericii. În societatea modernă
instituţiile de învăţământ sunt cele care formează viitorul
cetăţean, educându-l în spiritul valorilor pe care comunitatea
le reclamă ca fiind cele specifice unui model. Dacă acest
model comunitar nu este atins nici măcar în parte, atunci
sistemul este unul apăsat de deficienţe. Completarea poate
veni de la Biserică - în contextul în care influenţa familiei este
în scădere - ce împărtăşeşte aproximativ acelaşi valori cu
şcoala românească, dar pe care o poate ajuta printr-o infuzie de
moralitate readucând-o la nivelul decenţei - tinerii împărtăşind
astăzi un comportament înclinat spre spectrul lasciv. Astfel,
timpul bisericii devine alternativ la cel linear, galopant al socie­
tăţii, ce caută până la nevroză fericirea în bunuri materiale,
trecătoare, de consum. Nevoia de implicare activă a Bisericii în
viaţa credincioşilor şi a comunităţii (ei înşişi mădulare ale Tru-
pului Tainic al lui Hristos) este una ce creşte direct-proporţional
cu zbuciumul şi tulburările lumii post-moderne, cu afluxul
de informaţii şi cu un cuvânt ce pare din ce în ce mai „ieftin”.
Biserica Ortodoxă este chemată să susţină autentic coloana
vertebrală a credincioşilor săi, cetăţeni ai statului laic, bombardaţi
cu lucruri mărunte dar dese, care îi încarcă şi doboară; doar
în sânul ei vom găsi odihna sufletelor noastre („veniţi la Mine
toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” - Matei
11, 28). Deşi conform canoanelor membrilor clerului nu le este
îngăduită prezenţa în spaţiul politic (înregimentarea în partide
politice, deţinerea de funcţii publice etc.), totuşi pot avea o mare
influenţă asupra educării propriilor fii duhovniceşti cu privire la
actul democratic. Preoţii, fiind în genere persoane cu un grad de
cultură peste nivelul mediu al ascultătorilor, trebuie să explice
diferenţele între „reprezentare” şi „conducere” şi, mai mult, să
accentueze nevoia exprimării unui vot conştient şi responsabil.
Doar printr-o concurenţă sporită, dar transparentă putem
observa un progres social.
Biserica factor coagulant în societate. Amintim un
ultim aspect în argumentaţia noastră (care nu are pretenţia
exhaustivităţii ci doar a amintirii unei posibile conversii a
funcţiilor mediului eclesial în instituţii post-moderne şi a
importanţei Bisericii în spaţiul public) - deşi aceasta poate
continua prin enumerarea altora - cel privitor la calitatea de
factor coagulant al comunităţii. Exemplele cele mai evidente
sunt cele ale diasporei, unde românii păstrează ca loc central
al întâlnirii - Biserica. Valorile naţionaliste (înţelese nu extre­
mist) atât etnice cât şi civice sunt împărtăşite de cei care văd
Biserica ca o păstrătoare a tradiţiei şi a „duhului” românesc.
Societatea fără Biserică şi Dumnezeu este formată din indivizi
fără orientare, ce caută echilibrul în sincretismul religios
după ce au suferit căderi în plăcerile ce credeau că le vor
oferi liniştea şi fericirea. Occidentul post-modern condamnă
decăderea morală şi încearcă o reînviere spirituală.
Creştinismul românesc nu a suferit încă conseciţele cazului
vestic şi poate oferi oricând răspunsuri raţionale, dovedind
că Biserica îndeplineşte funcţii specifice instituţiilor laice, ce
pot explica, pe lângă motivul salarizării preoţilor şi nevoia
implicării active a Bisericii în dinamica societăţii. 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 15
 Spiritualitatea Ortodoxă
Mărturisirea creştină, de la cuvânt
la jertfa de sine
JUSTINIAN CONSTANTINESCU
D
e-a lungul istoriei sale, Biserica a trecut prin
momente dramatice, uneori chiar tragice, care
în ciuda schismelor şi ereziilor ce tindeau s-o
destrame atât din interior, cât şi din exterior, a găsit
prin sfinţii săi martiri (a se citi mărturisitori) puterea
de a se afirma drept o credinţă vie, întemeiată pe
Adevărul revelat în Hristos, Dumnezeu-Omul.
Pentru a înţelege de ce era
necesară combaterea erezi-
ilor şi tendinţelor schismatice,
trebuie menţionat, înainte de
toate că acestea au avut la bază
o concepţie eronată asupra
Persoanei Mântuitorului Hristos
şi, pe cale de consecinţă, asupra
lucrării Sale de mântuire a omului.
Rădăcinile acestei concepţii
greşite despre Hristos se regăsesc
atât în filosofia greacă, cât şi
în gnosticismul egiptean. Marii
trăitori ai Ortodoxiei, care erau
şi mari erudiţi ai acelor vremuri,
au înţeles pericolul reprezentat
de aceste devieri de la adevărata
credinţă şi le-au combătut cu
toată puterea lor, rezultatul
mărturisirii lor, consfinţit de cele
7 Sinoade A Toată Lumea (Oikumene), constituindu-
se în ceea ce aveau să însemne dogmele Bisericii şi
canoanele dreptmăritoare.
De unde însă a început lupta pentru dreapta
mărturisire de credinţă? Aşa cum arătam mai sus, de
la modul în care era văzută Persoana Mântuitorului,
căci fie Îl făceau pe Hristos numai om, dezbrăcându-L
de Slava Dumnezeiască, fie Îl făceau numai Dumnezeu,
sub pretextul că Dumnezeu cel Sfânt şi Curat nu putea
îmbrăca firea stricăcioasă a omului, întinându-se de
păcat. Ambele teorii însă erau total greşite, căci Hristos
16 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
este Fiul Omului, precum El Însuşi S-a numit pe Sine,
dar este şi Fiul lui Dumnezeu; numindu-l deci doar ca
Dumnezeu, deci neîmpropriindu-Şi firea omenească,
mântuirea omului devine practic imposibilă.
În decursul a aproximativ 500 de ani, a apărut o
triadă de termeni care nu făceau altceva decât să
susţină că Hristos nu era Dumnezeu deplin şi Om dep-
lin, aşa cum mărturiseau Sfinţii Părinţi. Această triadă
potrivnică adevărului de credinţă revelat în Hristos este
compusă din următoarele formule:
Mântuitorul a avut o singură fire,
o singură lucrare şi o singură
voinţă. Sau, aşa cum sunt acestea
cunoscute în literatura teologică:
monofizismul, monoenergismul şi
monotelismul.
La începutul secolului VII,
gnosticismul origenist încă mai
domina gândirea multor monahi
din spaţiul Imperiului bizantin, cu
toate că Origen fusese condam-
nat împreună cu învătăţura sa, în
urmă cu mai bine de jumătate de
veac, adică la Sinodul V Ecumenic
ţinut la Constantinopol în anul 553
sub auspiciile Împăratului Justin-
ian cel Mare. Părea, la încheierea
acelui Sinod, că Biserica Ortodoxă
se va fi liniştit după marile tulburări
produse de adepţii lui Origen. Totuşi, în jurul anului
620, monoenergismul începe să se dezvolte ca o formă
primară de monotelism. În anul 634, principalul apărător
al Ortodoxiei împotriva ereziei monoteliste devine Sfântul
Maxim Mărturisitorul. Trebuie spus că monoenergismul
încerca să împace învăţătura monofizită cu cea ortodoxă
afirmând că în Hristos nu exista şi o lucrare omenească,
ci doar lucrarea dumnezeiască. Era deci, o concepţie
pur origenistă care nega că mântuirea se realizează şi
prin voinţa şi libertatea omului, singurul care dispunea
mântuirea omului fiind numai Dumnezeu. Origeniştii din
secolul VI se foloseau de unele texte ale Sfântului Grigo-
rie de Nazianz, pe care le interpretau în aşa fel încât să
le favorizeze erorile. Mai mult ca sigur că aşezarea Sfân-
tului Grigorie alături de Origen l-a făcut pe Sfântul Maxim
să purceadă la combaterea directă a monotelismului,
luptă în care s-a angajat pe viaţă şi pe moarte.
Începutul acestei lupte este plasat de cronicari în
anul 634, când Sfântul a devenit, aşa cum spuneam,
apărătorul principal al Ortodoxiei împotriva ereziei
monoteliste. Cu doi ani mai înainte însă, Patriarhul
Serghie al Constantinopolului l-a sfătuit pe împăratul
Heraclie să încheie un tratat între ortodocşi şi monofiziţi,
astfel încât monofiziţii aflaţi la graniţa de răsărit a Im-
periului, să poată riposta în cazul unui atac al perşilor.
Tratatul însă era doar de natură politică, întrucât prob-
lema dotrinară despre cele două firi în Hristos nu era
menţionată. Deci în 633, după ce Cyrus ajunse patriarh
al Alexandriei, pactul formal a fost încheiat. Monahul
Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului şi prieten al
Sfântului Maxim, simţind pericolul ce pândea Ortodoxia
prin publicarea acestui tratat, merse la Patriarhul
Alexandriei rugându-l să renunţe la acest pact, dar
negăsind înţelegere, se adresă Patriarhului Serghie de
la care obţinu doar învoiala de a nu se mai vorbi despre
cele două lucrări în Hristos, învoială care în 638 a fost
parafată prin Ekthesis-ul împăratului Heraclie, dar prin
care se dispunea ca toţi să mărturisească o singură
voinţă în Mântuitorul.
Din acest moment, se ridică împotriva ereziei
monotelite, Sfântul Maxim, cu toată fiinţa lui. Astfel
că, în anul 645, pe când se afla într-o mânăstire
din Cartagina, Sfântul are o dispută aprigă cu fostul
patriarh monotelit al Constantinopolului, Pyrrhus. Pe
lângă aceasta, mai participă şi la alte sinoade în Africa,
convocate de el însuşi. Spre sfârşitul anului 646 ajunge
la Roma şi reuşeşte să convoace, în 649, împreună cu
Papa Martin I, sinodul de la Lateran. Rezultatul acestui
sinod a fost condamnarea monotelismului. Totuşi,
această condamnare nu a rămas fără urmări, deoarece
în 648, împăratul Constantin al II-lea dăduse şi el un
decret („Typos”), prin care se oprea sub grea pedeapsă
discuţia despre voinţa/voinţele şi lucrarea/lucrările în
Hristos. Astfel că, prin susţinerea sinodului Lateran şi
condamnarea monoenergismului şi, în consecinţă, a
monotelismului, se constata încălcarea de către Sfântul
Maxim şi Papa Martin I a decretului emis de Constantin
II. În 653, Sfântul este adus la Constantinopol şi în 655
este exilat la Byzia, în Tracia. Pentru a încerca întoar-
cerea sa la sentimente mai bune, împăratul Heraclie
mai convoacă o audiere a sfântului, care rămâne însă
fără rezultat. Urmarea a fost trimiterea lui în Perberis.
În anul 662, Sfântul Maxim este adus împreună cu
Atanasie Apocrisiarul roman şi cu ucenicul său, tot
Atanasie cu numele, la Constantinopol pentru noi
audi­eri. Întrucât însă, mărturiseau cu tărie credinţa cea
dreaptă şi învăţătura cea adevărată în ce priveşte cele
două voinţe şi lucrări în Domnul Hristos, li se taie celor
trei limba din rădăcină şi mâna dreaptă, ca să nu mai
poată mărturisi adevărul de credinţă nici cu cuvântul
şi nici în scris. Trimis apoi într-un al treilea exil în ţara
Lazilor, pe coasta de răsărit a Mării Negre, împreună cu
cei doi Atanasie, Sfântul Maxim Mărturisitorul a rămas
un simplu monah, iar în acelaşi an, în urma durerilor
suferite, în 13 ale lunii august, a trecut la Domnul.
Din cele expuse mai sus asupra vieţii şi rolului
covârşitor al Sfântului Maxim în conturarea credinţei
dreptmăritoare, se impun câteva concluzii:
- aşa cum o arată întreaga istorie bisericească, de
la începuturile ei, dogmele Bisericii s-au impus prin
sângele celor ce şi-au jertfit libertatea şi viaţa pentru
mărturisirea dreptei credinţe;
- credinţa şi mărturia ei erau văzute de adevăraţii
creştini ca o problemă de viaţă, nu o simplă teorie
bună doar pentru filosofare;
- Sfântul Maxim Mărturisitorul trăia teologia, iar
glasul lui Hristos îl simţea viu şi lucrător în inima şi în
toată fiinţa sa;
- deşi era smerit cu inima, şi acest lucru se
poate observa nu numai în „Răspunsurile sale către
Talasie”, ci şi în Capetele sale despre dragoste (vezi
Filocalia vol. 2), în ce privea adevărurile de credinţă
era aprig şi neîndurător, nelăsând loc niciunui com-
promis, de orice natură ar fi fost acesta;
- din textele sale reiese o cunoaştere profundă
a tainelor dumnezeieşti şi omeneşti, cunoaştere
nemaiîntâlnită până la el, dar şi o putere de sinteză
absolut impresionantă.
Într-unul din numerele noastre viitoare, vom face
o referire mai aplă asupra operei Sfântului Maxim
Mărturisitorul şi ceea ce a însemnat învăţătura sa
pentru întreaga teologie dogmatică ortodoxă ce s-a
desăvârşit în anii ce au urmat. 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 17
 Dialoguri
Interviu cu Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, prodecan al Facultăţii
de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (II)
- Cum era să fiţi preot al paro-
hiei şi totodată să aveţi şi un loc de
muncă comun, în cadrul aceleiaşi
comunităţi urbane?
- Acesta a fost un lucru foarte
important pentru mine, căci am
avut posibilitatea să descopăr
oamenii şi în alte ipostaze, pentru că omul are o
anumită atitudine când intră în Sfânta Biserică şi o altfel
de atitudine la locul de muncă sau când îl întâlneşti pe
stradă. Experienţa mea socială a fost foarte importantă,
căci am cunoscut astfel societatea franceză, cu toate
problemele ei, am cunoscut oameni simpli, care
munceau greu de dimineaţă până seara, care vorbeau
deschis despre problemele lor. În primărie erau altfel
de oameni, cu diverse pregătiri: din sfera politicului,
arhitecţi, medici, asistenţi sociali care mi-au deschis o
perspectivă interesantă în acel moment.
- Dar comunicarea din punct de vedere lingvistic?
- Din punct de vedere lingvistic, am considerat că
slujbele pot fi făcute în limba franceză. Având această
deschidere către ei, mi-au cerut să le fac slujbe în lim-
ba slavonă. Cunoştinţele de slavonă din facultate m-au
ajutat în acest demers. A mai apărut o altă problemă:
unii erau greci şi voiau slujbe în limba greacă. Dacă la
slujbe erau şi greci, rosteam şi pasaje în limba greacă.
La fel şi cu românii. Cât priveşte pe palestinieni sau
australieni, mai făceam slujbe şi în engleză. Însă în ce
privea majoritatea sârbă, eu nu cunoşteam limba sârbă,
dar de mare ajutor mi-a fost soţia care era absolventă
a Facultăţii de Litere din Bucureşti la specializarea
sârbă-croată. O bună parte din slujbă o făceam astfel în
limba sârbă. În comunicarea directă, soţia avea rolul de
translator între mine şi ei.
- Cum a primit soţia vestea plecării şi şederii acolo?
- N-a fost uşoară desprinderea de familie, de loc.
Cu toate acestea, în 1990 s-a născut primul copil, soţia
stătea cu părinţii mei, apoi băiatul cel mare locuia la
socrii mei la Galaţi, iar eu la momentul acela a trebuit
să plec la bursă în Franţa. Eram deci, risipiţi, aşa
încât până la urmă această plecare a fost o bucurie,
18 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
adunându-ne după un an şi jumătate la Strasbourg. A
fost un moment de regăsire foarte important pentru fa-
milia noastră. S-a născut apoi al doilea copil, la Belfort.
Ulterior, lucrurile au mers de la sine. Ne-am integrat
foarte uşor în societatea franceză. Eu eram implicat în
comisii panortodoxe sau interreligioase în care erau
prezenţi catolici, protestanţi, musulmani. Era un contact
foarte bogat. Soţia nu a lucrat deloc cât am stat acolo,
dar a făcut o altă facultate care acum îi este de folos,
căci predă limba franceză la Institutul Francez.
- Aţi fost persoana care a iniţiat o revistă a parohiei
de acolo. Cum a apărut ocazia?
- A apărut în contextul în care era nevoie de o
publicaţie catehetică care să facă cunoscută majorităţii
adevărurile de credinţă. De asemenea, publicaţia a
făcut posibilă cunoaşterea acestei parohii de către
alţi credincioşi, romano-catolici şi protestanţi. Faptul
că lucram în cadrul primăriei a facilitat publicarea în
anumite tiraje, fiind ajutat şi de un coleg care făcea teh-
noredactarea pe computer. Cinci-şase foi nu părea un
lucru dificil, dar era o muncă pe care mi-am asumat-o
personal.
- După 7 ani, cum a fost întoarcerea în România?
- A fost dificilă. Dincolo de bucuria revederii cu
familia, au fost şi nişte dezamăgiri în legătură cu prob-
lemele administrative. Găsirea unui loc de muncă n-a
fost o problemă aşa de mare întrucât la vremea aceea
Biserica avea nevoie de oameni care să se implice
în viaţa ei. O vreme am lucrat la Serviciul Comunităţi
Externe al Patriarhiei Române. Nici găsirea unei locuinţe
nu era o problemă, deoarece economiile făcute în Occi-
dent ne-au ajutat să achiziţionăm una. Au durat 3-4 ani
de reacomodare cu mentalităţi diferite faţă de cele pe
care ni le asumasem şi ni le însuşisem deja în Franţa.
Am înţeles însă problemele cu care ne confruntăm şi le
înţelegem, pentru că e poporul din care facem parte şi
ne propunem să schimbăm unele lucruri. Mai sunt încă
multe de făcut şi cred, că vouă, generaţiilor care veniţi
după noi, vă revine această posibilitate de a schimba
mai mult decât am făcut noi până acum.
- Am dori să ne spuneţi şi câteva lucruri despre ac-
tivitatea dvs. în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă.
- În 1998 am început activitatea aici ca profesor
de Istoria şi spiritualitatea Bizanţului, dar şi de Istoria
Bisericească Universală. Primii ani am predat numai
la secţiile de Teologie Litere, Asistenţă Socială şi Artă
Sacră. Din 2000 până acum predau Istoria şi spiritu-
alitatea Bizanţului numai la Teologie Pastorală. În rest,
a fost un pic dificil în sensul că am încercat să aduc o
parte din metodologia din universităţile occidentale în
Facultatea noastră, aşa cum au făcut şi alţi colegi ai
mei care au făcut studii în străinătate. Există însă şi o
anumită dezamăgire, pentru că trebuie să fim realişti,
să vedem cu ce oameni, cu ce mentalităţi şi cu ce
sistem poţi implementa aceste metode din Occident. Eu
fiind o prezenţă uneori mai discretă, dar care observă în
general toate problemele din şcoală, în contextul actual
având această sarcină a responsabilităţii problemelor
studenţeşti.
- Cât aţi reuşit să implementaţi din metoda
occidentală sau cât ar trebui implementat, ţinând cont
de realităţile româneşti?
- Cel mai important este să folosim metode prin
care să transmitem studenţilor noştri cât mai multe
cunoştinţe. Importantă e varietatea cursului şi imaginea
pe care reuşeşte s-o prezinte studentului. Cursul meu,
de pildă, este unul plin de imagini: aici ne gândim la
hărţi, texte, icoane, chipuri de împăraţi, biserici. Astfel,
cursul poate deveni mult mai interactiv. Implicarea stu-
dentului la cursul respectiv e importantă. Cursul trebuie
să fie viu pentru ca studentul să fie prezent. Un alt
aspect este notarea. Este foarte important clasamentul.
Pentru un profesor nu este greu să dea numai note de
9, 10 sau de la 8 în sus. Dar dacă există şi decalaje în
notare, de la 3,4 până 9,10, aceasta se datorează şi
faptului că în criteriile de notare am introdus întot-
deauna şi metode occidentale, în sensul că am văzut
metoda pe care o foloseşte studentul pentru a pune în
pagină cunoştinţele prezentate la curs, felul în care şi-a
însuşit anumite date, corelaţia între evenimente, factori
la care studentul poate că nu se gândeşte suficient, dar
dacă a cerut explicaţii, de fiecare dată am fost dispus
să i le dau şi să-i justific nota pe care o are. Nota am
gândit-o într-o direcţie pozitivă şi mă gândesc că ea
nu trebuie sau n-ar trebui să schimbe relaţia dintre
profesor şi student sau invers. Nota trebuie să aibă şi
Interviu realizat de Tiberiu Anghelina
un rol pedagogic, pentru a-şi da seama studentul unde
a greşit.
- În ce priveşte activitatea dvs. în funcţia de prodecan…
- Sunt 3 ani şi ceva de când sunt în această funcţie.
Există în primul rând regrete, căci aş fi vrut să mă
implic mai mult în viaţa studenţească. Recunosc că
nu am făcut-o îndeajuns. Aş fi dorit ca studenţii să
mă provoace cu problemele lor, dar nu au făcut-o. Au
fost activităţi pe care le-am făcut cu ceilalţi membri ai
conducerii care probabil nu se văd. Deciziile au fost lu-
ate însă întotdeauna în favoarea studentului şi facultăţii.
Acestea ne-au făcut să neglijăm într-un fel activitatea
academică, în sensul în care am scris şi am publicat
mai rar, am participat la congrese sau simpozioane mai
rar, sau poate am avut mai puţin timp pentru propria
familie. Perioada care a mai rămas e relativ scurtă. Mai
sunt 7-8 luni până ne vom încheia acest mandat. Îmi
doresc ca studentul să se simtă bine în această şcoală,
să-i pot ajuta ori de câte ori îmi cere acest lucru, fie că
sunt probleme de ordin material, fie de ordin spiritual,
uşa să fie deschisă cât mai des. Sunt deziderate pe
care le-am realizat parţial.
- Credeţi că în facultatea noastră e şi o problemă de
comunicare?
- Comunicarea, zic eu, a fost asigurată din partea
noastră. La începutul fiecărui an am comunicat
studenţilor ce atribuţie are fiecare dintre noi. Pe lângă
aceasta, există site-ul facultăţii în care sunt prezentate
atribuţiile. Problema este că viteza cu care ne petrecem
fiecare clipă ne face să nu observăm anumite detalii
esenţiale la un moment dat. Începutul oricărei relaţii
de comunicare trebuie să fie salutul, şi sunt cazuri
când studentul trece pe lângă Decan, Prodecan fără
să salute. Sau, acum un an sau doi, am intrat în cămin
şi n-am fost recunoscut de studenţii din anul I, deşi
ne prezentasem la începutul anului. Asta denotă că
studenţii nu recunoşteau în mine pe cel se ocupă de
problemele lor. Sunt probleme de comunicare în care
poate trebuia să fim mai agresivi în prezentarea pe care
ne-am făcut-o. Totuşi, când vezi un om îmbrăcat în
preot, îl saluţi! E elementar! Mie îmi place să răspund la
salutul care mi se dă, dar sunt studenţi care se uită în
ochii tăi şi aşteaptă să-I saluţi tu.
- Vă mulţumim pentru timpul acordat!
- Doamne-ajută! 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 19
 Omul de lângă noi
De la Izvorul Cunoştinţei la cunoaşterea lui Dumnezeu
Î
ntrucât în ultima vreme am primit
tot mai multe întrebări şi am auzit
diverse zvonuri neadevărate lega­te de
colegii noştri sirieni, Rasheed Abboud şi
Yusef Shattahi, am decis să limpezim
puţin lucrurile intervievând pe unul din-
tre ei. Yusef aşadar, născut în Damasc
în 1979, a absolvit Conservatorul şi facultatea de Literatură
Engleză, iar în prezent este colegul nostru din anul II, care cântă
extraordinar şi găteşte straşnic diverse mâncăruri tradiţionale
siriene. Mai jos, câteva dintre răspunsurile întrebărilor la care cu
prea multă modestie a binevoit să ne răspundă.
- Cum vezi tu România acum?
- Presupun că ar trebui să vorbesc numai pozitiv...
- Nu pozitiv, ci sincer...
- Când am venit în România, nici măcar nu bănuiam că ar
fi o ţară ortodoxă, nici nu m-am gândit vreodată în viaţa mea
că voi ajunge în această parte a lumii.
- Dar ce ştiai despre România când ai venit?
- Nimic. Mi-a fost foarte greu să învăţ să spun „mulţu­mesc”.
Limba era complet nouă pentru mine, iar eu nu ştiam nimic.
- O vezi altfel acum?
- Desigur. Acum însă, cunosc oamenii mai bine şi când
cunoşti mai bine pe cineva poţi descoperi şi aspecte negative.
După ce am intrat în contact cu oamenii, am luat practic contact
cu ţara, cu aspectele pozitive, dar şi cu cele negative. Îmi place
foarte mult aici, mai ales pentru faptul că românii sunt majoritar
ortodocşi. Noi nu avem acest privilegiu, pentru că, aşa cum ştii,
suntem creştini ortodocşi, catolici, monofiziţi, însă marea majori-
tate musulmani. De aceea, încercăm să fim o comunitate unită.
Aici fiind o ţară ortodoxă, relaţiile dintre oameni sunt mai lejere.
Aşa cum spuneam, apreciez faptul că este o ţară ortodoxă şi că
oamenii duc o viaţă duhovnicească, iar Biserica este prezentă
în vieţile lor. Aşa mi s-a părut la început. Apoi mi-am dat seama
că asta se întâmplă doar în sfera teologiei şi dacă aş merge
într-un alt mediu, influenţa occidentală se va resimţi imediat.
Dar atmosfera din preajma Facultăţii de Teologie este foarte
plăcută. E foarte frumos ca cel de lângă tine să aibă un părinte
duhovnicesc, să meargă la Biserică... e un lucru minunat!
- Legat de asta, cum v-aţi integrat, tu şi Rasheed la venirea
voastră aici şi ce rol a avut Mănăstirea Putna de care ştiu că
sunteţi strâns legaţi?
20 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
- Părintele Melchisedec, Stareţul Mănăstirii Putna este un
bun prieten al părintelui stareţ al Mănăstirii noastre Adormirea
Maicii Domnului, Preasfinţitul Ioan, care este acum Mitropoli­
tul Antiohiei în Europa. Acum câţiva ani a făcut un pelerinaj
în Siria cu alţi părinţi şi au stat 10 zile în mănăstirea noastră.
Mănăstirea Putna este practic mănăstirea de ascultare aici în
România, însă de îndată ce voi termina studiile, mă voi întoarce
în mănăstirea mea din Siria.
- Înainte de a veni în România, ai condus un grup psaltic mixt
de aproximativ 120 de persoane. Cum ai reuşit acest lucru?
- În primul rând, am început să învăţ muzica psaltică la
vârsta de 13 ani, la o Şcoală de Duminică ce face parte din
Mişcarea Ortodoxă a Tinerilor.
- E o şcoală a comunităţii ortodoxe din Damasc?
- De fapt, nu este o şcoală, ci o mişcare care datează de
câteva zeci de ani. Când au plecat turcii de la noi, în 1919, Bi-
serica se destrăma. Nu exista niciun călugăr, ci doar monahism
feminin. Patriarhul era grec şi practic nu puteam să comunicăm,
de aceea, în 1943, această mişcare şi-a propus să reînnoiască
viaţa Bisericii; şi acum pentru noi are un rol central. Ne întâlnim
la biserică, vorbim despre viaţa duhovnicească, despre Sfânta
Evanghelie, despre Sfinţii Părinţi şi tot acolo se fac cursuri de
muzică psaltică, dar se desfăşoară şi alte activităţi precum
excursii şi tabere de vară. Astfel, la 13 ani am început şi eu să
învăţ. M-a ajutat mult faptul că deja cunoşteam pianul, deci
aveam o legătură cu muzica. Când am terminat prima facultate,
de Literatură Engleză, m-am înscris la Conservator şi după ce
am fost admis, am cunoscut diverse persoane şi încet-încet am
ajuns la Corul Sfântul Ioan din Damasc.
- Cum s-a înfiinţat acest grup?
- Grupul a fost înfiinţat în anul 1983, pe atunci aveam doar
4 ani, de către actualul episcop al Antiohiei în America Latină,
Damaschin. Personal nu am contribuit cu nimic. S-a dezvoltat
treptat, iar eu am preluat conducerea acestuia, iar cu ajutorul lui
Dumnezeu am încercat şi eu să ajut la dezvoltarea lui dirijându-l
vreme de 8 ani. Este un cor mixt, pentru că în Siria fetele cântă
la fel ca băieţii. În general, bărbaţii sunt mai ocupaţi cu viaţa
practică, iar fetele au o sensibilitate duhovnicească mai mare.
- Iar acum, din câte ştiu, este dirijat de o fată?
- Da. După ce am plecat eu, grupul a fost preluat de un băiat
care între timp s-a mutat în Dubai cu familia şi i-a urmat o fată
care este foarte bună, de fapt este şi ea profesoară de muzică la
Conservator. Poate să pară ciudat, însă pentru noi nu este nimic
nefiresc. Corul se împarte în trei secţiuni: pentru copii, pentru
tineri şi al nostru, adică cel pentru adulţi.
- În România, prezenţa fetelor la strană, în special când
vorbim de muzica bizantină, nu este atât de frecventă.
- Da. Nu ştiu de ce şi îmi pare foarte rău. Sunt de părere că
oricine, deci şi fetele pot să aducă laudă lui Dumnezeu. Aici însă
există şi muzica corală care îmi place. În Siria nu există acest
gen de muzică. La noi şi muzica populară se cântă după notaţia
psaltică. Ca stil, desigur există diferenţe între muzica psaltică a
noastră şi cea românească. Sunt ţări diferite, culturi diferite...
- Dar muzica psaltică din România?
- Nu ştiu dacă am auzit corect, însă din câte am înţeles,
până la căderea comunismului în România practic nu exista
muzica psaltică. Iar această creştere, într-un timp atât de scurt
este demnă de apreciat. Acum sunt foarte multe coruri, şi mulţi
psalţi sau iubitori ai acestui gen muzical care cântă atât de bine
şi ăsta e un lucru minunat.
- Cum ţi se pare Facultatea de Teologie?
- Mereu am fost întrebat de ce am venit să studiez aici
şi nu am ales să merg în Grecia. Consider că în primul rând,
aceasta a fost voia lui Dumnezeu. Apoi cultura ortodoxă de aici
nu este aproape deloc cunoscută în Orient. În afară de câteva
lucrări ale părintelui Cleopa care au fost traduse în Arabă şi ce
am mai aflat de la Kalistos Ware care a locuit în România, ne
este necunoscută Ortodoxia Românească. De exemplu, eu nu
auzisem de părintele Stăniloae, care este reprezentativ pentru
teologie. În facultate am învăţat multe lucruri, însă cred că efortul
personal contează foarte, foarte mult. Nu este suficient doar ce ni
se predă. Într-adevăr, suntem în mod evident îmbogăţiţi, la cur-
suri, cu informaţiile predate de către părinţii profesori, dar şi din
experienţa acestora. Din păcate, teologia românească este foarte
puţin cunoscută. În mod surprinzător pentru mine, am aflat că
teologia românească este extraordinar de profundă şi de bogată,
însă consider că este un mare neajuns să nu fie cunoscută în
lume. Nu doar în Siria, ci şi în Grecia şi în toată lumea şi mă
întreb a cui este vina? Unde este veriga care lipseşte?
- Ai pomenit mai devreme de efortul personal. Pentru tine în
câte ore de studiu zilnic se concretizează acest efort?
- Depinde. Poate să fie inexistent sau se poate să învăţ
toată ziua. În funcţie de perioadă, dacă am examene sau lucrări
de seminar, dacă mă aflu la mănăstire sau nu, dacă pot sau nu
să învăţ etc.
- În urma acestor eforturi de a studia în limba română şi apoi
de a participa la cursuri predate în această limbă, eşti mulţumit?
- Slavă lui Dumnezeu, sunt foarte mulţumit de note, nu şi de
Interviu realizat de Andreea Melania
nivelul la care am ajuns cu limba română. Acestea însă nu sunt
rezultatele mele de fapt. Dumnezeu m-a ajutat foarte mult, iar
Părinţii Profesori au fost foarte îngăduitori cu mine şi au ţinut cont
de faptul că eram străin. Singur nu aş fi putut să fac nimic.
- Acum un subiect mai delicat. Cum te-ai hotărât să mergi
în mănăstire?
- Nu ştiu dacă eu m-am hotărât. Cred că Dumnezeu a
hotărât înaintea mea şi până la urmă s-a făcut voia Sa. Eu de
când eram mic participam la Mişcarea Ortodoxă a Tinerilor
şi acolo am învăţat despre Hristos, despre Biserică... De
asemenea, atmosfera din familie m-a ajutat şi Dumnezeu mi-a
dăruit un părinte duhovnicesc deosebit şi toate lucrurile parcă
s-au mişcat în direcţia asta. Nu îmi amintesc de vreun moment
decisiv despre care să pot spune că m-a determinat să iau
această hotărâre. Nu m-am gândit vreodată concret la această
hotărâre, s-a petrecut practic de la sine.
- Vorbeşte-ne puţin despre conflictele care par să ia
amploare acum în Siria.
- Cum aţi văzut, revoltele din Egipt şi Tunisia au reuşit
şi se încearcă acelaşi lucru şi în Yemen, Iordania, Irak. Până
acum o lună, Siria era cea mai stabilă ţară din zonă. Însă Fraţii
Musulmani, văzând că revolta lor a reuşit, au încercat să facă
acelaşi lucru şi în Siria. Din fericire nu au reuşit, pentru că Siria
nu este o ţară multi-confesională, ci are o conducere pur laică.
De aceea, poporul nu acceptă aşa ceva şi nu ar permite ca Fraţii
Musulmani să preia conducerea ţării. Cei care au creat revoltele
au pătruns în ţară din Liban şi Iordania, şi nu sunt Sirieni; de
aceea, sirienii, chiar şi civili, fiind conştienţi de acest lucru, au
ieşit pur şi simplu să lupte împotriva acestora. Ceea ce vedeţi în
presă nu este adevărat. Când au văzut că nu au reuşit, aceştia, în
încercarea de a convinge întreaga lume şi în special Occidentul,
au luat diverse înregistrări făcute în timpul revoltelor din Egipt
şi le postează susţinând că aceste lucruri au loc în Siria şi că
oamenii sunt persecutaţi. Însă acum în Siria nu are loc nicio
revoltă. Vorbesc zilnic cu familia mea din Damasc, cu părinţii de
la mănăstire şi îmi spun că lucrurile sunt destul de liniştite acolo.
Însă dacă lucrurile vor continua, nu ştiu cât va mai rezista liniştea
asta. Însă ne rugăm şi rugaţi-vă şi voi pentru fraţii voştri ortodocşi
din Siria.
- Ce vei face după ce vei termina facultatea?
- Mă duc în Siria, stau în mănăstire, mă liniştesc... Aşa
cum ştii, eu am venit aici în România să fac ascultare şi în
continuare voi face ce va zice părintele stareţ: poate urmează
un masterat, un doctorat, depinde de ce mi se va spune...
- Mulţumim. 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 21
 Din exterior...
Tradiţiile populare creştine: elementul de legătură
între satul arhaic şi metropola contemporană
PETRUŞ DEACONU
Deși probabil
mulți dintre studenți
facultății noastre au
trecut pragul Muzeului
Țăranului Român
(M.Ţ.R.), prea puțini
știu despre toate
proiectele care au
loc acolo și care îi așteaptă ca voluntari. De aceea,
într-una din zilele de dinainte de plecarea în vacanța
de Paşti, m-am hotărât să trec pe la muzeu și să stau
de vorbă cu o persoană din cadrul acestei instituții. În
acest sens, am avut plăcerea să dialoghez cu doamna
Ana Iuga, care lucrează la departamentul de Marketing
Cultural al M.Ţ.R.
- Puteți să ne spuneți ce face departamentul de
marketing cultural?
- Ceea ce fac eu este să iau legătura cu tot felul
de oameni, să facem contracte, diverse acţiuni, cău­
tăm sponsorizări, scriem proiecte culturale, derulăm
activităţi cu voluntari, deci am o gamă foarte variată
de activităţi, dar eu la bază sunt, de fapt, etnolog.
- Prin urmare ceea ce faceţi este o profesie sau o
vocaţie?
- Ca etnolog este o vocaţie, ca om de marketing
este o profesie care îmi aduce bucurie în măsura în
care am reuşite, dar niciodată nu m-am definit ca un
om de marketing cultural.
- Am văzut că lucraţi cu foarte mulţi voluntari
tineri, cum vedeţi interesul pentru cultură la aceştia?
- Asta mă surprinde de fiecare dată pentru că sunt
foarte mulţi tineri, în special studenţi, care vor să fie
voluntari la noi la muzeu, fiind foarte interesaţi de
cultură. Simt o bucurie în sensul că îmi aduc aminte
când eram eu studentă, dacă ar fi fost o instituţie, un
muzeu care să ofere un fel de activitate pentru volun-
tari, ar fi fost extraordinar pentru mine, dar pe atunci
nu se derulau astfel de programe şi cred că nici noi
22 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
nu aveam iniţiative de genul acesta. E minunat să
văd că tinerii sunt interesaţi de evenimente culturale
şi vor să se implice în organizarea de acest tip de
evenimente. Ceea ce facem noi acum cu voluntarii
sunt mai multe proiecte. De exemplu, unul dintre ele
presupune un blog al volun­tarilor în care după ce am
mers cu ei în muzeu şi l-am prezentat acestora, ei
trebuie să scrie despre un obiect, despre un lucru
care i-a impresionat. Şi mai avem un proiect care
l-am iniţiat de curând: niște ateliere în care învăţăm
cu toţii să facem diverse obiecte (măşti şi altele),
după care voluntarii învaţă la rândul lor copii de la
„Direcţia protecţiei copilului” şi mă bucură că volun-
tarii sunt foarte deschişi la genul ăsta de activităţi şi
vor să se implice activ.
- Cum ar putea educa activităţile acestea o
generaţie, cum ar putea-o influenţa?
- Cred că poate să influenţeze într-un sens pozitiv.
Tinerii iau cunoştinţă cu altfel de activităţi, se formează
în sensul că pot să gândească după aceea la rândul lor
astfel de proiecte, au un câştig de experienţă. La noi îşi
fac un fel de ucenicie, după care îşi dezvoltă propriile
lor proiecte culturale. Însă se dezvoltă nu numai în
acest sens, ci şi moral, spiritual pentru că fiecare are
un câştig pe plan personal. Ştiu că doi dintre voluntarii
noştri după ce au participat la activităţile noastre şi-au
schimbat preferinţa de studii, adică au trecut dintr-un
domeniu de ştiinţe reale într-un domeniu umanist,
acum fiind la sociologie.
- Suntem într-o perioadă deosebită, ne apropiem
de Sfintele Paşti, ne puteţi spune câteva obiceiuri din
unele regiuni ale ţări care v-au impresionat in mod
deosebit?
- Da, şi aici mă leg tot de tineri, pentru că în
general obiceiurile la care am fost, în special de Paşti
sunt performate de ceata de tineri dintr-un sat. Este un
obicei foarte vechi care încă se mai întâmplă în zona
Făgăraş şi în Maramureş, se sărbătoreşte cel care a
ieşit primul la arat. Aşa era mai demult, între timp obi-
ceiul a evoluat. În perioada comunistă a fost interzis şi
a fost reluat după Revoluţie în Maramureş, se numeşte
Udătoriu şi ceata de feciori se ocupă de organizarea
evenimentului. Se alege cel care a fost cel mai harnic
din sat şi apoi ajungând la Biserică este un ritual spe-
cial, după care lumea se duce la casa celui sărbătorit şi tă privinţă. Şi ce anume ar trebui să facem noi, ca
care se numeşte Udător, feciorii trebuie să caute bănuţi studenţi?
pentru a începe următorii paşi ai evenimentului. Dacă
nu găsesc bănuţii, ei trebuie să plătească muzicanţii
şi mâncarea pentru petrecerea de după obicei. Apoi
cel sărbătorit înconjurat de mare alai, este aşezat pe
un plug tras de doi boi şi este dus până la o apă, unde
este udat pentru a fi anul mănos şi să dea holdele
roade, după care începe petrecerea în cinstea celui
sărbătorit. Un obicei similar este în Făgăraş unde, deşi
probabil că a fost interzis în perioada comunistă, el s-a
perpetuat în continuare, fiind
preluat de ceata de feciori care
colindă de Crăciun. Tot în zona
aceasta, a doua zi de Paşti este
sărbătorit vătaful, cel care a
condus ceata de feciori, al cărui
ritual este similar cu Udătoriu.
- Dar un obicei care se
leagă de sărbătoarea Învierii?
- Tot în Maramureş, într-un Foto: www.muzeultaranuluiroman.ro
sat în apropiere de Baia Mare
în noapte de Paşti, se aprind focuri pe dealuri şi după
slujba Învierii se striga din clopotniţă Bisericii „Hristos
a înviat” şi se răspunde de pe dealuri „Adevărat a
înviat”. Încă un obicei este cel al încondeiatului sau
scrisul ouălor. Acestea sunt făcute cu ceară, cu
modele şi cu motive. În unele sate se fac din acestea
un şirag şi se pun la icoane, însă ele nu sunt date de
pomană sau mâncate.
- Aţi putea identifica un element comun la toate
aceste obiceiuri?
- Da, cred că ar fi nevoia de sacru.
- Ce însemnătate, importanţă au pentru un neam
şi pentru o cultură aceste obiceiuri?
- E foarte important, pentru că prin aceasta ne
păstrăm identitatea şi ceea ce suntem de fapt. Văd
un exemplu viu în satul Surdeşti unde a fost interzis
obiceiul de care vă ziceam mai înainte - Udătoriu -, şi
după Revoluţie când l-au reluat, parcă a reînviat toată
comunitatea şi pe an ce trece este din ce în ce mai
important pentru ei evenimentul respectiv, îmbrăcând
iarăşi costumul tradiţional pe care îl pierduse. E un
fapt revigorant al comunităţii.
- Credeţi că ar trebui să facem mai mult în aceas­
- Păi, ce ar trebui să facem fiecare dintre noi, în
primul rând, ca să ştim despre ele, să redescoperim
valorile noastre ca români şi să le transmitem mai
departe.
- Ne puteţi relata o experienţă, o întâmplare din
perioada în care făceaţi practică fie la facultate,
fie la masterat şi care v-a încurajat în demersul
dumneavoastră?
- Ţin minte când am mers în satul natal al tatălui
meu ca să fac o cercetare pe
cultură materială pe covoare
în Maramureş şi în orice casă
mergeam, mi se spunea că
suntem neamuri pe anumite
filiere, deci în fiecare casă
găseam pe cineva care era
din aceeaşi familie cu mine,
din familia extinsă mă gân-
desc, grade de rudenie mai
îndepărtate şi în momentul
acela am conştentizat cât de important este să aparţii
unei familii şi unei comunităţi. De atunci am început să
apreciez mai mult ideea de sat şi de comunitate, o co-
munitate în memorie, adică oamenii care se cunosc unii
pe alţii, îşi ştiu poreclele, participă la obiceiuri, sunt acolo
unii pentru alţii şi toate obiceiurile sunt de fapt motorul
unei comunităţi care o face să meargă.
- Dar o experienţă care v-a dezamăgit?
- Da, am păţit şi întâmplări de genul acesta. În
general, când mă duc pe teren, în sate unde nu
cunosc pe nimeni, primul lucru pe care îl fac este să
îmi caut o gazdă unde să pot să stau peste noapte.
Nu prea am avut probleme, însă în partea de sud a
ţării, când am fost în Dolj, am găsit foarte greu o casă
şi m-a surprins lipsa de ospitalitate în mod neplăcut.
- Un mesaj pentru studenţii de la teologie?
- M-aş bucura dacă aş vedea mai mulţi tineri
interesaţi de tradiţii, pentru că înveţi foarte multe chiar
numai observându-le şi... vă aşteptăm la noi, la muzeu!
- Vă mulţumim! 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 23
 Corespondent
Despre şcolile primare din Franţa
Dennise-Cristina MASCAN
S
tudentă în anul II, la specializarea Teologie Ortodoxă
Didactică, şi masterand anul I la Comunicare şi
Comuniune Eclesială în Spaţiul Orto­dox, am plecat
cu Bursa Erasmus în Franţa, scopul fiind acela de a merge
în şcolile particulare catolice de aici şi de a face stagii
practice, de observare, mai întâi, a activităţii didactice, apoi
şi de demonstrare. În şcolile prin care am mers am obser-
vat încă de la început o mare diferenţă faţă de sistemul
românesc de învăţământ, atât ca spaţiu educaţional, cât
şi ca metodă de predare-învăţare. Aici, în Franţa, absolut
în fiecare clasă spaţiul este fructificat la maxim. În fiecare
clasă găseşti dulapuri în care elevii îşi ţin caietele şi cărţile,
grupate pe discipline de învăţământ, iar la ora când elevii
au nevoie de acele caiete şi cărţi, cei doi elevi responsabili
din ziua respectivă merg şi le împart colegilor. Pe lângă
acestea, în dulapuri mai poţi găsi şi literatură extra-şcolară
pentru copii, astfel încât cei care reuşesc să termine
mai repede temele date de profesor în clasă se pot duce
să-şi aleagă o carte, de exemplu, pentru a nu se plictisi
aşteptând colegii să-şi termine temele. Elevul are propriul
penar cu instrumente de scris de diferite culori, dar şi
foarfece de tăiat hârtia, un tub de lipici, o tăbliţă mică, pe
care ei o numesc «ardoise» şi pe care scriu cu markerul
cerinţele profesorului (fie diferite operaţii matematice, fie
noţiuni legate de vocabularul limbii franceze), scopul fiind
acela ca profesorul să remarce, pe lângă corectitudinea
răspunsului, şi promptitudinea cu care elevii răspund, iar
elevii care greşesc sunt întrebaţi pe loc ce au gândit când
au dat răspunsul, astfel încât să înţeleagă ce au greşit. De
precizat că aici elevul are propria masă de lucru, nu bănci,
ca în şcolile noastre, să stea câte doi în bancă; iar mesele
sunt aşezate la o
distanţă nu foarte mare
una de alta, în aşa fel
încât spaţiul existent
să fie folosit cât mai
eficient cu putinţă. Şi
cel mai adesea, am re-
marcat că tabla şi cate­
24 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
dra profesorului se află pe
latura lungă a clasei, nu pe
lăţimea ei, ca la noi în ţară,
astfel încât să existe un cât
mai bun contact vizual între
profesor şi elev, pentru ca şi
elevii care stau în ultimele
rânduri să poată urmări cu atenţie explicaţiile profesorului,
iar acesta din urmă să îşi poată da mai uşor seama dacă
elevul înţelege explicaţiile pe care el le oferă. De aseme-
nea, un alt lucru interesant care mi-a atras atenţia a fost
acela că pe mesele elevilor există harta lumii, plastifiată,
exact pe toată suprafaţa băncii, iar acest fapt consider că
are o dublă utilitate. În primul rând, elevul are permanent
sub ochi harta lumii îl ajută să înveţe mai uşor la geografie,
dar şi să îşi menţină curată masa de lucru. Iar diferite foi,
cum ar fi, de exemplu, desenele cerute de profesor, sunt
aşezate sub hartă. Multe dintre lucrările practice efectuate
în clasă sunt expuse pe pereţii claselor, cu numele elevului
trecut pe desen, aceasta în scopul de a vedea ce au lucrat
şi colegii lor pe aceeaşi temă, pentru a face o comparaţie,
pentru a învăţa unii de la alţii. În plus, există şi o trusă
medicală destinată profesorului, pentru ca acesta să poată
acorda primul ajutor unui elev dacă este nevoie, un pachet
de batiste la înde­mâna oricui are nevoie. Orarul este afişat
pe perete, împreună cu fotografia de grup, dar şi cu fo-
tografia fiecărui elev în parte, sub care sunt trecute numele
şi data de naştere, astfel încât dacă profesorul lipseşte
câteva zile, cel care îl înlocuieşte să poată repera mai uşor
elevii. Iar la orele de limbi străine, unde vine un profesor
de specialitate, elevii au pe masă cartonaşe cu numele lor,
pentru ca profesorul să nu îi întrebe de fiecare dată cum
îi cheamă. Un lucru important de precizat este şi acela că
în Franţa elevii învaţă aici câte opt ore pe zi, de la 8:30 la
16:30, având zilnic pauză de masă de la 11:30 la 13:15,
iar miercuri sunt liberi. Din acest motiv, că învaţă opt ore
într-o zi (exact ca un adult în cadrul unei zile obişnuite de
muncă), elevii nu primesc pentru acasă foarte multe teme
de scris, ceea ce este destul de obositor. Iar în pauza de
masă elevii mănâncă la cantina şcolii, fiecare având cartelă
personalizată cu numele său. 

Pictura icoanelor pe lemn (II)
MIRUNA DUMITRESCU
Proplasmele sau primele stra-
turi de culoare
Pe întreaga suprafaţă a icoanei
(acolo unde nu este foiţă) se dă
un fond cu ocru galben până
nu mai rămân spaţii albe. Apoi,
acoperirea diferitelor zone se
face după culorile modelului fără umbră şi lumini. Pentru
chipuri şi mâini se foloseşte ocru galben, roşu şi puţin
negru. Culoarea este diluată cu emulsie de gălbenuş de
ou şi apă. După ce s-a uscat, suprafaţa trebuie să fie
uniformă şi mată.
Carnaţia
Părţile cele mai importante ale icoa-
nei sunt chipul şi mâinile. Mâinile
sunt importante prin gestica lor, de
care depinde mişcarea pliurilor si a
luminilor care o subliniază. Carnaţia
se obţine dintr-un amestec de ocru
galben, umbră arsă şi alb, sau
dintr-un amestec de ocru galben, roşu şi negru. La unele
icoane întâlnim roşu pe obraji, pe buze şi pe bărbie. Acest
efect este realizat prin acoperirea acestei părţi după prima
etapă cu un uşor strat de roşu. Efectul trebuie să fie unul
discret, deoarece icoana trebuie să reprezinte frumuseţea
spirituală. Culoarea părului şi a bărbii poate fi închisă,
roşcată, căruntă sau albă. Desenul şuviţelor se face cu un
ton mai închis decât carnaţia, adaugând carnaţiei puţin
verde, iar între marginile suviţei se trasează două linii
mai deschise bine separate. Finisarea carnaţiei implică
redesenarea cu o culoare închisă: sprâncenele primesc
culoarea părului, apoi câteva haşuri de negru, ochii sunt
fin trasaţi, albul lor fiind acoperit de un strat subţire de
ocru deschis şi gri. Irisul este în mod
obişnuit de formă ovală şi culoare
maro, mai deschis în jurul pupilei
care este întotdeauna neagră. Buzele
sunt trasate cu o linie subţire de
culoare închisă şi pot primi o uşoară
tentă roşie.
Tehnici artistice
Umbre şi lumini
Cu o pensulă fină, se retraseaza liniile
fiecărui fond colorat întrebuinţând o
culoare mai închisă, dar care trebuie
să rămână în coloritul tonului local.
Apoi, pentru a modela detaliile şi
pentru a le conferi lumina dorită se
aplică luminile adăugând alb. Culoarea mai deschisă astfel
obţinută este adăugată peste zona care trebuie luminată.
După uscare, părţile luminate sunt acoperite cu un strat
subţire de gălbenuş de ou pentru a fixa culorile, după
care, suprafaţa este lăsată din nou să se usuce. Această
operaţie se repetă, adăugând din ce în ce mai mult alb şi
restrângând luminile spre centrele de luminozitate. Ultimele
lumini se trasează în haşuri fine cu o culoare deschisă,
adeseori chiar cu alb pur.
Inscripţiile
Momentul în care pictura devine o
icoana, dobândindu-şi caracterul
sacru este acela al adăugării
inscripţiei, prin care această imagine
primeşte întreaga sa dimensiune
spirituală. Prin inscripţie, icoana
devine legată de prototipul său, cel care este reprezentat,
alături de care participă la liturghia cerească. Acesta este
motivul pentru care inscripţiile se fac într-una din limbile
liturghiei bizantine: greacă, slavonă, arabă etc.
Vernisarea
Se realizează prin îndepărtarea
oricărei urme de praf de pe
icoană şi punerea vernis-ului
care se întinde cu o pensulă
moale. Stratul trebuie să fie
unul destul de gros, iar icoana
trebuie să rămână pe orizontală
şi pentru a o proteja de praful
din aer, trebuie pusă într-un loc
ferit de praf sau acoperită cu o
cutie. Dupa vernisare, stratul trebuie să fie uniform, uşor
strălucitor, asemănător celui de ceară. 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 25
 Vasiliade
Copiii abandonați
VERA POSTELNICU
E
xistă oare în lume ceva mai frumos decât un copilaş?
De vreme ce un suflet este mai valoros decât lumea
întreagă cu toate cele ce se află în ea, există ceva mai
frumos decât sufletul curat al unui copil nevinovat? Potrivit
statisticilor, în anul 2010 au fost abandonaţi în maternităţi
mai mult de 1000 de copii. Numărul a crescut faţă de anii
trecuţi. În prezent se află în grija statului peste 40000 de
copii. Sună... sec, nu-i aşa? Pentru majoritatea dintre noi
este o simplă cifră. Într-un caz fericit ne gândim ce grea e
viaţa, ne gândim că părinţii i-au părăsit poate deoarece nu
au cu ce să îi crească sau ne întristăm imaginându-ne ce
greu şi urât trebuie să fie să fi singur pe lume. Dar atât. Sunt
doar câteva gânduri care ne răpesc câteva clipe din viaţă.
Realitatea noastră e alta. Bine că nu suntem noi în locul lor.
Nu aşa gândim?!
Situaţia este asemănătoare cu cea în care citim în ziar
că un accident de maşină s-a soldat cu 5 victime, spre
exemplu. Pentru noi, 5 este doar un număr. Ne este relativ
indiferent dacă ar fi fost vorba despre o victimă în plus
sau în minus. Dar ce mare este diferenţa aceasta pentru
rude! Fiecare a fost un om ca şi noi, care a avut bucuriile
şi tristeţile sale, care avea planuri pentru ziua de mâine.
Fiecare a lăsat în urmă rude îndurerate, copii orfani sau
părinţi care nu mai găsesc niciun motiv pentru a trăi. Cam
la fel este în cazul copiilor abandonaţi. Fiecare este un suflet
pentru care Hristos a murit pe Cruce. Am avut ocazia, ca
voluntar al unei asociaţii, să văd în ce condiţii trăiesc aceşti
copii într-unul dintre spitalele din Bucureşti. Copii care, în
loc să fie văzuţi de către părinţi ca cel mai frumos dar al lui
Dumnezeu pentru ei, au fost o povară. Şi, din păcate, sunt
în continuare trataţi ca o povară, fără ca ei să aibă vreo
vină. Unii dintre ei stau în spital de la naştere până la vârsta
de 2 ani. Se încearcă reintegrarea lor în familiile din care
provin, fără succes de obicei. Adopţiile sunt rare din cauza
birocraţiei, nu din lipsa de cupluri care îşi doresc să adopte
un copil părăsit. În cele mai multe cazuri copiii ajung în grija
asistenţilor maternali. Aceste mogâldeţe, atât de fragile
încât uneori îţi este frică să le schimbi hăinuţele de frică să
nu le răneşti, sunt adeseori tratate cu multă insensibilitate
şi neglijenţă. Au mâncare, au hăinuţe, au câte un pătuţ. Cu
26 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
siguranţă există cazuri în care şi acestea lipsesc. Dar pentru
cei singuri pe lume nu există o vorbă bună, o mângâiere.
Lipseşte căldura mamei. Sunt cazuri în care 10-15 bebeluşi
sunt în grija unei singure persoane. Aproape de fiecare
dată când copilul este hrănit, locul mamei este luat de o
pernuţă pe care este aşezat biberonul. Un bebeluş poate
fi considerat „mofturos” şi să rămână aproape nemâncat
dacă are ghinionul să aibă reflexul suptului slab dezvoltat
sau dacă se întâmplă ca biberonul să se rostogolească.
Învăţaţi cu această metodă, unii dintre ei preferă să îţi
zâmbească în loc să se hrănească atunci când îi ţii în
braţe. Unele mămici folosesc produse speciale atunci când
îşi spală copiii pe faţă, temându-se că apa de la robinet
le-ar putea irita ochişorii. Copiii părăsiţi sunt nevoiţi să se
mulţumească să fie şterşi la năsuc chiar şi cu hârtie igienică
de cea mai proastă calitate, pe care majoritatea dintre noi
nici nu ne gândim să o cumpărăm când a vedem în rafturile
magazinelor. După ce sunt spălaţi, toţi bebeluşii dintr-un
salon sunt şterşi cu acelaşi prosop, pe care multora le-ar
fi silă până şi să îl atingă la sfârşit. O parte dintre copii au
probleme de sănătate. Unii suferă de malformaţii. Faptul că
mama a consumat alcool şi droguri în timpul sarcinii este
evident uneori.
„Lăsaţi copiii să vină la Mine” (Luca 18, 16). Cu greu ar
putea ajunge la El un copil care nu are o mămică care să îl
înveţe „Tatăl nostru” şi care să îl ducă duminica la biserică
pentru a-l împărtăşi. Cu greu va ajunge să creadă în iubirea
şi dreptatea Mântuitorului de vreme ce a suferit pe nedrept
de la începutul vieţii. Dar Dumnezeu găseşte întotdeauna o
cale! Aceşti copii sunt părăsiţi de către toţi, dar nu şi de către
Creator. Multe dintre femeile care şi-au abandonat copiii spun
că au făcut-o din cauza lipsei banilor. Cunosc femei care
susţin că, în cazul în care ar fi bogate, nu ar mai avorta şi ar
naşte toţi copiii pe care li-i trimite Dumnezeu. Ar trebui să fim
conştienţi că Dumnezeu nu trimite niciun copil pe lume fără
ca acesta să aibă asigurată bucăţica lui de pâine. Să nu ne
amăgim. Dacă nu ar fi probleme financiare, ar fi altceva. Tot
timpul există ceva. Dumnezeu permite suferinţa, necazurile şi
greutăţile pentru ca omul să nu uite faptul că are statutul de
exilat din Rai, Rai pe care trebuie să îl redobândească lucrând
la mântuire. Adormirea conştiinţei este o modă a zilelor noas-
tre. Problemele sunt înlăuntrul nostru, nu în afară. Dumnezeu,
Creatorul nostru şi a tot ceea ce ne înconjoară, a ajuns să nu
mai aibă loc în viaţa noastră! Putem oare să sperăm la un
viitor mai bun în condiţiile astea?! 

A fi profesor... greu sau uşor?
CLARA ANDREEA SANDU
P
rofesor... o profesie minunată pentru cei care
au această vocatie, pentru alții un chin, o rutină,
un sacrificiu, o datorie ce trebuie îndeplinită. A
fi profesor nu-i același lucru cu a fi mecanic, sculptor
ori avocat; este un termen ce nu suportă echivalent.
Deși de aceeași demnitate, moralitate, respect, se
diferențiază în principal, prin înclinație. Nu este ceva
ce poți învăța, deprinde oricând, este ceva ce ai în in-
teriorul tău și pe care îl dezvolți, în funcție de propriile
limite intelectuale, spirituale, emoționale.
Pregătirea profesorului nu se încheie niciodată.
Nu reprezintă persoana din spatele
catedrei care predă și evaluează,
ci persoana aflată în mijlocul
elevilor, care interacționează cu
ei, care oferă o lecție de viață, nu
doar informații ale unei materii.
Îndeplinește funcțiile de organiza-
tor al procesului de învățământ,
educator, partener al educației,
membru al corpului profesoral. Pe
lângă competența profesională sunt
necesare competențele psihopeda-
gogice și psihosociale, manifestate
prin: capacitatea de a determina
gradul de dificultate al materialului
de învățare pentru elevi, de a ac-
cesibiliza materialul, de a crea noi
modele de influențare instructiv-
educativă, de a stabili relații adecvate cu ceilalți, de a
comunica ușor și eficient, de a utiliza corespunzător
puterea și autoritatea, de a adopta diferite stiluri de
conducere.
Profesorul nu este doar informator, ci și formator
al gândirii elevilor, pe care îi determină să găsească
singuri răspunsuri, să formuleze raționamente,
capabil să stimuleze și să întrețină curiozitatea,
creativitatea. Funcția de educator se exprimă prin
îndeplinirea statutului de model, partener, sfătuitor,
desfășurarea activității sub semnul unor categorii
Didactică
morale, fără a crea spirite conformiste și dependente,
ci își propune întărirea încrederii în forțele proprii și
găsirea identității. Cadrul didactic interacționează cu
ceilalți factori educativi – familia și Biserica, dintre
care cel mai utilizat este familia. Astfel profeso-
rul depășește spațiul formal și se îndreaptă către
educația informală și nonformală, devine consilier al
părinților, asumându-și alături de aceștia respons-
abilitatea formării de caractere.
Adesea profesorul se regăsește în situații con-
flictuale, cauzate de multitudinea cerințelor, a paletei
sale comportamentale pe care trebuie să o adapteze
solicitărilor: a observa, a evalua, a primi sugestii,
a organiza, a regiza procesul de
instruire. Situațiile conflictuale pot
rezulta din raporturile cu părinții și cu
instituția școlii. Uneori părinții solicită
o atenție deosebită asupra copiilor,
un anumit mod de a interacționa,
însă profesorul are obligația de a-și
distribui imparțial atenția tutu-
ror elevilor, de a pretinde tuturor
performanțe. Menținerea unui echili-
bru între transmiterea cunoștințelor
de specialitate și calitatea de educa-
tor reprezintă o altă posibilă sursă de
conflict. Informatorul este obligat să
păstreze distanța impusă de știință,
examinatorul să fie obiectiv, edu-
catorul să transmită valori-orientări
de viață în concordanță cu baza
intelectual-emoțională a fiecărui elev.
Activitatea de a-i învăța pe alții cum să învețe
implică multă răbdare, momente de incertitudine,
descurajare, tensiune, un traseu lung la capătul
căruia te așteaptă răsplata – oameni maturi, re-
sponsabili, pregătiți să înfrunte obstacolele, creativi,
independenți, oameni în viața cărora și tu ai avut
un rol deloc neînsemnat. A fi profesor este o artă.
Necesită timp, eforturi, compromisuri, dar dacă
plăcerea, bucuria, iubirea de frumos și de oameni li
se adaugă, nu mai contează decât rezultatele. 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 27
 Interese
Constantin cel Mare - primul împărat creştin
ROBERT VASILE NECHIFOR
D
intr-un număr dedicat Constantinopolului
nu putea lipsi şi un articol despre cea mai
importantă personalitate legată de numele
lui, adică Constantin ce Mare. După cum prof. A.A.
Vasiliev îl caracteriza, Constantin este, din punct
de vedere istoric, „cel mai important personaj al
secolului IV”.
Născut în Peninsula Balcanică, crescut şi educat
în Asia Mică, apoi afirmat ca un excelent coman-
dant militar în Britania, Constantin, care a urmat
tatălui său la tronul imperial, a făcut cale
întoarsă ca împărat, până în Asia Mică,
restaurând în cei peste 30 de ani
de domnie monarhia romană din
perioada prediocleţiană, dar, mai
important, făcând trecerea de
la imperiul roman păgân către
statul bizantin creştin.
Deşi este creditat cu
numeroase schimbări ce au
dus la o adevărată meta-
morfozare a imperiului în
timpul domniei sale, tradiţia
bisericească îi atribuie
lui Constantin, împăratul
întocmai cu Apostolii, în
primul rând, faptul de a trece
creştinismul între religiile
tolerate (religio licita).
Apropierea de centrul creştin
al secolului IV (Asia Mică) prin Statuia lui Constantin -
mutarea capitalei la Constantinopol Musei Capitolini
deschide o nouă eră în istoria culturală
a omenirii, chiar dacă nu imediat. Întâl-
nirea culturii creştine şi a celei păgâne şi crearea
celei bizantine a favorizat impunerea creştinismului
din punct de vedere cultural şi religios în imperiu,
începând chiar cu epoca lui Constantin cel Mare.
Din punct de vedere religios, reformele lui
Constantin au vizat în primul rând consolidarea
creştinismului în raport cu celelalte culte religioase.
28 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
Deşi a rămas fidel cultului lui Mithra, zeul tatălui său,
până pe patul de moarte, când s-a botezat, asistenţa
divină de care s-a bucurat i-a influenţat mereu
deciziile cu privire la creştini. De la momentul Milan
(313), continuând cu numeroasele donaţii acordate
prin lege Bisericii Creştine şi până la suprimarea
aproape în totalitate, chiar dacă nu oficial, a cultului
păgân în noua sa capitală, Constantin a arătat
începutul unei tradiţii imperiale care va muri în
Constantinopol odată cu căderea lui, dar va continua
pe alte meleaguri creştine, cu precădere în
Ţările Române.
Deşi şi-a păstrat pe tot parcursul
vieţii titlul de Pontifex Maximus,
Constantin cel Mare a încer-
cat să fie, după spusele lui
Eusebiu, „un episcop din
afară”. Respectând ierarhia
sacramentală, a influenţat
cât a putut treburile
bisericeşti pentru liniştea
imperiului şi pacea Bi-
sericii, implicându-se activ,
ce-i drept, într-o măsură
mai mică decât Justinian,
în toate probleme Bisericii,
mărturia cea mai evidentă
fiind convocarea Primului
Sinod Ecumenic.
De fapt, convocarea Primului
Sinod Ecumenic, „cea de-a două
izbândă a lui împotriva vrăjmaşului
Roma Bisericii”, în deschiderea căruia a rostit
celebrul discurs în care îndemna la pace,
dezvăluie o trăsătură fundamentală şi definitorie a lui
Constantin: dorinţa de unitate şi pace.
Iscusit strateg militar, geniu administrativ, lider
puternic, reunificator al Imperiului Roman în monar-
hie, Constantin poate fi descris în multe feluri, însă
memoria cea mai pregnantă ni-l înfăţişează ca fiind
primul împărat creştin. 

Sfântul Atanasie al III-lea -
Patriarhul Constantinopolului
ANDREI SOLOMON
A
cest sfânt s-a născut în anul 1580, în oraşul
Rethimno din insula Creta. Numele lui se va
schimba cu fiecare treaptă ierarhică pe care o
va urca. Astfel, la botez primeşte numele de Alexios.
Studiază la cele mai înalte şcoli din insula Creta, apoi
se hotărăşte sa îmbrăţişeze viaţa monahală, vieţuind
mai întâi la Mănăstirea „Sf. Ecaterina” din Muntele
Sinai, unde va fi călugărit cu numele de Anania, apoi
la Mănăstirea „Sf. Atanasie” din Tesalonic, iar în cele
din urmă în Muntele Athos la Mănăstirea „Esfigme­
nu”. Aici este hirotonit ieromonah, primind numele
de Atanasie. Un vechi sinaxar grecesc menţionează
că Sfântul Atanasie în anul 1626, va fi fost în Ţara
Românească, unde profesa ca dascăl pentru fii de
boieri. Datorită culturii sale, este chemat la Con-
stantinopol de Patriarhul Ecumenic Chiril Lucaris,
iar în anul 1631 este ales Mitropolit al Tesalonicului;
ulterior, este ales pentru scurt timp Patriarh al Con-
stantinopolului. Pentru că în vremea păstoririi sale a
avut de înfruntat prigoana otomană, pleacă la Roma,
de unde respins și dezămăgit, negăsind linişte, pleacă
în Moldova, unde primeşte înţelegere şi ajutor.
Cu învoirea voievodului Vasile Lupu şi cu
încuviinţarea Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldo­
vei, Patriarhul ecumenic Atanasie este găzduit la
Mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Galaţi, în anul
1642, unde va sluji până prin 1653, când va fi nevoit
să plece după ajutoare în Rusia. Patriarhul avea în
păstorirea sa credincioşii din părţile Brăilei, unde îşi
avea reşedinţa Mitropolia Proilaviei. Avea dreptul de a
hirotoni preoţi şi diaconi pentru Moldova de sud, şi se
îngrijea de viaţa credincioşilor de la Dunăre. Mai avea
în păstorire Mănăstirea „Sfântul Nicolae”, pe care
într-o scrisoare adresată ţarului Rusiei, o numeşte
„mănăstirea mea de la Galaţi”, identificând-o ca fiind
casa lui.
În anul 1754, la data de 5 aprilie, pe drumul
spre Galaţi îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu,
Sfinţi români
pe care L-a
slujit cu credinţă
în Mănăstirea
„Schimbarea la
Faţă” din Lubensk,
Rusia Mică (Ucraina
de astăzi). După opt
ani de la trecerea
sa la Domnul, este
găsit neputrezit, iar
moaştele sale sunt
aşezate cu mare
cinste în biserică,
lângă Sfântul Altar.
La 12 octombrie
2000, Patriar-
hul ecumenic
Bartolomeu I şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Teoctist au binecuvântat placa omagilă aşezata
pe peretele Bisericii Sfântul Nicolae din Galaţi cu
inscripţia: „În această biserică a slujit între anii 1642-
1653 patriarhul ecumenic Atanasie Patelarie, alungat
de turci de pe tronul Constantinopolului, stabilindu-
şi reşedinţa în chiliile Mănăstirii Sfântul Nicolae,
cu îngăduinţa voievodului Moldovei Vasile Lupu.
S-a aşezat această comemorativă placă astăzi, 12
octombrie 2000, de către Sanctitatea Sa Bartolomeu
I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, şi de
Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, din iniţiativa Preasfinţitului Casian, Episcopul
Dunării de Jos“.
Prima slujbă închinată Sfântului Atanasie în ţara
noastră s-a săvârşit în biserica parohială „Sfântul
Nicolae“ din Galaţi, în zilele de 1-2 mai 2004 la care
a participat şi chiriarhul Dunării de Jos. În anul 2009,
cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh
Daniel, a avut loc slujba de proclamare şi introducere
în calendar a Sfântului Atanasie al III-lea Patriarhul
Constantinopolului, cu data de prăznuire 2 mai, a
fiecărui an. 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 29
 Poezie

Împreună Prizonierii libertăţii

Pentru Ana-Maria
OLARIU TIBERIU
(Anul IV, Teologie Pastorală)
Ce frumoasă-i Anabela!
Soarele-n inima mea
Răsărit în miez de noapte
Când o strâng ferice-n brațe
La un ceai sau la o
ceaşcă…
De cafea!
Vreau cu tine fată dragă
Să colind în lung și-n lat
Tot pământul să ne vadă
Fericirea ce e-n suflet
De când tu...
M-ai sărutat!
Poem
Nicoleta ENCULESCU
(Anul II, Teologie Didactică)
TRAIAN IVĂNESCU
(Anul I, Teologie Didactică)
Se cutremură de pace lumea
În a demenţei lăcomii
Să te am! nu pentru mine,
Devorată şi-aplatizată până-n culmea
Pentru noi iubire-o fac
Surescitată apocaliptic de ironii.
Pentru-a noastră fericire,
Scriu în zi de primăvară
Într-o seringă dopăm puţină fericire
Versuri inimioarei tale sau...
Să umplem morgile concediaţi de viaţă
Vreun banner prin copac.
Crezând c-am ajuns la desăvârşire
Ne îndoim privindu-ne lividele feţe cu greaţă.
Vino iar la mine-n brațe
De când te-ai născut a mea
Într-a lumii nebunie pe capete se moare
Te iubesc și niciodată
În numărul de glorii şi înfrângeri ridicat la putere
N-am să uit privirea caldă
Omul, inamicul lui primordial care,
Când te ghemuiai în mine
Înecat în avere tot mai mult ar cere.
Ca s-asculţi…
Inima mea!
Apostaziati ca soarele le dă lumina
Se petrec nopţi albe în damfuri de orgii
Patul de acasă dând iubire prea puţină
Intră-n Sodoma şi Gomora de unde nu se vor
întoarce vii.

Timpul, Voi dobitoace rătăcite de-adevăr

decât Universul
pentru mine, Metafizica vreţi s-o cunoaşteţi?
rămâi doar Tu –
e ca o coajă de pâine, Când nu vă săturaţi de măr
Suflet zdrenţuit,
pe care o mănânci Orbiţi de mândrie să recunoaşteţi.
în haine de seară...
într-o clipă... Şi ca o rugă stinsă,
Pe-un tron dăinuind prostia
din umbra anilor goi,
Şi te-ntrebi, Peste lumea-ntreagă
adesea spui ca şi noi:
la sfârşit: Nu vom vedea că mândria
Unde-i Timpul E a noastră gaură neagră.
Cucernice Părinte,
destinat mie, binecuvintează,
lucrurilor mele?!?... Din şapte zile opt le muncim
Cucernice Părinte, Tu
Până-n ceasul morţii
mă salvează!
Haotic, Într-o corvoadă resemnaţi ce-o trăim
se revarsă paharul Vom fi prizonierii libertăţii.
Şi clipele se scurg
într-o învălmăşeală
de nedescris...

Mai sublim
decât respiraţia,
mai sublim

30 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011

Mi-aduc aminte cum e zborul…
Nistor Alexandru Valentin (Anul I, Master)
Şi de nu pot dormi uşor,
Mă voi gândi cum e să zbor...
Mă voi gândi ce minunat,
Zbori iute, când nu eşti legat...
Legat de tot ce-i rău pe lume,
Căci cu păcatul nu faci glume...
Îl faci, dar el te-nlănţuieşte,
Şi dacă-l laşi, te înrobeşte...
Căci nu poţi veşnic a zbura,
Dacă nu ştii a te-nfrâna...
Uşor este să te arunci,
Mai greu ispita să alungi...
Nu e bărbat acela care ia,
Mai greu este să ştii a da...
Uşor iubirea te înşală,
Atunci când nu e cu sfială...
Atunci când nu este iubire,
Ci ţi se dă doar amăgire...
Căci a se da oricine poate,
Şi mai uşor pot a fi luate,
Acelea ce nu simt menirea,
Ce-o are-n lume-n veci iubirea
Bărbaţii se socot cu fală,
Când ei de fapt se duc la smoală
Şi feţele uşor se-aruncă,
Uitând de veşnică lor muncă
Şi noi ne batem joc de sfinţi,
Spunând că sunt mult prea cuminţi
Când noi de fapt suntem cei răi,
Uitând că suntem fiii Săi
Căzând din zborul minunat,
Ce prunci, cu toţii l-am visat
Uitând că noi nu suntem lut,
Căci Domnul Însuşi ne-a făcut
Şi dacă lutul s-a lucrat,
De EL, s-a binecuvântat
Şi tot EL sufletul ne-a dat,
Când peste noi EL a suflat
Şi nu mai suntem numai lut,
Căci şi Suflare ne-a făcut
Şi tot ce-i lut, în lut se-ntoarce,
Şi sufletul, la Cel ce-L face
Şi dacă ne îngreunăm cu răul,
Nu vom zbura cât este hăul
Căci prin păcat aripa cade,
Şi conştiinţă el ne-o roade
O, de-am putea să ne-amintim,
Cât de sublim zburând simţim
Câtă ferice bucurie,
Simţim când aripa e vie
Când ne-aruncăm în vis zburând,
Prin văile de pe pământ
Văzut-ai pasărea în zbor?
La fel tu poţi fi de uşor
La fel de liber poţi a fi,
De nu ai mai păcătui
O, noi, cu aripile frânte,
Şi încărcaţi de pătimi multe
O singură speranţa mai avem,
Ca să zburăm noi, să putem
De aripi noi, uşoare vrem,
O Singură Speranţă mai avem
Căci numai EL ne poate da,
Aripa şi iertarea Sa
Căci pentru noi le-a câştigat,
Cu Scumpul Sânge le-a udat,
Şi nouă ne-a răscumpărat,
Aripa ce ne-am întinat,
Şi zborul care ne-a fost dat
Căci pentru noi S-a întrupat,
Să ne salveze de păcat
Şi către ceruri a zburat,
Să ne arate ce-am uitat
Visul acela minunat,
Zborul, de noi, copii, uitat,
Când către cer ne-am înălţat,
Zburând cu zborul minunat
Spre Rai, tărâmul minunat
Aşa cum prunci, noi, am visat
Coordonatorul paginilor de poezie Tiberiu Anghelina.
E-mail: anghelina.tiberiu@yahoo.com, Tel: 0745.480.360
Pentru ca poeziile tale să apară în paginile acestei reviste
trimite-le (cu diacritice) la adresa de e-mail de mai sus.
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 31
 Schiță
70 km şi ceva de Bucureşti
TIBERIU ANGHELINA
4. BoutiQ
(Părintele Matei mergea spre casa lui nea’ Vasile. Pe
drum fu oprit de maica Victorița după care primi un
telefon de la Ionela, soţia lui. La încheierea telefonului
Petre, un consatean, opri maşina şi-l invită pe Matei
să meargă împreună cu el la nea’ Vasile.\.)
Maşina bătrână, dar mult prea puternică şi
zgomotoasă pentru binele satului, demară, lăsând
în urmă un nor dens şi înalt de praf. Matei dădu
muzica puţin mai încet fără să-l întrebe pe
Petre, iar acesta nu schiţă vreun gest de
neaprobare, probabil conştient că deşi îşi
permitea anumite glume cu părintele,
exista o limită a decenţei care trebuia
respectată în prezenţa unui popă.
„Padre... schimbă dacă nu-ţi plac
manelele. Numa’ să nu dai pe Trinitas
ca nu mai merge motorul atunci...”
încercă el să glumească. „Stai
liniştit...” răspunse părintele, moment
în care lui Petre i se afişă un zâm-
bet larg pe chipul parţial mascat de
ochelarii chinezeşti. „Padre... eşti d’ăla
care ascultă manele doar la beţie?”.
Spre surprinderea lui Matei, nu se şocă
auzind remarca, dar se mulţumi să
replice „Nu... dar când eşti la Roma
faci ca Cezarul.”
De fapt, Petre Oişteanu nu era un
personaj negativ, un Dinu Păturică par-
venit şi cu concepţii narcisiste. Matei
aflase de mult că nu existau astfel de
personaje; că în viaţa reală nu existau
personaje negative sau pozitive, ci doar oameni
cu rele şi cu bune, iar diferenţa o face perspectiva
opiniei publice... sau particulare. Petre nu era gustat
de bătrânii satului pentru că era cam grosolan, iar
tinerii îl invidiau şi, deci, nu-l apreciau. Petre era un
32 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
om singuratic. Nea’ Vasile era altfel, om umblat pe la
oraşe, singurul sătean care putea fi numit antreprenor
agricol în tot satul, singurul care păstra satul pe o lin-
ie de plutire economică. Acesta din urmă se înţelegea
bine cu toată lumea, dar putea să vadă şi dincolo de
părerile oamenilor despre Petre, motiv pentru care-l
invita la fiecare moment fericit din viaţa lui.
Matei aflase acum ceva vreme povestea reală a
lui Petre. Unii din sat spuneau că ar fi plecat în Franţa
şi acolo ar fi dat în cap şi ar fi furat, alţii spuneau că
se înhăitase cu nişte ţigani care aveau un bordel în
Paris şi, când poliţia îi prinse, Petre fu singurul scăpat.
Adevărul era mult mai banal, iar Matei îl aflase din
întâmplare. De fapt, totul despre sat Matei
aflase din întâmplare, deoarece el credea
într-o informare pasivă, cei drept mai
lentă, dar fără doar şi poate mai sigură.
Într-o seară rămaseră în casă fără
ceva alimente şi, deşi Matei îşi făcuse
un obicei din a se ocupa de aprovizio­
nare lunar sau bi-lunar dintr-unul
din hipermarketurile bucureştene,
părintele merse la magazinul lui Petre,
la BoutiQ, pentru a cumpăra cele
necesare, probabil datorită oboselii şi
lipsei de chef (erau totuşi 70 de km şi
ceva până la Bucureşti).
La masa cu două bănci de lemn
amplasată în faţa magazinului, masă
specifică magazinelor de sat, masă
unde stă omul să bea o bere la uliţă,
îl găsi pe Petre, cherchelit binişor.
Singur. Se certase cu fi-su care
prefera să meargă în Capitală şi să se
facă vânzător pe la vreun Germanos
mai degrabă decât să stea şi să
muncească pe brânci cu tat-su ca să
ridice un imperiu agricol în sat. „Ce s-a întâmplat, Pe-
tre?”, îl întrebă Matei, după ce-şi făcu cumpărăturile.
„Padre... fi-miu ăsta...” Petre mai avea puţin şi
începea să plângă. „Padre, vroiam să fac aici mare
seră, mare ogradă să-l bat pe Nea’ Vasile, Dumnezeu
să-l ajute şi pe el că n-am nimic cu dânsul. Pământ
am cumpărat, casă am făcut... ceva utilaje am făcut
rost... şi fii-miu zice că tot ce am, am c-am furat de
la francezi.” Petre luă o gură straşnică din berea ce-o
avea înainte. Scoase din lada plină cu sticle de bere
aflată sub masă o altă sticlă, o deschise şi-o aşeză
lângă a lui. „Hai padre... stai cu mine la o bere...”
Pe Matei îl aştepta Ionela acasă şi, pe deasupra, nu
se omora după bere, dar ştia că era de datoria lui să
asculte, aşa că se aşeză şi luă o gură vagă din licoarea
puternic acidulată.
Aşa aflase tot despre trecutul lui Petre, mai lesne
decât la spovedanie. Pe când Petre avea vreo 25 de
ani şi-şi pierdea vremea prin sat, cu nevasta care
de curând născuse, se aprobă libera circulaţie prin
Europa. Petre era pe atunci un puştan care, deşi
avea familie, nu ştia exact ce-i cu viaţa. Mai dădea
la coasă, mai muncea cu ziua prin construcţii, ştiind
să facă de toate ca orice tânăr cuvincios. Banii nu-i
ajungeau însă nici să bea câte o bere la sfârşit de
săptămână. Stătea în casa părintească dărăpănată,
cu o soţie tânără şi nu-şi putea întreţine familia.
Situaţia era foarte gravă.
Până la urmă se împrumută de pe la tot satul, îşi
luă inima-n dinţi şi plecă din România. Ajunse iniţial
în Germania, căci până în partea aia din Occident era
cel mai ieftin biletul de autobuz. Acolo dormi prin gări,
prin parcuri împreună cu boschetarii, dar nu-şi găsi
mare lucru de muncă. Acolo a fost furat tot de către
români de vreo două ori. Până la urmă a reuşit să
strângă destui bani şi să meargă mai departe.
Aşa a ajuns în Franţa. Primul lui loc de muncă,
cât încă mai trăia pe străzi şi ceva vreme apoi, a fost
acela de spălător de vase la un restaurant. Petre îi
arătă atunci lui Matei buricele degetelor. Aveau o formă
ciudată, ca şi cum oasele îşi doreau să iasă prin vârf.
Erau tocite de la soda de prin săpunurile folosite şi de
la apa calcaroasă până la refuz. Acolo munca era isto-
vitoare, banii erau foarte puţini, căci francezii îl tratau
ca pe ultimul vierme. Încet învăţă limba, încet începu
să se descurce cu francezi şi până la urmă reuşi să
găsească un loc unde să stea, împreună cu alţi români,
încet reuşi să-şi schimbe şi locul de muncă, încet reuşi
să obţină un salariu frumuşel şi un servici în construcţii
care-i dădea şi o satisfacţie interioară.
Ar fi putut să rămână acolo. Să-şi cheme soţia
cu copil cu tot. Francezii cu care lucra şi cu care
interacţiona începuseră să-l respecte, îl tratau…
ca pe un francez aproape, dar dorul de ţară, dorul
de ţărâna satului său, dorinţa de a reuşi în România
ca ţăran onest, îl răpuse până la urmă şi, la vreo
7 ani de la plecarea din ţară, se întoarse cu toate
economiile acasă. Îşi regăsi familia, copilul deja
mare, îşi făcu casă, îşi aranjă magazinul, îşi cumpără
pământurile de prin jurul satului şi pământurile
vecinilor. Munca lui adevărată de abia din acel mo-
ment avea să înceapă şi încet, încet, cum încet dar
greu se derulaseră toate în viaţa lui, reuşi să ajungă
la momentul în care făcea bani şi în România, dar
îmbătrânea. Îmbătrânise deja. Anii în care dormise
pe bănci prin gări şi parcuri îi dădeau acum dureri de
spate, îi aduceau acum boli pe care nici nu reuşea să
le pronunţe cum trebuie.
Trecuse ceva vreme de la discuţia cu Petre.
De atunci lucrurile se schimbaseră. Fii-su ple-
case la Bucureşti, dar se înscrise la Agronomie
conştientizând, la un moment dat, că tatăl avea ne-
voie de ajutorul lui. Între timp problemele de sănătate
ale lui Petre se agravaseră, şi asta părintele o ştia de
la soţie, dar franţuzul nu se dădea bătut şi era mereu
cu zâmbetul şi cu glumele proaste pe buze.
Maşina se opri brusc, fix în faţa unei porţi mari,
frumos sculptate, din lemn. Motorul îşi încetă
combustia şi odată cu el, manelele amuţiră brusc.
Petre ieşi repede din maşină. Nu-l aşteptă pe Matei
pentru a închide vehiculul, tâşni pe poartă şi ţipă:
„Felicitări Nea’ Vasile! Să-ţi trăiască!” Lui Nea’ Vasile
i se născuse un nepot, dar nu în sat. Fiul cel mai
mare al ţăranului întreprinzător, al cărui fiu venise pe
lume, locuia în Arad, acolo unde se ocupa de firma
de import export pe care o folosea Nea’ Vasile pentru
transportul produselor sale agricole în exterior.
Părintele coborî încet din maşină şi încercă să
se scuture, pentru nu ştia a câta oară de praful de pe
sutană. „Părinte... ai apărut şi matale!” Din pragul porţii,
Nea’ Vasile, cu o pălărie de cowboy în cap, îl privea cu
un zâmbet ce arăta o fericire sinceră. „Hai să-ţi dau o
ţuică să ne cinstim cât mai pot turna în pahare...” Nea’
Vasile făcu câţiva paşi, spre Matei, îl prinse pe după
umeri şi-l vârî în curte. Probabil băuse de când aflase
vestea, dar alcoolul nu făcuse decât să-i mărească
bucuria venirii primului nepot pe lume.  
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 33
 Activităţi ASTO

Cu cântec înainte!
CRISTIAN BOSTAN nehotărâte. De
acolo totul a mers

T
otul a început într-o seară cu iz plăpând de de la sine. La urma
primăvară. Înarmați cu câteva chitare și debor- urmei, odată ce
dând de entuziasm, o idee ce demult nutrea chitariștii „zgomotoși
în inimile noastre a prins contur luna trecută, prin și fanteziști” încep
„Serile de muzică” organizate de asociația noastră. a ciupi din strune,
Proiectul s-a vrut încă din fașă a fi o ocazie de a ne greu e să-i mai
cunoaște mai bine și de a da frâu liber pasiunii mul- „strunești”! Dar n-a
tora pentru muzică, fie cântând, fie învățând ori pur și fost totul numai cântec. Am prezentat de asemenea
simplu ascultând pe alții. celor care nu știau și s-au arătat interesați cele mai
Am așteptat cu emoție prima întâlnire muzicală importante noțiuni de care trebuie să iei seamă
marca „ASTO”. Fără a ști la cine și la ce să mă dacă vrei să te apuci să mânuiești o chitară. Mai
aștept, recunosc că am avut și îndoieli în legătură cu mult decât atât, am cunoscut o seamă de oameni
succesul acestei inițiative. minunați, nu doar pentru
Am vrut ca totul să fie spon- talentul de care dau
tan, tineresc, fără activități dovadă, dar mai ales pentru
regizate ori planuri gândite dragostea și bucuria cu
dinainte. Mi-am scos chitara care cântă.
cu migală urmărindu-i griful După ceea ce a părut
prăfuit. Multă vreme a stat „prea scurtă vreme”, ne-am
tăcută în husa ei, așezată în văzut obligați de orologiu
colț, lângă pat. Strunele însă să aducem întâlnirea la
sunau cu aceeași frenezie cu final. Deși dezamăgiți de
care m-au fermecat dintru isprăvirea abruptă, fețele
început. fiecăruia dintre noi dădeau
La prima serată am șovăit dovadă de bucurie. Ne-am
nițel până să ne cunoaștem între noi. Dar asta nu a despărțit cu toții zâmbind...
ținut mult. A fost suficiente vreo două acorduri și deja De atunci „Serile de muzică” au ajuns trei la
zâmbetele au început să răsară pe fețele odinioară număr și pot să spun cu tărie că totul a fost mai
minunat decât mă așteptam. Seratele au fost un
deosebit prilej de a ne relaxa și a șterge tot stresul
pe care l-am agonisit în toate cele două săptămâni
dintre întâlniri. Ne-am distrat cântând, ascultând
și învățând, cel puțin eu, de fiecare dată câte ceva
nou. Dar mai presus de toate ne-am învrednicit de
prieteni noi, deosebiți, pe care nu va fi prea lesne să-i
încredințăm uitării.
Iar ceea ce am început nu vrem nicicum să
încetăm, invitând astfel pe toți cei care vor să ne vină
alături să îndrăznească. Singura cerință e un bagaj
cât mai bogat de bună dispoziție! 

34 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011

Revista ASTO este şi a ta!
Te aşteptăm să scrii alături de noi, pentru
că suntem convinşi că ai şi tu ceva de spus!

Rubricile la care te invităm să scrii sunt: Invitatii

la cultura, Redescoperirea Bucurestilor, Traditii,
Documentar, Cronici, Manifest, Spiritualitatea
ortodoxa, Corespondent, Tehnici artistice, Vasili-
ade, Didactica, Sfinţi Români, Diverse, Muzica
psaltica. NU ezita sa ne contactezi. Termenul
limita pentru materiale este 05.06.2011

Cine poate scrie în paginile revistei?

Studenţi de la orice specializare, licenţă sau mas-
terat, români şi străini.

De la cuvânt la gând e doar un pas, iar de la gând

la creaţia scriitoricească e jumătate de pas.
Deci, curaj! Scrisul n-a omorât pe nimeni!

Scrie în Revista ASTO!

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 35

 Filmul săptămânii

Odată cu „Patimile lui Hristos”, ultima proiecţie

înaintea vacanţei de Paşte, am încheiat şi seria
filmelor cu tematică religioasă. Vă propunem, aşadar,
pentru această perioadă ecranizări ale unor romane
mai mult sau mai puţin cunoscute.
Şapte ani în Tibet
Şapte ani în Tibet este o
adaptare a romanului auto-
biografic aparţinând lui Hein­
rich Harrer, vândut în peste
60 de milioane de exem­plare
şi tradus în aproape 30 de
limbi. Acţiunea se petrece
în Austria anului 1939,
avându-l în prim plan pe
faimosul alpinist austriac,
interpretat de Brad Pitt,
care îşi va părăsi soţia şi copilul pentru o expediţie în
Himalaya.
Harrer este arestat de forţele aliate, dar împreună
cu Peter Aufschnaiter reuşeşte să scape şi să ajungă în
oraşul sfânt Lhasa, din Tibet. Cei doi sunt singurii străini
acceptaţi în acest spaţiu sacru. Mai mult, Harrer are
privilegiul să-l cunoască pe adolescentul Dalai Lama.
Prietenia care se leagă între ei îl face pe acesta să trăiască
o aventură spirituală mai incitantă chiar decât cucerirea
Himalayei. Cei şapte ani pe care-i petrece în vecinătatea
liderului tibetan, dar şi descoperirea profun­zimilor budis-
mului, îi vor schimba viaţa pentru totdeauna.
Chiar dacă împrejurările politice îl vor sili să
părăsească Lhasa, Harrer nu va mai fi niciodată acelaşi:
este doar un tibetan care trăieşte departe de casă. Pro-
ducerea filmului a reprezentat şi ea o aventură datorată
locaţiilor alese pentru filmări. Deşi acestea au fost foarte
variate (Canada, Marea Britanie, Austria, Argentina,
Chile), dorinţa regizorului Jean-Jacques Annaud a
fost aceea de a filma în Tibet, lucru nepermis însă de
autorităţi. Cu toate acestea, el a reuşit ca aproximativ
20 de minute din film să conţină imagini reale din Tibet.
Reacţia autorităţilor a fost foarte dură: atât regizorul, cât
şi Brad Pitt au primit interdicţia de a intra în China. 
Pagină realizată de Andreea Melania
Les Miserables
Tot în această rubrică vă propunem ecranizarea
din 1998 a binecunoscutului roman Les Miserables
de Victor Hugo. Filmul urmăreşte viaţa lui Jean
Valjean, un condamnat la ani grei de ocnă pentru
furtul unei bucăţi de pâine. El reuşeşte să evadeze
şi ajunge întâmplător la casa episcopului Bienvenu,
căruia îi cere să-l găzduiască. Ştiind cine este oas-
petele, episcopul îi oferă o cameră, dar Jean Valjean
fuge, furându-i argintăria. Nu reuşeşte să ajungă
departe, căci este prins de jandarmi şi întors de unde
pornise. Episcopul îl declară nevinovat şi îi dăruieşte
două sfeşnice de argint. Jean Valjean este impre-
sionat de bunătatea protectorului său şi hotărăşte să
îşi schimbe viaţa.
Ajuns la Montreuil-sur-mer, fostul ocnaş îşi ia nu-
mele de Madeleine şi începe o afacere profitabilă. Mai
târziu el este ales primar al oraşului, după ce refuză
această cinste de mai multe ori. Totuşi, inspectorul
Javert îl urmăreşte îndeaproape, strângând dovezi ca
să-l aresteze...
În distribuţia filmului îi amintim pe: Liam Neeson
(Jean Valjean), cunoscut pentru Lista lui Schindler,
Claire Danes (Cosette), Geoffrey Rush (inspectorul
Javert), cunoscut şi pentru filmul The King’s Speech,
Uma Thurman (Fantine). Regia este semnată de Bille
August. 

36 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011


Comportamentul vieţuitoarelor şi al plantelor
în prognoza meteo
DANIEL CONSTANTIN ȘOVĂIALĂ
D
upă cum scriam în numărul trecut, există nume­
roase moduri prin care putem efectua predicţii
cu privire la evoluţia apropiată a vremii. Pentru
persoanele care obişnuiesc să petreacă mult timp în
natură, aceste modalităţi de prognozare a fenomenelor
meteorologice, s-au dovedit, nu de puţine ori, utile în
drumeţiile şi expediţiile lor pe munte.
Cum despre tipurile de nori şi despre însemnătatea
lor din punct de vedere al stabilităţii sau instabilităţii
vremii, am discutat deja, de data aceasta vom trata de-
spre importanţa comportamentului insectelor, păsărilor
şi animalelor sau chiar al plantelor, în realizarea unei
prognoze cu privire la evoluţia condiţiilor atmosferice, fie
ele favorabile unor ieşiri în aer liber sau nu.
Este ştiut faptul că atât vieţuitoarele, cât şi plante­
le se adaptează mult mai bine influenţelor mediului
înconjurător, comparativ cu omul. Acestea, aflate
într-o legătură mult mai strânsă cu natura, reuşesc să
sesizeze mai uşor modificări cum ar fi: evoluţia presiunii,
a temperaturii, a umezelii aerului şi chiar schimbările
stării electrice a atmosferei. De pildă, cu câteva ore
înaintea înrăutăţirii vremii, ţânţarii şi musculiţele, îşi
schimbă zborul într-unul dezorganizat şi aparent lipsit
de sens pentru noi oamenii. Acum, zborul acestora
nu ni se va mai părea unul lipsit de sens, ci ne va
ajuta să cunoaştem evoluţia timpului probabil. până departe de ţărm - toate acestea indicând clar o
Asemănător zborului acestor insecte, este şi zborul
albinelor, care simţind apropierea furtunii, devin agitate
în faţa stupilor. Nişte insecte la fel de „harnice” ca
albinele, furnicile se grăbesc spre furnicar, iar gândăceii
se ascund rapid, părăsind frunzele copacilor, atunci când
simt schimbări atmosferice nefavorabile.
Trecând la zborul păsărilor, putem observa scăldatul
vrăbiilor şi al turturelelor în praf, un semn clar de
înrăutăţire a vremii, asta deoarece aerul, devenind
bogat în umezeală, le-a pătruns în pene, îngreunându-le
zborul. La fel, rândunelele zboară tot mai aproape de
sol, un alt semn că ploaia nu este departe, deoarece
cantitatea de vapori din atmosferă creşte, iar aripioarele
Diverse
musculiţelor cu care ele se hrănesc, devin umede şi ca
urmare nu pot creşte în altitudine, ci zboară la fel de jos.
De asemenea, un alt indiciu despre evoluţia nefavorabilă
a vremii îl reprezintă zborul pescăruşilor în apropierea
ţărmului, al ciorilor spre pădure, sau ascunderea
grabnică în stufărişul copacilor a păsărelelor. Şi sunetele
tot mai stridente produse de broaştele de pe malurile
lacurilor sau ale bălţilor, vestesc acelaşi lucru.
Dacă se va întâmpla să ne aflăm pe potecile munţilor
şi vom observa că ulii şi corbii se grăbesc să se ascundă
în desişul pădurii, iar căprioarele, mistreţii şi alte
animale, coboară spre pădure, în căutare de adăpost sau
şerpii şi şopârlele se furişează iute printre crăpăturile
stâncilor, trebuie să căutăm cât mai repede un adăpost,
pentru a ne feri de furtună, care nu este departe.
Trecând la observarea plantelor, putem vedea cum
îşi închid corola petalelor, strângându-şi frunzele spre
tulpină, aplecându-se apoi spre pământ, iarăşi indiciu
clar că ploaia este aproape.
Până acum am văzut care sunt semnele prevesti-
toare ale vremii ploioase, în cele ce urmează vom vedea
şi care sunt cele care ne indică îmbunătăţirea vremii sau
menţinerea temperaturilor ridicate. Astfel, în dimineţile
de vară putem observa cum albinele, fluturii şi alte
insecte zboară avântat din floare în floare, culegând
polenul acestora şi cum, dacă ne aflăm pe malul mării,
pescăruşii zboară graţios, rotindu-se spre orizont,
vreme frumoasă şi plăcută. Uneori se pot face aprecieri
asupra vremii, chiar pentru o perioadă mai îndelungată,
observând sosirea timpurie a păsărilor migratoare, care
prevestesc, în felul acesta, o vreme mai caldă şi mai
însorită în lunile de primăvară sau chiar canicula de
peste vară.
Nu de puţine ori, aspectul vremii are o importanţă
deosebită în organizarea şi plănuirea din timp a unor
vacanţe sau a unor excursii sau drumeţii, atât la munte,
cât şi la mare. Aşa că observarea naturii şi a elemen­
telor înconjurătoare ne pot oferi indicii preţioase despre
reuşita, din punct de vedere meteorologic şi nu numai, a
drumeţiilor noastre. 
Asociația Studenților Teologi Ortodocși 37
 Muzică
Dimitrie Cantemir – muzicologul-cărturar
al Înaltei Porţi
MARIUS-ŞTEFAN CIULU
M
unca monumentalului Dimitrie Cantemir (n.
26 octombrie 1673 - d. 21 august – domn
al Moldovei – martie - aprilie 1693 și 1710
- 1711 –, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf,
filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om
politic și scriitor român) reprezintă fructul celei mai
strălucite minți a epocii sale. Scriitor român,
un umanist talentat şi un creator de valori
remarcabile, Dimitrie Cantemir reprezintă
o verigă fundamentală în lanțul de
creare şi răspândire a cunoştinţelor.
Fiind un elev harnic, a dobândit cele
mai bune cunoştinţe de la înaintaşii
lui şi contemporani, aducându-
și aportul său la răspândirea
elementelor de cultură printr-o
forţă de valoare hrănitoare și
prin mintea lui creatoare. Pe
lângă faptul că reprezintă o sursă
semnificativă de cunoştinţe pentru
urmași, opera sa impresionantă
reprezintă o resursă esențială fără de
care înțelegerea trecutului ar fi, fără doar
și poate, mult mai dificilă.
În articolul de față nu vom face referire la
opera sa istorică (Istoria creșterii și căderii Imperiului
Otoman - Historia incrementorum atque decrementorum
Aulae Othomanicae, Hronicul vechimii a romano-moldo-
valahilor, Istoria Ieroglifică), geografică (Descriptio
Moldavie – descriere geografică, etnografică și economică
a Moldovei, redactată la cererea academiei din Berlin în
1917) sau filosofică (Divanul sau Gâlceva înțeleptului cu
lumea sau Giudețul sufletului cu trupul), ci ne vom apleca
asupra operei sale muzicale.
Astfel, lucrarea sa fundamentală în muzicologie este
reprezentată de Kitab-i-musiki sau Cartea muzicii, scrisă
în limba turcă. Aceasta este una dintre primele lucrări
ale savantului domnitor, concepută în perioada șederii
38 Asociația Studenților Teologi Ortodocși Ediția a II-a, Nr. 6/2011
sale în vechiul Copnstantinopol (Istambul). În lucrarea
mai sus menționată, marele cărturar realizează un studiu
aprofundat al muzicii otomane laice și religioase, savantul
evidențiind importanța muzicii religioase și influențarea
acesteia de către muzica bisericească bizantină.
Studiul face referire la compozitori otomani, cuprin-
zând ilustrarea curentelor și tematicilor, exemplificate
printr-o redare a notelor și gamelor într-un sistem de no-
tare. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută
într-un stil savant. În încheierea studiului său,
Dimi­trie Cantemir atașează o culegere de
melodii a diverselor compoziții, precum
și un număr de 20 de creații proprii.
Datorită acestei lucrări, Dimitrie
Cantemir a intrat în istoria muzicală a
Turciei ca fondator al muzicii laice și
studios al celei religioase sub numele
de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).
Este foarte important de men­
ţionat faptul că Dimitrie Cantemir a
fost cel care a inventat un sistem de
notație original ce avea la bază literele
şi cifrele arabe. Prin utilizarea sistemului
de notație, marele cărturar a reușit să
introducă în circuitul artistic european melo-
dii orientale din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Deși sistemul muzical inventat de Cantemir nu
a fost unul perfect, ci chiar destul de dificil, a fost folosit în
cultura muzicală turcească până la jumătatea secolului al
XIX-lea. Sistemul permitea notarea doar celor doi param-
etri muzicali: durata şi înălţimea. Intensitatea, lungimea,
timbrul sunetelor se nota pe câmpuri. Prin intermediul
muzicii notate de Cantemir, europenii au luat cunoştinţă
de specificul artei sonore turceşti.
De la marele cărturar ne-au rămas 28 peşrevuri (piesă
instrumentală care deschide compoziţia muzicală de
anvergură, un fel de uvertură), 10 semâ-îsi-uri (variantă
instrumentală, provenită din forma vocală omonimă), 2
beste (o piesă vocală de concert), 2 adjem tarab-uri (piesă
de divertisment) şi trei arii. 
diac. Alexandru Cristian
 Ne puteţi scrie şi trimite materiale pe următoarea adresă:
revista.asto@gmail.com

ISSN 2069 – 4369

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘI

Date contact:
Marius-Ștefan CIULU - Președinte: Tel. 0722 604 561, marius.ciulu@yahoo.com
Tiberiu ANGHELINA - Vicepreședinte: Tel. 0745 480 360, anghelina.tiberiu@yahoo.com
http://astobucuresti.wordpress.com