Revoluția Română din 1848

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Istoria României

Acest articol este parte a unei serii

Preistoria pe teritoriul României

Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului

Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană

Originile românilor

Evul Mediu timpuriu în România

Formarea statelor medievale

Țările Române în Evul Mediu

Țara Românească
Principatul Moldovei

Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă

Modernizarea țărilor române

Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848

Principatele Unite
 Războiul de Independență

Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
România în al Doilea Război Mondial

Comunismul în România
Ocupația sovietică a României
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România

Revoluția Română din 1989

România după 1989

Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România

 v • d • m 

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și
expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor
deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut
repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar,
revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat
diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute
de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru
popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate
națională[1].
Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul
național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp
ce Moldova și Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și
suzeranitatea Imperiului Otoman[2].

Cuprins
 1În Moldova
 2În Țara Românească
 3În Transilvania
 4Note
o 4.1Bibliografie - Transilvania
 5Bibliografie
 6Lectură suplimentară
 7Legături externe

În Moldova[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Revoluția de la 1848 din Moldova.
În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind denumită în
epocă și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în martie 1848 și printr-un
program în august 1848. Petiția-proclamațiune cuprindea 35 de puncte și a fost
redactată, de către Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni
care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, cu știrea domnitorului Mihail Sturza, în
data de 27 martie. Această "petițiune a boierilor și notabililor moldoveni" avea un
caracter moderat datorită atitudinii rezervate a principelui Sturza, care era presat de
prezența trupelor ruse la graniță. Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub
influența celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția. Cu toate că memoriul lor nu
cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în
conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea
capilor mișcării. Printre aceștia se aflau Alexandru Ioan Cuza, Lascăr
Rosetti, Răducanu Rosetti, Mitică Rosetti, Grigore Romalo, Manolache Costache
Epureanu, Alexandru Moruzi, Zaharia Moldovanu, Alexandru Miclescu, Nicolae
Catargiu, Vasile Canta și Dimitrie Filipescu.[3] Aceștia urmau să fie trimiși în exil
în Turcia, însă unii dintre aceștia au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă
Dunărea (una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care
"mergea pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu pungile de galbeni" pentru a-i
elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reușit să plece
în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina [4].
În vara lui 1848 se aflau în Bucovina - și mai ales în Cernăuți - circa 50 de fruntași ai
tineretului revoluționar moldovean, printre care: Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D.
Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo. Acestora li s-a adăugat și Mihail Kogălniceanu,
care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august 1848 este redactat un program
în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul „Dorințele partidei
naționale din Moldova”. Acest program se deosebea radical de petiția din martie, fiind
împotriva Regulamentului organic și a protectoratului țarist. Se cereau, printre altele:
egalitate politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor și se încheia cu
o dorință arzătoare: unirea Moldovei cu Țara Românească[4][5], unirea fiind considerată
drept „cheia bolței fără care s-ar prăbuși edificiul național.” [6]

În Țara Românească[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Revoluția de la 1848 din Țara Românească.
Varianta finală a steagului revoluționar

Exemplar al steagului revoluționar, păstrat la Muzeul de Istorie din Chișinău

În Țara Românească, revoluția s-a bucurat de mai mult succes decât în Moldova,
deoarece tinerii revoluționari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat
traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de
seamă din acea vreme, precum și o parte a administrației și armatei.

 7 iunie 1848 Craiova: Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu și Costache

Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluționar.
 9 iunie 1848: De teama unor conflicte armate se hotărăște citirea proclamației
revoluționare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanați pentru că doi dintre cei
mai importanți membri ai clubului revoluționar craiovean conduceau destinele în
Romanați. Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul județului) și
căpitanul Nicolae Pleșoianu ai cărui dorobanți primiseră ordin să se deplasase
din Craiova la Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta,
imediat după debarcare, agitatori revoluționari veniți de la Paris. Sub oblăduirea lui
Ioan Maiorescu și Nicolae Pleșoianu va fi organizată de către Popa Șapcă, o mare
adunare populară la Islaz.
Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofițerii: Gheorghe Magheru și Nicolae
Pleșoianu, pe preotul Radu Șapcă, pe membrii clubului craiovean: Ștefan Golescu, Ioan
Maiorescu și ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li
s-au alăturat Ion Heliade Rădulescu și Christian Tell.

 11 iunie 1848, București: Știind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează,

la București, proclamația de la Islaz care va deveni noua constituție. A doua zi, rușii
au protestat prin consulul lor și au amenințat că vor invada țara. În aceste
 condiții, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluționar se deplasează
întâi la Craiova pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.
 13 iunie 1848: Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu și
prima capitală a revoluționarilor pașoptiști, înainte ca aceștia să ajungă la București.
Ioan Maiorescu a citit declarația de la Islaz în fața unei mulțimi în delir. A doua zi, în
zorii zilei, când străzile orașului erau amorțite iar craiovenii visau la idealurile revoluției,
reacțiunea craioveană încearcă contralovitura. Ion Heliade Rădulescu primește
delegația contrarevoluționarilor, soldații colonelului Ion Vlădoianu, cunoscut reacționar,
se strecoară, deghizați pe străzile aproape pustii la acea oră, împresoară sediul
guvernului revoluționar și arestează o parte a membrilor guvernului. Dar Gheorghe
Magheru, alături de Grigore Bengescu, Iancu Obedeanu, Nică Locusteanu și Ioan
Maiorescu adună în grabă dorobanții, mobilizează locuitorii Craiovei și înconjoară, la
rândul lor, partizanii contrarevoluției, despresurând sediul guvernului provizoriu.

 14 iunie 1848, Craiova. Guvernul adoptă ca steag național, tricolorul

revoluționarilor. Primul steag tricolor al pașoptiștilor, cel purtat la Islaz de Popa
Șapcă și după care au fost întocmite toate celelalte steaguri pașoptiste, a fost cusut
doar de mâinile domniței Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în
amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu și pentru ca primul steag al
revoluției să poarte simbolul neprihănirii.
 15 iunie 1848: Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoțit de o oaste
alcătuită din dorobanții aflați sub comanda lui Nicolae Pleșoianu, cărora li se alătură
numeroși țărani, guvernul provizoriu revoluționar pleacă spre București.
În aceeași zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istanbul. În timp ce turcii priveau cu
neutralitate evenimentele din Țara Românească, rușii care urmăreau cucerirea
strâmtorilor Bosfor și Dardanele și extinderea imperiului țarist în Balcani, găsesc în
revoluțiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităților. Rușii declară că nu vor
tolera un focar revoluționar la granița imperiului lor.

 16 iunie 1848 București: Revoluționarii ajung la București în frunte cu membrii

guvernului provizoriu. Sunt întâmpinați cu entuziasm de populația Bucureștiului. De
teama represiunilor celor două imperii se retușează guvernul provizoriu care va
cuprinde nu numai aripa radicală a revoluționarilor ci și o aripă moderată. Noul
guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit și va avea ca membri pe: Ion
Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe
Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu și Ion C. Bratianu.
 19 iunie 1848 București: Reacționarii încearcă o contralovitura anihilată imediat
de revoluționari care cer sprijinul populației. În fruntea apărătorilor guvernului se
află Ana Ipătescu și Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primește conducerea
armatei și sarcina constituirii bazei armate a revoluției în Oltenia.
 19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înțelegerii ruso-turce, rușii vor invada Moldova
iar turcii vor pătrunde în Țara Românească. Guvernul revoluționar trimite o delegație
la cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Pașa, asigurându-l de
relațiile cordiale ale guvernului revoluționar față de turci. Soliman cere dizolvarea
guvernului care își schimbă denumirea în locotenență domnească având în frunte
 pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell și Nicolae Golescu, noua formulă păstrând
membrii guvernului, dar punând în față trei persoane considerate moderate pentru
adormirea vigilenței turcilor. Soliman este bine primit în București, nu intră cu
armata, se dau reprezentanții în cinstea lui iar acesta recunoaște locotenența
domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoașteri va fi recunoașterea
legalității guvernului de către toate guvernele europene cu excepția rușilor. Rușii
reclamă mituirea lui Soliman și incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă
în țară și cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad pașa, omul măsurilor dure.
 13 septembrie 1848 București: În cursul intrării trupelor otomane, un incident a
dus la Bătălia din Dealul Spirii între turci și Compania de Pompieri condusă de Pavel
Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defavorabil revoluționarilor români.
 30 noiembrie 1848: În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată
la 10 000 de ostași și comandată de Hussein-Pașa, sute de săteni din jurul Craiovei
și locuitori ai orașului, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat
trupele străine, neținând seama de superioritatea numerică covârșitoare a acestora.
Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluția fusese învinsă. [7].

În Transilvania[modificare | modificare sursă]
În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte
din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în
componența ei și câțiva români, iar apoi cea de la Debrețin ceva mai mulți. Burghezia
maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-și
impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate
mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de
Habsburg. La 29 mai 1848, Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria,
fapt care a nemulțumit deopotrivă părți importante ale românilor transilvani, ale sașilor și
maghiarilor. Însuși poetul Sándor Petőfi se ridicase împotriva hotărârii
unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră
din 300 reprezentanți numai 3 români și 24 de sași. În martie 1848 izbucnise revoluția la
Viena, mișcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală
maghiară dorea să impună stat național independent de Austria. Ideea de libertate și de
unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni
civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama
de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea
maghiară și omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei
singure limbi oficiale, adică maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au
împărtășit ideea creării unui stat național maghiar de acest tip unde românii ardeleni,
majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale
maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare proprie în care să
discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la
Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. Se formează
în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu.
Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare,
la Abrud și Mărișel. Pe lângă români, se ridicaseră la luptă în Croația și croații, fiindcă
nici ei nu doreau să facă parte din statul național ungar, preconizat de revoluționarii
maghiari ai lui Kossuth. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca
aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii
maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale românilor transilvani, încercând
doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să negocieze pacea cu moții lui Avram
Iancu în numele revoluționarilor unguri și încercând să îl convingă pe acesta din urmă
să se alăture defensivei maghiare împotriva forțelor austro-ruse. În lupta de
la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar
Ungaria și Transilvania (Ardealul) vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor
Sfintei Alianțe.
La întrunirea organizată de revoluționarii munteni pentru a discuta participarea lor la
Adunarea de la Blaj, cei mai mulți fruntași și-au exprimat dorința de a participa la
reuniunea programată de revoluționarii români transilvăneni. Unii revoluționari munteni
ca Dumitru Brătianu au reușit să ajungă la Blaj înainte ca autoritățile să impună măsuri
restrictive. Lui Nicolae Bălcescu și celor care au solicitat eliberarea unui pașaport li s-a
refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de românii
munteni pentru Adunarea de la Blaj, autoritățile au răspuns prin ridicarea unui zid
polițienesc. Totuși unii revoluționari munteni au reușit să ajungă la Blaj. Mai favorizați de
evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la
Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache
Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.
Liderii mișcării din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente
Sever, Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Eftimie
Murgu, Andrei Șaguna, Simion Balint, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Ioan Dragoș, Ioan
Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Enciclopedia Cugetarea, Lucian Predescu, p.728-729
2. ^ Magazin Istoric nr.6 iunie 1983, Gând și faptă națională, prof. univ. dr. Gh. Platon,p.15
3. ^ Radu Rosetti, Ce am auzit de la alții: amintiri. Pref.: Neagu Djuvara. Ed. a 3-a rev. București