POLITICI SOCIALE IN DOMENIUL PROTECTIEI

FAMILIEI SI COPILULUI

Politica publica de protectie a copilului aflat in dificultate ( inainte si dupa 1989 )

Un aspect care trebuie avut in vedere atunci cand este analizata actiunea statului in materie de protectia
copilului aflat in dificultate este acela ca procesul de reforma a protectiei copilului se inscrie in contextul
general al reformei economice si sociale din Romania.
Romania perioadei comuniste a promovat un model paternalist, in care statul era cel care intervenea in orice
situatie, la nivel macro sau la nivel individual. Astfel, in decursul deceniului 1957-1966, importanta acordata
copilului de catre politica de stat se modifica radical, si odata cu ea, si politicile specifice. In 1957 se emite un
decret care stipuleaza posibilitatea intreruperii sarcinii la cererea femeii gravide, contra unei sume modice.
Aceasta masura a fost motivata de intentia regimului de a integra masiv femeile in campul muncii si de a realiza
egalitatea dintre sexe.
Apoi, in 1966, prin Decretul 770, se interzice intreruperea la cerere a sarcinii. Efectul a fost vizibil in 1967, an
urmator adoptarii decretului, cand s-a inregistrat o dublare a numarului de nascuti vii la mia de femei,
comparativ cu 1966 cand rata bruta a natalitatii scazuse la 14,3%, cu 4000 de avorturi la 1000000 de nascuti vii.
Cu toate aceste masuri, tendinta de scadere a natalitatii aparuta din 1955 a continuat, ca rezultat al politicii
regimului. Campania de industrializare fortata, stramutarea populatiei rurale la oras, deplasarile masive ale
populatiei din mediul rural in cel urban - sunt factori care au condus la aceste dereglari socio-economice.
Importanta pe care regimul comunist o acorda copiilor a fost argumentata de nevoia de forta de munca pentru a
crea o tara puternica si independenta. Aceasta tendinta s-a manifestat prin aparitia Legii 3/1970, care
reglementeaza masurile si institutiile abilitate in protectia copilului. Alaturi de aceasta lege, se situeaza si Codul
Familiei, intrat in vigoare in 1954, care reprezinta o prima concretizare a principiilor moderne din protectia
copilului. In acest document se stipulau:
-egalitatea in tratamentul copiilor, indiferent de faptul ca ei provin din casatorie, din afara ei sau sunt adoptati;
-exercitarea drepturilor si obligatiilor parintesti numai in interesul copilului;
-egalitatea parintilor in ceea ce priveste exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor parintesti;
-realizarea adoptiei numai in interesul celui adoptat;
Aceste norme, aplicate in contextul regimului comunist, au condus la etatizarea si centralizarea activitatii de
protectie a copilului, diminuandu-se sau chiar eliminandu-se rolul familiei si comunitatii din care copilul face
parte, iar legea 3/1970 reprezinta o confirmare a tendintei de control absolut al statului in problema protectiei
copilului.
Nota specifica a acestei perioade era folosirea institutionalizarii copilului ca principala masura de "ocrotire a
minorilor"

Dupa 1990, au fost adoptate o serie de dispozitii legale care au drept scop imbunatatirea sistemului de protectie
a copilului prin imbunatatirea instrumentelor de lucru si asigurarea respectarii drepturilor copilului.
Politica sociala vizand domeniul protectiei copilului, urmareste dupa 1989 trei directii principale:
1. Imbunatatirea situatiei mostenite din perioada comunista, in sensul imbunatatirii calitatii serviciilor oferite
copiilor institutionalizati;
2. Realizarea unor parteneriate intre institutiile publice de profil si organizatiile nonguvernamentale;
3. Dezinstitutionalizarea - ca principal obiectiv al reformei (discutat intens dupa 1998).
Se poate vorbi despre o evolutie a politicii publice vizand protectia copilului aflat in dificultate. Dupa 1989,
datorita gravitatii si caracterului urgent al problemelor din casele de copii comuniste, au fost implementate
actiuni cu caracter public foarte in graba, uneori fara o analiza atenta a eficientei si adecvarii lor. Incep sa fie
practicate parteneriatele public-private, care isi propun sa gaseasca o solutie pentru dezvoltarea unor
responsabilitati de protectie sociala in contextul economiei de piata si al constrangerilor ei specifice.
Aparitia si extinderea unor fenomene sociale, cum este de exemplu fenomenul "copiilor strazii", precum si a
altor noi probleme:abandonul scolar crescut, abuzul asupra copiilor, infectiei HIV si SIDA, au condus la
infiintarea si dezvoltarea unor noi servicii specifice.
Un rol important in procesul de reforma a sistemului de protectie a copilului dupa 1989 a revenit organizatiilor
nonguvernamentale internationale,si apoi si celor romanesti.
In prima faza, actiunea organizatiilor neguvernamentale romanesti a fost in principal una caritabila, de sustinere
materiala si financiara a institutiilor unde se aflau copii. Coordonate de institutii si organisme internationale, ele
au inceput apoi sa dezvolte programe specializate si servicii pentru diverse categorii de copii.(de exemplu:
pentru copiii strazii, pentru prevenirea abandonului si a institutionalizarii, consiliere pentru mama si copil,etc.)
Un element-cheie al reformei in domeniul protectiei copilului a fost infiintarea serviciilor publice specializate
pentru protectia copilului, avand ca atributii pricipale:
- Coordonarea actiunilor autoritatilor publice locale in domeniul protectiei drepturilor copilului;
- Coordonarea si punerea in aplicare a strategiei guvernamentale in domeniul protectiei drepturilor copilului;
- Monitorizarea drepturilor copilului, centralizarea si sintetizarea informatiilor privind acest aspect;
- Identificarea copiilor care necesita masuri speciale de protectie a drepturilor lor si intocmirea documentatiei
privind situatia lor, sesizand organelle competente;
- Sprijinirea alternativelor de tip familial la ocrotirea de tip rezidential a copilului.
Masurile de protectie a copilului aflat in dificultate, asa cum se regasesc ele in legislatia actuala, se refera la
urmatoarele aspecte:
- Incredintarea copilului unei familii, unei persoane, sau unui organism privat autorizat;
- Incredintarea copilului in vederea adoptiei;
- Incredintarea provizorie a copilului la Serviciul Public Specializat;
- Plasamentul copilului la o familie, persoana, la Serviciul Public Specializat sau un organism privat autorizat,
intr-o familie asistata, sau in regim de urgenta

Politici de suport pentru familiile cu copii ( inainte si dupa 1989 )

Regimul socialist a promovat o politica sociala relativ generoasa de sprijinire a familiilor si femeilor cu copii.
Principalele elemente ale acesteia au fost :
-Alocatii pentru copii relativ mari (aproximativ 10% din salariulmediu); aceste alocatii nu erau insa universale,
fiind acordate numai parintilor salariati, pana la un anumit nivel al salariului si diferentiate dupa nivelul
salariului parintilor;
- Pentru mamele cu 3 sau mai multi copii a fost acordata o alocatie speciala (aprox.10% din salariul mediu);
- Mamelor care doreau sa munceasca li se acordau unele facilitati: program redus de lucru, concediu de
maternitate platit, concediu platit pentru ingrijirea unui copil bolnav, dar neplatit pentru ingrijirea copilului
sanatos (asigurandu-se insa mentinerea locului de munca), crese si gradinite gratuite (sau cu contributii
scazute), ingrijire medicala gratuita, siguranta locului de munca, etc.;
- Indemnizatie pentru concediu de maternitate, acordata tuturor mamelor salariate, si calculata ca un procent din
salariu, in functie de vechimea in munca;
- Indemnizatie de concediu pentru ingrijirea copilului bolnav in varsta de pana la 3 ani, acordata mamelor
angajate cu contract pe durata nedeterminata, si calculata in functie de vechimea in munca;
- Indemnizatie de nastere, acordata mamelor care au nascut mai mult de 1 copil, pentru fiecare copil nascut
ulterior;
- Serviciile pentru familii, industria de alimente pentru copiii mici, aparatura casnica era putin dezvoltata in anii
'70, astfel ca femeile aveau uneori responsabilitati coplesitoare, fiind nevoite sa acorde activitatilor casnice
aproximativ 250-350 minute/zi;
- Institutiile de ingrijire a copiilor (crese, gradinite) ofereau servicii de calitate scazuta.
Nota caracteristica a politicii sociale de suport pentru femeile cu copii, dupa 1989, este caracterul ei confuz si
neconcordant.

a. Politica de planificare familiala - se modifica, prin Decretul 605/27.12.1989 care autoriza avortul la cerere
in primul trimestru de sarcina, cu conditia ca el sa fie efectuat de catre un medic ginecolog. Aceasta a dus atat la
scaderea natalitatii, dar si a mortalitatii materne. Desi am mentionat faptul ca liberalizarea avortului a generat
scaderea natalitatii, efectul este foarte diferentiat, in sensul ca natalitatea este foarte scazuta in clasa mijlocie si
superioara- cea care ar putea oferi conditii adecvate cresterii copilului, si unde, datorita nivelului educational si
de calificare, rata somajului in randul femeilor este mai redusa, dar se mentine ridicata in mediile sarace si cele
marginale, care nu pot asigura conditiile propice dezvoltarii normale a copiilor.
Pentru a stimula natalitatea, este necesara macar o compensare partiala a efortului de crestere a copiilor,
cautandu-se in acelasi timp si responsabilizarea familiei cu privire la cresterea si ingrijirea copiilor. Pentru
sprijinirea cresterii copiilor s-ar putea adopta masuri care sa protejeze locurile de munca ale femeilor aflate in
perioada postnatala, precum si asigurarea unor facilitati de crestere a copilului mic in concordanta cu
posibilitatile financiare ale familiilor (ingrijire in crese).
Cu toate acestea, efectul nu va fi neaparat cel scontat, in sensul ca populatia cu standard mediu de viata, dar cu
asteptari mai inalte, realizabile doar in timp, nu va fi incurajata sa creasca natalitatea; unele segmente sarace sau
marginale vor fi incurajate sa mentina o natalitate ridicata datorita suportului social acordat.
b. Suportul financiar pentru familiile cu copii - se caracterizeaza, de asemenea, printr-o evolutie
contradictorie.
Alocatia de stat pentru copii: dupa 1989, acest beneficiu social s-a erodat cel mai mult. In 1994, valoarea reala
a acesteia a fost de 25% din valoarea ei din 1989. Chiar daca, cu 1 ianuarie 1997 valoarea ei a crescut
substantial, a fost departe de cea din 1989.
Raportat la venitul mediu din Romania, cuantumul alocatiei este considerabil. De aici si concluzia ca, avand in
vedere contextul economic actual, alocatia de stat va constitui un stimulent financiar suficient de puternic
pentru cresterea natalitatii. Ne putem pune insa, in mod absolut logic, urmatoarea intrebare : care natalitate va fi
stimulata ?
Datele oferite de Institutul National de Statistica ne indica faptul ca din 100 de nascuti vii adusi pe lume in
2002, 50% proveneau de la femei fara studii, cu studii primare sau gimnaziale, iar restul de 50% de la femei cu
studii liceale, posliceale, superioare. Sub efectul masurilor din 2003, anume de acordare a indemnizatiei de
maternitate la femeile salariate, ponderea nascutilor proveniti de la aceasta categorie a crescut la 53%. Impactul
noilor masuri ar putea insa sa determine un recul al acestei proportii, concomitent cu ascensiunea ponderii
copiilor nascuti de femei cu grad redus de educatie.
Stimularea natalitatii in mod nediferentiat in functie de rangul copilului trebuie atent monitorizata, deoarece, in
perspectiva, revenirea unei familii/femei cu multi copii, la un venit considerabil mai mic dupa trecerea celor 2-4
ani de acordare a alocatiei marite va determina reaparitia unor fenomene sociale cu care Romania s-a
confruntat in anii anteriori : abandonul copilului de catre parinti si implicit, suprasolicitarea institutiilor de
protectie a copilului. De aceea, aceasta masura este considerata de catre demografi ca una pripita,
nefundamentata stiintific .
c. Suportul pentru ingrijirea copiilor
Desi sistemul socialist intentiona sa dezvolte un sistem de ingrijire amplu si accesibil pentru familiile cu multi
copii, dificultatile economice aparute la inceputul anilor '70 au stagnat acest proces. Calitatea serviciilor si
facilitatilor s-a degradat continuu: dotarile materiale au devenit din ce in ce mai sarace, transportul lipsea,
conditiile de igiena si calitatea actului educational si de ingrijire s-au deteriorat drastic.
Contributia financiara a familiei s-a marit, in timp ce facilitatile oferite s-au micsorat, accesul fiind din ce in ce
mai dificil. Pentru elevi nu exista sisteme de ingrijire si supraveghere dupa orele de scoala.
Rezultatul a fost acela ca familiile si-au pierdut increderea in aceste sisteme, apeland la alternative, cand aceasta
era posibil, anume la "institutia bunicilor". In caz contrar, "copiii cu cheia de gat"au devenit o realitate,
exprimand starea de lucruri existenta.
Dupa 1989, datorita conditiilor nesatisfacatoare si neincrederii parintilor in aceste servicii, precum si a costului
lor ridicat, cererea publica a scazut, si, in consecinta, multe dintre aceste facilitati au disparut. Rezulta ca, in loc
sa fie reformate, acestea au fost neglijate politic si social.

Problema tinerilor care implinesc 18 ani in institutiile de ocrotire

Doar o parte dintre tinerii care implinesc 18 ani in institutiile de ocrotire trec mai departe in institutiile pentru
adulti (in speta, cei cu dizabilitati). Raman cei care trebuie sa "paraseasca" casele de copii, multi dintre ei fara
familii sau rude, care nu au efectiv unde sa locuiasca. Cel mai adesea ei nu au nici o calificare in munca, si au
un puternic deficit de socializare, nefiind apti sa ia decizii, sa relationeze adecvat cu cei din jur, sa aiba o viata
sociala normala, deoarece nu au invatat aceste lucruri in institutie. La ora actuala se pune un mare accent pe
crearea deprinderilor de viata independenta (DVI) pe perioda cat copilul, respectiv tanarul se afla in institutie.
Serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viata independenta (DVI) desfasoara activitati structurate sau
semistructurate care au ca scop pregatirea si stimularea autonomizarii copiilor si tinerilor, de stimulare a
individualitatii si dezvoltare a resurselor personale ale acestora, in vederea trecerii de la dependenta la
independenta personala.
Obiectivul final al acestor activitati este acela ca, copiii care se afla in evidenta sistemului, precum si tinerii care
parasesc sistemul de protectie sa dobandeasca deprinderi de viata independenta. In acest scop ei sunt incurajati
sa participe la programele de asistenta sociala, de socializare, de adaptare la viata sociala si la cultura
comunitatii din care fac parte si sunt sprijiniti in procesul de integrare socioprofesionala.
Exista cateva elemente principii conditionante pentru realizarea procesului de dezvoltare a DVI:
■ Activitatile pentru dezvoltarea DVI sunt structurate/semistructurate si se realizeaza utilizand metodologii
specifice
■ Activitatile desfasurate in institutii publice sau private se realizeaza cu acordul partilor implicate, si este
formalizat in conventii de parteneriat in conventii de parteneriat incheiate intre furnizorii de servicii. Aceste
contracte cuprind drepturile, obligatiile celor care organizeaza activitati pentru dezvoltarea DVI, precum si ale
organismelor partenere, precum si conditiile optime pentru ducerea la indeplinire a obiectivelor in conditii
optime
■ Strategia de dezvoltare a DVI promoveaza si planifica pregatirea timpurie a copilului pentru viata
independenta, atunci cand exista conditii de maxima disponibilitate educativa, iar deprinderile se pot invata in
armonie unele cu celelalte, si nu in disonanta.
■ Activitatile pentru dezvoltarea DVI se desfasoara cu sprijinul referentilor de formare; referentul de formare
defasoara cu copilul/tanarul o activitate punctuala, precisa, centrata pe o anumita deprindere de viata
■ Activitatile pentru formarea DVI se desfasoara atat in mediu institutional, cat si in mediu deschis, favorizand
experienta sociala si deschiderea catre comunitate, dar si invatarea prin experienta si actiune.
■ Activitatile pentru dezvoltarea DVI trebuie sa fie in acord cu varsta, nivelul dezvoltare, opinia si aspiratiile
copiilor/tinerilor
■ Activitatile nu mizeaza pe privatiune sau constrangere. Orice abuz in acest sens este sanctionat imediat, in
conformitate cu reglementarile in vigoare. Copiii/tinerii sunt sprijiniti sa inteleaga importanta unor deprinderi si
comportamente adecvate in viata sociala si sunt ajutati sa le adopte mcu discernamant si incredere in
adaptabilitatea si functionalitatea lor pentru mediul social.
■ Pentru desfasurarea activitatilor de dezvoltare a DVI sunt asigurate spatii si mijloace adecvate obiectivului
actiunii respective, se asigura deschidere si transparenta, astfel incat sa fie posibila participarea comunitatii si
familiei la organizarea acestora. In fapt, metodologia de organizare si functionare a SDVI contine referiri clare
la tehnici de stimulare a experientei si participarea copilului la actiuni in mediu deschis, in comunitate, precum
si modalitatile de implicare a comunitatii
■ In cadrul serviciului de dezvoltare a DVI (SDVI) copiii si tinerii beneficiaza de consiliere psihologica si
vocationala, informare permanenta cu privire la evolutia lor in conformitate cu planul individual de servicii
(PIS) , informare si consiliere cu privire la diferitele oportunitati de studiu sau profesionale, consiliere juridica,
totul intr-o atmosfera de parteneriat, intelegere reciproca si valorizare
■ Coordonatorul SDVI ia masurile necesare pentru protectia copilului impotriva oricaror forme de abuz,
neglijare sau exploatare (de ex. abuz fizic, discriminare, tratament inuman sau degradant
Politica sociala actuala in acest sens propune rezolvarea problemei prin descentralizare, prin implicarea
comunitatii si asumarea de responsabilitati de catre aceasta in scopul realizarii sociale a acestor tineri proveniti
din institutii. Solutia cea mai potrivita in acest sens pare "elaborarea unui cadru legal adecvat si pregatirea unor
mecanisme social-economice care sa faciliteze in mod natural, prin mecanismele pietei muncii, integrarea
tinerilor care ies din institutii."
Ei trebuie sa beneficieze de toate drepturile pe care le are orice cetatean (cum ar fi de exemplu dreptul la o
locuinta sociala sau de scutire de impozit la angajare, pe o anumita perioada), fiind important sa nu se creeze in
mod exagerat privilegii pentru acest statut (ex: locuinte protejate, construite special pentru ei), deoarece aceasta
ar duce la o atractie pentru statutul de copil institutionalizat.
De asemenea, este important ca procesul de pregatire si chiar de plasare pe piata muncii sa inceapa timpuriu, la
varsta de 14-16 ani. Adoptarea unei legi care sa permita si sa incurajeze (prin scutiri de impozite pentru patroni)
angajarea cu program redus (4 ore) a tinerilor din institutii ar fi benefica. Aceasta atat pentru ca tinerii ar invata
(prin sistemul de ucenicie) o meserie, iar dupa 16 sau 18 ani s-ar putea angaja cu contract.

Situatia familiilor monoparentale

O familie in care unul dintre parinti lipseste presupune confruntarea cu o serie de probleme majore care tin atat
de interactiunea familiei cu mediul exterior (rude, prieteni, vecini, colegi de serviciu, institutii sociale, servicii
sociale), cat si de relatiile din cadrul familiei (privita ca subsistem social), de interactiunile dintre membrii
familiei.
Este evident ca in cazul familiei monoparentale, responsabilitatile parintelui singur cresc simtitor, atat in
exteriorul familiei cat si in interiorul ei, statul preluand foarte putin din aceasta suprasolicitare. Unul dintre
efectele evidente pe care il are separarea parintilor sau pierderea unui parinte intr-o familie, il reprezinta
scaderea nivelului economico-financiar al familiei respective.
O situatie aparte in acest context il au mamele singure. De exemplu, Jane Millar aprecia ca exista peste 1
milion de mame singure in Marea Britanie, dintre care doua treimi traiesc in saracie. La fel, potrivit lui Gongla ,
in SUA, familiile conduse de o femeie singura inregistreaza o probabilitate de a se afla sub limita saraciei de 3
ori mai mare decat familiile conduse de un barbat singur si de 6 ori mai mare decat familiile biparentale .
Aceasta deoarece ele trebuie sa se axeze pe ingrijirea copiilor, fiind in imposibilitate de a lucra, iar ajutorul
financiar din partea tatilor lipseste sau este insignifiant. Se poate considera ca prin angajare, o mama singura va
avea mai putin timp la dispozitie pentru a-si creste si educa copiii.
In acelasi timp insa, ea va dispune de mai multi bani pentru a le satisface nevoile. In Europa Occidentala, doua
treimi dintre mamele singure lucreaza sau cauta de lucru, un procent foarte mare daca se face comparatie cu cel
al mamelor din familiile cu ambii parinti care lucreaza.
Concluzia este ca situatia mamelor singure este evident mai proasta decat a tatilor singuri si decat a familiilor
cu ambii parinti.
Familiile monoparentale traiesc, ca si celelalte familii, in mediul social compus din institutii si organizatii.
Foarte multe organizatii din domeniul sanatatii, educatiei si serviciilor sociale au la baza functionarii lor reguli
impersonale, birocratice, si, mai ales, este clar ca isi proiecteaza serviciile oferite pornind de la imaginea
familiei nucleare. Este explicatia faptului ca, de foarte multe ori, ele nu sunt capabile sa ofere aceleasi servicii si
altor tipuri de familie, cum este cea monoparentala.
De exemplu, programele institutiilor medicale, programarea diverselor activitati destinate parintilor in scoli
(sedinte, convocari), programele serviciilor sociale, sunt de cele mai multe ori facute in functie de interesul
personalului si nu de cel al beneficiarului. In cazul parintilor singuri, a accesa aceste servicii inseamna a se
invoi de la slujba, ceea ce duce la pierderi din salariu, sau, in timp, chiar la pierderea slujbei. Si alte servicii,
cum ar fi: primariile, magazinele, administratia financiara, telefoanele, au un program de functionare total
neadecvat pentru cei care lucreaza. Cei mai afectati de aceasta situatie vor fi parintii singuri, care nu vor putea
sa-si rezolve problemele asa cum o poate face o mama casnica dintr-o familie cu ambii parinti sau chiar un
cuplu de parinti care isi pot imparti responsabilitatile.
La aceste probleme care tin de functionarea sistemului social, se adauga faptul ca nici programele destinate
parintilor singuri nu ofera un suport corespunzator. Unul dintre aspectele care ilustreaza acest fapt este situatia
veniturilor, in sensul ca veniturile familiei monoparentale sunt (in medie) mult mai mici decat ale familiei cu
doi parinti.
Astfel, in Marea Britanie, venitul mediu al familiilor monoparentale reprezinta 57% din venitul mediu al
familiilor cu doi parinti.
In Romania, situatia veniturilor familiilor monoparentale este dificila. Deoarece salariul este principala sursa de
venituri, iar copiii principalul factor care determina starea de saracie, marea majoritate a familiilor de acest tip
traiesc sub minimul de subzistenta.

Situatia familiilor de romi

Un aspect aparte al realitatii sociale romanesti este legat de situatia familiilor si copiilor apartinand etniei rome.
Desi au existat numeroase incercari de a afla care este cuantumul acestei populatii in cea majoritara, fenomene
legate de autoidentificare (multi rromi s-au declarat romani sau maghiari), lipsa actelor de identitate sau lipsa
unui domiciliu stabil au impiedicat realizarea unei estimari apropiate de realitate cu ocazia recensamintelor
populatiei. Estimari realizate de cei care studiaza acest domeniu indica faptul ca populatia de rromi s-ar fi
ridicat la peste 1 milion de persoane in 1992 (4,6% din populatia tarii), iar unii lideri ai acestei etnii afirma ca ar
exista peste 2 milioane de rromi in Romania.
Alte masuratori realizate (Recensamantul Populatiei din 1992) dimensioneaza populatia roma la 401.087
persoane, iar Recensamantul Populatiei din 2002 la 535.140.
Tabelul 1. Dimensiunea populatiei roma conform recensamintelor din 1992 si 2002.
Anul efectuarii Total populatie roma Pondere in totalul populatiei
recensamantului (autoidentificata) Romaniei

1992 401.087 1,8%

2002 535.140 2,5%
Sursa: Institutul National de Statistica
Cea mai mare parte din etnia romilor se confrunta cu probleme legate se saracie, analfabetism, probleme legate
de locuinte, nivel de educatie scazut, delincventa , rezultand deci, ca multi copii romi se afla in situatii de risc
social, intr-o proportie mult mai mare decat copiii apartinand altor etnii.
Aceasta situatie este generata de un complex cauzal, alcatuit, pe de o parte, dintr-o componenta legata de
specificul etnic al romilor, care ii face sa se automarginalizeze si sa se autoexcluda, sa-si conserve si perpetueze
subcultura si modul de viata traditional, iar pe de alta parte din cauze datorate contextului economic greu pe
care il traverseaza tara noastra. Vor rezulta deci, o serie de probleme cu care sunt confruntati copiii rromi:
- Majoritatea traiesc in conditii de saracie;
- Conditiile de locuit sunt foarte precare, locuintele au o stare foarte proasta, sunt compuse in general dintr-o
singura camera, in care locuiesc foarte multe persoane;
-Aproape jumatate din copiii de varsta scolara nu frecventeaza scoala, si vor deveni analfabeti;
- Varsta aparitiei primei sarcini a scazut mult ;
- Exista diverse probleme legate de familie: familii monoparentale, tatal plecat de acasa sau aflat in detentie,
exploatare sau constrangere de a fura sau a cersi;
- Starea lor de sanatate este mai precara de a restului populatiei;
- O parte dintre ei nu au certificate de nastere, acest lucru limitandu-le accesul la scoala, medicul de familie,
alocatia de stat pentru copii.
Politica sociala actuala pentru imbunatatirea situatiei familiilor si copiilor apartinand etniei rome are mai multe
repere concrete. Este vorba de o serie de documente oficiale elaborate cu acest scop :
1.      Strategia Guvernului Romaniei de imbunatatire a situatiei romilor, aprobata prin Hotararea de Guvern nr.
430/2001.
Documentul cuprinde propuneri legate de promovarea unor programe care sa vina in sprijinul familiilor si a
copiilor de etnie roma.
2.      Planul National Anti-Saracie si Promovare a Incluziunii Sociale - cuprinde sectiuni legate de sanatate,
educatie, protectia copilului, dar si un capitol legat de imbunatatirea situatiei actuale a etniei rome si
promovarea integrarii si acceptarii ei sociale.
3.      Strategia Guvernului Romaniei de imbunatatire a situatiei romilor (Hotararea Guvernului 430/2001)
4. Initierea Deceniului de Incluziune al Romilor - Deceniul de incluziune a romilor este o initiativa sustinuta de
opt state din Europa Centrala si de Sud-est, pentru a imbunatati statutul socio-economic si incluziunea sociala a
romilor din regiune. Proiectul a fost lansat in 2005 si deceniul va fi organizat intre 2005 si 2015, reprezentand
primul proiect multinational din Europa destinat a imbunatati in mod activ situatia romilor.
Noua tari fac parte din Deceniul de incluziune a romilor: Bulgaria, Croatia, Cehia, Macedonia, Romania,
Serbia, Muntenegru, Slovacia si Ungaria. Toate aceste tari au minoritati rome semnificative, aflate in situatii de
excludere sociala si afectate de discriminare la nivelul societatilor respective.
Cele patru domenii de interventie ale Deceniului de incluziune a romilor sunt: educatia, ocuparea, sanatatea si
locuirea.
In februarie 2005, cu ocazia lansarii oficiale a Deceniului, guvernele tarilor mentionate mai sus s-au angajat ca
vor incerca sa reduca diferentele socio-economice intre populatiile rome si celelalte grupuri etnice din tarile
respective pentru a inchide ciclul de saracie si excluziune prin care multi romi trec in prezent.
In Romania, Agentia Nationala pentru Romi (ANR), structura in cadrul administratiei centrale, este
responsabila pentru coordonarea activitatilor legate de Deceniul de incluziune a romilor.
Imbunatatirea situatiei etnicilor romi este o problema monitorizata de o serie de organisme/instiutii
internationale, beneficiind de o serie de recomandari din partea Uniunii Europene, OSCE, Consiliului Europei .