MINISTERUL EDUCATIEI,CULTURII SI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI ELECTRONICĂ

CATEDRA:COMUNICATII

Studiul individual Nr:.1

Desciplina :Filosofia
Tema :Introducerea in Filosofie

A elaborat elevul grupei :TT-0117 Tugulea Cristian

A verificat profesorul : Bucataru Igor

Chisinau 2020
Filosofia este contepția despre univers și presupune raportul dintre om și
natură și pătrunde interogativ în toate domeniile şi acţiunile umane.
Filosofia apare cu 3 mii de ani în urmă i.e.n,, în China și India își face
apariția în sec X-IX în.e.n., iar in Grecia în sec. VII-VI. La început
filosofia era o știință integrală. Mai tîrziu această știință treptat a
descoperit fizica,chimia,istoria,jurisprudența.
Termenul de filosofie este de origine greacă filia-dragoste,iubire, sofie-
înțelepciune. Filosoful antic Democrit definea înțelepciunea ca gîndire
justă,comportare justă. Înțelepciunea presupune creativitatea ,capacitatea
de a soluționa probleme de ordin practic. În antichitate exista un proiect
al sofiștilor care pretindeau să fie înțelepți, iar filosofii modest studiau
concepția lumii.
Filosofia este un sistem coerent de cunoștințe cu caracter
catalizator,inclusiv despre întelegerea condiției umane și deasemenea
reprezintă o formă de activitate rațională care folosește noțiuni de
maximi și generalități.
Filosofia ca concepție despre lume are 3 domenii de bază:
1)Logic– care examinează dreptul dintr-o perspectivă logică, trecînd prin
particularitățile sistemului juridic și urmărind conceptul universal al
dreptului.
2)Fenomenologic – studiază dreptul ca un fenomen care este propriu
popoarelor din toate timpurile și demonstrează că dreptul e un produs al
naturii umane.
3)Deontologic – evidențiază faptul că noi nu ne putem limita la propria
înțelegere a normelor pozitive ci să ne punem întrebarea dacă există
altele.
Filosofia este știința ce privește lumea prin prisma condiției umane și
ca orice știință are metode de studiu:
1) Deducția – formă de raționament în care cunoașterea se produce de la
general la particular.
2) Inducția – metodă de cunoaștere care pleacă de la cunoștințele
particulare și ajunge la cele generale.
3) Comprehensivă – metoda dată pune accentul pe subiectivitatea
înțelegerii , a trăirii actului pe o dimensiune psihologizantă.
Funcțiile filosofiei dreptului se împart în 5 ipostaze:
1) Funcția logică – oferă posibilitatea de a studia raportul dintre drept și
morală,dintre drept subiectiv și obiectiv.
2) Funcția fenomenologică – studiază dreptul ca fenomen comun
tuturor popoarelor ,ca în final să fie un tablou juridic al umanității.
3) Funcția deontologică – oferă posibilitatea de a crea idealul
dreptului,justiției și în baza lor de a schimba realitatea juridică.
4) Funcția practică –rezolvă probleme practice cu care se confruntă
omul și omenirea.
5) Funcția metodologică – permite cercetarea mai detaliată a realității
juridice.
Raportarea filosofiei la alte domenii ale culturii :
1. Filosofia și știința au caracter rațional,deci folosesc noțiuni-formă a
gîndirii abstracte care fixează sau conține notele esențiale și necesare ce
corespund obiectului gîndirii. Știința apelează cu noțiuni concrete ,care
se referă la obiecte concrete,iar filosofia operează cu noțiuni abstracte.
2. Filosofia și religia sunt concepții integrale . Filosofia are caracter
critic și poate combate unele idei,iar religia apelează la sentimente și la
credință.
3. Filosofia și arta. Filosofia are ceva in comun cu arta care o apropie
de creația artistică. Filosofii sunt ființe creative ce lansează ipostaze.
Filosofia folosește conceptele recurgind la analiză și democrație, iar arta
recreează realitatea cu ajutorul imaginilor artistice.
MINISTERUL EDUCATIEI,CULTURII SI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI ELECTRONICĂ

CATEDRA:COMUNICATII

Studiul individual Nr:.2

Desciplina :Filosofia
Tema :Filosofia in Antichitate

A elaborat elevul grupei :TT-0117 Tugulea Cristian

A verificat profesorul : Bucataru Igor

Chisinau 2020
 Filosofia in Antichitate
Filosofia in Antichitate reprezintă suma principiilor fundamentale ale existenței
prin care lumea este interpretată, dezvoltată în cele mai avansate culturi ale
antichității, precum: China, India, Mesopotamia, Grecia, Roma .

Cele mai vechi forme de conceptie despre lume sunt:mitologia,religia,creatia

populara. Filosofia a aparut undeva in sec. VII-VI in.Hristos in
Orient(India,China),Europa(Grecia Antica).

Filosofia in Grecia Antica

Scoala din Grecia antică,școala din Milet pune intrebarea inceputului. Ce a fost la
inceput?

Primul gînditor Tales susține ca începutul este substanța,adică există o materie

prima din care apar si dispar lucrurile. Mai apoi această substanță este veșnică,
există mereu.Anume substanța a făcut trecerea de la gîndirea religioasă la gîndirea
stiințifică. Următorul gînditor, Anaximandru, consideră ca această substantă este
apeiron (infinitul)acesta nu are forme concrete adica este nedeterminat dar anume
in el se contine elementele principale cum ar fi apa, aerul,pamantul și cerul.
Anaximene sustine ca substanta primara este apa "lucrurile apar din apa ci in apa
se descompun".

Filosofia in Grecia Antica se impart in 3 perioade:

1)Preclasica (de la Thales pina la Democrit)

2)Clasica (de la Socrate pina la Aristotel)

3)Elelestica (scolole filosofice dupa Aristotel)

Filosofia in China Antica

Începutul filosofiei antice chineze se identifică cu Confucius (numele latinizat al
lui Kong Fu-zi), care a lăsat în urma sa o doctrină etică, elaborând codul normelor
morale privind comportamentul omului față de ceilalți, formarea omului util
societății și al omului superior prin cultivarea celor trei virtuți: inteligența, curajul
și generozitatea. În centrul doctrinei sale morale aflându-se ideea de armonie dintre
om și cosmos, iar omul trebuie să tindă spre perfecțiune și fericire prin respectarea
tradițiilor trecutului în scopul de a îmbunătății prezentul.
Confucianismul a fost transpus în pagină de către discipolii lui Confucius într-o
colecție cuprinzând 30 cărți, printre care: Cugetări, Cartea odelor, Cartea
schimbărilor, Memorial de rituri, Cartea muzicii, Cartea edictelor, Analele
primăverii și ale toamnei' etc
O altă mare școală filosofică, înființată de către Lao-tze în China antică,
este taoismul.
Filosofia in India antica
În India antică, filosofia se dezvoltă în strânsă corelație cu religia, iar primii
filosofi au fost preoții care au promovat o gândire filosofică formată din concepte
bazate pe gândirea rațională și pe credința mistică, adică o teosofie, pe care indienii
o numeau Arya.
Izvoarele teoretice ale gândirii filosofice indiene antice se regăsesc în literatura
vedică, compusă dintr-o serie de cărți sfinte, la care aveau acces doar preoții,
numite vede (veda în limba sanscrită înseamnă știință, cunoaștere). 

MINISTERUL EDUCATIEI,CULTURII SI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI ELECTRONICĂ

CATEDRA:COMUNICATII
 Studiul individual Nr:.3
Desciplina :Filosofia
Tema :Filosofia Medievală

A elaborat elevul grupei :TT-0117 Tugulea Cristian

A verificat profesorul : Bucataru Igor

Chisinau 2020

Filosofia medievală
Filosofia medievală este filosofia epocii cunoscută astăzi ca medievală
sau Evul Mediu, perioada ce durează aproximativ de la căderea Imperiului
Roman de Apus în secolul 5 până la Renașterea din secolul 16. Filosofia
medievală, înțeleasă ca proiect de investigație filosofică independentă, a
apărut în Baghdad, la mijlocul secolului 8, și în Franța, la curtea lui Carol cel
Mare, în ultimul sfert al secolului 8.[1] Este în parte definită ca proces de
redescoperire a culturii antice dezvoltată în Grecia și Roma în perioada
clasică, și în parte de nevoia de a aplica problemele
teologice și doctrina sacră în conexiune cu învățătura profană.
Istoria filosofiei medievale este tradițional divizată în două perioade
principale: prima perioadă începe în Evul Mediu Timpuriu și se termină în
secolul 12, când lucrările lui Aristotel și Platon erau păstrate și cultivate, și
'epoca de aur', a secolelor 12, 13 și 14, în occidentul latin, care a fost martora
culmii recuperării filosofiei antice, alături de recepționarea comentatorilor
arabi și progresele semnificative în domeniul filosofiei
religiei, logicii și metafizicii.
Deși de multe ori când se face referire la filosofia medievală, se vorbește doar
de gândirea Occidentului acelui timp, Evul Mediu a dat și filosofia bizantină,
apărută și dezvoltată în răsărit, în Bizanț.
Epoca medievală a fost tratată cu dispreț de umaniștii Renașterii, care au
văzut în ea o perioadă 'de mijloc' barbară, între epoca clasică a culturii
grecești și romane și renașterea culturii clasice. Istoricii moderni consideră
că epoca medievală a fost una a unei dezvoltări filosofice puternic influențată
de teologia creștină. Unul dintre cei mai notabili gânditori ai epocii, Toma de
Aquino, niciodată nu s-a considerat pe el însuși filosof și a criticat filosofii.[2]
Problemele discutate în cursul acestei perioade sunt relația
dintre credință și rațiune, existența și simplitatea lui Dumnezeu,
scopul teologiei și metafizicii, problema cunoașterii, cea a universalelor și
cea a individuației.[3]

Caracterul Filosofiei Medievale

Filosofia medievală are caracter teologic. Cu excepții posibile
precum Avicenna și Averroes, gânditorii medievali nu s-au considerat ei
înșiși filosofi: pentru ei, filosofii erau scriitori
antici pagâni precum Platon și Aristotel.[4] Oricum, teologia lor a folosit
metode și tehnici logice ale filosofilor antici pentru a adresa întrebări
teologice grele și a afirma puncte doctrinare. Toma de Aquino, urmându-l
pe Petru Damiani, a susținut că filosofia este slujinca teologiei (ancilla
theologiae).[5]
Cele trei principii ce fundamentează toată lucrarea lor sunt folosirea
logicii, dialectica și analiza în scopul descoperirii adevărului, cunoscute
ca ratio, respect pentru perspicacitatea filosofilor antici, în particular pentru
Aristotel, respect pentru autoritatea lor (auctoritas) și obligația de a coordona
înțelegerea filosofiei cu învățătura și revelația (concordia) teologică.[6]
Una dintre cele mai puternic dezbătute teme în acea perioadă, a fost credința
versus rațiunea. Avicenna și Averroes s-au aplecat mai mult spre partea
rațiunii. Augustin a afirmat că niciodată n-ar permite investigațiilor sale
filosofice să treacă mai presus de autoritatea lui Dumnezeu.[7] Anselm a
încercat să lupte împotriva a ceea ce a văzut ca fiind în parte atac asupra
credinței, cu o abordare ce permite și credința, și rațiunea.[8] Soluția
augustiniană la problema credință/rațiune este: (1) crede, iar apoi (2) caută să
înțelegi.

Filosofia medievală creștină timpurie

Hotarele perioadei medievale timpurii sunt o problemă controversată.

[9]
 Există un acord general că aceasta începe cu Augustin (354 – 430), care
aparține strict perioadei clasice, și se termină cu redeșteptarea învățăturii, la
sfârșitul secolului 11, la începutul perioadei medievale mijlocii.
După căderea imperiului roman, în Europa occidentală a început așa-
numita epocă întunecată. Mănăstirile se numărau printre punctele de
învățământ academic. Se poate presupune că acest fapt se datorează
regulii Sf. Benedict din 525, care cerea călugărilor să citească zilnic Biblia și
a îndemnat ca la începutul Postului Paștelui, fiecare călugăr să primească câte
o carte. În perioadele mai târzii, monahii au fost folosiți pentru formarea
administratorilor și a clerului.[10]
Gândirea creștină timpurie, în special perioada patristică, tinde să fie intuitivă
și mistică și se bazează mai puțin pe rațiune și pe argumentul logic. Ea, de
asemenea, pune mai mult accent pe unele doctrine platonice cu nuanță
mistică, și mai puțin pe gândirea sistematică a lui Aristotel.[11] În această
perioadă, o mare parte din lucrarea lui Aristotel a rămas necunoscută în
Occident. Cărturarii s-au bazat pe traducerile lui Boethius a Categoriilor lui
Aristotel, a lucrării logice Despre interpretare, precum și
a Introducerii lui Porfirie, aceasta din urmă fiind un comentariu la Categoriile
lui Aristotel.[12]
Doi filosofi romani au avut o mare influență asupra dezvoltării filosofiei
medievale: Augustin și Boethius. Augustin este în primul rând un teolog și un
scriitor religios, dar o mare parte din lucrarea sa este filosofică. Temele sale
sunt adevărul, Dumnezeu, sufletul uman,
sensul istoriei, statul, păcatul și mântuirea. Unele dintre scrierile acestuia au
avut o influență asupra dezvoltării filosofiei moderne timpurii, precum cea a
lui Descartes.[13] Anicius Manlius Severinus Boethius (480– c.525) a fost un
filosof creștin născut la Roma, într-o familie influentă. El a devenit în 510
consul în regatul ostrogoților. Influența sa asupra perioadei medievale
timpurii a fost de asemenea marcantă (atât de mult încât a fost numită
uneori perioada boethiană).[14] El a intenționat să traducă toate scrierile lui
Aristotel și Platon din greacă în latină, și a tradus multe din lucrările logice a
lui Aristotel, printre care Despre interpretare și Categoriile. A scris
comentarii la aceste lucrări și la Introducere de Porfirie (care este un
cometariu la Categorii). Traducerea acesteia din urmă a introdus problema
universalelor în lumea medievală.[15]

Evul Mediu Mijlociu

Perioada dintre începutul secolului 11 și mijlocul secolului 14 este cunoscută
ca 'medievală mijlocie' sau perioada 'scolastică'. În general, există un acord că
aceasta a început cu Sfântul Anselm de Canterbury (1033–
1109), filosof italian, teolog și oficial bisericesc, care este cunoscut ca
autorul argumentului ontologic în favoarea existenței lui Dumnezeu.

Secolul 13 și începutul secolului 14 sunt în general văzute ca perioada de

apogeu a scolasticii. Începutul secolului 13 a fost martorul culmii recuperării
filosofiei grecești. În Italia și Sicilia și, în cele din urmă, în restul Europei, s-
au răspândit școli de traducere. Cărturari precum Adelard de Bath au călătorit
în Sicilia și lumea arabă, traducând lucrări de astronomie și matematică,
inclusiv prima traducere completă a Elementelor lui Euclid.[19] Puternicii regi
normanzi au adunat cărturari din Italia și alte teritorii în curțile lor ca semn al
prestigiului lor.[20] Traducerile lui William de Moerbeke și edițiile acestuia de
texte filosofice grecești de la mijlocul secolului 13, au ajutat la formarea unei
imagini mai clare a filosofiei grecești, și în particular a lui Aristotel, mai bine
decât versiunile arabe pe care occidentalii s-au bazat în prealabil, care au
denaturat sau ascuns relația dintre sistemele filosofice platonic și aristotelic.
[21]
 Lucrarea lui William de Moerbeke a stat la baza comentariilor de mare
importanță care au urmat.
Universitățile dezvoltate în marile orașe ale Europei în această perioadă și
ordinele clericale rivale din cadrul Bisericii au început să lupte pentru
controlul politic și intelectual asupra centrelor de educație. Două ordine
principale ce au fost fondate în această perioadă au
fost Franciscanii și Dominicanii. Ordinul franciscan a fost fondat de Francisc
de Assisi în 1209. La mijlocul secolului, liderul lor era Bonaventura, un
tradiționalist care a apărat teologia lui Augustin și filosofia lui Platon. A
preluat doar puțin din filosofia lui Aristotel împreună cu mai multe elemente
neoplatonice.[22] Urmându-l pe Anselm, Bonaventura credea că rațiunea poate
descoperi adevărul doar când filosofia este luminată de credința religioasă.
Alți scriitori franciscani importanți au fost Duns Scotus, Peter
Auriol și William Ockham.

Teologie
Filosofia medievală are caracter teologic. Printre subiectele discutate în
această perioadă sunt:

 Problema compatibilității atributelor divine: Cum atribute precum

puterea nelimitată, cunoașterea tuturor lucrurilor, bunătatea infinită,
existența în afara timpului, imaterialitatea și așa mai departe, sunt
tradițional puse pe seama Ființei Supreme. Din punct de vedere logic, se
potrivesc ele unele cu altele?
 Problema răului: Filosofii clasici au făcut speculații cu privire la natura
răului, dar subiectul despre cum de un Dumnezeu atotputernic,
atotcunoscător și iubitor, ar putea crea un sistem de lucruri în care există
răul, a apărut pentru prima dată în perioada medievală.
 Problema voinței libere: O problemă asemănătoare este a explica cum
'preștiința divină' - cunoașterea lui Dumnezeu despre ce se va întâmpla în
viitor - este compatibilă cu credința noastră în propria voință liberă.

MINISTERUL EDUCATIEI,CULTURII SI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI ELECTRONICĂ

CATEDRA:COMUNICATII
 Studiul individual Nr:.4
Desciplina :Filosofia
Tema :Filosofia in Epoca Renașterii

A elaborat elevul grupei :TT-0117 Tugulea Cristian

A verificat profesorul : Bucataru Igor

Chisinau 2020

In secolul XV incepe o cotitura in istoria Europei occidentale,epoca asa-numitei

Renasteri..In Italia , unde “primele inceputuri ale productiei capitaliste tin de sec.
XIV-XV”(Marx) suflul ei se simte inca in sec. XIV.Continutul de clasa al epocii
Renasterii se caracterizeaza prin descompunerea feudalismului si consolidarea
burgheziei,care ia pozitie impotriva feudalismului,atat in domeniul economic si
politic,cat si in sfera ideologiei.Pentru aceasta epoca sunt caracteristice miscarile
populare massive,care se produc de obicei sub steagul ciocnirilor religioase.Cele
mai mari din aceste miscari au fost razboaiele taranesti din Cehia(miscarea husita
si taborita) si marele razboi taranesc din Germania din 1525.

Lupta impotriva feudalismului a dus la o rasturnare hotaratoare a obstacolelor

feudale in toate domeniile activitatii umane.Engels caracterizeaza epoca sec. XV-
XVI in felul urmator: “Aceasta a fost cea mai mare revolutie progresista,cand
limitele vechiului orbis terrarium au fost sfaramate,cand a fost descoperit pamantul
si s-au pus bazele viitorului comert mondial si ale transformarii mestesugului in
manufactura, cand puterea regala,sprijinindu-se pe oraseni,a sfaramat puterea
nobilimii feudale si a intemeiat regate mari,nationale,in care s-au dezvoltat
natiunile Europei contemporane si societatea burgheza moderna”.

Burghezia in ascensiunea sa avea nevoie,pentreu dezvoltarea inustriei si a

comertului,de progresul tehnicii si al stiintei eliberata de catusele bisericii,de aceea
descoperiri si inventii mari se succed repede.In anii 50 ai sec XV , ies din masina
lui Guttenberg din Maienta primele carti tiparite.Armele de foc ajung la o mare
raspandire.Ele ajuta infateriei orasenesti sa sfarme cavaleria ferecata in zale a
cavalerilor.Tunurile distrug castelele feudale,care fusesera mult timp inaccesibile.

Lumea isi “largeste” granitele cu repeziciune ca in basme.In 1492,Columb

descopera America.In 1498,Vasco da Gama,inconjurand Africa,descopera drumul
maritime spre India.In anii 1519-1521 forma sferica a pamantului a fost dovedita
experimental prin calatoria lui Magellan in jurul lumii.

Geografia si cartografia se nasc ca disciplina stiintifice.Stiintele fizico-

matematice, mai ales mecanica face un pas mare inainte.Apar anatomia si
fiziologia.

Trasaturile hotaratoare ale filozofiei epocii Renasterii sunt negarea

“intelepciunii” carturaresti si a disputelor verbale scolastice,nazuinta de a iesi din
chilia monahala in largul naturii,si de a se sprijini pe experienta simturilor si libera
cercetare.

In filozofia Renasterii trebuie sa distingem 2 perioade principale.In sec XV,

burghezia,incapabila sa-si creeze o filozofie proprie,a restaurant si adaptat nevoilor
sale o filozofie antica.Dar aceasta filozofie se deosebeste essential de
scolastica,care utiliza si ea operele lui Platon si Aristotel.

Filozofii Renasterii vor folosi filozofia antica in scopuri principal deosebite de

ale clericilor-scolastici.Asa de plida, comentatorii paduani ai lui Aristotel,bazati pe
lucrarile lui de stiinte naturale,negau de-a dreptul sufletului nemurirea “scornita de
legistatori pentru a tine in frau poporul”,respingeau crearea lumii de
Dumnezeu,etc…
 Dar inca de atunci,filozofia antica restaurata,creata in cu totul alte conditii,in
conditiile societatii sclavagiste nu a putut satisface pe ideologii clasei noi,care se
nastea.

In perioada a doua a Renasterii(sec XVI),in baza marilor descoperiri stiintifice

si a progresului tehnic,se cristalizeaza o filozofie noua si originala.Curentul
principal a fost filozofia italiana a naturii.Tocmai ea s-a aratat a fi premergatorul
direct al stiintelor naturii si al materialismului epocii moderne.

Socotind ca natura este principiul pacatului,scolasticii o blestemau si nu o

studiau. Renasterea a pus studiul naturii in fruntea studiului filozofiei.

Mult timp rudimentele de stiinta s-au impletit in filozofia naturala cu ideile cele
mai fantastice despre natura,cu astrologia,magia cu misticismul.Pentru aceasta
epoca sunt caracteristice incercarile de a patrunde in “tainele naturii” prin
simbolica numerica, prin stabilirea “legaturii” dintre viata pamanteasca si
planete,prin “cunosterea” a tot felul de “suflete universale” si a “spiritelor
elementare”.Dar treptat,filozofia naturala se elibereaza de acest balast pseudo-
stiintific si se apropie de materialism.

Primul aspect sub care a fost considerat in trecut da Vinci,a fost acela al
artei.Dar chiar creatia artistica a lui da Vinci a fost interpretata de catre unii istorici
burghezi ca un aport in reinnoirea artei religioase.Ei a conferit picturii lui da Vinci
un sens care-dupa cum se va vedea-este in flagranta contradictie
cu intreaga opera,cu intregul continut progresist al creatiei sale.Cei care au vrut sa
vada in opera lui Leonardo numai realizarile plastice-au rupt aceste realizari de
gandirea artistului,de conditiile istorice in care a trait,de activitatea stiintifica si
mai ales de pozitia ideological progresista a lui da Vinci.

Aspectul teoretic al personalitatii lui Leonardo este insa atat de puternic incat

impregneaz conceptia lui artistica,stilul,metodele de lucru,etc.Chiar daca unii
teoreticieni burghezi au incercat valorificarea din punct de vedere istoric a
“Tratatului despre pictura”,iar unii istorici ai stiintei l-au mentionat pe Leonardo
printre precursorii metodei experimentale,ei n-au legat aceste aprecieri de
continutul de clasa, progresist pe care il are opera lui da Vinci,ci au ajuns la o
trunchiere a intelegerii personalitatii lui da Vinci,la ascunderea esentei operei lui.

Artistul si invatatul da Vinci s-a format la Florenta,care era pe atunci unul din
centrele culturii umaniste si ale artei realiste inaintate.Inca din tinerete,Leonardo s-
a simtit atras-in egala masura- atat de arta cat si de stiinta,invatand picture cu
maestri ca Verrocchio si initiindu-se in fizica pe langa invatatul Toscanelli.

Desi avea toate insusirile cerute pentru a deveni un curtean stralucit si un pictor
bogat,Leonardo era o personalitate prea profunda pentru a se multumi cu laudele
printilor si parazitilor lor.El era vesnic framantat de intrebari si probleme care
depaseau cu mult orizontul marginit al clasei dominante pe care trebuia sa o
serveasca.Leonardo a cautat mereu posibilitatile materiale pentru a traduce in viata
planurile si proiectele sale tehnice si stiintifice.Poate de aceea a pictat putin si de
multe ori-cum se plangeau unii contemporani-a neglijat panelul,preferand sa
rataceasca pe munti pentru a descifra istoria lor geologica.Spre sfarsitul vietii a
trebuit sa plece in Franta,printre straini,unde a si murit in anul 1519.

Leonardo a fost dintre aceia care au luptat cu pana-cu una dintre cele mai
ascutite pene ale vremii-impotriva misticismului feudal,dar si impotriva marginirii
burgheze, impotriva lacomiei si brutalitatii pe care a cunoscut-o si observat-o cu
dubla perspicacitate a artistului si omului de stiinta.

Printre oamenii mari ai Renasterii-despre care Engels scria ca “se poate spune
orice despre ei,dar ca au fost limitati nu”-da Vinci este unul din cei mai apropiati
culturii progresiste de astazi.Pe fondul social al luptelor burgheziei,taranimii si
maselor plebe de la oras,s-a format o cultura noua care depasea,prin nazuintele ei
luminoase,interesele inguste de clasa exploatatoare ale burgheziei.

Desi conditiile istorice in care a trait Leonardo il silea pe un artist-oricat de

mare- sa fie la discretia principilor,condottierilor sau varfurilor bisericesti-da Vinci
si-a organizat o viata relative independenta.Acordand putina atentie solicitarilor
unor principii,averii si situatiei sociale,Leonardo si-a concentrate preocuparile in
jurul variatelor si vastelor probleme de stiinta si arta care il framantau,dand uneori
prioritate preocuparilor stiintifice.Departe de a fi un “amator”,un om care se ocupa
de stiinta in orele libere-parere gresita care mai circula si azi-Leonardo a intrunit
toate trasaturile specifice omului de stiinta:observator excelent,perseverent in
urmarirea problemelor,experimentator ingenios condus de principii metodologice
ferme si consecvent aplicate.Cat de puternica este pasiunea pentru stiinta a lui
Leonardo se vede si din faptul ca el a fost unul din pictorii cei mai productivi.Daca
acest lucru poate provoca regrete,el ilustreaza totusi cat de arzatoare erau pentru
Leonardo preocuparile stiintifice.Miile de insemnari,note si schite pe care le-a lasat
Leonardo dovedesc exceptionala varietate a preocuparilor lui
stiintifice:matematica,mecanica, astronomia,geologia,botanica,anatomia si
fiziologia,tehnica,estetica si filozofia.In multe ramuri ale stiintelor naturii si
tehnicii trebuie inscris numele lui Leonardo,desi cum era si firesc,din miile de
ganduri,intuitii si ipoteze,multe erau naïve si inutilizabile.Data fiind setea de
cunoastere si informatie a lui Leonardo,dat fiind orizontul extrem de larg de
probleme pe care a vrut sa le cuprinda,precum si conditiile istorice inca necoapte si
caracterul modest al mijloacelor de cercetare din sec al XV-lea,nu-i de mirare ca
opera stiintifica a lui Leonardo are un caracter embrionar si fragmentar.Aceasta
opera este insa plina de viata si de indrazneala,este o enciclopedie in devenire,in
care esentialul il constituie nu atat definitiile si concluziile,ci cautarea adevarului
intr-un spirit nou,stiintific.Materialele sunt de multe ori in stare
bruta,neprelucrate,nesistematizate: multe din manuscrisele ramase sunt constituite
din extrasele pe care le facea Leonardo din carnetele de insemnari de care nu se
despartea niciodata.El isi propunea sa-si inchege gandurile risipite fragmentar intr-
o opera sistematica,dar curiozitatea nesecata a inginerului si inventatorului,a
geologului si naturalistului nu i-a ingaduit filozofului nici pana la sfarsitul vietii
acel popar necesar prelucrarii si sistematizarii cunostintelor accumulate.Se poate
spune ca Leonardo concepuse o astfel de opera sistematica sub titlul semnificativ
“despre lucrarile naturala(delle cose naturali[1]) in care urmau sa intre cele 120 de
carti pe care afirma ca le scrisese intr-o redactare nedefinitiva.