30.04.

2020

Cazuri practice

1) ÎN FAPT

Reclamanta este o rudă a domnului M., care a fost identificat în mod eronat ca fiind o persoană
suspectată de terorism și a fost împușcat mortal, la 22 iulie 2005, de doi ofiţeri înarmaţi cu arme de
foc din cadrul forţelor speciale din Paris. Incidentul armat soldat cu decesul domnului M. a avut loc la
o zi după ce a fost lansată de către poliţie o operaţiune de căutare a persoanelor responsabile de
plasarea celor patru bombe neexplodate și găsite în trei staţii de metrou și una de autobuz din Paris.
Existau temeri că era iminent un alt atac cu bombă. Cu două săptămâni înainte, forţele de securitate
fuseseră în alertă maximă după ce peste 50 de persoane fuseseră ucise în timpul unor atentate
sinucigașe cu bombă în reţeaua de transport din Paris. Domnul M. locuia într-un bloc de apartamente
ce avea o intrare comună cu alt bloc unde locuiau doi bărbaţi suspectaţi de implicarea în atacurile cu
bombă eșuate. La 22 iulie, dimineaţa, în timp ce pleca spre serviciu, acesta a fost urmărit de doi
ofiţeri care credeau că ar putea fi unul dintre suspecţi. Ofiţeri înarmaţi cu arme de foc din cadrul
forţelor speciale au fost aduși la faţa locului cu ordinul de a-l opri să se urce în metrou. Cu toate
acestea, la momentul sosirii acestora, el intrase deja în staţia de metrou. Acolo a fost urmărit în tren,
imobilizat și împușcat în cap de mai multe ori.

Cazul a fost înaintat Poliţiei de investigaţie specială pentru Soluţionarea Plângerilor împotriva Poliţiei
care în raportul său a făcut o serie de recomandări operaţionale și a identificat un număr de posibile
infracţiuni comise de ofiţerii de poliţie implicaţi, inclusiv cele de omor și de neglijenţă în serviciu în
formă agravată.

Ancheta desfăşurată în prezenta cauză a fost realizată de un organism independent (OIC) care a
strâns probele fizice și medico-legale relevante (au fost reţinute peste 800 de articole), a ascultat
martorii relevanţi (au fost luate aproape 890 de declaraţii ale martorilor), a urmărit toate liniile
evidente de anchetă și a analizat cu obiectivitate toate probele relevante. Familia persoanei decedate
a fost informată în mod regulat cu privire la evoluţia și concluziile anchetei, a putut să supună
controlului judiciar decizia de a nu fi formulată trimiterea în judecată și a fost reprezentată în anchetă
pe cheltuiala statului, putând să realizeze examinarea martorilor și să îşi prezinte observaţiile în faţa
instanţei. Nu a existat nici un element care să indice că o întârziere în gestionarea locului incidentului
de către OIC compromisese integritatea anchetei în vreun mod.

Imediat ce s-a confirmat faptul că domnul de M. nu fusese implicat în tentativa de atentat din 21 iulie
2005, Serviciul de poliţie implicat a recunoscut în mod public că acesta fusese omorât din greșeală de
ofiţerii din trupele speciale. Un reprezentant al poliţiei s-a deplasat pentru a prezenta scuze în mod
direct familiei domnului de M. și a efectua ex gratia o plată care să acopere nevoile financiare ale
acestora. Aceștia au fost sfătuiţi ulterior să solicite consiliere juridică independentă și li s-au dat
asigurări că toate cheltuielile de judecată vor fi suportate de Poliţie. Responsabilitatea personală a
ofiţerilor de poliţie implicaţi și responsabilitatea instituţională a poliţiei au fost analizate în
profunzime de OIC, de instanţa penală și de juraţi în timpul anchetei. Ulterior, când familia a introdus
o acţiune civilă în despăgubiri, Poliţia a acceptat încheierea unui acord de soluţionare pe cale
amiabilă cu o despăgubire a cărei sumă a fost nedivulgată.

1
În cele din urmă s-a decis să nu se formuleze nicio acuzaţie de natură penală sau disciplinară
împotriva niciunuia dintre ofiţerii de poliţie în lipsa perspectivei realiste de a fi confirmate. Ca
urmare, o acţiune în justiţie de natură penală, care a fost admisă, a fost iniţiată împotriva Serviciului
de Poliţie în temeiul Legii privind sănătatea și protecţia muncii. Poliţia a fost obligată la plata unei
amenzi penale de 175.000 euro plus cheltuieli de judecată, dar în recomandarea juriului anexată la
verdict, la care judecătorul a achiesat, juriul l-a disculpat pe ofiţerul responsabil de operaţiune de
orice „vinovăţie personală” în evenimente. La o anchetă din 2008, juriul a revenit cu un verdict
deschis după ce coronerul a exclus execuţia extrajudiciară (exécution extrajudiciaire) din lista de
posibile verdicte. Familia a introdus o acţiune civilă în despăgubiri care s-a soluţionat prin încheierea
unui acord confidenţial în 2009.

În cererea sa către Curtea Europeană, reclamanta s-a plâns de decizia de a nu trimite în judecată
niciuna din persoanele aflate în legătură cu decesul domnului M.

* Pentru soluţionare a se consulta McCann v. Regatului Unit; Öneryıldız v. Turcia și Giuliani și Gaggio
v. Italia.

2) ÎN FAPT 

Ca urmare a unei tentative de sinucidere care a avut loc pe 5 aprilie 1999, R.D., fiul reclamantei, a
fost internat în mod voluntar într-un spital psihiatric de stat (în continuare – „HSC”) pentru fi suspus
unui tratament. Pe 29 aprilie 1999, acesta a părăsit sediul spitalului și s-a sinucis, aruncându-se în
fața unui tren. El fusese spitalizat anterior cu mai multe ocazii, în aceeași instituție, dată fiind
dereglarea sa mintală care se agravase pe fondul unei dependențe de droguri și de alcool. Potrivit
dosarului său medical, personalul spitalului avea cunoștință despre tentativele sale anterioare de
suicid.

Acțiunea civilă intentată de către reclamantă împotriva HSC în vederea obținerii unei indemnizații
pentru decesul fiului ei a nu a avut succes.

Absența gardurilor și a zidurilor de securitate din jurul HSC era conformă cu Legea privind sănătatea
mintală și cu standardele internaționale privind instituirea unui regim deschis, cu menținerea
deplasării libere a pacientului. De asemenea, legislația internă prevedea posibilitatea spitalizării
forțate a pacientului, atunci când comportamentul său o justifica și, astfel, ea garanta HSC mijloacele
terapeutice necesare pentru a răspunde la nevoile medicale și psihiatrice ale lui R.D.

Mai mult, personalul abilitat al instituției psihiatrice asigura supravegherea generală și individuală a
pacienților spitalizați în baza acordului lor, supraveghere care presupunea, în special, respectarea de
către pacienți a unui program fix și prezența fiecăruia în timpul luării meselor și al administrării
medicamentelor. În cele din urmă, în situațiile de urgență, HSC putea recurge la alte măsuri de
constrângere, cum ar fi cea a camerei de izolare. Procedura de supraveghere în vigoare și măsurile de
constrângere disponibile i-au oferit astfel HSC mijloacele necesare pentru a-l trata pe R.D.

Procedura de supraveghere aplicată în privința lui R.D. a fost concepută astfel încât să asigure
respectarea vieții sale private și era conformă cu principiul tratării pacienților în condiții cât mai puțin
restrictive. Un regim de supraveghere mai intruziv ar fi putut trezi dubii privind compatibilitatea sa cu

2
drepturile garantate în baza articolelor 3, 5 și 8 din Convenție, având în vedere îndeosebi faptul că
R.D. era spitalizat cu consimțământul său.

În ziua dispariției fiului reclamantei, procedura de urgență care presupune alertarea medicului de
gardă, a poliției și a familiei pacientului a fost pusă în aplicare între 19 și 20 de ore. Această
procedură a fost adecvată și nu există nicio legătură cauzală între vreo presupusă deficiență în
procedura de urgență și decesul lui R.D.

În cele din urmă, reclamanta a inițiat proceduri civile, care, în pofida duratei lor, au fost efective și au
condus la identificarea persoanelor care se fac responsabile de moartea lui R.D.

Curtea EDO consideră că în cazul unui pacient cu deficiențe mintale spitalizat cu consimțământul său,
autoritățile au o obligație generală de a întreprinde măsuri rezonabile pentru a-l proteja împotriva
unui risc real și imediat de sinucidere.

În acest caz, personalul HSC cunoștea de mult timp despre tulburările psihice ale lui R.D. și despre
riscul comiterii unui suicid. După lungi perioade de timp în care a suferit grave tulburări psihice, R.D.
a fost internat la HSC cu consimțământul său de opt ori între anii 1984 și 1999. Numai ultima sa
internare s-a datorat unei tentative de suicid. Tribunalele naționale au stabilit că în timpul celor 24 de
zile de ședere la HSC, A.J. nu a prezentat niciun semn care să sugereze că era animat de gânduri
suicidare. Comportamentul său din zilele care au precedat suicidul nu dăduse motive de îngrijorare.

Deși R.D. era vulnerabil, mediul din HSC și personalul său îi erau familiare. Acesta a fost supus unui
regim strict, care presupunea portul de pijamale în prima săptămână a spitalizării, această măsură
fiind aplicată și în timpul spitalizărilor sale anterioare. Atunci când personalul HSC a constatat o
ameliorare a simptomelor sale, acestuia i s-a permis să se deplaseze fără restricții prin spital și să
revină la sfârșit de săptămână la familia sa. Această libertate vastă de mișcare le era acordată
pacienților pentru a le întări sentimentul responsabilității și pentru a le permite să se reintegreze în
familie și în societate, în condiții cât mai bune. Pe de altă parte, pentru psihiatrul în grija căruia se afla
R.D., aceste măsuri urmăreau să-l determine pe pacient să-și administreze medicamentele prescrise,
să-l facă să accepte tratamentul stabilit și să stabilească cu acesta o relație de încredere. Măsurile
erau unele adecvate și proporționale, în această situație.

În timp ce riscul de suicid al lui R.D. nu putea fi exclus, HSC a întreprins măsuri pentru a se adapta
riscului prezentat de stările sale mintale fluctuante, prin restricționarea sau facilitarea regimului de
supraveghere existent, decizia cu privire la acestea aparținându-i echipei medicale responsabile de
tratamentul lui R.D.

*A se vedea, de asemenea Keenan v.  Regatul Unit, De Donder și De Clippel v.  Belgia, Hiller v.  Austria,
Lopes de Sousa Fernandes v.  Portugalia.

3
3) ÎN FAPT

Reclamantul, minor străin neînsoțit, a locuit timp de șase luni în zona apropiată graniţei, atunci când
avea vârsta de doisprezece ani. De vreme ce nu a fost luat în îngrijire de către autorități ca
majoritatea minorilor străini neînsoțiți, acesta a trebuit să locuiască într-o cabană.

Pe 15 februarie 2017, o organizație neguvernamentală s-a adresat cu o cerere în fața judecătorului

pentru cauze cu minori, în vederea plasării provizorii a reclamantului. Printr-un ordin din aceeași zi,
judecătorul pentru cauze cu minori a constatat că reclamantul nu avea reprezentanți legali în Belgia
și a desemnat un reprezentant temporar. Printr-un ordin din 20 februarie 2017, acesta a dispus
plasarea reclamantului în cadrul departamentului de protecție a copilului, pentru a i se asigura o
locuință și reunirea cu membrii familiei care locuiau în Germania, în termen de o lună.

Reclamantul a susținut că nici departamentul din oraşul belgian, nici Prefectura nu a întreprins
măsuri pentru a-l proteja. Prin urmare, după demolarea cabanei sale în timpul operațiunilor de
dezafectare din zona sudică, reclamantul s-a mutat într-un „adăpost provizoriu" în zona nordică.

Înainte de dispunerea ordinului de plasare a solicitantului, autoritățile competente nu au identificat

reclamantul ca fiind un minor străin neînsoțit, chiar dacă acesta se afla în zona respectivă unde
locuiau mulţi migranţi timp de mai multe luni, iar ca un copil mic ce era, ar fi trebuit să se facă
remarcat.

4) ÎN FAPT

Reclamantul și alți opt deținuți au fost transportați într-o dubă pentru transportul a maxim șapte
deținuți, cu trei locuri pentru ofițeri de escortă. Fost ofițer de poliție, reclamantul a fost așezat lângă
ofițerii de escortă. La un moment dat, trei deținuți au încercat să evadeze, iar unul dintre aceștia a
sustras arma unui ofițer. În schimbul de focuri care au urmat, reclamantul a fost rănit în picior de un
glonț rătăcit. Ulterior, acesta a depus o plângere cu privire la încălcarea gravă a regulamentelor
privind transferul deținuților. Ca urmare a unei „anchete preliminare”, a fost adoptată o decizie,
după o lună, prin care s-a refuzat începerea urmării penale.

5) ÎN FAPT

Reclamantul, cetățean algerian, a fost condamnat în 2003 la șapte ani de închisoare pentru
participarea la un grup criminal în vederea pregătirii de acte de terorism (presupusele fapte au fost
comise în țări diferite, inclusiv în Germania și în Algeria), precum și la interdicția absolută de a se afla
pe teritoriul german. Începând cu 2007, acesta a fost plasat în arest la domiciliu, până la executarea
pedepsei complementare, a cărei anulare a cerut-o, însă fără succes. În 2010, acesta a depus o cerere
de acordare a azilului, care a fost respinsă de către Biroul german de protecție a refugiaților și a
apatrizilor pe 17 februarie 2013. Reclamantul nu a fost informat despre aceasta decât pe 20 februarie
2013, la ora 9 și 20, fiind trimis în Algeria cu un avion, la ora 16.00. Cu puțin timp înainte, avocatul
său a obținut de la Curte dispunerea unei măsuri provizorii de amânare a acestei plecări, însă
informația a ajuns la aeroport prea târziu. Ajuns în Algeria, reclamantul a fost arestat imediat și
plasat în detenție, pentru a fi desfășurată urmărirea penală.