Autonomii locale si institutii centrale in spatiul romanesc

in secolele XI si XVIII

Situatia interna si externa a spatiului romanesc de-a lungul intregului Ev Mediu a

fost influentata de situarea acesteia in vecinatatea unor mari puteri precum si de
raportul de forte dintre acestea.

In secolul al XI-lea, izvorul istoric Legenda Sfantului Gerard atesta existenta unor
autonomii locale intracarpatice acestea fiind voievodatele lui Gyla si Ahtum.
Autonomiile locale din secolul XIX se caracterizeaza prin faptul ca sunt
formatiuni care premerg statul. O alta trasatura este aceea ca evolutia lor a fost
intrerupta de cucerirea maghiara a Transilvaniei fapt ce a impiedicat crearea
unui stat unitar.

In secolul al XIV-lea presiunile de impunere a catolicismului si a maghiarizarii de

catre Regatul Ungariei asupra locuitorilor romani din Transilvania i-a determinat
pe acestia sa migreze la S si E de Carpati. Acest lucru a condus la formarea unor
state independente de puterea maghiara care si-au asigurat organizarea prin
crearea unor institutii dupa modelul Imperiului Bizantin.

Institutia centrala cea mai importanta a statelor extracarpatice romanesti a fost

domnia. Caracterul domniei era divin, puterea domnului fiind data de Dumnezeu.
Acest lucru este ilustrat in mod simbolic prin ceremonialul de incoronare si
ungere cu sfantul mir dupa modelul imparatilor bizantini. Domnul este “unsul lui
Dumnezeu” ceea ce face ca puterea lui sa fie de necontestat. De asemenea,
domnul este ales electiv de marea boierime, din randul familiei domnesti.

Doua secole mai tarziu, respectiv secolul XVI, institutia Domniei se afla sub
suzeranitate otomana deoarece Imperiul Otoman este in plina forta. Domnitorul
Tarii Romanesti, Mihai Viteazul, adopta in acest sens o politica antiotomana.
Astfel, apar schimbari in armata prin aducerea mercenarilor. Acest lucru a fost
posibil prin semnarea Tratatului de la Manastirea Dealu intre Mihai Viteazul si
Rudolf al II-lea, imparatul Imperiului Habsurgic, act diplomatic cu caracter
antiotoman care prevedea ajutor financiar pentru intretinerea a 5000 de
mercenari.
In secolul al XVIII-lea institutia Domniei se degradeaza considerabil odata cu
instaurarea regimului fanariot in tarile romanesti. Un argument istorc in acest
sens il reprezinta alegerea domnilor de catre sultan, care sunt de regula greci din
cartierul Fanar al Constantinopolului care au detinut functia de Dragoman al
Portii. Totodata, durata domniei este de aproximativ trei ani iar armata dispare,
politica externa fiind compromisa.

In concluzie, desi institutia domniei se degradeaza iar autonomia Tarilor romane

este limitata considerabil, statul isi continua existenta. Principatele romane nu
sunt transformate in pasalacuri si, ca urmare mentinerea institutiei centrale
Domnia, este dovada mentinerii statului.