Îmi amintesc desigur flanela violetă,

huțulii colindând după geam,

dumul spre Vorohta

și bucățile de cipsuri rămase la tine în barbă.

Seara, lângă brad, ne întindem ca doi câini pe

podeaua de lemn, și dezlegam șarade,

citeam cu voce tare cărțile găsite prin casă și râdeam

amețiți de votka

din pepene galben.

Bruștenii din casă , își gudurau luciul sub degetele mele

subțiri;

mergeam pe fiecare cută,

peste fiecare așchie sărită

și-mi întipăream într-o arhivă kinestetică tot

ce nu puteam atunci să văd

te prindeam de gulerul flanelei tale violete

strângându-te

până când răsăreau vârfuri albe de unghii

din țesătura moale de lână.

Eram un câine cu dinții de lapte

care nu cunoscuse rosăturile unui laț.

Când am plecat, ți-ai uitat flanela violetă pe marginea zăplazului

unde ne-am dat cu săniile.

În iarna viitoare m-am întors să o iau-

era unicul bun revendicat după divorț,

în care mă ascund serile ca-ntr-un cort

și mă uit prin cheutori la paharele de votkă, bradul , lemnul

și încerc să uit de doi câini idioți

care s-au mușcat până la sânge prin zăbada

albă transcarpatică. Rodica Gotca