Unitatea de învăţare 2

SISTEMUL POLITIC. TIPOLOGIA COMPARATĂ

A SISTEMELOR POLITICE CONTEMPORANE

2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
2.3.1. Sistemul social global şi sistemul politic. Definiţie şi trăsături
2.3.2. Componentele structurale ale sistemului politic
2.3.3. Funcţiile sistemului politic
2.3.4. Tipologia sistemelor politice
2.3.5. Sistemul politic din România
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

2.1. Introducere

Etimologic, cuvântul sistem – concept de bază al politologiei –

provine din substantivul grecesc systema (reunirea mai multor lucruri
într-un singur tot), definit de învăţaţi ca un „ansamblu al părţilor”,
structurat din elemente corelate funcţional.
Ca sistem global, societatea cuprinde ansamblul relaţiilor,
proceselor şi activităţilor umane în procesul de creare a bunurilor
materiale şi spirituale, fiind alcătuit din subsisteme (economic, social,
politic, cultural) care funcţionează de sine-stătător, ca entităţi
distincte – naţionale sau zonal-continentale – dar aflate în conexiune
şi interacţiune reciprocă, presupunând cooperare sau chiar integrare,
aşa cum se întâmplă în Uniunea Europeană, spre exemplu.
În cadrul oricărui sistem social global, prin locul şi rolul pe
care-l ocupă, prin multitudinea, complexitatea şi diversitatea relaţiilor
pe care le generează, prin impactul asupra celorlalte subsisteme, se
detaşează şi se impune sistemul politic.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– definirea conceptului de sistem global social şi a sistemului
politic în cadrul acestuia;
– prezentarea componentelor structurale ale sistemului politic
şi a funcţiilor acestuia;
– cunoaşterea tipologiilor de sisteme politice şi a sistemului
politic din România.

21
 Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii se vor familiariza cu un vocabular ştiinţific modern
aferent studiului sistemelor politice contemporane.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Sistemul social global şi sistemul politic.
Definiţie şi trăsături

Etimologic, cuvântul sistem – concept de bază al politologiei –

provine din substantivul grecesc systema (reunirea mai multor lucruri
într-un singur tot), definit de învăţaţi ca un „ansamblu al părţilor”,
structurat din elemente corelate funcţional.
Teoria generală a sistemelor este un câştig evident al ştiinţei
secolului al XX – lea. Omul, ca fiinţă socială, comunică şi intră în
relaţii interumane, fie în comunităţile cărora le aparţine (familie,
etnie, popor, naţiune), fie prin apartenenţa la grupurile sociale
profesionale (intelectuali, muncitori, agricultori, patroni, liber
profesionişti), sau la organizaţii politice şi culturale.
Ca sistem global, societatea cuprinde ansamblul relaţiilor,
proceselor şi activităţilor umane în procesul de creare a bunurilor
materiale şi spirituale, fiind alcătuit din subsisteme (economic, social,
politic, cultural) care funcţionează de sine-stătător, ca entităţi
distincte – naţionale sau zonal-continentale – dar aflate în conexiune
şi interacţiune reciprocă, presupunând cooperare sau chiar integrare,
aşa cum se întâmplă în Uniunea Europeană, spre exemplu.
În cadrul oricărui sistem social global, prin locul şi rolul pe
care-l ocupă, prin multitudinea, complexitatea şi diversitatea relaţiilor
pe care le generează, prin impactul asupra celorlalte subsisteme, se
detaşează şi se impune sistemul politic. Orice sistem social, indiferent
de gradul său de organizare, de nivelul dezvoltării sale, de natura sa,
implică cu necesitate o dimensiune şi o funcţie politică. Politologii au
ajuns la concluzia că nu s-a găsit încă o definiţie unanim acceptată a
sistemului politic, sfera noţiunii de sistem şi chiar demersul sistemic
diferind de la un autor la altul. Viziunile reducţioniste apreciază că
sistemul politic cuprinde fie numai sistemul de guvernare, fie numai
instituţiile şi regimurile politice. Ori, între conceptul de sistem politic
şi regim politic există o distincţie clară, aşa cum va rezulta din
conţinutul cursului.
Peste toate acestea, în rândul politologilor contemporani s-a
realizat o largă acceptare a ideii că prin sistem politic se poate
înţelege acel subsistem al societăţii ce cuprinde ansamblul relaţiilor,
instituţiilor şi concepţiilor de natură politică, al culturii şi valorilor
politice, prin care se asigură organizarea, conducerea şi
funcţionarea societăţii. (Ion Mitran, Pamfil Nichiţelea, Politologie,
p.35).
22
 În cursul dezvoltării sale societatea a atins un nivel peste care
ordinea socială n-a mai putut fi asigurată prin mecanismele spontane
neinstituţionalizate ale actului de conducere, impunându-se
instituţionalizarea politicului. Din acest moment se poate vorbi de
constituirea sistemului politic ca domeniu autonom al
macrosistemului social, individualizat prin rolul său de organizare şi
conducere a societăţii.
Nicio societate nu poate exista aşadar fără un sistem politic,
pentru că în orice societate există valori ce nu pot fi alocate decât prin
deciziile autorităţii capabile să le impună tuturor, fie prin mijloace
legitime, fie prin coerciţie. Vorbind de valori, acestea reprezintă un
bun dezirabil pentru om. Valorile sunt alocate persoanelor şi
grupurilor sociale prin intermediul sistemelor sociale. Cele care nu
pot fi obţinute decât prin decizii luate de autorităţi, fie prin mijloace
legitime, fie prin mijloace coercitive, sunt valori politice. Aşadar,
finalitatea sistemului politic este alocarea autoritară a valorilor prin
structurile sale politice. Politologia citează numeroşi autori care au
subliniat faptul că nicio societate nu-şi poate menţine ordinea internă
şi securitatea externă în absenţa structurilor politice (Anton
Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, p. 228).
Ca parte a sistemului social global, sistemul politic se află în
strânsă interacţiune cu celelalte subsisteme. Având rolul de
organizare şi conducere a societăţii, acesta slujeşte atât societăţii în
ansamblu, cât şi fiecărui subsistem în parte, intereselor generale ale
societăţii, cât şi celor individuale.
În abordarea şi înţelegerea teoretică a sistemului politic s-au
prefigurat câteva coordonate:
• practica istorică a demonstrat că omul, ca fiinţă socială, nu
poate exista şi acţiona decât în cadrul organizat al unui sistem social;
• sistemul politic constituie una dintre cele mai importante
componente ale societăţii contemporane privită şi concepută ca un
sistem social global;
• el trebuie abordat ca un sistem mereu deschis, supus
încorporării continue a elementelor noi ale vieţii sociale, ale
fenomenelor şi proceselor politice ce apar în condiţiile noii dezvoltări
sociale;
• sistemul politic este într-o continuă devenire, perfecţionare
şi autoreglare;
• în cadrul societăţilor nedemocratice – fasciste, comuniste –
posibilităţile de înnoire, perfecţionare sunt limitate de însăşi natura
acestor societăţi, a lipsei lor de transparenţă şi democratism politic;
• caracterul dinamic, specific sistemului politic, impune o
permanentă definire şi redefinire a componentelor sale;
• autonomia relativă a sistemului politic: deşi este parte
integrantă a societăţii, el nu se dizolvă în sistemul social global, ci se
afirmă şi funcţionează ca un element distinct, având propria sa
identitate.

2.3.2 Componentele structurale ale sistemului politic

În calitate de reglator al vieţii sociale, de organizare şi

conducere a acesteia, sistemul politic este constituit dintr-un
ansamblu de structuri şi relaţii specializate, care se condiţionează

23
 reciproc, contribuind determinant la funcţionarea sistemului social
global. Plecând de la acest fapt, unii autori cred că sistemului politic
îi trebuie ataşate şi alte componente cum sunt: normele şi valorile
juridice, comunicarea politică, comportamentul civic.
Se poate conchide, aşadar, că părţile structurale ale sistemului
politic sunt: relaţiile politice, instituţiile politice, concepţiile politice,
conştiinţa şi cultura politică, comunicaţia politică, norma şi
comportamentul politic (civic).

1. Relaţiile politice sunt acele raporturi care se stabilesc între

grupuri de persoane, între partide şi organizaţii politice, între acestea
şi puterea politică, în primul rând puterea de stat. Ele exprimă, de
asemenea, relaţiile interetnice (dintre naţiune şi minorităţi). Toate
acestea, desfăşurându-se pe plan intern, se regăsesc sub denumirea de
relaţii naţionale. Spre deosebire de acestea, relaţiile interstatale sunt
raporturi politice între ţări. Epoca contemporană consemnează o
creştere fără precedent a interdependenţelor şi posibilităţilor de
conlucrarea dintre state. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este
Uniunea Europeană, al cărui membru cu drepturi depline a devenit şi
România, începând cu data de 1 ianuarie 2007. Grupând un număr de
28 state – deschisă spre aderare şi altora în viitor – Uniunea
Europeană numără peste jumătate miliard de locuitori, fiind cea mai
puternică forţă economică a lumii.
Relaţiile politice se deosebesc de restul relaţiilor sociale prin
anumite caracteristici : au un caracter programatic şi organizat,
manifestându-se prin intermediul instituţiilor politice, al unor
programe şi platforme politice privind organizarea şi conducerea
societăţii.

2.Instituţiile politice indică gradul de organizare politică a

societăţii la un moment dat. Principala instituţie politică este statul.
Instituţiile politice (statul, partidele, parlamentul, guvernul)
se constituie în cadrul unui sistem naţional. Interacţiunea lor asigură
funcţionalitatea sistemului politic. În epoca contemporană însă, pe
fondul extinderii colaborării între state şi al interdependenţelor dintre
ele, unele instituţii politice au căpătat caracter internaţional şi chiar
suprastatal, sub forma unor organisme politice regionale sau
mondiale.
Astfel, integrarea europeană are însemnate efecte pe plan
instituţional. Ca organizaţie internaţională Uniunea Europeană merge
dincolo de interguvernamentalismul tradiţional. Având la bază tratate
obligatorii, UE şi-a creat noi instituţii de tip comunitar (Parlamentul
Europei, Consiliul Europei, Consiliul de Miniştri al statelor asociate,
Comisia Europeană alcătuită din comisari ai acestora, Curtea
Europeană de Justiţie), realizând un cadru instituţional unic.

3. Concepţiile politice au ca element esenţial doctrinele

politice (doctrina cuprinde totalitatea principiilor unui sistem politic,
filosofic, religios). Exprimând o anumită viziune asupra organizării şi
conducerii societăţii, doctrinele pot fi : democratice, dictatoriale,
conservatoare, liberale, social-democratice, socialiste, tehnocrate, etc,
aşa cum va rezulta dintr-un capitol viitor.

4. Conştiinţa şi cultura politică

Relaţiile politice se manifestă sub o formă organizată,
programatică şi conştientă. Ele îşi fundamentează acţiunea pe o
24
ideologie (ansamblul ideilor şi concepţiilor care exprimă, în formă
teoretică, interesele şi aspiraţiile unor grupuri sociale într-o epocă
dată), materializându-se în doctrine şi programe politice.

Cultura politică este un sistem cognitiv şi afectiv rezultând

din valorile, convingerile, sentimentele şi orientările membrilor
societăţii care generează atitudini şi comportamente privind
problemele colectivităţii. Ea se exteriorizează printr-un ansamblu de
cunoştinţe, percepţii, mentalităţi despre drepturi şi îndatoriri, despre
normele de conduită cetăţenească.
Cultura politică înseamnă nu numai cunoaştere, ci şi
participarea activă a cetăţeanului la treburile comunităţii, angajarea
conştientă a valorilor politice, juridice, morale, culturale la progresul
social.
5. Comunicaţia politică. Norma şi comportamentul politic
Deşi unii autori neagă apartenenţa acestor componente la
sistemul politic, influenţele pe care le au asupra comunităţii la toate
nivelurile contrazic această afirmaţie.
Comunicaţia politică exercită în cadrul societăţilor democratice
o funcţie de difuzare a valorilor politice – ea joacă un rol
informaţional cu dublu sens, atât dinspre cât şi spre cei care
guvernează. Aceasta nu trebuie monopolizată de cei care guvernează,
ea nu trebuie să devină un mijloc, un instrument de guvernare (ca în
societăţile totalitare), ci trebuie să devină un element al
democratismului politic.
Norma politică reprezintă un ansamblu de reguli, prescripţii,
indicaţii referitoare la comportamentul politic al indivizilor şi al
grupurilor de indivizi, organizaţi în instituţii, partide, formaţiuni
politice, raportat la viaţa politică a unei societăţi.
În raport cu celelalte norme care reglementează diferite
sisteme ale vieţii sociale, norma politică se caracterizează prin câteva
elemente specifice:
• aplicarea şi respectarea ei nu este obligatorie pentru toţi
membrii societăţii, ci doar pentru aceia care sunt angajaţi în viaţa
politică;
• respectarea normei este în exclusivitate rezultatul voinţei şi
conştiinţei individului, a membrilor respectivei comunităţi politice;
• normele de conduită politică se regăsesc în elaborarea unor
regulamente, coduri, statute, în care sunt incluse drepturile,
obligaţiile, etc;
• deşi la nivelul societăţii se instituie un anumit cod al
conduitei politice, fiecare organism, instituţie politică dar mai ales
fiecare partid politic îşi are propriul sistem de norme politice în baza
căruia membrii săi îşi desfăşoară activitatea;
Prin comportament politic se înţelege acel mod de a acţiona,
de a se comporta al membrilor societăţii, claselor, grupurilor
sociale faţă de valorile şi doctrinele politice, de principiile şi
normele politice ale societăţii, de activitatea politică desfăşurată de
organismele şi instituţiile politice din societate.
La nivelul oricărei societăţi distingem:
• un comportament politic individual, al cetăţeanului, în
calitate de alegător, de participant la viaţa politică;
25
 • un comportament colectiv care poate îmbrăca forma de
clasă, grup, partid, naţiune etc.
La baza declanşării şi orientării comportamentului politic
uman stau o varietate de mobiluri, trebuinţe, interese. Dintre acestea,
interesul politic este cel care dă scop, sens, semnificaţie activităţii şi
comportamentului politic, îl declanşează, îl direcţionează, contribuind
totodată la reglarea sa. De regulă, comportamentul politic al
membrilor unui partid politic, al partidului în ansamblul relaţiilor
politice, este inclus în strategia şi tactica sa programatică, în statutul
său de organizare şi funcţionare.
Comportamentul politic nu este un dat al societăţii, el se
formează, se dezvoltă şi se modelează în funcţie şi de gradul de
cultură politică şi de comunicaţia politică.
Politologia se arată interesată de comportamentul politic al
„clasei politice” (elitelor politice) care reprezintă acel grup restrâns
de persoane cu rol semnificativ în conducerea societăţii (aflaţi la
guvernare, dar şi în opoziţie). Aceasta se detaşează prin: gradul de
participare la viaţa politică, interes, militantism, cultură politică,
coerenţa acţiunilor.
Totodată, politologia este preocupată de comportamentul
electoral al guvernaţilor, influenţat de o multitudine de factori: nivel
de educaţie, influenţa familiei, apartenenţa etnică, profesiune, starea
materială etc.
Ca atitudine, distingem:
• participarea activă
• participarea pasivă (votul dat ca datorie civică, dar fără
interes)
• absenteismul activ (deliberat)
• absenteismul pasiv (cei refugiaţi în zona indiferenţei).
Activ sau pasiv, electoratul devine ţinta clasei politice,
sondajele electorale periodice luând, nu întâmplător, pulsul opţiunilor
alegătorului.

2.3.3. Funcţiile sistemului politic

În lucrarea intitulată Sisteme politice contemporane,

Alexandru Radu a identificat trei funcţii de bază ale sistemului
politic, şi anume:
1. Funcţia integratoare, prin care politicul asigură stabilitatea
sistemului social global prin decizii şi mecanisme ce se opun atât
dezvoltării anarhice, cât şi involuţiei către haos a mediului social,
prin reglarea comportamentului indivizilor şi grupurilor sociale.
2. Funcţia directoare. Sistemul politic asigură, prin decizii,
evoluţia societăţii, mobilizând resursele umane şi materiale în
susţinerea direcţiilor sale de dezvoltare.
3. Funcţia reactivă, conform căreia politicul asigură
modificarea sau înnoirea relaţiilor şi comportamentelor sociale
instituţionalizate din mediul intern sau internaţional.
Pentru a răspunde în mod optim funcţiei sale de organizare şi
conducere a societăţii, sistemul politic trebuie să dezvolte trăsături şi
capacităţi proprii, cum sunt:
• capacitatea de mobilizare a resurselor materiale şi umane;

26
 • autoreglarea sistemului social prin instituţiile şi
mecanismele de care dispune; este singurul sistem din cadrul
societăţii care se autoreglează prin propriile instituţii şi mecanisme.
• reglementarea prin drept şi lege a comportamentului
indivizilor şi a grupurilor sociale;
• distribuirea valorilor în general, a celor politice în special,
prin alocarea de bunuri şi servicii în funcţie de criterii cât mai
echitabile, în concordanţă cu interesele sociale globale şi cu cele ale
diferitelor grupuri sociale;
• asigurarea stabilităţii vieţii sociale împotriva factorilor de
dezintegrare, a haosului social.
În concluzie, pentru a fi viabil, sistemul politic trebuie să fie:
• universal, în sensul că funcţiile sale să se exercite asupra
tuturor membrilor societăţii;
• coercitiv, fără discriminări, prin respectarea de către toţi a
aceloraşi norme şi reguli (nimeni nu este mai presus de lege);
• legitim dar şi autoritar: dreptul de a impune decizii
obligatorii, în măsura în care autoritatea este emanaţia unei opţiuni
democratice, iar legitimitatea guvernării rezultă din recunoaşterea de
către majoritatea populaţiei.

2.3.4. Tipologia sistemelor politice

Depăşind viziunile divergente care nu au permis un demers

de sistematizare a sistemelor politice, politologii contemporani
vădesc tendinţa de a opera în baza unui set de criterii mai stabil,
rezultat din valorile fundamentale ale lumii contemporane, care
întruneşte adeziunea cvasiunanimă a specialiştilor. Cea mai uzuală
clasificare a sistemelor politice are în vedere măsura în care cetăţenii
au posibilitatea să-şi exercite în mod liber drepturile constituţionale
(A. Radu, op.cit., p.8). Din această perspectivă, regimurile politice se
divid în două mari categorii: democratice şi nedemocratice.
Un aspect care a preocupat şi continuă să preocupe pe
specialişti priveşte modalităţile de trecere de la un regim şi chiar de la
un sistem social la altul, avându-se în vedere rezistenţa forţelor
conservatoare, deţinătoare ale puterii de stat, aceştia oprindu-se la
momentul de ruptură numit revoluţie.
Radicalismul politic modern a exaltat revoluţia ca principal
mijloc de schimbare socială (revoluţia franceză din 1789 a fost de
exemplu, prezentată ca eveniment epocal, începutul unei noi ere a
istoriei moderne). S-a creat, încă din secolul al XIX-lea, o veritabilă
ideologie a revoluţiei (Adrian-Paul Iliescu, Introducere în studiul
politologiei, p.183). În contrast cu evoluţia socială graduală, şi chiar
cu loviturile de stat care nu afectează substanţa regimului politic, ci
doar schimbarea persoanelor sau grupurilor politice aflate la
guvernare, revoluţia este o acţiune violentă care duce la schimbări
politice profunde, la transferul puterii unui alt agent social şi crearea
condiţiilor pentru modificarea sistemului politic, uneori după o
perioadă de tranziţie, aşa cum s-au petrecut lucrurile în România
după 1989.
Dar, chiar şi atunci când antrenează populaţia, revoluţia este,
în esenţă, opera elitelor politice al căror principal scop rămâne
preluarea puterii. Dovada în acest sens este că, după revoluţie, nu

27
 masele sunt acelea care ajung la putere, ci o nouă elită. Deşi se
erijează în luptători împotriva „vechiului regim” autoritar, ei înşişi
instalează în cele mai multe cazuri regimuri autoritare şi chiar
dictatoriale, prigonesc pe oamenii vechiului regim, folosesc, în
numele libertăţii, violenţa şi presiunea (Franţa, după 1789, Rusia
după revoluţia bolşevică din 1917). Principalii factori favorizanţi sunt
disoluţia autorităţii statului în momentele de criză, insatisfacţiile
sociale majore provocate de dificultăţi economice acute, etc). Dar cea
mai importantă critică adusă revoluţiei vizează iluzia schimbării
totale, nici posibilă, nici necesară, pentru că în nicio societate
omenească nu este totul rău. Politica înţeleaptă presupune, deci, nu
distrugerea totală şi reconstrucţia „de la zero”, ci arta de a conserva
ceea ce este valoros, de a schimba numai ceea ce se cere schimbat, de
a modifica treptat, pe măsura evoluţiei mentalităţilor.
Prin urmare, schimbarea în sine, care implică costuri
excesive, nu este un scop demn de aspiraţiile oamenilor. Paradoxuri
surprinzătoare vin să confirme acest adevăr: instituţii vechi,
tradiţionaliste (socotite „învechite” de adepţii schimbărilor radicale,
cum este parlamentul britanic – organism de sorginte medievală),
s-au dovedit mult mai robuste şi mai funcţionale decât multe instituţii
hibride, create de conjunctură.
Să revenim însă la tipologia sistemelor politice.

1. Sistemele politice democratice au, ca esenţă, separaţia

puterilor în stat, structurile pluraliste ale societăţii, garantarea
drepturilor şi libertăţilor individuale, accesul liber al cetăţenilor la
viaţa politică, responsabilitatea celor aleşi. Politologia atrage atenţia
însă că nu se poate vorbi de o separaţie totală a puterilor; puterile în
stat comunică, fiecare contribuie la funcţionalitatea celorlalte.
Comparaţia permite, şi în acest caz, punerea în evidenţă a unor
particularităţi: în SUA – o ascendenţă a preşedintelui în raport cu
parlamentul, în Franţa – o putere bicefală preşedinte - parlament, în
regimul parlamentar – regula colaborării puterilor care impune
răspunderea executivului faţă de parlament. În sfârşit, Mattei Dogan
îl citează pe politologul american Samuel Finer (Mattei Dogan, Cum
să comparăm naţiunile, p.184) care semnalează şi existenţa
democraţiilor de faţadă (unde, în spatele aparenţelor democratice,
oligarhia îşi conservă intactă puterea) şi a cvasi-democraţiei (care se
bizuie pe participarea sentimentală a maselor).
2. Sistemele politice nedemocratice (autoritare, dictatoriale,
totalitare), se caracterizează, dimpotrivă, prin absenţa sau suprimarea
drepturilor şi libertăţilor democratice, prin deţinerea puterii de către o
persoană sau un grup de persoane, fără restricţii constituţionale. În
acest sens, lucrarea citată a identificat trei forme de dictatură:
dictatura civilă, caracterizată prin dominaţia partidului unic şi cultul
personalităţii, dictatura militară – de obicei rezultat al unei lovituri
de stat iniţiată de militari, şi dictatura religioasă, exemplificată cu
sistemele islamice fundamentaliste.
Această tipologie are o semnificaţie mai degrabă
metodologică, deoarece criteriul axiologic (ca teorie generală a
valorilor, în cazul de faţă a valorilor politice) este o linie de
demarcaţie între cele două modele, în practică existând o largă
varietate de regimuri, apropiate unuia sau altuia dintre aceste modele
28
– sistemul democratic şi cel nedemocratic. Comparaţia scoate în
evidenţă regimuri mixte, care îmbină democraţia cu autoritatea,
atipice fiind şi situaţiile din ţările aflate în tranziţie politică. Astfel,
printre regimurile nedemocratice autoritare, diferiţi autori au schiţat
şi următoarea sistematizare: regimuri autoritare modernizatoare
(Tunisia, Mexic, în preajma primului război mondial); regimuri
socialiste africane sau islamice (Etiopia, Nigeria, Ghana); regimuri
post-totalitare comuniste, apărute în perioada poststalinistă. De
asemenea, în urma unei analize comparate, anumiţi politologi vorbesc
pentru zona Asiei şi Africii de alte tipuri regionale: 1. regimul
leninist monopartidist, specific Chinei, Coreei de Nord, Vietnamului,
unde politica şi economia se află sub controlul puterii de stat; 2.
regimul autoritar pluralist; 3. regimul democraţiei liberale,
caracteristic Japoniei, Indiei, Statului Singapore (care încurajează
pluralismul economic şi social, dar se bazează pe controlul autoritar
birocratic pentru a menţine unitatea politică a statului).
Politologii contemporani au, de altfel, viziuni diferite asupra
tipologiei sistemelor politice. Citând autori consacraţi cum sunt
Arend Lijphart şi Giovanni Sartori, politologul Alexandru Radu a
reţinut următoarele propuneri:
Sisteme oligarhice modernizatoare sau totalitare
Cel dintâi se întemeiază pe ideologia căii unice de
modernizare, a necesităţii conducerii unitare şi centralizate. Aici
puterea aparţine unor elite – o oligarhie superioară ca valoare –
menită să asigure mobilizarea energiilor naţionale. Oligarhia
totalitară este specifică ţărilor comuniste, cu ideologie şi partid unic,
cu o economie dirijată.
Democraţii tutelare şi politice
Democraţia tutelară se defineşte ca o formă primară a
democraţiei reprezentative, în care elitele conducătoare, puternic
ataşate valorilor democratice (ceea ce le conferă şi legitimitatea), sunt
conştiente de nivelul insuficient maturizat al conştiinţei politice a
maselor, suplinindu-le prin propria lor maturitate. Democraţia
politică reprezintă tipul superior de organizare politică a statului,
caracterizat prin pluralism, parlamentarism, sistem reprezentativ şi
garantarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
domnia legii.
O tipologie proprie a fost propusă de reputatul politolog A.
Lijphart, în a cărui viziune sistemele politice se împart în
prezidenţiale şi parlamentare. În cel dintâi, preşedintele este ales
prin votul popular nemijlocit al cetăţenilor, sau prin intermediul unui
colegiu ales el însuşi prin vot, în timp ce executivul, inclusiv
premierul, este numit de către legislativ. În sistemul parlamentar şeful
executivului şi cabinetul sunt răspunzători în faţa legislativului,
investiţi sau revocaţi prin proceduri parlamentare specifice (votul de
încredere, moţiunea de cenzură). În acest regim şeful statului
(monarh sau preşedinte) are atribuţiuni de reprezentare şi protocol,
fiind depăşit de poziţia proeminentă a primului ministru. În state ca
Anglia, Suedia, Olanda, Danemarca, Spania, Norvegia, monarhia
ereditară constituţională, puternic legată de tradiţie, se bucură de un
mare respect, fiind un factor de stabilitate.
29
 Folosindu-se termenul de sistem sau regim prezidenţial,
sintagma este ilustrată de obicei cu exemplul SUA, principala
democraţie a lumii, care practică consecvent principiile sale de peste
două secole. Această formă de guvernământ conferă preşedintelui un
număr considerabil de atribuţii, a căror exercitare excesivă este
corectată şi temperată prin control constituţional. Mecanismele
instituţionale din această ţară s-au dovedit o formă eficientă şi viabilă
de organizare a puterilor ce decurg din Constituţie, cu condiţia să fie
folosite corect şi în serviciul întregii naţiuni. Eşecul instituţiei
prezidenţiale în unele din fostele state socialiste nu se datorează
imperfecţiunii instituţiei, ci împrejurării că ea nu se raporta la
controlul parlamentului şi al justiţiei, ramuri ale puterii subordonate,
de fapt, puterii prezidenţiale discreţionare.
Teoretician contemporan influent, G. Sartori identifică şi cel
de-al treilea sistem de guvernământ – sistemul semiprezidenţial,
care reuneşte următoarele proprietăţi necesare:
– şeful statului este ales pe o perioadă stabilită constituţional
prin vot direct sau indirect;
– structura duală a puterii executive, în sensul că preşedintele
este independent de parlament dar nu poate guverna singur, şi
premierul este independent de preşedinte în măsura în care este
dependent de parlament.
Regimul semiprezidenţial – s-a relevat – caută să suplinească
dezavantajele sistemului prezidenţial, dar şi imperfecţiunile regimului
parlamentar. „Între un sistem care acordă preşedintelui prerogative
foarte largi şi un sistem care nu îi acordă deloc, regimul
semiprezidenţial imaginează o cale de mijloc, în care preşedintele
ales de popor devine arbitru între puterile statului, iar puterea
executivă aparţine de fapt Guvernului, în fruntea căruia se găseşte
primul-ministru” (Victor Duculescu şi colab., Drept constituţional
comparat, p.27). Exemplul clasic al acestei forme de guvernământ
este dat de Franţa.
Regimul semiprezienţial prezintă elemente comune dar şi
deosebiri în comparaţie cu celelalte sisteme enumerate. De pildă, în
acest regim preşedintele prezidează Consiliul de Miniştri, fie de
regulă, ca în Franţa, fie în anumite situaţii, aşa cum se întâmplă în
România. Implicarea sa directă în viaţa politică nu este permisă. Deşi
este ales cu sprijinul unui partid sau al mai multor partide politice, el
nu poate, prin Constituţie, decât să adopte o poziţie echidistantă în
competiţia forţelor politice care-şi dispută guvernarea.
Comparând cele două tipologii, se pot constata numeroase
puncte comune, încât se poate vorbi de compatibilităţile sau
complementarităţile lor, cel puţin în cazul formelor prezidenţiale şi
parlamentare. Pentru ambii autori prototipul sistemului prezidenţial
este cel american (modelul White House – Casa Albă). Pentru Sartori
parlamentarismul republican este reprezentat de model german
(modelul Bundstag), respectiv cel britanic (Modelul Wesminster), în
varianta monarhiei constituţionale. De asemenea, tot potrivit acestuia,
tipul semiprezidenţial are ca prototip cazul francez, respectiv cea de-a
V-a Republică Franceză. Toate acestea, cu exemplificări, vor fi
tratate în capitolul V.
În interesanta lor lucrare, „Concepţiile politice ale secolului
XX”, cunoscuţii politologi François Châtelet şi Éveline Pisier

30
prezintă, prin comparaţie, sistemul politic socialist şi cel liberal,
punând în evidenţă atât diferenţele cât şi asemănările dintre ele.
Contradicţiile dintre regimurile politico-economice ale Uniunii
Sovietice şi SUA au fost, la timpul lor, evidente. Pornind de la
ideologii diferite, primul sistem concepea că orice guvernare era
expresia intereselor unei clase (în socialism – clasa muncitoare); cel
de-al doilea afirma că guvernarea este rezultatul confruntării libere a
intereselor şi opiniilor tuturor cetăţenilor. Şi unul şi altul însă au
produs elite, este adevărat, cu un statut diferit. În cele două societăţi
există guvernanţi şi guvernaţi, o minoritate care decide şi o largă
majoritate care se supune acestor decizii. Diferenţa este aceea că,
acceptând pluralismul politic, conducătorii societăţilor democratice
acceptă şi ideea că nu reprezintă decât o parte a acesteia şi că, în
urma alegerilor libere, alţi conducători i-ar putea înlocui la putere.
Dimpotrivă, în numele unităţii societăţii şi a statului socialist, şefii
politici ai acestuia promovează monolitismul partidist a cărui esenţă
este aceea că ei reprezintă partidul conducător, acesta se identifică cu
statul, iar statul este societatea.
România este un exemplu de societate care, într-o perioadă
de nici o jumătate de secol, a cunoscut trecerea de la un regim
democratic liberal la regimul totalitarist comunist, şi apoi de la acesta
înapoi la democraţie.

2.3.5 Sistemul politic din România

De la Revoluţia din 1848, într-o perioadă relativ scurtă, de

150 de ani, societatea românească a cunoscut momente de prefaceri
radicale începând cu naşterea regimului politic democratic şi
consolidarea sa, până în deceniul trei al secolului trecut, cunoscând
apoi regresul instaurării succesive a unui regim autoritar monarhic
(1938-1940), a unei dictaturi militare (1940-1944) şi a regimului
totalitar comunist de tip stalinist, pentru a reveni, către sfârşitul
secolului XX, la sistemul democratic de guvernare de azi.
Statul modern român s-a individualizat în raport cu celelalte ţări
din Europa de est prin evoluţia sa politică particulară. Ca stat naţional şi
suveran, s-a afirmat cu cea mai timpurie existenţă neîntreruptă din acest
spaţiu geografic, fiind contemporan cu statele occidentale italian şi
german. Ca stat modern România s-a constituit în 1859, prin unirea
principatelor Muntenia şi Moldova. Dobândindu-şi independenţa de stat
în 1877 ea s-a întregit cu Dobrogea iar în 1918, prin unirea celorlalte
provincii româneşti, Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
Sincronizându-şi propria experienţă democrată cu tradiţia
occidentală, România şi-a creat de timpuriu instituţii democratice
autentice. În 1866 s-a instituit regimul constituţional, consolidat prin
intrarea în vigoare a Constituţiei din 1923, care consacra statul
naţional unitar indivizibil şi inalienabil. În ultimul sfert al secolului al
XIX-lea, prin constituirea Partidului Naţional Liberal şi a Partidului
Conservator, a debutat fenomenul partidist modern.
După primul război mondial, acesta a evoluat spre
pluralismul politic şi ideologic, fenomen care, aşa cum va rezulta din
capitolul privind Partidele politice, a cunoscut întregul spectru de
orientări. Funcţionarea separaţiei puterilor în stat, existenţa unui
parlament bicameral rezultat din alegeri, alternanţa la putere – sunt
aspecte certe ale unui regim democratic, cu toate imperfecţiunile puse
în evidenţă de scrierile vremii.
31
 Din 1938, o dată cu instaurarea regimului autoritar monarhic
întruchipat de regele Carol al II-lea, forma de guvernământ din
România a intrat într-un proces de involuţie, continuat cu regimul
dictaturii militare exercitată de mareşalul Ion Antonescu în anii celui
de-al doilea război mondial. După 1944, în condiţiile prezenţei
trupelor sovietice de ocupaţie şi a înţelegerilor survenite la masa
tratativelor între Marile Puteri, România a cunoscut instaurarea
progresivă a regimului totalitarist comunist de inspiraţie stalinistă.
Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923 şi reluarea activităţii
partidelor politice desfiinţate în 1938 au fost vremelnice şi
înşelătoare. După abolirea monarhiei şi proclamarea republicii, a fost
adoptată prima constituţie socialistă rămasă în vigoare, cu unele
modificări, până în 1989. Ea consacra o nouă ordine socială şi
politică şi consfinţea rolul conducător al partidului comunist. Sub
aspect formal, România comunistă era o republică parlamentară, din
1974 cu un preşedinte ales de un parlament unicameral – Marea
Adunare Naţională, constituit prin vot majoritar.
Deşi, de la mijlocul deceniului al şaselea, după moartea lui
Stalin, România s-a rupt de tutela sovietică, în contrast cu alte ţări
socialiste, unde chiar din interiorul partidelor comuniste conducătoare
s-au ridicat lideri cu vederi reformatoare, regimul politic şi-a păstrat
caracterul său dogmatic, refractar – fie şi formal – pluralismului, iar
cultul personalităţii liderului s-a amplificat.
Situaţia specifică a comunismului românesc rezultă din
răspunsul dat de conducerea PCR la somaţia de destalinizare
formulată de liderul sovietic Nikita Hrusciov, conştientă că aceasta ar
fi însemnat propria sa debarcare. Nicolae Ceauşescu a apelat atunci la
o orientare imperioasă, mizând pe sentimentele antisovietice ale
populaţiei: teza cu privire la „specificul naţional al construcţiei
socialismului”, şi la principiul „neamestecului în treburile interne”,
însoţite de promisiunea înfăptuirii unor reforme interne. Acest mesaj
public a fost aplaudat în exterior de alte partide comuniste şi chiar de
democraţiile occidentale, din motive lesne de înţeles. Atitudinea de
frondă faţă de hegemonismul sovietic şi gesturile îndrăzneţe de
politică externă (România a fost prima dintre ţările socialiste care a
recunoscut statul Israel şi Republica Federală Germană) explică
atitudinea curtenitoare a cancelariilor occidentale faţă de dictatorul
român; niciodată în istoria sa modernă România nu a avut relaţii
externe atât de ramificate şi raporturi personale la nivelul şefilor de
stat şi de guvern ca în aceşti ani. Anul 1968 a fost anul de maximă
aprobare a acestei politici. Era pentru prima oară în istoria
comunismului român când liderii acestuia s-au bucurat de o anumită
legitimitate. Dar firavul experiment reformist a fost repede
abandonat, la începutul anilor '70 fiind repuse în funcţiune vechile
metode staliniste de conducere. Tot de acum apar şi manifestări clare
de opoziţie – este adevărat, prin comparaţie cu alte ţări socialiste, mai
mult forme de disidenţă individuale – însoţite de mişcări spontane de
revoltă, repede reprimate.
Precum se ştie însă, la sfârşitul anului 1989 România şi-a
modificat radical registrul evoluţiei politice, sincronizându-se
procesului general est-european de reconstrucţie a regimului politic
democratic. Noua Constituţie adoptată în 1991 de Adunarea
Constituantă (Camerele reunite ale Parlamentului) şi validată prin
referendum naţional reprezintă fundamentul legislativ al organizării
şi funcţionării statului şi societăţii româneşti pe baze democratice.
32
Noua Constituţie, revizuită în 2003, consacră principiul suveranităţii
poporului şi separaţiei puterilor în stat, a creat premisele instituirii
regimului politic pluralist, afirmă şi garantează drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti, garantează proprietatea.
Prin raportare la tipologia clasică, Constituţia a instituit un
sistem politic bazat pe supremaţia puterii legislative – Parlamentul –
în raport cu celelalte puteri ale statului, de unde concluzia că
organizarea politică din România se încadrează sistemului de tip
parlamentar. Ţinând însă seama de unele prevederi referitoare la
prerogativele şefului statului – Preşedintele – unii autori (vezi
Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane, p. 174) propun
formula de sistem parlamentar – prezidenţial, preferată aceleia de
regim semiprezidenţial, întrebuinţată de unii jurişti. Practic – se
argumentează – sistemul politic din România este mai prezidenţial
decât în Italia – considerată republică semiprezidenţială – dar mai
parlamentară decât sistemul politic polonez (până în 1997) şi cu atât
mai mult faţă de cel francez.
Parlamentul
Reprezentarea naţională are o structură bicamerală, alcătuită
din Camera Deputaţilor şi Senat între care există o perfectă simetrie
din punct de vedere al atribuţiilor. Ambele sunt alese prin vot
universal şi direct, sub forma scrutinului proporţional de listă de
partid. Durata mandatului parlamentar este de 4 ani. Sub aspect
organizatoric, ambele camere sunt conduse de un preşedinte,
provenind din rândurile partidului sau coaliţiei majoritare. Deputaţii
şi senatorii se organizează în grupuri parlamentare pe criteriul politic.
Camerele îşi constituie comisii parlamentare care examinează din
punct de vedere tehnic proiectele de legi, comisii de anchetă sau alte
comisii speciale. Parlamentul se reuneşte în sesiuni ordinare şi
extraordinare, cele dintâi fiind în număr de două pe an. Funcţia
legislativă este îndeplinită de ambele camere, şi se referă la trei
categorii de legi: constituţionale, organice şi ordinare. În varianta
decisă de Parlament, legea este promulgată de Preşedintele republicii.
Parlamentul poate deleaga funcţia legislativă către Guvern, fie în
situaţii speciale, fie când Parlamentul se află în vacanţă. În practică,
rolul legislativ al executivului este foarte puternic, ca urmare a
numărului însemnat de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă emise de
guvern, „aducându-se atingere chiar principiului separaţiei puterilor
în stat” (Alexandru Radu, op. cit, p. 176). În felul acesta Guvernul
capătă atributele unei adevărate puteri legislative, în timp ce
Parlamentul se transformă într-un for de dezbateri politice. Este
adevărat, Constituţia instituie controlul Parlamentului asupra
executivului (a cărui răspundere este solidară), prin dreptul de
interpelare a deputaţilor şi senatorilor, comisii de anchetă, ş.a.
Criticii sistemului au scos în evidenţă nu numai anumite
disfuncţionalităţi, dar au relevat – uneori într-o viziune sumbră şi
poate excesivă – persistenţa reziduală a unor elemente ale vechiului
regim. Răsturnarea formală a regimului de dictatură – susţin unele
voci, în esenţă – a lăsat în urmă elitele comuniste, foşti activişti
politici şi membri ai Securităţii, bine organizaţi şi care, în vidul creat
de dispoziţia vechilor structuri, au ocupat administraţia ţării, s-au
plasat în vârful tuturor sectoarelor vieţii sociale, constituind o nouă
oligarhie înstărită şi foarte influentă.

33
 Poate că aceste opinii n-ar fi meritat reţinute dacă în timpul
aprigei dispute constituţionale şi a luptelor politice din primăvara
anului 2007 legate de suspendarea din funcţie a preşedintelui
României, Traian Băsescu, acesta însuşi n-ar fi vorbit explicit – de la
nivelul înaltei sale poziţii – de influenţa nefastă a puternicei oligarhii
de îmbogăţiţi ai tranziţiei asupra executivului şi de necesitatea
imperioasă a decuplării sale de la putere. Disputa aspră dintre
Preşedinţie, Guvern şi Parlament a resuscitat dezbaterea pe marginea
relaţiilor dintre puterile statului şi a necesităţii unor noi reglementări
constituţionale, mai limpezi, care să evite în viitor astfel de blocaje şi
disfuncţionalităţi. Astfel, este pusă, în fond, însăşi problema
remodelării sistemului politic.
În acest sens, cele mai aprinse controverse, privesc statutul
Preşedintelui României. În funcţie de importanţa acordată acestei
magistraturi, opiniile oscilează în a atribui sistemului caracterul de
parlamentarism şi semiprezidenţialism. Conform art. 80, Preşedintele
reprezintă statul, este garantul atributelor statalităţii, veghează la
respectarea Constituţiei, având rolul de mediator între puterile
statului. Pentru a-şi putea îndeplini acest rol, Preşedintele este ales
prin vot popular, pentru un mandat de cinci ani, dar nu pentru mai
mult de două mandate. În raport cu Parlamentul, prerogativa sa cea
mai importantă este cea privitoare la posibilitatea dizolvării forului
legislativ, condiţionată însă de neinvestirea de două ori a Guvernului
în termen de 60 de zile de la solicitarea votului, ceea ce face aproape
imposibilă punerea în practică a acestei prerogative.
În raport cu Guvernul, Preşedintele dispune de două
prerogative. Astfel el desemnează un candidat pentru funcţia de prim-
ministru, numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de
Parlament. Însă desemnarea premierului din rândul partidului
majoritar în forul legislativ, îl obligă pe Preşedinte şi în acest caz să
ţină seama de voinţa politică exprimată în Parlament. De asemenea,
dreptul de a-i revoca pe unii membri ai Cabinetului este condiţionat
de propunerea Parlamentului. A doua prerogativă vizează
posibilitatea participării Preşedintelui la şedinţele guvernului, ale
cărui lucrări le prezidează, dar nu devine astfel şi premier în acţiune,
aşa cum se petrec lucrurile în Franţa. Aceste aspecte, precum şi faptul
că Constituţia interzice expres ca Preşedintele să-l poată revoca pe
primul-ministru, accentuează caracterul organizării politice de tip
parlamentar. Există şi părerea că, încadrat puterii executive,
Preşedintelui României i-a fost destinată o poziţie mediană
asemănătoare, bunăoară, şefului statului italian. Singurul element
deosebitor – alegerea sa populară – adaugă susţinătorii acestei opinii,
este insuficient pentru a putea vorbi de un sistem semiprezidenţial
propriu-zis.
Puterea executivă revine Guvernului, acela care asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice. Alcătuit din prim-ministru, miniştri
şi alţi membri stabiliţi prin lege organică, Guvernul este responsabil
numai în faţa Parlamentului, cel care îi acordă votul de investitură sau
îi retrage încrederea acordată. Conform Constituţiei, candidatul la
funcţia de prim-ministru, desemnat de Preşedinte, supune aprobării
Parlamentului echipa ministerială şi programul de guvernare, votul de
investitură (de încredere) fiind acordat cu majoritatea senatorilor şi

34
deputaţilor, care dispun şi de dreptul de interpelare a miniştrilor. De
asemenea, demiterea guvernului se realizează printr-o moţiune de
cenzură votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor.

Rolul principal în constituirea guvernului revine partidelor

parlamentare, respectiv partidul majoritar sau coaliţiei partidelor care
formează majoritatea parlamentară. Funcţia de membru al guvernului
nu este incompatibilă cu cea de parlamentar. La nivel local judeţean,
Guverul este reprezentat prin prefecţi numiţi de primul-ministru.
Dacă ar fi să apelăm la o comparaţie, primul-ministru român nu
dispune de prerogativele şi forţa premierului britanic. În cele aproape
două decenii de tranziţie ei au fost adesea (cazul guvernelor prezidate
de Victor Ciorbea, Radu Vasile sau Petre Roman) victime ale
jocurilor şi luptelor politice dintre partide şi liderii acestora. De altfel,
nici partidismul românesc (tratat în mod distinct în acest curs) n-a
atins nivelul de maturitate, echilibru şi responsabilitate din ţările cu
regimuri democratice consolidate. Frământările interne, luptele sterile
dintre ele, migraţiile explicate de lipsa de ataşament faţă de
principiile doctrinare, procesele de disoluţie, lipsa de tradiţii – poate
şi de valoare – a noii clase politice, sunt explicaţii pentru aspectul
excesiv de agitat, chiar convulsiv, al vieţii politice româneşti,
fenomen de natură să dăuneze procesului de reformare accelerată a
societăţii, chiar şi după aderarea României la structurile europene.
În lucrarea la care ne-am mai referit, politologul Alexandru
Radu formulează câteva concluzii interesante. În caracterizarea
regimului politic din România apare mai puţin important raportul
dintre Parlament, Guvern şi Preşedinte, atâta vreme cât puterea este
concentrată la nivelul partidelor politice. În esenţă – relevă autorul –
hegemonia acestora are un efect destabilizator asupra activităţii
politice în ansamblu, asupra legislativului şi executivului îndeosebi,
creând instabilitate parlamentară şi guvernamentală. „Aceasta face ca
sistemul politic să aibă aspectul unei democraţii dezorganizate”
(op.cit., p.184). Prin comparaţie cu sistemele politice occidentale, se
poate aprecia că România a adoptat un sistem de factura celui italian.
Raportate la criteriul clasic al separaţiei puterilor în stat, al
raporturilor dintre Parlament şi Preşedinte în special, normele
constituţionale conduc spre preeminenţa puterii legislative, a
Parlamentului. Deşi Preşedintele este ales prin vot popular
– caracteristică, este drept, specifică sistemelor prezidenţiale –
atribuţiile sale, destul de limitate, sunt similare sistemelor unui
preşedinte de republică parlamentară. La rigoare, se relevă, aplicând
criteriile Lijphart, principalul actor politic în România nu este
Preşedintele, ci Parlamentul, (în fapt partidele care îl compun), aşa
cum a rezultat din criza relaţiilor Parlament – Preşedinte din 2007.
Aşadar, prezidenţialismul sistemului românesc este limitat şi nu
justifică încadrarea României în categoria ţărilor de tip
semiprezidenţial, în care funcţionează echilibrul dintre puterile
Preşedintelui şi Parlamentului, ci mai degrabă în sistemul
parlamentar. Pe o scală a sistemelor politice contemporane – este
concluzia finală – România ar trebui plasată mai aproape de Italia,
Austria ori Finlanda, decât de Franţa.

35
 2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Sistemul social global şi sistemul politic. Definiţie şi trăsături

Etimologic, cuvântul sistem – concept de bază al politologiei – provine din substantivul grecesc
systema (reunirea mai multor lucruri într-un singur tot), definit de învăţaţi ca un „ansamblu al
părţilor”, structurat din elemente corelate funcţional.
Teoria generală a sistemelor este un câştig evident al ştiinţei secolului al XX – lea. Omul, ca
fiinţă socială, comunică şi intră în relaţii interumane, fie în comunităţile cărora le aparţine (familie,
etnie, popor, naţiune), fie prin apartenenţa la grupurile sociale profesionale (intelectuali, muncitori,
agricultori, patroni, liber profesionişti), sau la organizaţii politice şi culturale.
Ca sistem global, societatea cuprinde ansamblul relaţiilor, proceselor şi activităţilor umane în
procesul de creare a bunurilor materiale şi spirituale, fiind alcătuit din subsisteme (economic, social,
politic, cultural) care funcţionează de sine-stătător, ca entităţi distincte – naţionale sau zonal-
continentale – dar aflate în conexiune şi interacţiune reciprocă, presupunând cooperare sau chiar
integrare, aşa cum se întâmplă în Uniunea Europeană, spre exemplu.
În cadrul oricărui sistem social global, prin locul şi rolul pe care-l ocupă, prin multitudinea,
complexitatea şi diversitatea relaţiilor pe care le generează, prin impactul asupra celorlalte subsisteme,
se detaşează şi se impune sistemul politic. Orice sistem social, indiferent de gradul său de organizare,
de nivelul dezvoltării sale, de natura sa, implică cu necesitate o dimensiune şi o funcţie politică.
Politologii au ajuns la concluzia că nu s-a găsit încă o definiţie unanim acceptată a sistemului politic,
sfera noţiunii de sistem şi chiar demersul sistemic diferind de la un autor la altul. Viziunile
reducţioniste apreciază că sistemul politic cuprinde fie numai sistemul de guvernare, fie numai
instituţiile şi regimurile politice. Ori, între conceptul de sistem politic şi regim politic există o
distincţie clară, aşa cum va rezulta din conţinutul cursului.
Peste toate acestea, în rândul politologilor contemporani s-a realizat o largă acceptare a ideii că
prin sistem politic se poate înţelege acel subsistem al societăţii ce cuprinde ansamblul relaţiilor,
instituţiilor şi concepţiilor de natură politică, al culturii şi valorilor politice, prin care se asigură
organizarea, conducerea şi funcţionarea societăţii. (Ion Mitran, Pamfil Nichiţelea, Politologie, p.35).
În cursul dezvoltării sale, societatea a atins un nivel peste care ordinea socială n-a mai putut fi
asigurată prin mecanismele spontane neinstituţionalizate ale actului de conducere, impunându-se
instituţionalizarea politicului. Din acest moment se poate vorbi de constituirea sistemului politic ca
domeniu autonom al macrosistemului social, individualizat prin rolul său de organizare şi conducere a
societăţii.
Nicio societate nu poate exista aşadar fără un sistem politic, pentru că în orice societate există
valori ce nu pot fi alocate decât prin deciziile autorităţii capabile să le impună tuturor, fie prin mijloace
legitime, fie prin coerciţie. Vorbind de valori, acestea reprezintă un bun dezirabil pentru om. Valorile
sunt alocate persoanelor şi grupurilor sociale prin intermediul sistemelor sociale. Cele care nu pot fi
obţinute decât prin decizii luate de autorităţi, fie prin mijloace legitime, fie prin mijloace coercitive,
sunt valori politice. Aşadar, finalitatea sistemului politic este alocarea autoritară a valorilor prin
structurile sale politice. Politologia citează numeroşi autori care au subliniat faptul că nicio societate
nu-şi poate menţine ordinea internă şi securitatea externă în absenţa structurilor politice (Anton
Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, p. 228).

36
 Ca parte a sistemului social global, sistemul politic se află în strânsă interacţiune cu celelalte
subsisteme. Având rolul de organizare şi conducere a societăţii, acesta slujeşte atât societăţii în
ansamblu, cât şi fiecărui subsistem în parte, intereselor generale ale societăţii, cât şi celor individuale.
În abordarea şi înţelegerea teoretică a sistemului politic s-au prefigurat câteva coordonate:
• practica istorică a demonstrat că omul, ca fiinţă socială, nu poate exista şi acţiona decât în
cadrul organizat al unui sistem social;
• sistemul politic constituie una dintre cele mai importante componente ale societăţii
contemporane privită şi concepută ca un sistem social global;
• el trebuie abordat ca un sistem mereu deschis, supus încorporării continue a elementelor noi
ale vieţii sociale, ale fenomenelor şi proceselor politice ce apar în condiţiile noii dezvoltări sociale;
• sistemul politic este într-o continuă devenire, perfecţionare şi autoreglare;
• în cadrul societăţilor nedemocratice – fasciste, comuniste – posibilităţile de înnoire,
perfecţionare sunt limitate de însăşi natura acestor societăţi, a lipsei lor de transparenţă şi democratism
politic;
• caracterul dinamic, specific sistemului politic, impune o permanentă definire şi redefinire a
componentelor sale;
• autonomia relativă a sistemului politic; deşi este parte integrantă a societăţii, el nu se dizolvă
în sistemul social global, ci se afirmă şi funcţionează ca un element distinct, având propria sa
identitate.

Componentele structurale ale sistemului politic.

În calitate de modelator al vieţii sociale, de organizare şi conducere a acesteia, sistemul politic

este constituit dintr-un ansamblu de structuri şi relaţii specializate, care se condiţionează reciproc,
contribuind determinant la funcţionarea sistemului social global. Plecând de la acest fapt, unii autori
cred că sistemului politic îi trebuie ataşate şi alte componente cum sunt: normele şi valorile juridice,
comunicarea politică, comportamentul civic.
Se poate conchide, aşadar, că părţile structurale ale sistemului politic sunt: relaţiile politice,
instituţiile politice, concepţiile politice, conştiinţa şi cultura politică, comunicaţia politică, norma şi
comportamentul politic (civic).
1. Relaţiile politice sunt acele raporturi care se stabilesc între grupuri de persoane, între partide
şi organizaţii politice, între acestea şi puterea politică, în primul rând puterea de stat. Ele exprimă, de
asemenea, relaţiile interetnice (dintre naţiune şi minorităţi). Toate acestea, desfăşurându-se pe plan
intern, se regăsesc sub denumirea de relaţii naţionale. Spre deosebire de acestea, relaţiile interstatale
sunt raporturi politice între ţări. Epoca contemporană consemnează o creştere fără precedent a
interdependenţelor şi posibilităţilor de conlucrarea dintre state. Cel mai elocvent exemplu în acest sens
este Uniunea Europeană, al cărui membru cu drepturi depline a devenit şi România, începând cu data
de 1 ianuarie 2007. Grupând un număr de 28 state – deschisă spre aderare şi altora în viitor – Uniunea
Europeană numără peste jumătate miliard de locuitori, fiind cea mai puternică forţă economică a lumii.
Relaţiile politice se deosebesc de restul relaţiilor sociale prin anumite caracteristici : au un
caracter programatic şi organizat, manifestându-se prin intermediul instituţiilor politice, al unor
programe şi platforme politice privind organizarea şi conducerea societăţii.
2. Instituţiile politice indică gradul de organizare politică a societăţii la un moment dat.
Principala instituţie politică este statul.
Instituţiile politice (statul, partidele, parlamentul, guvernul) se constituie în cadrul unui sistem
naţional. Interacţiunea lor asigură funcţionalitatea sistemului politic. În epoca contemporană însă, pe
fondul extinderii colaborării între state şi al interdependenţelor dintre ele, unele instituţii politice au
căpătat caracter internaţional şi chiar suprastatal, sub forma unor organisme politice regionale sau
mondiale.
Astfel, integrarea europeană are însemnate efecte pe plan instituţional. Ca organizaţie
internaţională Uniunea Europeană merge dincolo de interguvernamentalismul tradiţional. Având la
bază tratate obligatorii, UE şi-a creat noi instituţii de tip comunitar (Parlamentul Europei, Consiliul
37
Europei, Consiliul de Miniştri al statelor asociate, Comisia Europeană alcătuită din comisari ai
acestora, Curtea Europeană de Justiţie), realizând un cadru instituţional unic.
3. Concepţiile politice au ca element esenţial doctrinele politice (doctrina cuprinde totalitatea
principiilor unui sistem politic, filosofic, religios). Exprimând o anumită viziune asupra organizării şi
conducerii societăţii, doctrinele pot fi: democratice, dictatoriale, conservatoare, liberale, social-
democratice, socialiste, tehnocrate, etc, aşa cum va rezulta într-un capitol viitor.
4. Conştiinţa şi cultura politică
Relaţiile politice se manifestă sub o formă organizată, programatică şi conştientă. Ele îşi
fundamentează acţiunea pe o ideologie (ansamblul ideilor şi concepţiilor care exprimă, în formă
teoretică, interesele şi aspiraţiile unor grupuri sociale într-o epocă dată), materializându-se în doctrine
şi programe politice.
Cultura politică este un sistem cognitiv şi afectiv rezultând din valorile, convingerile,
sentimentele şi orientările membrilor societăţii care generează atitudini şi comportamente privind
problemele colectivităţii. Ea se exteriorizează printr-un ansamblu de cunoştinţe, percepţii, mentalităţi
despre drepturi şi îndatoriri, despre normele de conduită cetăţenească.
Cultura politică înseamnă nu numai cunoaştere, ci şi participarea activă a cetăţeanului la
treburile comunităţii, angajarea conştientă a valorilor politice, juridice, morale, culturale la progresul
social.
5. Comunicaţia politică. Norma şi comportamentul politic
Deşi unii autori neagă apartenenţa acestor componente la sistemul politic, influenţele pe care le
au asupra comunităţii la toate nivelurile contrazic această afirmaţie.
Comunicaţia politică exercită în cadrul societăţilor democratice o funcţie de difuzare a valorilor
politice – ea joacă un rol informaţional cu dublu sens, atât dinspre cât şi spre cei care guvernează.
Aceasta nu trebuie monopolizată de cei care guvernează, ea nu trebuie să devină un mijloc, un
instrument de guvernare (ca în societăţile totalitare), ci trebuie să devină un element al
democratismului politic.
Norma politică reprezintă un ansamblu de reguli, prescripţii, indicaţii referitoare la
comportamentul politic al indivizilor şi al grupurilor de indivizi, organizaţi în instituţii, partide,
formaţiuni politice, raportat la viaţa politică a unei societăţi.
În raport cu celelalte norme care reglementează diferite sisteme ale vieţii sociale, norma politică
se caracterizează prin câteva elemente specifice:
• aplicarea şi respectarea ei nu este obligatorie pentru toţi membrii societăţii, ci doar pentru
aceia care sunt angajaţi în viaţa politică;
• respectarea normei este în exclusivitate rezultatul voinţei şi conştiinţei individului, a
membrilor respectivei comunităţi politice;
• normele de conduită politică se regăsesc în elaborarea unor regulamente, coduri, statute, în
care sunt incluse drepturile, obligaţiile etc;
• deşi la nivelul societăţii se instituie un anumit cod al conduitei politice, fiecare organism,
instituţie politică dar mai ales fiecare partid politic îşi are propriul sistem de norme politice în baza
căruia membrii săi îşi desfăşoară activitatea;
Prin comportament politic se înţelege acel mod de a acţiona, de a se comporta al membrilor
societăţii, claselor, grupurilor sociale faţă de valorile şi doctrinele politice, de principiile şi normele
politice ale societăţii, de activitatea politică desfăşurată de organismele şi instituţiile politice din
societate.
La nivelul oricărei societăţi distingem:
• un comportament politic individual, al cetăţeanului, în calitate de alegător, de participant la
viaţa politică;
• un comportament colectiv care poate îmbrăca forma de clasă, grup, partid, naţiune etc.
La baza declanşării şi orientării comportamentului politic uman stă o varietate de mobiluri,
trebuinţe, interese. Dintre acestea, interesul politic este cel care dă scop, sens, semnificaţie activităţii şi
comportamentului politic, îl declanşează, îl direcţionează, contribuind totodată la reglarea sa. De
regulă, comportamentul politic al membrilor unui partid politic, al partidului în ansamblul relaţiilor
politice, este inclus în strategia şi tactica sa programatică, în statutul său de organizare şi funcţionare.
38
 Comportamentul politic nu este un dat al societăţii, el se formează, se dezvoltă şi se modelează
în funcţie şi de gradul de cultură politică şi de comunicaţia politică.
Politologia se arată interesată de comportamentul politic al “clasei politice”(elitelor politice)
care reprezintă acel grup restrâns de persoane cu rol semnificativ în conducerea societăţii (aflaţi la
guvernare, dar şi în opoziţie). Aceasta se detaşează prin: gradul de participare la viaţa politică, interes,
militantism, cultură politică, coerenţa acţiunilor.
Totodată, politologia este preocupată de comportamentul electoral al guvernaţilor, influenţat de
o multitudine de factori: nivel de educaţie, influenţa familiei, apartenenţa etnică, profesiune, starea
materială etc.
Ca atitudine, distingem:
• participarea activă
• participarea pasivă (votul dat ca datorie civică, dar fără interes)
• absenteismul activ (deliberat)
• absenteismul pasiv (cei refugiaţi în zona indiferenţei)
Activ sau pasiv, electoratul devine ţinta clasei politice, sondajele electorale periodice luând, nu
întâmplător, pulsul opţiunilor alegătorului.

Funcţiile sistemului politic

În lucrarea intitulată Sisteme politice contemporane, Alexandru Radu a identificat trei funcţii de
bază ale sistemului politic, şi anume:
1. Funcţia integratoare, prin care politicul asigură stabilitatea sistemului social global prin
decizii şi mecanisme ce se opun atât dezvoltării anarhice, cât şi involuţiei către haos a mediului social,
prin reglarea comportamentului indivizilor şi grupurilor sociale.
2. Funcţia directoare. Sistemul politic asigură, prin decizii, evoluţia societăţii, mobilizând
resursele umane şi materiale în susţinerea direcţiilor sale de dezvoltare.
3. Funcţia reactivă, conform căreia politicul asigură modificarea sau înnoirea relaţiilor şi
comportamentelor sociale instituţionalizate din mediul intern sau internaţional.
Pentru a răspunde în mod optim funcţiei sale de organizare şi conducere a societăţii, sistemul
politic trebuie să dezvolte trăsături şi capacităţi proprii, cum sunt:
• capacitatea de mobilizare a resurselor materiale şi umane;
• autoreglarea sistemului social prin instituţiile şi mecanismele de care dispune; este singurul
sistem din cadrul societăţii care se autoreglează prin propriile instituţii şi mecanisme;
• reglementarea prin drept şi lege a comportamentului indivizilor şi a grupurilor sociale;
• distribuirea valorilor în general, a celor politice în special, prin alocarea de bunuri şi servicii
în funcţie de criterii cât mai echitabile, în concordanţă cu interesele sociale globale şi cu cele ale
diferitelor grupuri sociale;
• asigurarea stabilităţii vieţii sociale împotriva factorilor de dezintegrare, a haosului social.
În concluzie, pentru a fi viabil, sistemul politic trebuie să fie:
• universal, în sensul că funcţiile sale să se exercite asupra tuturor membrilor societăţii;
• coercitiv, fără discriminări, prin respectarea de către toţi a aceloraşi norme şi reguli (nimeni
nu este mai presus de lege);
• legitim dar şi autoritar: dreptul de a impune decizii obligatorii, în măsura în care autoritatea
este emanaţia unei opţiuni democratice, iar legitimitatea guvernării rezultă din recunoaşterea de către
majoritatea populaţiei.

Tipologia sistemelor politice

Depăşind viziunile divergente care nu au permis un demers de sistematizare a sistemelor
politice, politologii contemporani vădesc tendinţa de a opera în baza unui set de criterii mai stabil,
rezultat din valorile fundamentale ale lumii contemporane, care întruneşte adeziunea cvasiunanimă a
specialiştilor. Cea mai uzuală clasificare a sistemelor politice are în vedere măsura în care cetăţenii au
posibilitatea să-şi exercite în mod liber drepturile constituţionale (A.Radu, op.cit., p.8). Din această
perspectivă, regimurile politice se divid în două mari categorii: democratice şi nedemocratice.
39
 Un aspect care a preocupat şi continuă să preocupe pe specialişti priveşte modalităţile de trecere
de la un regim şi chiar de la un sistem social la altul, avându-se în vedere rezistenţa forţelor
conservatoare, deţinătoare ale puterii de stat, aceştia oprindu-se la momentul de ruptură numit
revoluţie.
Radicalismul politic modern a exaltat revoluţia ca principal mijloc de schimbare socială
(revoluţia franceză din 1789 a fost de exemplu, prezentată ca eveniment epocal, începutul unei noi ere
a istoriei moderne). S-a creat, încă din secolul al XIX-lea, o veritabilă ideologie a revoluţiei (Adrian-
Paul Iliescu, Introducere în studiul politologiei, p.183). În contrast cu evoluţia socială graduală, şi
chiar cu loviturile de stat care nu afectează substanţa regimului politic, ci doar schimbarea persoanelor
sau grupurilor politice aflate la guvernare, revoluţia este o acţiune violentă care duce la schimbări
politice profunde, la transferul puterii unui alt agent social şi crearea condiţiilor pentru modificarea
sistemului politic, uneori după o perioadă de tranziţie, aşa cum s-au petrecut lucrurile în România după
1989.
Dar, chiar şi atunci când antrenează populaţia, revoluţia este, în esenţă, opera elitelor politice al
căror principal scop rămâne preluarea puterii. Dovada în acest sens este că, după revoluţie, nu masele
sunt acelea care ajung la putere, ci o nouă elită. Deşi se erijează în luptători împotriva „vechiului
regim” autoritar, ei înşişi instalează în cele mai multe cazuri regimuri autoritare şi chiar dictatoriale,
prigonesc pe oamenii vechiului regim, folosesc, în numele libertăţii, violenţa şi presiunea (Franţa,
după 1789, Rusia după revoluţia bolşevică din 1917). Principalii factori favorizanţi sunt disoluţia
autorităţii statului în momentele de criză, insatisfacţiile sociale majore provocate de dificultăţi
economice acute etc). Dar cea mai importantă critică adusă revoluţiei vizează iluzia schimbării totale,
nici posibilă, nici necesară, pentru că în nicio societate omenească nu este totul rău. Politica înţeleaptă
presupune, deci, nu distrugerea totală şi reconstrucţia „de la zero”, ci arta de a conserva ceea ce este
valoros, de a schimba numai ceea ce se cere schimbat, de a modifica treptat, pe măsura evoluţiei
mentalităţilor.
Prin urmare, schimbarea în sine, care implică costuri excesive, nu este un scop demn de
aspiraţiile oamenilor. Paradoxuri surprinzătoare vin să confirme acest adevăr: instituţii vechi,
tradiţionaliste (socotite „învechite” de adepţii schimbărilor radicale, cum este parlamentul britanic –
organism de sorginte medievală), s-au dovedit mult mai robuste şi mai funcţionale decât multe
instituţii hibride, create de conjunctură.
Să revenim însă la tipologia sistemelor politice.
1. Sistemele politice democratice au, ca esenţă, separaţia puterilor în stat, structurile pluraliste
ale societăţii, garantarea drepturilor şi libertăţilor individuale, accesul liber al cetăţenilor la viaţa
politică, responsabilitatea celor aleşi. Politologia atrage atenţia însă că nu se poate vorbi de o separaţie
totală a puterilor; puterile în stat comunică, fiecare contribuie la funcţionalitatea celorlalte. Comparaţia
permite, şi în acest caz, punerea în evidenţă a unor particularităţi: în SUA – o ascendenţă a
preşedintelui în raport cu parlamentul, în Franţa – o putere bicefală preşedinte-parlament, în regimul
parlamentar – regula colaborării puterilor care impune răspunderea executivului faţă de parlament. În
sfârşit, Mattei Dogan îl citează pe politologul american Samuel Finer (Mattei Dogan, Cum să
comparăm naţiunile, p.184) care semnalează şi existenţa democraţiilor de faţadă (unde, în spatele
aparenţelor democratice, oligarhia îşi conservă intactă puterea) şi a cvasi-democraţiei (care se bizuie
pe participarea sentimentală a maselor).
2. Sistemele politice nedemocratice (autoritare, dictatoriale, totalitare), se caracterizează,
dimpotrivă, prin absenţa sau suprimarea drepturilor şi libertăţilor democratice, prin deţinerea puterii de
către o persoană sau un grup de persoane, fără restricţii constituţionale. În acest sens, lucrarea citată a
identificat trei forme de dictatură: dictatura civilă, caracterizată prin dominaţia partidului unic şi cultul
personalităţii, dictatura militară – de obicei rezultat al unei lovituri de stat iniţiată de militari, şi
dictatura religioasă, exemplificată cu sistemele islamice fundamentaliste.
Această tipologie are o semnificaţie mai degrabă metodologică, deoarece criteriul axiologic (ca
teorie generală a valorilor, în cazul de faţă a valorilor politice) este o linie de demarcaţie între cele
două modele, în practică existând o largă varietate de regimuri, apropiate unuia sau altuia dintre aceste
modele – sistemul democratic şi cel nedemocratic. Comparaţia scoate în evidenţă regimuri mixte, care

40
îmbină democraţia cu autoritatea, atipice fiind şi situaţiile din ţările aflate în tranziţie politică. Astfel,
printre regimurile nedemocratice autoritare, diferiţi autori au schiţat şi următoarea sistematizare:
regimuri autoritare modernizatoare (Tunisia, Mexic în preajma primului război mondial); regimuri
socialiste africane sau islamice (Etiopia, Nigeria, Ghana); regimuri post-totalitare comuniste, apărute
în perioada poststalinistă. De asemenea, în urma unei analize comparate, anumiţi politologi vorbesc
pentru zona Asiei şi Africii de alte tipuri regionale: 1. regimul leninist monopartidist, specific Chinei,
Coreei de Nord, Vietnamului, unde politica şi economia se află sub controlul puterii de stat; 2. regimul
autoritar pluralist; 3. regimul democraţiei liberale, caracteristic Japoniei, Indiei, Statului Singapore
(care încurajează pluralismul economic şi social, dar se bazează pe controlul autoritar birocratic pentru
a menţine unitatea politică a statului).
Politologii contemporani au, de altfel, viziuni diferite asupra tipologiei sistemelor politice.
Citând autori consacraţi cum sunt Arend Lijphart şi Giovanni Sartori, politologul Alexandru Radu a
reţinut următoarele propuneri:
Sisteme oligarhice modernizatoare sau totalitare
Cel dintâi se întemeiază pe ideologia căii unice de modernizare, a necesităţii conducerii unitare
şi centralizate. Aici puterea aparţine unor elite – o oligarhie superioară ca valoare – menită să asigure
mobilizarea energiilor naţionale. Oligarhia totalitară este specifică ţărilor comuniste, cu ideologie şi
partid unic, cu o economie dirijată.
Democraţii tutelare şi politice
Democraţia tutelară se defineşte ca o formă primară a democraţiei reprezentative, în care elitele
conducătoare, puternic ataşate valorilor democratice (ceea ce le conferă şi legitimitatea), sunt
conştiente de nivelul insuficient maturizat al conştiinţei politice a maselor, suplinindu-le prin propria
lor maturitate. Democraţia politică reprezintă tipul superior de organizare politică a statului,
caracterizat prin pluralism, parlamentarism, sistem reprezentativ şi garantarea constituţională a
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, domnia legii.
O tipologie proprie a fost propusă de reputatul politolog A. Lijphart, în a cărui viziune sistemele
politice se împart în prezidenţiale şi parlamentare. În cel dintâi preşedintele este ales prin votul
popular nemijlocit al cetăţenilor, sau prin intermediul unui colegiu ales el însuşi prin vot, în timp ce
executivul, inclusiv premierul, este numit de către legislativ. În sistemul parlamentar şeful
executivului şi cabinetul sunt răspunzători în faţa legislativului, investiţi sau revocaţi prin proceduri
parlamentare specifice (votul de încredere, moţiunea de cenzură). În acest regim şeful statului (monarh
sau preşedinte) are atribuţiuni de reprezentare şi protocol, fiind depăşit de poziţia proeminentă a
primului ministru. În state ca Anglia, Suedia, Olanda, Danemarca, Spania, Norvegia, monarhia
ereditară constituţională, puternic legată de tradiţie, se bucură de un mare respect, fiind un factor de
stabilitate.
Folosindu-se termenul de sistem sau regim prezidenţial, sintagma este ilustrată de obicei cu
exemplul SUA, principala democraţie a lumii, care practică consecvent principiile sale de peste două
secole. Această formă de guvernământ conferă preşedintelui un număr considerabil de atribuţii, a căror
exercitare excesivă este corectată şi temperată prin control constituţional. Mecanismele instituţionale
din această ţară s-au dovedit o formă eficientă şi viabilă de organizare a puterilor ce decurg din
Constituţie, cu condiţia să fie folosite corect şi în serviciul întregii naţiuni. Eşecul instituţiei
prezidenţiale în unele din fostele state socialiste nu se datorează imperfecţiunii instituţiei, ci
împrejurării că ea nu se raporta la controlul parlamentului şi al justiţiei, ramuri ale puterii subordonate,
de fapt, puterii prezidenţiale discreţionare.
Teoretician contemporan influent, G. Sartori identifică şi cel de-al treilea sistem de
guvernământ – sistemul semiprezidenţial, care reuneşte următoarele proprietăţi necesare:
– şeful statului este ales pe o perioadă stabilită constituţional prin vot direct sau indirect;
– structura duală a puterii executive, în sensul că preşedintele este independent de parlament dar
nu poate guverna singur, şi premierul este independent de preşedinte în măsura în care este dependent
de parlament.
Regimul semiprezidenţial – s-a relevat – caută să suplinească dezavantajele sistemului
prezidenţial, dar şi imperfecţiunile regimului parlamentar. „Între un sistem care acordă preşedintelui
prerogative foarte largi şi un sistem care nu îi acordă deloc, regimul semiprezidenţial imaginează o

41
cale de mijloc, în care preşedintele ales de popor devine arbitru între puterile statului, iar puterea
executivă aparţine de fapt Guvernului, în fruntea căruia se găseşte primul-ministru” (Victor Duculescu
şi colab., Drept constituţional comparat, p.27). Exemplul clasic al acestei forme de guvernământ este
dat de Franţa.
Regimul semiprezienţial prezintă elemente comune dar şi deosebiri în comparaţie cu celelalte
sisteme enumerate. De pildă, în acest regim preşedintele prezidează Consiliul de Miniştri, fie de
regulă, ca în Franţa, fie în anumite situaţii, aşa cum se întâmplă în România. Implicarea sa directă în
viaţa politică nu este permisă. Deşi este ales cu sprijinul unui partid sau al mai multor partide politice,
el nu poate, prin Constituţie, decât să adopte o poziţie echidistantă în competiţia forţelor politice care-
şi dispută guvernarea.
Comparând cele două tipologii, se pot constata numeroase puncte comune, încât se poate vorbi
de compatibilităţile sau complementarităţile lor, cel puţin în cazul formelor prezidenţiale şi
parlamentare. Pentru ambii autori prototipul sistemului prezidenţial este cel american (modelul White
House – Casa Albă). Pentru Sartori parlamentarismul republican este reprezentat de model german
(modelul Bundstag), respectiv cel britanic (Modelul Wesminster), în varianta monarhiei
constituţionale. De asemenea, tot potrivit acestuia, tipul semiprezidenţial are ca prototip cazul francez,
respectiv cea de-a V-a Republică Franceză. Toate acestea, cu exemplificări, vor fi tratate în capitolul
V.
În interesanta lor lucrare, „Concepţiile politice ale secolului XX”, cunoscuţii politologi François
Châtelet şi Éveline Pisier prezintă, prin comparaţie, sistemul politic socialist şi cel liberal, punând în
evidenţă atât diferenţele cât şi asemănările dintre ele. Contradicţiile dintre regimurile politico-
economice ale Uniunii Sovietice şi SUA au fost, la timpul lor, evidente. Pornind de la ideologii
diferite, primul sistem concepea că orice guvernare era expresia intereselor unei clase (în socialism –
clasa muncitoare); cel de-al doilea afirma că guvernarea este rezultatul confruntării libere a intereselor
şi opiniilor tuturor cetăţenilor. Şi unul şi altul însă au produs elite, este adevărat, cu un statut diferit. În
cele două societăţi există guvernanţi şi guvernaţi, o minoritate care decide şi o largă majoritate care se
supune acestor decizii. Diferenţa este aceea că, acceptând pluralismul politic, conducătorii societăţilor
democratice acceptă şi ideea că nu reprezintă decât o parte a acesteia şi că, în urma alegerilor libere,
alţi conducători i-ar putea înlocui la putere. Dimpotrivă, în numele unităţii societăţii şi a statului
socialist, şefii politici ai acestuia promovează monolitismul partidist a cărui esenţă este aceea că ei
reprezintă partidul conducător, acesta se identifică cu statul, iar statul este societatea.
România este un exemplu de societate care, într-o perioadă de nici o jumătate de secol, a
cunoscut trecerea de la un regim democratic liberal la regimul totalitarist comunist, şi apoi de la acesta
înapoi la democraţie.

Sistemul politic din România

De la Revoluţia din 1848, într-o perioadă relativ scurtă, de 150 de ani, societatea românească a
cunoscut momente de prefaceri radicale începând cu naşterea regimului politic democratic şi
consolidarea sa, până în deceniul trei al secolului trecut, cunoscând apoi regresul instaurării succesive
a unui regim autoritar monarhic (1938-1940), a unei dictaturi militare (1940-1944) şi a regimului
totalitar comunist de tip stalinist, pentru a reveni, către sfârşitul secolului XX, la sistemul democratic
de guvernare de azi.
Statul modern român s-a individualizat în raport cu celelalte ţări din Europa de est prin evoluţia
sa politică particulară. Ca stat naţional şi suveran, s-a afirmat cu cea mai timpurie existenţă
neîntreruptă din acest spaţiu geografic, fiind contemporan cu statele occidentale italian şi german. Ca
stat modern România s-a constituit în 1859, prin unirea principatelor Muntenia şi Moldova.
Dobândindu-şi independenţa de stat în 1877 ea s-a întregit cu Dobrogea iar în 1918, prin unirea
celorlalte provincii româneşti, Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
Sincronizându-şi propria experienţă democrată cu tradiţia occidentală, România şi-a creat de
timpuriu instituţii democratice autentice. În 1866 s-a instituit regimul constituţional, consolidat prin
intrarea în vigoare a Constituţiei din 1923, care consacra statul naţional unitar indivizibil şi inalienabil.
În ultimul sfert al secolului al XIX-lea, prin constituirea Partidului Naţional Liberal şi a Partidului
Conservator, a debutat fenomenul partidist modern.
42
 După primul război mondial, acesta a evoluat spre pluralismul politic şi ideologic, fenomen
care, aşa cum va rezulta din capitolul privind Partidele politice, a cunoscut întregul spectru de
orientări. Funcţionarea separaţiei puterilor în stat, existenţa unui parlament bicameral rezultat din
alegeri, alternanţa la putere – sunt aspecte certe ale unui regim democratic, cu toate imperfecţiunile
puse în evidenţă de scrierile vremii.
Din 1938, odată cu instaurarea regimului autoritar monarhic întruchipat de regele Carol al II-lea,
forma de guvernământ din România a intrat într-un proces de involuţie, continuat cu regimul dictaturii
militare exercitată de mareşalul Ion Antonescu în anii celui de al doilea război mondial. După 1944, în
condiţiile prezenţei trupelor sovietice de ocupaţie şi a înţelegerilor survenite la masa tratativelor între
Marile Puteri, România a cunoscut instaurarea progresivă a regimului totalitarist comunist de
inspiraţie stalinistă. Repunerea în vigoare a Constituţiei din 1923 şi reluarea activităţii partidelor
politice desfiinţate în 1938 au fost vremelnice şi înşelătoare. După abolirea monarhiei şi proclamarea
republicii, a fost adoptată prima constituţie socialistă rămasă în vigoare, cu unele modificări, până în
1989. Ea consacra o nouă ordine socială şi politică şi consfinţea rolul conducător al partidului
comunist. Sub aspect formal, România comunistă era o republică parlamentară, din 1974 cu un
preşedinte ales de un parlament unicameral – Marea Adunare Naţională, constituit prin vot majoritar.
Deşi, de la mijlocul deceniului al şaselea, după moartea lui Stalin, România s-a rupt de tutela
sovietică, în contrast cu alte ţări socialiste, unde chiar din interiorul partidelor comuniste conducătoare
s-au ridicat lideri cu vederi reformatoare, regimul politic şi-a păstrat caracterul său dogmatic, refractar
– fie şi formal – pluralismului, iar cultul personalităţii liderului s-a amplificat.
Situaţia specifică a comunismului românesc rezultă din răspunsul dat de conducerea PCR la
somaţia de destalinizare formulată de liderul sovietic Nikita Hrusciov, conştientă că aceasta ar fi
însemnat propria sa debarcare. Nicolae Ceauşescu a apelat atunci la o orientare imperioasă, mizând pe
sentimentele antisovietice ale populaţiei: teza cu privire la „specificul naţional al construcţiei
socialismului”, şi la principiul „neamestecului în treburile interne”, însoţite de promisiunea înfăptuirii
unor reforme interne. Acest mesaj public a fost aplaudat în exterior de alte partide comuniste şi chiar
de democraţiile occidentale, din motive lesne de înţeles. Atitudinea de frondă faţă de hegemonismul
sovietic şi gesturile îndrăzneţe de politică externă (România a fost prima dintre ţările socialiste care a
recunoscut statul Israel şi Republica Federală Germană) explică atitudinea curtenitoare a cancelariilor
occidentale faţă de dictatorul român; niciodată în istoria sa modernă România nu a avut relaţii externe
atât de ramificate şi raporturi personale la nivelul şefilor de stat şi de guvern ca în aceşti ani. Anul
1968 a fost anul de maximă aprobare a acestei politici. Era pentru prima oară în istoria comunismului
român când liderii acestuia s-au bucurat de o anumită legitimitate. Dar firavul experiment reformist a
fost repede abandonat, la începutul anilor '70 fiind repuse în funcţiune vechile metode staliniste de
conducere. Tot de acum apar şi manifestări clare de opoziţie – este adevărat, prin comparaţie cu alte
ţări socialiste, mai mult forme de disidenţă individuale – însoţite de mişcări spontane de revoltă,
repede reprimate.
Precum se ştie însă, la sfârşitul anului 1989 România şi-a modificat radical registrul evoluţiei
politice, sincronizându-se procesului general est-european de reconstrucţie a regimului politic
democratic. Noua Constituţie adoptată în 1991 de Adunarea Constituantă (Camerele reunite ale
Parlamentului) şi validată prin referendum naţional reprezintă fundamentul legislativ al organizării şi
funcţionării statului şi societăţii româneşti pe baze democratice. Noua Constituţie, revizuită în 2003,
consacră principiul suveranităţii poporului şi separaţiei puterilor în stat, a creat premisele instituirii
regimului politic pluralist, afirmă şi garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, garantează
proprietatea.
Prin raportare la tipologia clasică, Constituţia a instituit un sistem politic bazat pe supremaţia
puterii legislative – Parlamentul – în raport cu celelalte puteri ale statului, de unde concluzia că
organizarea politică din România se încadrează sistemului de tip parlamentar. Ţinând însă seama de
unele prevederi referitoare la prerogativele şefului statului – Preşedintele – unii autori ( vezi
Alexandru Radu, Sisteme politice contemporane, p. 174) propun formula de sistem parlamentar –
prezidenţial, preferată aceleia de regim semiprezidenţial, întrebuinţată de unii jurişti. Practic – se
argumentează – sistemul politic din România este mai prezidenţial decât în Italia – considerată

43
republică semiprezidenţială – dar mai parlamentară decât sistemul politic polonez (până în 1997) şi cu
atât mai mult faţă de cel francez.
Parlamentul
Reprezentarea naţională are o structură bicamerală, alcătuită din Camera Deputaţilor şi Senat
între care există o perfectă simetrie din punct de vedere al atribuţiilor. Ambele sunt alese prin vot
universal şi direct, sub forma scrutinului proporţional de listă de partid. Durata mandatului
parlamentar este de 4 ani. Sub aspect organizatoric, ambele camere sunt conduse de un preşedinte,
provenind din rândurile partidului sau coaliţiei majoritare. Deputaţii şi senatorii se organizează în
grupuri parlamentare pe criteriul politic. Camerele îşi constituie comisii parlamentare care examinează
din punct de vedere tehnic proiectele de legi, comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Parlamentul
se reuneşte în sesiuni ordinare şi extraordinare, cele dintâi fiind în număr de două pe an. Funcţia
legislativă este îndeplinită de ambele camere, şi se referă la trei categorii de legi: constituţionale,
organice şi ordinare. În varianta decisă de Parlament, legea este promulgată de Preşedintele republicii.
Parlamentul poate deleaga funcţia legislativă către Guvern, fie în situaţii speciale, fie când Parlamentul
se află în vacanţă. În practică, rolul legislativ al executivului este foarte puternic, ca urmare a
numărului însemnat de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă emise de guvern, „aducându-se atingere
chiar principiului separaţiei puterilor în stat” ( Alexandru Radu, op. cit, p. 176). În felul acesta
Guvernul capătă atributele unei adevărate puteri legislative, în timp ce Parlamentul se transformă într-
un for de dezbateri politice. Este adevărat, Constituţia instituie controlul Parlamentului asupra
executivului (a cărui răspundere este solidară), prin dreptul de interpelare a deputaţilor şi senatorilor,
comisii de anchetă ş.a.
Criticii sistemului au scos în evidenţă nu numai anumite disfuncţionalităţi, dar au relevat –
uneori într-o viziune sumbră şi poate excesivă – persistenţa reziduală a unor elemente ale vechiului
regim. Răsturnarea formală a regimului de dictatură – susţin unele voci, în esenţă – a lăsat în urmă
elitele comuniste, foşti activişti politici şi membri ai Securităţii, bine organizaţi şi care, în vidul creat
de dispoziţia vechilor structuri, au ocupat administraţia ţării, s-au plasat în vârful tuturor sectoarelor
vieţii sociale, constituind o nouă oligarhie înstărită şi foarte influentă.
Poate că aceste opinii n-ar fi meritat reţinute, dacă în timpul aprigei dispute constituţionale şi a
luptelor politice din primăvara anului 2007 legate de suspendarea din funcţie a preşedintelui României,
Traian Băsescu, acesta însuşi n-ar fi vorbit explicit – de la nivelul înaltei sale poziţii – de influenţa
nefastă a puternicei oligarhii de îmbogăţiţi ai tranziţiei asupra executivului şi de necesitatea imperioasă
a decuplării sale de la putere. Disputa aspră dintre Preşedinţie, Guvern şi Parlament a resuscitat
dezbaterea pe marginea relaţiilor dintre puterile statului şi a necesităţii unor noi reglementări
constituţionale, mai limpezi, care să evite în viitor astfel de blocaje şi disfuncţionalităţi. Astfel, este
pusă, în fond, însăşi problema remodelării sistemului politic.
În acest sens, cele mai aprinse controverse, privesc statutul Preşedintelui României. În funcţie
de importanţa acordată acestei magistraturi, opiniile oscilează în a atribui sistemului caracterul de
parlamentarism şi semiprezidenţialism. Conform art. 80, Preşedintele reprezintă statul, este garantul
atributelor statalităţii, veghează la respectarea Constituţiei, având rolul de mediator între puterile
statului. Pentru a-şi putea îndeplini acest rol, Preşedintele este ales prin vot popular, pentru un mandat
de cinci ani, dar nu pentru mai mult de două mandate. În raport cu Parlamentul, prerogativa sa cea mai
importantă este cea privitoare la posibilitatea dizolvării forului legislativ, condiţionată însă de
neinvestirea de două ori a Guvernului în termen de 60 de zile de la solicitarea votului, ceea ce face
aproape imposibilă punerea în practică a acestei prerogative.
În raport cu Guvernul, Preşedintele dispune de două prerogative. Astfel el desemnează un
candidat pentru funcţia de prim-ministru, numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de
Parlament. Însă desemnarea premierului din rândul partidului majoritar în forul legislativ, îl obligă pe
Preşedinte şi în acest caz să ţină seama de voinţa politică exprimată în Parlament. De asemenea,
dreptul de a-i revoca pe unii membri ai Cabinetului este condiţionat de propunerea Parlamentului. A
doua prerogativă vizează posibilitatea participării Preşedintelui la şedinţele guvernului, ale cărui
lucrări le prezidează, dar nu devine astfel şi premier în acţiune, aşa cum se petrec lucrurile în Franţa.
Aceste aspecte, precum şi faptul că Constituţia interzice expres ca Preşedintele să-l poată revoca pe
primul-ministru, accentuează caracterul organizării politice de tip parlamentar. Există şi părerea că,
încadrat puterii executive, Preşedintelui României i-a fost destinată o poziţie mediană asemănătoare,
bunăoară, şefului statului italian. Singurul element deosebitor – alegerea sa populară – adaugă
44
susţinătorii acestei opinii, este insuficient pentru a putea vorbi de un sistem semiprezidenţial propriu-
zis.
Puterea executivă revine Guvernului, acela care asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi
membri stabiliţi prin lege organică, Guvernul este responsabil numai în faţa Parlamentului, cel care îi
acordă votul de investitură sau îi retrage încrederea acordată. Conform Constituţiei, candidatul la
funcţia de prim-ministru, desemnat de Preşedinte, supune aprobării Parlamentului echipa ministerială
şi programul de guvernare, votul de investitură (de încredere) fiind acordat cu majoritatea senatorilor
şi deputaţilor, care dispun şi de dreptul de interpelare a miniştrilor. De asemenea, demiterea
guvernului se realizează printr-o moţiune de cenzură votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor.
Rolul principal în constituirea guvernului revine partidelor parlamentare, respectiv partidul
majoritar sau coaliţiei partidelor care formează majoritatea parlamentară. Funcţia de membru al
guvernului nu este incompatibilă cu cea de parlamentar. La nivel local judeţean, Guverul este
reprezentat prin prefecţi numiţi de primul-ministru. Dacă ar fi să apelăm la o comparaţie, primul-
ministru român nu dispune de prerogativele şi forţa premierului britanic. În cele aproape două decenii
de tranziţie ei au fost adesea (cazul guvernelor prezidate de Victor Ciorbea, Radu Vasile sau Petre
Roman) victime ale jocurilor şi luptelor politice dintre partide şi liderii acestora. De altfel, nici
partidismul românesc (tratat în mod distinct în acest curs) n-a atins nivelul de maturitate, echilibru şi
responsabilitate din ţările cu regimuri democratice consolidate. Frământările interne, luptele sterile
dintre ele, migraţiile explicate de lipsa de ataşament faţă de principiile doctrinare, procesele de
disoluţie, lipsa de tradiţii – poate şi de valoare – a noii clase politice, sunt explicaţii pentru aspectul
excesiv de agitat, chiar convulsiv, al vieţii politice româneşti, fenomen de natură să dăuneze
procesului de reformare accelerată a societăţii, chiar şi după aderarea României la structurile europene.
În lucrarea la care ne-am mai referit, politologul Alexandru Radu formulează câteva concluzii
interesante. În caracterizarea regimului politic din România apare mai puţin important raportul dintre
Parlament, Guvern şi Preşedinte, atâta vreme cât puterea este concentrată la nivelul partidelor politice.
În esenţă – relevă autorul – hegemonia acestora are un efect destabilizator asupra activităţii politice în
ansamblu, asupra legislativului şi executivului îndeosebi, creând instabilitate parlamentară şi
guvernamentală. „Aceasta face ca sistemul politic să aibă aspectul unei democraţii dezorganizate”
(op.cit., p.184). Prin comparaţie cu sistemele politice occidentale, se poate aprecia că România a
adoptat un sistem de factura celui italian.
Raportate la criteriul clasic al separaţiei puterilor în stat, al raporturilor dintre Parlament şi
Preşedinte în special, normele constituţionale conduc spre preeminenţa puterii legislative, a
Parlamentului. Deşi Preşedintele este ales prin vot popular – caracteristică, este drept, specifică
sistemelor prezidenţiale – atribuţiile sale, destul de limitate, sunt similare sistemelor unui preşedinte de
republică parlamentară. La rigoare, se relevă, aplicând criteriile Lijphart, principalul actor politic în
România nu este Preşedintele, ci Parlamentul, (în fapt partidele care îl compun), aşa cum a rezultat din
criza relaţiilor Parlament-Preşedinte din 2007. Aşadar, prezidenţialismul sistemului românesc este
limitat şi nu justifică încadrarea României în categoria ţărilor de tip semiprezidenţial, în care
funcţionează echilibrul dintre puterile Preşedintelui şi Parlamentului, ci mai degrabă în sistemul
parlamentar. Pe o scală a sistemelor politice contemporane – este concluzia finală – România ar trebui
plasată mai aproape de Italia, Austria ori Finlanda, decât de Franţa.

Concepte şi termeni de reţinut

Sistem. Sistem social. Sistem global. Sistem politic. Valori politice. Componente structurale.
Relaţii politice. Instituţii politice. Concepţii politice. Conştiinţă şi cultură politică. Comunicaţia
politică. Norma politică. Comportament politic. Funcţiile sistemului politic. Tipologia sistemelor
politice.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce este sistemul?
2. Ce sunt relaţiile politice?
45
 3. Ce este instituţia politică?
4. Ce reprezintă concepţia politică?
5. Ce reprezintă conştiinţa politică?
6. Ce este norma politică ?
7. Ce reprezintă comportamentul politic?
8. Care sunt funcţiile sistemului politic?
9. Menţionaţi tipologia sistemelor politice.

Teste de evaluare/autoevaluare
 Alegeţi varianta corectă:

1. Relaţiile politice se deosebesc de restul relaţiilor sociale prin anumite caracteristici:

a. au un caracter programatic şi dezorganizat.
b. au un caracter permanent, manifestându-se prin intermediul instituţiilor politice, al unor
programe şi platforme politice.
c. au un caracter programatic şi organizat, manifestând-se prin intermediul instituţiilor politice,
al unor programe şi platforme politice privind organizarea şi conducerea societăţii.

2. Norma politică se caracterizează prin câteva elemente specifice, cum ar fi :

a. aplicarea şi respectarea ei este obligatorie pentru toţi membrii societăţii.
b. respectarea normelor este, în exclusivitate, rezultatul voinţei şi conştiinţei individului.
c. sunt norme care stabilesc direcţii economice, sociale şi culturale.

3. Sistemul politic are trei funcţii de bază, şi anume:

a. funcţia directoare, reactivă şi politică.
b. funcţia politică, integratoare şi directoare.
46
 c. funcţia integratoare, directoare şi reactivă.

Bibliografie:

Maria Popescu, Sisteme politice şi constituţionale comparate, Editura Economică, Bucureşti,

2013.
Ion Bitoleanu, Popescu Maria, Avram Cezar, Loredana Bica, Bazele ştiinţei politice, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.
Mitran Ion, Politologie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.
Florin Tănăsescu, Doctrine şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004.
Ion Bitoleanu, Sisteme politice comparate, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.
Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2007.
Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura CH Beck 2006.

47