Bătălia de la Marston Moor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Bătălia de la Marston Moor
Parte din Războiului Civil Englez

Bătălia de la Marston Moor, de J. Barker

Informații generale

Perioadă 2 iulie 1644

Loc lângă Long Marston, North

Yorkshire
53°57′49″N 1°15′43″W

Rezultat Victorie decisivă a

parlamentariștilor

Beligeranți

Covenantiști scoțieni, Regaliști
Parlamentariști

Conducători

Earlul de Leven, Prințul Rupert al Rinului,

Earlul de Manchester, Marchizul de Newcastle
Lord Fairfax

Efective

22,500+: 17,000:
7,000+ cai, 6,000 cai,
500+ dragoni, 11,000 pedestrași,
15,000+ pedestrași, 14 tunuri
30 – 40 tunuri

Pierderi
 300 morți 4,000 morți,
1,500 prizonieri

Modifică date / text 

Bătălia de la Marston Moor s-a dat la 2 iulie 1644, în timpul Primului Război Civil

Englez din 1642–1646. Forțele combinate ale covenantiștilor scoțieni în frunte cu earlul
de Leven și parlamentariștii englezi conduși de Lord Fairfax și de earlul de
Manchester i-au învins pe regaliștii conduși de Prințul Rupert al Rinului și de marchizul
de Newcastle.
Pe parcursul verii lui 1644, covenantiștii și parlamentariștii asediaseră Yorkul, care era
apărat de marchizul de Newcastle. Prințul Rupert strânsese o armată cu care a
traversat nord-vestul Angliei pentru a rupe asediul, adunând pe drum recruți proaspeți.
Joncțiunea acestor forțe a făcut ca această bătălie să fie cea mai mare din Războiul
Civil Englez.
La 1 iulie, Rupert a efectuat manevre pentru a îndepărta asediul parlamentarist-scoțian
al orașului. A doua zi, a căutat să se lupte cu ei deși era în inferioritate numerică. A fost
convins să renunțe la un atac imediat și pe parcursul zilei ambele părți și-au adunat
forțele la Marston Moor, o porțiune de pajiște sălbatică de la vest de York. Către seară,
scoțienii și parlamentariștii au lansat un atac surpriză. După o luptă confuză ce a durat
două ore, cavaleria parlamentaristă condusă de Oliver Cromwell a pus-o pe fugă pe cea
regalistă și a anihilat restul infanteriei regaliste.
După înfrângere, regaliștii au abandonat nordul Angliei. Au pierdut mare parte din
resursele omenești din comitatele nordice ale Angliei, care simpatizau cu ei, precum și
accesul la Europa continentală prin porturile de pe coasta Mării Nordului. Deși și-au
revenit parțial, obținând câteva victorii în acel an în sudul Angliei, pierderea nordului s-a
dovedit a fi un handicap fatal în anul următor, când au încercat să facă joncțiunea cu
regaliștii scoțieni conduși de Montrose.

Cuprins

 1Context
o 1.1Războiul Civil în nord
o 1.2Asediul Yorkului
o 1.3Manevre de despresurare
o 1.4Despresurarea Yorkului
 2Bătălia
o 2.1Preludiu
o 2.2Desfășurarea trupelor
 2.2.1Scoțienii și parlamentariștii
 2.2.2Regaliștii
o 2.3Evenimentele
o 2.4Victime
 3Urmări
 4Note
 5Bibliografie
 6Legături externe

Context[modificare | modificare sursă]
Războiul Civil în nord[modificare | modificare sursă]
În Anglia Nordică, regaliștii erau în avantaj numeric și erau predominant susținuți de
localnici, cu excepția unor zone din Lancashire și din West Riding of Yorkshire, unde
parlamentariștii erau susținuți în orașele cu industrie textilă, unde exista o puternică
opoziție față de nobilime.[1] La 30 iunie 1643, regaliștii conduși de marchizul de
Newcastle au învins armata parlamentaristă a Lordului Fairfax în bătălia de la Adwalton
Moor lângă Bradford. Fairfax și fiul lui, Sir Thomas Fairfax, s-au retras cu restul
armatelor către portul Hull, controlat de Parlament.
Newcastle a trimis o parte din armata sa către sud în Lincolnshire, ca parte a unei
înaintări pe trei linii către Londra, dar a fost obligat să își folosească mare parte din forțe
pentru a asedia Hullul. Asediul a eșuat, întrucât corăbiile parlamentariste puteau
aproviziona și fortifica portul, iar garnizoana inundase zone extinse din jurul orașului,
unde detașamentele regaliste trimise în Lincolnshire au fost învinse în bătălia de la
Winceby.
Spre sfârșitul lui 1643, Războiul Civil Englez s-a întețit. Regele Carol I a negociat o
„cedare” în Irlanda, ceea ce i-a permis să-și întărească armatele cu regimente
englezești revenite în Marea Britanie după ce fuseseră trimise în Irlanda în
urma revoltelor din 1641,[2] dar parlamentul a răspuns cu o victorie diplomatică și mai
semnificativă, semnând Solemn League and Covenant („Liga și Legământul Solemn”),
o înțelegere cu covenantiștii scoțieni.
La începutul lui 1644, o armată covenantistă condusă de earlul de Leven a invadat
nordul Angliei pentru a susține Parlamentul.[3] Marchizul de Newcastle a fost obligat să-
și împartă armata în două, lăsând un detașament condus de Sir John Belasyse să-i
păzească pe parlamentariștii Lordului Fairfax din Hull, în vreme ce corpul principal
condus de el s-a deplasat spre nord pentru a lupta cu Leven. [4]
Asediul Yorkului[modificare | modificare sursă]
În martie și la începutul lui aprilie, marchizul de Newcastle a efectuat câteva manevre
de tergiversare încercând să-i împiedice pe scoțieni să treacă râul Tyne și să înconjoare
orașul Newcastle upon Tyne.[5] Între timp, o cavalerie parlamentaristă condusă de Sir
Thomas Fairfax, care iarna luptase în Cheshire și Lancashire, a trecut Peninii și a intrat
în West Riding of Yorkshire. Pentru a-l împiedica pe Sir Thomas să se întâlnească cu
Lordul Fairfax la Hull, Belasyse a ocupat orașul Selby aflat între ele. La 11 aprilie, forța
lui Sir Thomas Fairfax întărită cu infanteria lui Sir John Meldrum, a pătruns în Selby,
luându-l prizonier pe Belasyse împreună cu mare parte din armata sa. [6]
Aflând vestea, Newcastle a realizat că orașul York este în pericol. Yorkul fusese
principalul bastion al puterii regaliste în nordul Angliei, și pierderea lui putea însemna o
lovitură grea dată cauzei regaliste.[7] El s-a retras acolo în grabă pentru a le zădărnici
planurile Fairfacșilor. Leven a lăsat un detașament să mascheze garnizoana regalistă
din Newcastle upon Tyne, și a urmat armata lui Newcastle cu grosul trupelor. La 22
aprilie, Leven și Fairfacșii au făcut joncțiunea la Wetherby, la circa 22 km vest de York.
Împreună, au început asediul Yorkului. La început, asediul a fost o blocadă rarefiată,
scoțienii și parlamentariștii concentrându-se mai mult pe capturarea unor mici
garnizoane regaliste care le amenințau comunicațiile cu Hullul. La 3 iunie, ele au fost
întărite de armata parlamentaristă a Asociației Estice, în frunte cu earlul de Manchester.
Yorkul era acum complet încercuit și operațiunile de asediu au demarat. Leven a fost
acceptat drept comandant suprem al celor trei armate aliate de la York (denumite de
Parlament „Armata Ambelor Regate”). Politica lor era de a le da scoțienilor prim-planul
în nord, iar scoțienii erau cel mai mare contingent din armată, în schimb Leven era și el
un respectat veteran al Războiului de Treizeci de Ani.[8]
Manevre de despresurare[modificare | modificare sursă]

Prinţul Rupert al Rinului (1619–1682) – Prinţul Rupert a primit misiunea de a recuceri nordul de la
parlamentarişti şi de la aliaţii lor scoţieni

Vestea asediului a ajuns în scurt timp la Oxford, unde regele Carol își instalase capitala.
Din 24 aprilie până în 5 mai, el a ținut un consiliu de război la care a participat nepotul
său, renumitul comandant de armate, Prințul Rupert. S-a stabilit ca în vreme ce Carol
urma să încerce să câștige timp la Oxford, Rupert va rupe asediul Yorkului. [9]
Rupert a pornit din Shrewsbury la 16 mai cu o mică forță. Primele sale mișcări aveau
scopul de a obține întăriri pe drum pentru a-și spori armata și de a asigura Lancashire-
ul pentru soldații care soseau din Irlanda să susțină cauza regalistă. A preluat
conducerea unei mici armate regaliste cu cartierul general în Chester și condusă până
atunci de Lord John Byron, ridicând numărul ei la 2.000 de călăreți și 6.000 de
pedestrași. După ce a forțat o trecere a râului Mersey la Stockport, el a asaltat Boltonul,
ucigând 1.600 de cetățeni și apărători parlamentariști. [10] Odihnindu-se în apropiere
la Bury, Rupert s-a întâlnit cu cavaleria marchizului de Newcastle condusă de Lord
George Goring, care plecase din York la începutul asediului, cu un mic contingent de
la Derbyshire, și cu mai multe regimente proaspăt recrutate din Lancashire de earlul de
Derby. După ce a ocolit fortăreața parlamentaristă Manchester, Prințul Rupert a abordat
la 6 iunie Liverpoolul și a preluat controlul orașului după un asediu de cinci zile. [11]
Rupert ezita acum, nesigur dacă să acționeze pentru despresurarea Yorkului sau să
rămână și să consolideze controlul regalist asupra Lancashire-ului, recrutând și întăriri
între timp. El nu avea încredere în membrii consiliului de război al lui Carol și se temea
să se îndepărteze atât de mult de rege. La 16 iunie, el a primit din partea regelui o
depeșă cu vești rele. Consilierii regelui anulaseră politicile defensive ale lui Rupert,
trimițând garnizoanele din Reading și Abingdon într-o ofensivă în vest. Aceasta lăsase
Oxfordul expus unei amenințări din parte armatelor parlamentariste combinate conduse
de earlul de Essex și de Sir William Waller și îl obligase pe rege să-și părăsească
orașul în grabă și să se ducă spre Worcester, unde era încă în pericol.[12] Pe lângă
aceste vești, scrisoarea conținea și unele ordine ambigue privind ofensiva nordică a lui
Rupert și planurile de viitor: să încerce să elibereze Yorkul sau, dacă nu poate, să i se
alăture regelui la Worcester.[13]
Rupert a înțeles că trebuie să despresureze Yorkul și să învingă armata aliată, abia
după care să se îndrepte spre sud pentru a-l ajuta pe rege. [14] În acest moment, armata
lui Rupert număra aproape 14.000 de oameni. El a plecat din Liverpool către Preston,
care s-a predat fără luptă. De acolo, a pornit prin Clitheroe și a trecut Peninii la Skipton,
unde s-a oprit trei zile între 26 și 28 iunie pentru a-și „repara armele” și a aștepta niște
ultime întăriri din Cumberland și Westmoreland.[15] La 30 iunie, el a sosit la garnizoana
regalistă de la Castelul Knaresborough, la 23 km nord-vest de York.
Despresurarea Yorkului[modificare | modificare sursă]
Aliații știau că Rupert se apropie și sperau că întăririle venite din Midlands sub comanda
lui Sir John Meldrum și a earlului de Denbigh ar putea înlătura amenințarea, dar au aflat
în scurt timp că forțele lor nu pot interveni la timp. [16] Armatele aliate din jurul Yorkului
erau despărțite între ele de râuri, iar dacă Rupert le-ar fi atacat liniile de asediu, ar fi
putut distruge armatele una câte una, fără ca celelalte să poată interveni. De aceea,
asediul a fost abandonat în noaptea de 30 iunie, iar parlamentariștii și-au concentrat
forțele lângă satul Hessay înainte de a ocupa poziții pe Marston Moor, unde au blocat
marșul direct al lui Rupert către York (de-a lungul vechiului drum roman denumit Ermine
Street, astăzi A59), și puteau ușor manevra spre stânga pentru a-l împiedica pe Rupert
să facă vreo mișcare spre sud prin Wetherby.[17]
În dimineața zilei de 1 iulie, unii călăreți regaliști au înaintat de la Knaresborough și au
apărut pe pârloagă, iar aliații s-au pregătit pentru bătălie. [18] Rupert însă efectuase un
marș lateral de 35 km către nord-est cu corpul principal, traversând râul
Ure la Boroughbridge și râul Swale la Thornton Bridge. Aceste două râuri se unesc și
formează râul Ouse, pe care Rupert îl plasase între el și armatele inamice. În aceeași
zi, forțele sale au învins dragonii earlului de Manchester, care fuseseră lăsați să
păzească un pod de vase peste Ouse în dreptul satului Poppleton la câțiva kilometri
nord de York.[19] Aceasta era singura trecere disponibilă aliaților în amonte de un alt pod
de vase de la Acaster Malbis 8 km sud de York, iar capturarea sa a împiedicat armatele
aliate să mai treacă râul Ouse și să-l atace pe Rupert.
Alți călăreți ai lui Rupert au sosit la York și au făcut joncțiunea cu garnizoana. Odată
Yorkul despresurat, Newcastle i-a trimis lui Rupert o scrisoare lingușitoare de bun venit
și de felicitare. Rupert a răspuns prin Goring, cerându-i lui Newcastle să vină cu forțele
sale în ajutorul lui Rupert în următoarea dimineață. [20]

Bătălia[modificare | modificare sursă]
Preludiu[modificare | modificare sursă]
Aflând că inamicul câștigase avantaj pozițional, comandanții aliați și-au discutat
opțiunile. Ei au hotărât să se retragă spre sud la Tadcaster și Cawood, unde își puteau
proteja liniile de aprovizionare de la Hull, și în același timp puteau bloca orice mișcare
spre sud a lui Rupert de oricare parte a Ouse-ului. [21] Pedestrașii, artileria și
echipamentele parlamentariștilor au pornit în dimineața de 2 iulie, lăsând cavaleria și
dragonii, conduși de Sir Thomas Fairfax, în ariergardă. Pe la ora 9 am, generalii aliați
au aflat că armata lui Rupert a traversat și a capturat podul de vase de la Poppleton, și
că înaintează către Marston Moor. Pedestrașii scoțieni și parlamentariști, dintre care
unii ajunseseră deja la Tadcaster, au fost chemați în grabă înapoi. [22]
Pe la prânz, lui Rupert i s-a alăturat la Marston Moor și Newcastle, însoțit de un corp de
"Gentleman Volunteers" călare. Rupert l-a salutat, spunându-i: „My Lord, mi-aș fi dorit
să fi sosit cu forțele dumitale mai devreme, dar sper că tot vom avea o zi glorioasă.”
Newcastle se opunea unei bătălii anticipate de ambele tabere. [23] El a sugerat că armata
aliată se va dizolva în cele din urmă și a sugerat să se aștepte sosirea unei forțe de
3.000 de oameni sub conducerea colonelulului Clavering și mai multe garnizoane
adunate, totalizând încă 2.000 de oameni. [24] Rupert era convins că scrisoarea regelui
(pe care nu i-a arătat-o lui Newcastle) era un ordin de a ataca și învinge inamicul
imediat.[25] Mai mult, Rupert dorea să compenseze inferioritatea numerică a regaliștilor
luând inamicul pe nepregătitte, și înainte ca întăririle parlamentariștilor să le crească
superioritatea.[23]
Soldații lui Newcastle din York însă refuzaseră să lupte dacă nu li se plătesc soldele
restante. Mai mulți lipseau, plecați să jefuiască pozițiile de asediu abandonate lângă
oraș.[23] Pedestrașii lui Rupert erau extenuați de marșul din ziua precedentă. De aceea,
Rupert nu a atacat, șansele sale de izbândă scăzând pe măsură ce timpul trecea și
scoțienii și parlamentarii se întorceau din marșul lor spre sud și ocupau pozițiile. Au avut
loc scurte canonade și ciocniri, dar niciuna din tabere nu a atacat.
Pe la ora 4:00 pm, contingentul de la York a sosit, cu mare întârziere, însoțit fiind de
generalul lui, Lord Eythin. Rupert și Eythin se cunoșteau și se displăceau. Ambii
luptaseră în bătălia de la Vlotho din 1638, când Rupert fusese luat prizonier, rămânând
în captivitate mai mulți ani. Rupert a dat atunci vina pe ezitarea lui Eythin, iar Eythin a
acuzat pripeala lui Rupert. La Moor, Eythin a criticat dispozițiile lui Rupert care urmau
să-i împingă prea aproape de inamic. El era îngrijorat că o movilă de pe terenul dintre
culmea pe care se adunaseră forțele aliate și valea dintre Long Marston și Tockwith
ascundea linia întâi a infanteriei aliate și o adăpostea de focul de artilerie, permițându-i
în schimb să atace brusc de la mică distanță.[26] Când Rupert a cerut fie să se atace, fie
să se retragă așa cum a sugerat Eythin, Eythin a declamat că este prea târziu pentru o
asemenea manevră.[27] Armata regalistă s-a pregătit să se cantoneze pentru noapte, în
apropierea armatelor aliate.
Desfășurarea trupelor[modificare | modificare sursă]
Scoțienii și parlamentariștii[modificare | modificare sursă]

Alexander Leslie, earl de Leven (1580–1661) – Leslie a comandat armatele covenantiste şi parlamentariste

Covenantiștii și parlamentariștii au ocupat dealul Marston, o culme joasă dar

proeminentă în întinsa vâlcea a Yorkului, între satele Long Marston și Tockwith. Ei
aveau avantajul altitudinii, dar lanurile de porumb care se întindeau între cele două sate
le stânjeneau desfășurarea.
La un moment dat, regaliștii au încercat să ocupe o crescătorie de iepuri aflată la vest
de lanurile de porumb de la care să poată executa foc de anfiladă către pozițiile
parlamentariste, dar au fost respinși și aripa stângă a cavaleriei parlamentariste a
ocupat ea poziția.[28] Aripa era comandată de generalul Oliver Cromwell. Primele două
linii constau din peste 3.000 de cavaleri din Eastern Association, inclusiv
regimentul Ironside al lui Cromwell. Ei au fost desfășurați în unsprezece divizii de trei
până la patru plutoane fiecare, 600 de muschetari fiind desfășurați ca planton între
acestea.[29] Utilizarea muschetarilor pentru a opri atacurile de cavalerie sau dragoni
fusese o practică frecventă în armata suedeză în timpul Războiului de Treizeci de Ani,
și fusese adoptată de ambele tabere la Marston Moor. [30][31] Nu se știe cine era la
comanda celei de a doua linii, dar colonelul Bartholomew Vermuyden era comisar
general al lui Manchester, secund al cavaleriei Eastern Association. Trei regimente de
cavalerie scoțiene, numărând 1000 de oameni pe ponei ușori formau o a treia linie în
ariergarda lui Cromwell, fiind conduși de Sir David Leslie. Cinci sute de dragoni scoțieni
conduși de colonelul Hugh Fraser au fost desfășurați în extremitatea stângă. [32]
Centrul, condus de trei generali, niciunul nefiind superior, era format din 14.000 de
pedestrași, cu 30–40 de piese de artilerie. Diferitele regimente fuseseră desfășurate în
grabă pe măsură ce reveneau pe câmpul de luptă și erau amestecate, [33] dar majoritatea
pedestrașilor lui Manchester conduși de generalul Lawrence Crawford se aflau pe
flancul stâng, iar cei ai Lordului Fairfax în mijloc. Două brigăzi scoțiene, avangarda
armatei lor, formau flancul drept al primei linii, în frunte cu generalul William Baillie. Linia
a doua era formată din două brigăzi scoțiene, conduse de generalul James Lumsden.
Liniile a treia și a patra, mai slabe, erau formate dintr-o parte a infanteriei lui Fairfax, o
singură brigadă de scoțieni și un regiment scoțian incomplet, împreună cu regimentul de
pedestrași al earlului de Manchester.
Flancul drept era comandat de Sir Thomas Fairfax, cu John Lambert ca secund. El
avea cel puțin 2.000 de călăreți din Yorkshire și Lancashire, desfășurați în nouă divizii,
precum și 600 de muschetari, cu trei regimente (numărând circa 1.000 de oameni) în
ariergardă.[34]
Regaliștii[modificare | modificare sursă]
Regaliștii au ocupat pârloaga din vale, în spatele unui șanț de scurgere pe care Rupert
l-a considerat a fi un obstacol eficient pentru o șarjă de cavalerie. Există unele dispute
privind cursul șanțului la vremea bătăliei. Unele relatări contemporane sugerează că el
nu exista în flancul drept al regaliștilor. Pe de altă parte, un plan cvasicontemporan al
dispunerii regaliștilor, realizat de inginerul lui Rupert, Bernard de Gomme, arată șanțul
în aliniamentul său actual.[26] Este în general acceptat că șanțul era cel puțin un obstacol
mai puțin semnificativ în partea dreaptă a regaliștilor.
Flancul stâng al regaliștilor era comandat de Lord Goring. El era format din 2.100 de
călăreți, în principal din cavaleria marchizului de Newcastle, „Northern Horse”, și 500 de
muschetari. Prima linie era comandată de Goring, iar a doua de Sir Charles Lucas.[35]
Centrul era comandat oficial de Eythin. O brigadă numărând 1.500 de oameni, din
regimentele de pedestrași ale lui Rupert și Byron. conduse de colonelul Robert Napier
din regimentul lui Byron[36] a fost desfășurat la șanț, la intersecția dintre flancul drept și
centru. În stânga lor, un grup de sacrificiu format din muschetari se aflau de-a lungul
șanțului. În spatele lor, prima linie era formată din restul unităților de infanterie din
armata lui Rupert, circa 7.000 de oameni, mai puțin detașamentul lui Napier, sub
comanda generalului Henry Tillier. Cei 3.000 de pedestrași din armata lui Newcastle
conduși de Francis Mackworth s-au aliniat în spatele liniei întâi din dreapta atunci când
au sosit, iar o brigadă de 600 de oameni din „Northern Horse” conduși de Sir William
Blakiston a fost desfășurată în spatele flancului stâng. În total, se aflau 14 tunuri de
teren desfășurate în centru.[35] S-a speculat că măcar unii dintre pedestrașii lui
Mackworth nu-și ocupaseră pozițiile la începutul bătăliei, lăsând partea dreaptă a
centrului regaliștilor ușor slăbită.[26]
Flancul drept era comandat de Lord Byron, cu 2.600 de călăreți și 500 de muschetari.
Linia a doua, ce cuprindea regimentul de cavalerie al prințului Rupert dar și câteva
regimente mai puțin experimentate, era condusă de Lord Molyneux, deși se pare că
experimentatul Sir John Hurry era secundul lui Byron.[37]
Spre deosebire de scoțieni și parlamentariști, Rupert și-a păstrat o rezervă de 600 de
călăreți, inclusiv trupele sale de elită Lifeguard of Horse, sub comanda sa personală.
Această rezervă s-a situat în spatele centrului. [35]
Evenimentele[modificare | modificare sursă]
Desfășurarea forțelor regaliste a fost prelungită de întârzierea garnizoanei din York, și
abia seara târziu regaliștii au ocupat toate pozițiile. O serie de averse de ploaie și
descurajarea lui Newcastle și Eythin l-au convins pe Rupert să-și amâne atacul până a
doua zi. Dinspre pozițiile armatei aliate, se auzeau intonări de psalmi. Când regaliștii au
rupt rândurile ca să ia cina, Leven a remarcat lipsa de pregătire a adversarilor săi și a
ordonat oamenilor lui să atace pe la ora 7:30 pm, chiar când deasupra pârloagei a
izbucnit o furtună.[38]
Pe flancul stâng al aliaților, cavalerii lui Cromwell au învins rapid aripa lui Byron. Deși
avea ordine să păstreze poziția și să se bazeze pe focul de muschete și cel din șanțuri
pentru a încetini și dezorienta un atac inamic, Byron a ordonat un contraatac pripit care
a dus la dezordine în rândul propriilor trupe și i-a încurcat pe muschetari și pe tunarii
atașați brigăzii lui Napier[39] care nu mai puteau trage fără teama de a nimeri în propria
cavalerie.[40] În ciocnirile ce au urmat, regimentele din prima linie a lui Byron au fost
puse pe fugă. Cromwell a fost rănit ușor la gât, după majoritatea relatărilor, de un
proiectil de pistol, și a plecat scurt timp de pe câmpul de luptă pentru a-și îngriji rana.
Observând eșecul de pe flanc, Rupert și-a condus rezerva spre dreapta, trimițând acolo
propriul său regiment de cavalerie și conducându-l într-un contraatac. [41] Un ofițer
parlamentarist scria:
„Divizia lui Cromwell a avut viață grea; au fost atacați de cei mai viteji oameni ai lui Rupert și din față și
din flanc; au stat în bătaia săbiilor destulă vreme lovindu-se unii pe alții; dar în sfârșit (fost-a voia
Domnului) el [Cromwell] i-a bătut, împrăștiindu-i în patru zări, ca pe praf. [42]”
—Scoutmaster-General Watson to Henry Overton, citat în Young, Marston Moor 1644'
Scoțienii lui Sir David Leslie au înclinat balanța în favoarea lui Cromwell. Dreapta și
rezerva lui Rupert s-au împrăștiat și el însuși a scăpat ca prin minune de la a fi luat
prizonier, ascunzându-se într-un ogor de fasole. [43]
În centru, pedestrimea lui Crawford, a Lordului Fairfax și mare parte din cea a lui Baillie
au reușit la început să treacă șanțul, capturând cel puțin trei piese de artilerie. În
dreapta, flancul lui Sir Thomas Fairfax nu a reușit la fel de multe. Sir Thomas Fairfax
scria mai târziu:
„Flancul nostru drept nu a avut așa succes, din pricina șanțurilor și tufărișurilor peste care trebuia să
trecem până la a ne întâlni cu Inamicul, care ne-au pus în dezordine: chiar și așa, am chemat un corp de
400 de călăreți. Dar din pricină că rândurile de călăreți, doar în aripa asta, erau întrerupte de grupuri de
muschetari, ceea ce ne-a făcut mult rău cu focul lor, am fost împins să-i atac. Am fost multă vreme în
luptă unii cu alții, dar cel puțin am izgonit o parte din flancul lor ... [eu] însumi m-am întors puțin, ca să
ajung la cei ce-i lăsasem în urmă. Dar inamicul care mai rămăsese, văzând dezordinea în care erau,
atacase și îi gonise înainte ca eu să ajung la ei.[44]”
—Sir Thomas Fairfax, citat în Young (1970)
Fairfax a scris că secundul lui, generalul Lambert, nu a putut ajunge la el, așa că a
atacat în altă parte. O punte, denumită astăzi Atterwith Lane, traversa șanțul pe flancul
lui și unele relatări sugerează că mai multe unități erau ținte facile pentru muschetarii
regaliști în timp ce înaintau pe ea doar patru câte patru. [45] Când un mic dig de lângă
șanț a fost eliminat în anii 1960, au fost găsite acolo câteva sute de proiectile de
muschetă.[26]
Când Goring a lansat un contraatac, parlamentariștii dezorganizați au fost împrăștiați,
dar o parte din cavaleria scoțiană din spatele lor a rezistat mai mult. [46] Mare parte din
flancul victorios al lui Goring fie s-a împrăștiat urmărind inamicul, fie a dat fuga să prade
proviziile aliaților, dar unii din ei, conduși de Sir Charles Lucas, au manevrat spre a
ataca flancul drept al infanteriei aliate. Între timp, câțiva pedestrași ai lui Newcastle au
contraatacat pedestrașii lui Lord Fairfax în centrul liniei aliate și le-au provocat confuzie.
Profitând de avantaj, brigada de călăreți a lui Blakiston (probabil susținută și de un grup
de „Gentleman Volunteers” conduși de însuși Newcastle) a șarjat în centru. Sub aceste
atacuri, în confuzie și în întuneric, peste jumătate din infanteria scoțiană și toată
infanteria lui Fairfax au fugit. Generalul scoțian Lumsden a declarat că „cei ce au fugit s-
au arătat tare nevrednici”.[47] Leven și Lord Fairfax au plecat și ei de pe câmpul de luptă,
crezând că totul este pierdut.[48] Manchester a rămas acolo, dar numai în fruntea
propriului său regiment de infanterie din ariergardă.
O singură brigadă scoțiană izolată care fusese în dreapta liniei întâi și formată din
regimentele earlului de Crawford-Lindsay și ale vicontelui de Maitland au stat în calea
lui Lucas, care a lansat trei șarje împotriva lor. În a treia șarjă, calul lui Lucas a murit, iar
el a fost luat prizonier.[48] În spatele lor, generalul Lumsden a reușit să rearanjeze parte
din centrul aliaților, cu două brigăzi scoțiene care rămăseseră. În spatele acestora,
regimentul earlului de Manchester a respins și a împrăștiat brigada de cavalerie
regalistă a lui Blakiston.[46]
În acest moment se întunecase cu totul, deși răsărea luna plină. Zona rurală din jur era
plină de fugari din ambele tabere. Un curier din Irlanda care îl căuta pe prințul Rupert a
scris:
„În astă oribilă stare am petrecut eu țara; aici am găsit un pâlc de scoțieni strigând plini de tânguire și jale,
de parcă îi cuprinsese ziua pierzaniei, de care nu știau încotro să fugă; și apoi m-am întâlnit cu un grup
de oșteni din care rămăseseră doar patru și un gornist; ici-colo câte un pedestraș fără pălărie, brâu,
sabie, sau orice altceva afară de limbă cu care să întrebe unde e următoarea garnizoană care (să grăiesc
adevărul) erau pline în câteva ceasuri cu fugarii din amândouă părțile, deși erau la depărtare de 20 sau
30 de mile de locul luptei.[49]”
—Mr. Arthur Trevor către marchizul de Ormonde, citat în Young (1970)
Cum nu mai era prezent niciun general de nicio parte, lupta s-ar fi încheiat nedecis, dar
călăreții disciplinați ai lui Cromwell s-au adunat în spatele flancului drept regalist. Sir
Thomas Fairfax, găsindu-se singur în mijlocul oamenilor lui Goring, și-a scos însemnele
(o batistă sau bucată de hârtie albă care îl identifica drept parlamentarist) de pe pălărie,
și și-a croit drum spre flancul lui Cromwell pentru a-l anunța de situația de pe flancul
drept aliat.[44] Cromwell era acum în fruntea cavaleriei sale, scoțienii lui Leslie încă
susținându-l și cu pedestrașii lui Crawford pe flancul drept, pe partea cealaltă a
câmpului de bătălie, atacând cavaleria lui Goring.
În acest moment, soldații lui Goring erau obosiți și dezorganizați, și mai mulți ofițeri
fuseseră luați prizonieri.[50] Cu toate acestea, ei au coborât dealul de la proviziile
parlamentariștilor pentru a ocupa cam aceeași poziție pe care o deținuse cavaleria lui
Sir Thomas Fairfax la începutul luptei, despre care majoritatea relatărilor contemporane
afirmă că era una dezavantajoasă.[51] Când a atacat Cromwell, soldații lui Goring, în
inferioritate numerică, au fost goniți de pe câmpul de luptă.
Aliații victorioși s-au întors acum împotriva restului centrului regaliștilor, punând pe fugă
mai multe unități și ucigând numeroși fugari. În sfârșit, o parte din pedestrașii lui
Newcastle, „Whitecoats”, s-au adunat pentru o ultimă apărare într-o incintă mărginită de
un șanț. S-a sugerat că aceasta ar fi fost White Sike Close, în spatele poziției inițiale a
regaliștilor, dar cel mai probabil este vorba de Fox Covert, de la nord de Long Marston,
1,6 km pe calea de retragere către York.[26] Whitecoats au refuzat să se predea și au
respins șarjele constante de cavalerie, până când au fost aduși pedestrași și dragoni să
le rupă rândurile. Ultimii 30 de supraviețuitori s-au predat. [52]
Victime[modificare | modificare sursă]
Aproximativ 4.000 de soldați regaliști au murit, mulți în ultima apărare făcută de
„Whitecoats”, și 1.500 au căzut prizonieri, printre care și Charles Lucas și general-
maiorul Henry Tillier. regaliștii și-au pierdut toate tunurile, multe sute de arme și mai
multe stindarde căzând și ele în mâinile aliaților. Depeșa generalilor aliați, precum și
alte surse parlamentariste, sugerează că din tabăra lor au murit 300 de soldați. [53]
Unul dintre cei răniți mortal din rândurile parlamentariștilor a fost fratele lui Sir Thomas
Fairfax, Charles.[44] Un altul a fost nepotul lui Cromwell, Valentine Walton, locit de o
ghiulea la începutul zilei. Cromwell era prezent la moartea lui, și a scris o celebră
scrisoare adresată cumnatului său, tatăl soldatului, și el pe nume Valentine Walton, în
care a descris pe scurt bătălia și l-a informat pe acesta de moartea fiului său și de
ultimele sale cuvinte.[54]

Urmări[modificare | modificare sursă]

Oliver Cromwell la bătălia de la Marston Moor (1599–1658). Reputaţia de comandant de cavalerie a lui

Cromwell a fost cimentată prin victoria de la Marston Moor.

Noaptea târziu, generalii regaliști au ajuns la York, împreună cu numeroși soldați

împrăștiați. Guvernatorul Yorkului, Sir Thomas Glemham, i-a lăsat să intre doar pe cei
ce făceau parte din garnizoană (adică doar câțiva ofițeri care participaseră la luptă ca
voluntari), de teamă că parlamentariștii ar putea pătrunde în oraș pe urmele regaliștilor.
Numeroși fugari, unii răniți, umpluseră străzile din afara zidului cetății lângă Micklegate
Bar, poarta orașului.
Newcastle, văzându-și forțele frânte și după ce își cheltuise întreaga avere pentru
cauza regalistă, a hotărât că nu poate îndura „râsul curții”. El a plecat la Scarborough la
3 iulie și apoi s-a exilat la Hamburg, împreună cu Eythin și cu mulți dintre ofițerii săi.
[43]
 La două zile după bătălie, Rupert a adunat 5.000 de călăreți și câteva sute de
infanteriști cărora le-a dat din caii rămași liberi. El considera că, decât să încerce să
recâștige avantajul regalist în nord, mai degrabă trebuie să se întoarcă în sud și să i se
alăture regelui. Plecând din York prin Monk Bar în partea de nord-est, a traversat înapoi
Peninii, ocolind pe la Richmond ca să nu fie prins. Goring, care-l însoțise până atunci, a
plecat spre Scoția pentru a-i ajuta pe regaliștii de acolo, conduși de Montrose. Odată cu
plecarea lui Newcastle și a lui Rupert, regaliștii au abandonat practic nordul.
Aliații victorioși s-au regrupat, deși prea încept pentru a-l intercepta pe Rupert la
plecarea din York. Leven fugise la Leeds, la circa 32 km de câmpul de luptă, și a aflat
cu mare surpriză vestea victoriei. Odată ce armata aliată a fost readunată, ei au reluat
asediul Yorkului. În urma acordului că soldații scoțieni nu vor fi cantonați în oraș,
garnizoana a capitulat condiționat la 16 iulie. [55] Armata aliată s-a împrăștiat și ea în
scurt timp. Leven și-a dus soldații în nord să asedieze orașele Newcastle upon Tyne
și Carlisle, în vreme ce armata lui Manchester s-a întors la to Lincolnshire și de acolo, în
cele din urmă, în sudul Angliei.[43]
În următoarele câteva luni, scoțienii și parlamentariștii au eliminat restul garnizoanelor
regaliste din nordul Angliei. Cavaleria regalistă din zonă, „Northern Horse”, a continuat
să lupte pentru regele Carol sub comanda lui Sir Marmaduke Langdale, și a efectuat
chiar câteva raiduri rapide dinspre sud pentru a ajuta garnizoanele regaliste din sudul
Yorkshire-ului, dar a devenit din ce în ce mai indisciplinată, ceea ce a dus la
îndepărtarea multor simpatizanți ai cauzei regaliste. [56]
Înfrângerea de la Marston Moor a fost o grea lovitură dată cauzei regaliste. Prințul
Rupert fusese învins decisiv pentru prima oară în război și și-a pierdut reputația de
invincibil. A fost grav afectat de înfrângere și a păstrat lângă el toată viața depeșa
regelui.[55] El a mai suferit o altă lovitură prin moartea în bătălie a câinelui său „Boye”,
însoțitor constant în timpul campaniilor. Propaganda parlamentaristă a profitat de
aceasta, scriind despre Boye ca și despre un familiar al Diavolului.[57]
În schimb, aici s-a cimentat reputația de comandant de cavalerie a lui Oliver Cromwell.
Disciplina pe care o instituise în rândurile armatei sale și calitățile sale pe câmpul de
luptă au fost cruciale pentru victorie, iar meritele i-au fost recunoscute. Cromwell avea
mai târziu să declare că Marston Moor a fost „o victorie absolută obținută prin
binecuvântarea lui Dumnezeu”.[58] Din acest moment, el a început să exercite o influență
crescândă atât în Camera Comunelor, cât și în armatele parlamentariste de pe câmpul
de luptă.[58]