A v e n t u r i l e l u i Pi nocch i o

★ ★ ★
★ ★

★
povestile
, ★

bunicii

povestile
]a Ro[ie
Scufi Pove[ti cu p
rin]ese [i piti
ci
★ ★

,
★
[`reasa
Cenu
★

bunicii
rmecat
Am narul fe
★
★
i de Tolstoi
Povestir
a-Z`pada [i cei [ap
★
Al b`-c te pitici
★ sa din P`durea Adormit`
r u moa
★ ★
F

★
★ ★ ★
★
 Redactor: Iulia Militaru
DTP: Nicolae Poant`

Traducere de Cristina Patricia Gheorghe

Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României

Pove[tile bunicii / Charles Perrault, Carlo Collodi, Jacob Grimm, ...;

trad.: Cristina Patricia Gheorghe. – Bucure[ti : Art, 2007
ISBN 978-973-124-164-7

I. Perrault, Charles
II. Collodi, Carlo
III. Grimm, Jacob
IV. Gheorghe, Cristina Patricia (trad.)

82-93-32=135.1

© Edizioni Larus
© Grupul Editorial ART, 2007, pentru prezenta edi]ie
Pove[tile
bunicii
Scufi]a ro[ie

Aventurile lui Pinocchio

Frumoasa din p`durea adormit~

Amnarul fermecat

Cenu[`reasa

Povestiri de Tolstoi

Alb`-ca-Z`pada [i cei [apte pitici

Pove[ti cu prin]ese [i pitici

Scufi]a
ro[ie
C HARLES PERRAULT

I LUSTRA]II DE
S EVERINO BARALDI
 A fost odat` ca niciodat` o
feti]`, cea mai frumoas` [i mai dr`g`la[`
din câte s-au pomenit vreodat`. Toat` lumea
îi spunea Scufi]a Ro[ie, deoarece purta
întotdeauna pe cap, fie var`, fie iarn`, o
bone]ic` din stof` purpurie. Scufi]a Ro[ie
tr`ia împreun` cu mama ei într-un s`tuc
lini[tit [i fericit. C`su]a în care locuiau,
c`su]` alb`, cu acoperi[ ro[u, se afla într-o
paji[te, în apropierea unui râu.
Când animalele veneau s` se adape, copila
se juca [i alerga împreun` cu ele.

8
9
 S cufi]a Ro[ie avea [i o bunicu]`, b`trânic`
blând`, cu p`rul c`runt, ce locuia la marginea p`durii, într-o
cas` plin` de flori. Atât mama, cât [i bunica o iubeau nespus
pe aceast` feti]` zglobie, lipsit` de griji, dar câteodat` pu]in
cam pozna[`.
Deseori, Scufi]a Ro[ie se ducea în vizit` la b`trân`,
str`b`tând drumul ce traversa ]inutul. Prin p`dure mai trecea
o c`rare, îns` nu te aflai în siguran]` acolo decât atunci când
veneau p`durarii s` taie lemne. Numai a[a, animalele
s`lbatice se ]ineau deoparte, ascunse în vizuinile lor.

10
11
 | ntr-o zi mama, dup` ce preg`tise
ni[te pr`jituri gustoase, o chem` la ea pe Scufi]a Ro[ie
[i îi spuse:
— Am aflat c` bunica e bolnav`. Ce-ar fi s` te duci
la ea s` vezi cum se simte? Astfel îi vei putea duce
[i câteva pr`jiturele. Cu siguran]` o s`-i fac` bine.
— Plec numaidecât, mam`! O voi lua pe c`rarea
din p`dure, ca s` ajung mai repede [i s` pot culege
[i florile care îi plac atât de mult bunicii.
Mama grijulie o pov`]ui:
— Ar fi mai bine s` o iei pe drumul din sat, dar fie!
Dac` vrei s` ajungi mai repede, ia-o prin p`dure.
Îns` nu care cumva s` te opre[ti la vorb` cu cineva
sau s` culegi flori!

12
13
 D up` ce îi promise mamei c`-i va
asculta sfatul, Scufi]a Ro[ie se piept`n`, î[i puse
pelerina, î[i potrivi bone]ica pe cap [i, f`r` s` mai
piard` o clip`, a[ez` merindele într-un co[ule] pe
care îl lu` de toart`, pornind-o apoi cu pas s`lt`re]
prin p`dure. Cerul era albastru [i senin. P`s`relele
ciripeau zburând din ramur` în ramur`. De-o parte [i
de alta a c`r`rii, în iarb`, str`luceau floricele
înc`rcate de rou`, iar sub copacii b`trâni, printre
mu[chi, r`s`reau p`l`riile a sute de ciupercu]e.

14
15
 M ergând Scufi]a Ro[ie pe c`rare,
deodat`, dintr-un tufi[, îi s`ri înainte un lup înfometat.
Lupul ar fi înghi]it-o numaidecât pe frageda copili]`, dar
se st`pâni, c`ci prin preajm` se auzeau loviturile de
topor ale p`durarilor. De altfel, dac` ar fi îndr`znit cumva
s`-i fac` vreun r`u Scufi]ei Ro[ii, p`s`relele din jur ar fi
f`cut o zarv` nemaipomenit`, anun]ând primejdia cu
ciripitul lor.

16
17
 A [a încât, doar se apropie [i
o întreb` cu glas mieros, pref`cut:
— Unde mergi, feti]` frumoas`?
Scufi]a Ro[ie nu [tia c`-l are-n fa]` pe lup [i
nici cât de primejdios era s` stea de vorb`
cu el.
Uitând de sfaturile mamei, îi r`spunse:
— M` duc la bunica mea bolnav`, s` îi duc
co[ule]ul `sta plin cu bun`t`]i.
— {i unde locuie[te bunica ta? întreb` lupul.
— La marginea p`durii, dincolo de moar`,
într-o c`su]` mai retras` – îi zise Scufi]a
Ro[ie.

18
19
 L
ea, apoi îi
upul merse o bucat` de drum al`turi de
spuse:
— Ce flori frumoase! De ce nu te opre[ti s` îi culegi un
buchet bunicii? Te-a[ ajuta [i eu, îns` acum trebuie s`
plec. La revedere! R`mâi cu bine!
Ideea îi surâse Scufi]ei Ro[ii. Uitându-se de jur împrejur,
v`zu razele soarelui dansând printre ramurile copacilor;
pe paji[tea din jurul ei, o mul]ime de flori scoteau
c`p[oarele. Se gândi: „E înc` devreme, o s` culeg un
buche]el pentru bunica. Cu siguran]` o s` se bucure!“
Din s`tucul vecin r`zb`teau b`t`ile clopotelor anun]ând
scurgerea clipelor. Dar feti]a nu-[i d`du seama [i
continu` s` culeag` floare dup` floare [i s` alerge dup`
fluturi.

20
21
 | ntre timp, luând-o la fug`
pe o scurt`tur`, lupul ajunse la casa bunicii.
B`tu la u[` – cioc, cioc!
— Cine e? întreb` bunica.
— Sunt eu, nepo]ica ta – zise lupul luând vocea
copilei. {i apoi ad`ug`:
— M-a trimis mama cu un co[ule] plin cu bun`t`]i.
Atunci bunicu]a, din pat, îi spuse:
— Sunt prea sl`bit`, ca s` m` ridic. Trage tu de z`vor
[i u[a se va deschide.

22
23
 L
se arunc`
upul nu mai st`tu pe gânduri: trânti u[a,
asupra bietei bunicu]e [i o înfulec`
dintr-o înghi]itur`.
Dup` ce se linse pe bot, se îmbr`c` în hainele acesteia,
î[i potrivi boneta pe cap, apoi se b`g` în a[ternuturi
[i se puse pe a[teptat.

24
25
 L
cioc`ni la
a pu]in timp, a sosit [i Scufi]a Ro[ie, care
u[` – cioc, cioc!
— Cine e? bolborosi lupul cu glas r`gu[it.
— Scufi]a Ro[ie – apoi ad`ug` –, dar ce voce ciudat` ai,
bunicu]o!
— Sunt foarte r`cit` – r`spunse lupul [i continu`:
— Pofte[te în`untru, Scufi]` Ro[ie ! Trage de z`vor [i
u[a se va deschide.

26
27
 S cufi]a Ro[ie intr` în cas` [i se apropie
de patul unde b`trâna st`tea culcat`. De sub plapum`
ie[eau la iveal` bone]ica, ascunzând botul lupului,
[i labele lui p`roase. Feti]a se mir` de înf`]i[area
neobi[nuit` a bunicii:
— Vai, bunico, ce bra]e lungi ai!
— Ca s` te îmbr`]i[ez mai bine, draga mea!
— Vai, bunico, ce urechi lungi ai!
— Ca s` te aud mai bine, draga mea!
— Vai, bunico, ce ochi mari [i ro[ii ai!
— Ca s` te v`d mai bine, draga mea!
— Vai, bunico, ce din]i lungi ai!
— Ca s` te m`nânc mai bine! rânji lupul [i s`ri iute
din pat, înghi]ind-o pe Scufi]a Ro[ie dintr-o suflare.

28
29
 S `tul, lupul se trânti la loc în pat [i adormi.
Îns`, tocmai atunci, se întâmpl` s` treac` pe acolo
vân`torul. Acesta veni, ca de obicei, la casa bunicii s`-i
dea bine]e, dar auzind un sfor`it neobi[nuit, se gândi:
— Ia s` arunc eu o privire. Ceva nu-mi miroase-a bine aici!

30
31
 I ntr` în cas` [i se apropie de pat.
Ia-o de unde nu-i pe biata b`trânic`! În locul ei
se afla lupul, care dormea cu burta-n sus. F`r`
s` mai piard` timpul, vân`torul strig`:
— Fiar` nenorocit`! Am eu ac de cojocul t`u!
Lu` un cu]it [i-l ucise. Atunci, din burta
animalului, ap`ru Scufi]a Ro[ie, zicând:
— Ce întuneric era în burta lupului! Ce team`
mi-a fost!
Apoi se ivi [i bunicu]a, care înghi]i repede
pr`jiturelele, ca s` se pun` pe picioare.

32
33
 S cufi]a Ro[ie se gândea în sinea ei:
„Nu o s` mai nesocotesc niciodat` pove]ele mamei.
Tare r`u era s-o mai p`]esc!“
De fericire c` au sc`pat s`n`toase, se bucurar` to]i,
chiar [i p`s`relele din p`dure. {i se duser` apoi
la culcare, c`ci de-acum se-nnoptase de-a binelea.

34
 Aventurile lui
Pinocchio
COLLODI

I LUSTRA]II DE
S EVERINO BARALDI
 Autorul Aventurilor lui Pinocchio , Carlo Lorenzini,
s-a n`scut la Floren]a în 1926 [i a trecut în nefiin]`
L’autore de în“Le Avventure
1890. Cel dintâididinPinocchio”,
nou` fra]i, el [i-a efectuat
Carlo Lorenzini, nacque a Firenze
studiile într-un seminar, dar nelle-a
1826
întrerupt la vârsta
de dou`zeci de ani.
e morì nel 1890.
Primo di noveSus]in`tor
fratelli,alcompì
unific`rii
gli Italiei,
studi s-a înrolat în armat`
in seminario cainterrompendoli
voluntar [i a luat parte la campaniile militare
a vent’anni.
din Risorgimento1.
Favorevole all’unità d’Italia si arruolò come
În continuare, a desf`[urat o intens` activitate
volontario e partecipò alle campagne militari
jurnalistic` începând s`-[i semneze scrierile
del Risorgimento.
cu numele de Collodi, drept omagiu adus ]inutului
In seguito svolse
toscanuna intensa
în care attività
se n`scuse mama lui, [i unde
giornalisticaseeretr`gea
cominciò a firmare
adesea pentrui asuoi scritti
se reculege.
col nome diÎnCollodi, in omaggio
1881, directorul Gironale per i Bambini 2
al paese
ziarului
della Toscanai-a dove
cerut s`
erascrie
nata o poveste
sua madre ce urma s` fie publicat` în
e dove spesso si ritirava per concentrarsi. de bani, a acceptat.
foileton, iar Collodi, având nevoie
Primele pagini purtau titlul „Povestea unei p`pu[i de
Nel 1881 il direttore del “Giornale per
lemn“ [i erau înso]ite de un bile]el: „Î]i trimit copil`ria
i bambini” gli chiese di scrivere un racconto
asta… Dac` ai de gând s` o publici, sper s` pl`te[ti
da pubblicarebine,a puntate
ca s`-mi e Collodi,
vin` cheful ches` oaveva
continui“.
necessità diUn denaro, accettò. Le prime pagine,
public vast de copii a început s` urm`reasc`
intitolate: La storia di
Aventurile luiun burattino,
Pinocchio reuniteerano
ulterior într-un singur
accompagnate volum dapublicat
un biglietto:
în 1883. Acesta urma s` devin` o
capodoper`
“Ti mando questa a literaturii,sefiind
bambinata… tradus în numeroase
la stampi,
limbi.
pagamela bene per farmi venire la voglia
di seguitarla”.
Un vastissimo pubblico di bambini cominciò
1 Perioad` din istoria Italiei, caracterizat` prin lupta,
a seguire lepe
Avventure di politic
plan social, Pinocchio, raccolte
[i cultural, pentru unificarea
poi in un unico volume pubblicato nel 1883,
Italiei.
che diventerà
2 Înun capolavoro
traducere, Ziaruldella letteratura
Copiilor.
tradotto in moltissime lingue.

36
 A fost odat` ca niciodat`… o bucat` de lemn care,
într-o bun` zi, ajunse în atelierul unui tâmplar. Când me[terul
Cirea[` o lu` în mân`, ca s-o ciopleasc`, auzi o voce sub]iric`:
— Opre[te-te! M` gâdili!
Bietul om se sperie: bucata de lemn vorbea!
Peste pu]in timp, sosi prietenul s`u, Geppeto,
un b`trânel vioi, c`ruia i se mai spunea
[i M`m`ligu]`, deoarece purta pe cap o peruc`
galben` ca m`m`liga.
— Vreau [i eu o bucat` de lemn, s` fac o marionet`.
— Numaidecât, M`m`ligu]`!
se auzi aceea[i voce sub]iric`.
— Nu ]i-e ru[ine s` m` strigi
a[a? zise Geppeto, ie[indu-[i
din fire.
— Dar n-am fost eu!
protest` me[terul Cirea[`.
— Tu-]i ba]i joc de mine!
se sup`r` Geppeto.
— Ba nu! se ap`r`
me[terul Cirea[`.
{i înfuriindu-se, se luar`
pe dat` la trânt`.

37
 O dat` terminat` b`taia,
cei doi prieteni f`cur` pace. Geppeto lu`
bucata de lemn [i se întoarse acas`, unde
î[i adun` uneltele [i începu s` ciopleasc`
marioneta, gândindu-se totodat` în sinea
lui: „O s`-i pun numele Pinocchio“. Ciopli
astfel capul, corpul, bra]ele [i picioarele.
Dup` ce termin`, sprijini p`pu[a de podea.
N-apuc` îns` s`-l înve]e bine primii pa[i,
c` Pinocchio o [i zbughi pe u[` afar`.
Geppeto, pe urmele lui, striga:
— Opri]i-l! Opri]i-l!
Un jandarm reu[i s`-l prind` pe fugar,
iar Geppeto, apropiindu-se, îi spuse:
— Las’ c` vezi tu acas`!
Curio[ii, care se adunaser` împrejur,
începur` s` se vaite:
— Biata marionet`! Ce-o s`-i mai dea
Geppeto pe cocoa[`!
Atât i-a trebuit jandarmului s` aud`,
ca s`-i dea drumul lui Pinocchio
[i s`-l bage pe s`rmanul
Geppeto la închisoare.

38
39
 P inocchio
se întoarse acas` într-o fug`,
dar nici nu intr` bine pe u[`
c` auzi:
— Cri, cri, cri!
— Cine e? întreb` Pinocchio.
— Sunt eu, Greierele Vorbitor,
[i locuiesc în casa asta de peste
o sut` de ani.
— Acum eu stau aici, a[a c` tu
car`-te!
— N-ai avut pic de respect
pentru tat`l t`u! îl cert`
greierele.
— Ia nu m` mai bate la cap!
zise Pinocchio [i apuc`
un ciocan pe care
îl arunc` înspre
bietul greiere,
strivindu-l.

40
 E ra aproape întuneric; Pinocchio, înfometat [i zgribulit, î[i
a[ez` picioarele deasupra unui vas cu j`ratic, ca s` se înc`lzeasc`. Îl fur`
îns` somnul [i, în timp ce dormea, picioarele sale de lemn arser` [i se f`cur`
scrum.
Pinocchio a continuat s` sfor`ie pân` diminea]a, când, auzind b`t`i în u[`,
se trezi.
— Deschide, deschide… era vocea lui Geppeto.
Pinocchio a ]â[nit de pe scaun, îns` nemaiavând picioare, c`zu la p`mânt
[i se puse pe plâns. Chiar atunci intr` [i Geppeto în cas` pe fereastr`.
Printre suspine, Pinocchio se v`it` de foame, iar el îi d`du trei pere,
toat` masa lui pe ziua aceea.

41
 D up` ce î[i potoli foamea, marioneta ceru
picioare noi, [i b`trânul, cumsecade cum era, îi ciopli altele.
În schimbu’ lor, Pinocchio i-a promis c` se va duce la [coal`.
— Dar nu te po]i duce a[a la [coal`, ai nevoie de haine –
observ` Geppeto, [i îi f`cu o h`inu]` din hârtie colorat`,
pantofi [i p`l`rie.
B`trânul se gândi apoi s`-i cumpere un Abecedar, a[a c` \[i
lu` haina pe el [i ie[i. S-a întors pu]in mai târziu, f`r` hain` –
de[i afar` era foarte frig –, dar cu Abecedarul în mân`.
— {i haina ta, tat`? îl întreb` Pinocchio.
— Mi-era cald, a[a c` am vândut-o! îi r`spunse b`trânul.
Pinocchio s`ri de gâtul lui [i-l îmbr`]i[`, apoi, ie[ind, o porni
spre [coal`. Între timp, î[i f`cea planuri:
— Ast`zi o s` înv`] s` citesc, mâine s` scriu, poimâine s`
num`r…
Dar pe când mergea el a[a, o muzic` îi ajunse la urechi: ta,
ta, tam, ta, ta, tam. Muzica se auzea dintr-un cort unde era
teatrul de p`pu[i.
— Ce p`cat c` trebuie s` m` duc la [coal`! se gândi în sinea
lui Pinocchio, dar se r`zgândi repede:
— Ast`zi n-am s` m` duc!
— Veni]i, numai patru bani
biletul! striga vânz`torul.

42
43
 P inocchio nu st`tu
mult pe gânduri [i î[i vându
Abecedarul, ca s` fac` rost de bani
pentru bilet. Nici nu intr` bine
în`untru c` marionetele îl z`rir`
[i începur` s`-l strige:
— Pinocchio, Pinocchio, vino
la noi…
Dintr-o s`ritur`, Pinocchio era
pe scen`. Spectacolul fu întrerupt
[i începu cheful, iar publicul,
ner`bd`tor, p`r`si sala fluierând.
La auzul t`r`boiului î[i f`cu
apari]ia st`pânul teatrului,
M`nânc`-Foc, un ditamai omu’,
urât, cu o barb` deas` [i neagr` ca
p`cura.
44
În[f`cându-l pe Pinocchio,
M`nânc`-Foc spuse:
— E[ti f`cut din lemn uscat, numai
bun s` aprinzi focul pentru cina
mea!
Pinocchio începu s` strige:
— Ajutor! Nu vreau s` pier!
S`rmanul meu tat` o s` moar`
de sup`rare!
M`nânc`-Foc, care nu era atât
de r`u pe cât p`rea, se înduio[`
[i-i spuse:
— Gata cu plânsul! Mai bine
spune-mi cum îl cheam` pe
babacul t`u.
— Geppeto – r`spunse Pinocchio.
— {i cu ce se ocup`? întreb`
p`pu[arul.
— E s`rac! zise Pinocchio.
— Mi se frânge inima! Bietul om –
strig` M`nânc`-Foc.
— }ine cinci bani de aur. Du-i
[i salut`-l din partea mea!
Bucuros de nu-[i mai înc`pea
în piele, Pinocchio se c`]`r`
pe barba lui M`nânc`-Foc,
îl s`rut`, apoi î[i lu` la revedere
de la marionete [i se a[ternu
la mers, ca s` ajung` acas`.
45
 P e drum, Pinocchio
se întâlni cu o vulpe [chioap`, ce
mergea sprijinindu-se de un
motan chior. Cei doi, auzind
zorn`itul b`nu]ilor, îi strigar`:
— Bun` ziua! Nu-ncape îndoial`
c` e[ti vreun bog`ta[!
— Bineîn]eles! r`spunse Pinocchio,
ar`tându-le b`nu]ii de aur.
— {tim noi un loc numit Câmpia
Miracolelor, acolo, dac` semeni
o moned`, cre[te în loc un copac
plin cu bani noi-nou]i! îi zise
Vulpea.
Încrez`tor, Pinocchio se l`s` dus
de nas [i-i urm` pe cei doi.
Seara au ajuns la un han, mâncar`
[i hot`râr` s` se odihneasc` pu]in.
— O s` pornim din nou la drum
spre miezul nop]ii!
spuse Motanul.
La ora stabilit`,
hangiul se duse
s`-l trezeasc` pe
Pinocchio,
spunându-i c`
tovar`[ii
46
s`i au plecat deja. Pinocchio porni
la drum; era întuneric bezn`.
— Întoarce-te acas`, noaptea e plin
de ho]i pe-aici! îl sf`tui o voce care
se auzea de la o lumini]` slab`.
— Cine e[ti? întreb` Pinocchio.
— Sunt umbra Greierelui Vorbitor –
zise lumini]a [i se stinse.
Nu f`cu bine câ]iva pa[i c` lui
Pinocchio îi [i ie[ir` înainte doi
masca]i. Marioneta ascunse b`nu]ii
în gur` [i încerc` s` fug`, dar cei
doi o înh`]ar`. Cel mai scund îi
puse o funie în jurul gâtului, iar
cel`lalt, înalt [i [chiop, îl atârn` de
ramura unui stejar solid.
— Mâine, când o s` fii mort, o s`
ne întoarcem [i o s`-]i lu`m banii!
Bietul Pinocchio, spânzurat de
copac, sim]ea deja cum se stinge:
— Ah, tat`, dac` ai fi aici!
Închise ochii [i r`mase
nemi[cat.
47
 | n dep`rtare, printre
ramurile verzi ale copacilor,
se vedea o c`su]` de un alb
str`lucitor. Acolo locuia Zâna cea
Bun` cu p`rul albastru. Zâna
se uita pe fereastr`, când v`zu
marioneta atârnat` de ramura
copacului, [i îl trimise imediat pe
servitorul s`u, Medoro, s` o dea
jos; apoi chem` la ea Corbul,
Cucuveaua [i Greierele, medicii cei
mai faimo[i din ]inut, s`-l consulte
pe Pinocchio.
— Mi se pare mort, dar ar putea
totu[i s` mai fie
în via]` – zise Corbul.
— Îmi pare r`u c` te contrazic,
colega – protest` Cucuveaua – mie
bolnavul mi se pare viu, dar ar
putea totu[i s` fie mort!
— Eu prefer s` m` ab]in, oricum
marioneta asta e un
[mecher f`r`
pereche, care îi
scoate peri albi
tat`lui s`u!
spuse Greierele
[i, urmat de
colegii s`i,
ie[i din
camer`.
48
Tremurând din pricina febrei,
Pinocchio izbucni în lacrimi.
Atunci Zâna îi preg`ti un
medicament.
— Mai bine mor decât s`-l iau!
zise Pinocchio.
Cât ai clipi din ochi, u[a se izbi de
perete [i în`untru intrar` patru
iepuri negri cu un co[ciug pe
umeri:
— Am venit s` te conducem la
cimitir! spuser` ei.
V`zându-i, Pinocchio înghi]i cu
repeziciune medicamentul, s`ri jos
din pat [i, vindecat, începu
s` turuie despre b`nu]ii de aur [i
despre punga[ii care l-au jefuit.
— {i unde sunt acum b`nu]ii? îl
întreb` zâna.
— I-am pierdut – min]i Pinocchio,
iar nasul îi crescu pe loc.
Zâna începu s` râd`.
— De ce râzi? se mir` marioneta.
— Râd pentru c` mi-ai spus o
minciun` [i, când spui minciuni, î]i
cre[te nasul – îi r`spunde aceasta.
Pinocchio r`bufni în plâns de a[a
ru[ine, dar Zâna, miloas`, b`tu din
palme; pe fereastr` intr`
numaidecât o cioc`nitoare [i-i
scurt` nasul.
— Mul]umesc, zâna mea! Dac-ai
[ti ce mult ]in la tine!
— {i eu ]in la tine, Pinocchio. Po]i s`
r`mâi aici, dac`-]i place. Dac` nu,
e[ti liber s` te întorci la tat`l t`u…

49
 P inocchio a pornit la
drum prin p`dure. Dup` o vreme,
chiar lâng` stejar se întâlni cu
Vulpea [i Motanul c`rora le povesti
p`]ania lui.
— Vai, ce ne e dat s` auzim! Nu mai
e cale de trai pentru oamenii cinsti]i
ca noi! se v`itar` ei, apoi îi aduc
aminte de Câmpia Miracolelor.
Pinocchio [ov`i câteva clipe, dar se
hot`rî s` îi urmeze totu[i.
Când au ajuns în câmp, îi spuser`:
— Uite, `sta e locul! Seam`n` banii
[i ud`-i bine!
Pinocchio a s`pat întâi o groap`
[i a pus banii acolo, apoi a plecat
s` caute ap`. Prietenii i-au urat
s` aib` o recolt` bun`, dup` care
se duser` [i ei pe la treburile lor.
Întorcându-se cu ap`, marioneta
auzi în timp ce uda:
— Fraiere! Fraiere…
Se întoarse [i v`zu un papagal.
— Cu mine vorbe[ti? întreab`
marioneta.
— Da, cu tine. Crezi c` banii se pot
sem`na? În timp ce tu te-ai dus s`
50
cau]i ap`, Vulpea [i Motanul ]i-au
furat banii [i au fugit.
Pinocchio se pune iar pe s`pat, dar
nu mai g`se[te nimic!
Porni din nou la drum [i merse
toat` ziua; afar` st`tea s` se
întunece [i îi era o foame de lup,
când v`zu ni[te struguri atârnând
într-o vie. S`ri [i… crac!, deodat` î[i
sim]i picioarele prinse într-o
capcan` pus` de un ]`ran, ca s`
prind` jderii ce veneau la furat de
g`ini. Nu trecu mult [i sosi st`pânul
câmpului:
— Aha, ho]ule, deci tu furi g`inile!
— Nu eu, nu eu – se împotrivi
Pinocchio printre lacrimi.
}`ranul îl înh`]`:
— Tocmai ce mi-a murit câinele. O
s` stai tu de paz` în locul lui.
Pinocchio intr` în cu[c` [i adormi
cu gândul la necazurile sale.
Pe la miezul nop]ii, se trezi
din pricina unui zgomot. Scoase
capul afar` [i v`zu trei jderi
îndreptându-se spre cote]ul
g`inilor. Când ace[tia fur` în`untru,
Pinocchio închise u[a cu o piatr`
[i începu s` latre. }`ranul sare
atunci din pat, coboar`, prinde
animalele [i le vâr` într-un sac.
Apoi se întoarce la Pinocchio
[i îi mul]ume[te:
— Bravo, b`iete! Î]i dau drumul.
51
 P inocchio se a[ternu din nou la drum. Merse el ce merse
pân` când ajunse pe o plaj`. Acolo o mul]ime de oameni se agitau
[i priveau spre mare.
— Ce s-a întâmplat? întreb` Pinocchio pe o b`trânic`.
— Un biet mo[neag s-a urcat într-o barc`, s`-[i caute fiul pe cel`lalt ]`rm,
dar s-a pornit furtuna [i e gata-gata s`-l scufunde!
Pinocchio privi [i el, [i v`zu o barc` pe care valurile furioase o izbeau.
— E chiar tata! M` duc s`-l salvez! î[i spuse [i se arunc` în ap`.

52
Toat` noaptea fu purtat de apele învolburate, dar spre diminea]` un val
furios îl arunc` pe ]`rmul unei insule. Cerul era din nou senin, soarele
str`lucea, îns` barca tat`lui s`u nu se z`rea nic`ieri.
Î[i îndrept` dar pa[ii spre s`tuc. Acolo z`ri o femeie cu p`rul albastru,
care ducea dou` urcioare pline cu ap`.
— Zâna mea, te-am reg`sit în cele din urm`! zise Pinocchio fericit. Te
rog, las`-m` s` stau cu tine, am obosit s` fiu o marionet` [i vreau s`
m` fac b`iat cuminte!
— Va trebui s` fii ascult`tor [i s` înve]i bine – îi spune Zâna cea Bun`.
— Î]i promit, î]i promit. Uite, las`-m` s` te ajut – strig` Pinocchio
ridicând un urcior cu ap`.
A doua zi începu s` se duc` la [coal`.
Când copii au v`zut intrând în clas` o marionet`, au izbucnit în râs.
La ie[ire, ei puser` la cale o fars`:
— O balen` a venit la ]`rm. Hai cu to]ii s-o vedem!
— Eu nu vin, trebuie s` m` gr`besc acas`!
r`spunse Pinocchio.
— N-ai decât!
Dar nu trecu mult [i Pinocchio
se r`zgândi:
— Nu-i a[a c` e aproape
plaja? Vin [i eu cu voi!
zise [i plec` gr`bit.
Îns`, ajuns pe plaj`,
nu v`zu nimic:
— {i balena? Unde e?
— S-o fi dus s` trag`
un pui de somn –
i-au r`spuns copiii în b`taie de joc.

53

N
— -am venit ca s` v`
bate]i voi joc de mine! zise
Pinocchio, lovindu-l pe cel mai
l`ud`ros dintre to]i. {i din acel
moment începu b`taia. Pinocchio
împ`r]ea [uturi în stânga [i în dreapta
cu picioarele sale de lemn, ]inându-i
pe du[mani la distan]`; ace[tia, la
rândul lor, începur` s` arunce în el cu
abecedarele. Din nefericire, o carte
lovi un b`iat. Cu to]ii o luar` la
goan`, numai Pinocchio r`mase s`-i
dea ajutor nefericitului. Deodat`, se
auzi zgomot de pa[i: erau doi solda]i.
Speriat Pinocchio o lu` la fug`, dar
solda]ii asmu]ir` asupra lui un dul`u,
54
pe nume Haiduc. Marioneta s`ri în
ap`, iar câinele îl urm`, îns` ne[tiind
s` înoate, se zb`tea [i era gata-gata
s` se înece. Atunci Pinocchio se
întoarse dup` el [i, luându-l de coad`,
reu[i s`-l scoat` la ]`rm. Apoi s`ri din
nou în ap`, ca s` ajung` pe stânci
[i s` se ad`posteasc`, dar se încurc`
într-o plas` al`turi de o mul]ime de
pe[ti. Când îl v`zu, pescarul, în timp
ce tr`gea plasa la mal, strig` bucuros:
— Ast`zi o s` m` ghiftuiesc de-a
binelea cu racul `sta – [i-l în[f`c` pe
Pinocchio, ca s`-l arunce în tigaia cu
ulei încins. Haiduc, auzind strig`tele
dezn`d`jduite ale marionetei, sosi în
ajutorul s`u; dintr-o s`ritur` îl prinse
[i, ]inându-l în din]i f`r` s`-l
r`neasc`, îl aduse înapoi în sat.
— Tu mi-ai salvat mie via]a, iar eu
]i-am salvat-o pe a ta! zise câinele.
Pinocchio i-a mul]umit [i s-a întors
acas`. A doua zi, ducându-se la [coal`,
se bucur` s` vad` c` b`iatul r`nit se
simte bine. În foarte pu]in timp,
Pinocchio câ[tig` respectul [i prietenia
tuturor. Pân` [i înv`]`torul îl l`uda
v`zându-l atent [i sârguincios. Într-una
din zile, Zâna bucuroas` îi spuse:
— Meri]i o r`splat`, po]i s`-]i chemi
colegii la o gustare!
Bucurându-se, Pinocchio plec` s`
fac` invita]iile.
55
56
 D intre to]i prietenii
s`i, Pinocchio se avea cel mai bine
cu Lucignolo, dar, din nefericire,
— Niciodat`, niciodat`, niciodat`!
r`spunse omule]ul.
— Ce loc stra[nic! exclam`
acesta era cel mai nep`s`tor [i mai marioneta, [i se arunc` în car.
n`zdr`van b`iat din întreaga clas`. Scâr]âind, o pornir` din nou la
— Mâine o s` dau o petrecere, drum [i, în zori de zi, ajung în }ara
te a[tept! îi spuse Pinocchio, Juc`riilor. Acest loc nu sem`na cu
întâlnindu-l pe drum. niciun altul din lume: p`rea un
— Îmi pare r`u, dar sunt pe picior imens parc de distrac]ii. Orele,
de plecare – r`spunse Lucignolo. zilele, s`pt`mânile trecur` cât ai
— {i unde te duci? clipi din ochi.
— Departe, departe… în cea mai
frumoas` ]ar` din lume, }ara
Juc`riilor, unde nu se înva]`
niciodat`. De ce nu vii [i tu?
îl întreb` Lucignolo.
Între timp se f`cuse întuneric, [i
din dep`rtare v`zur` apropiindu-se
un car plin de copii, tras de
doisprezece m`gari cu privirile
ab`tute, cu to]ii de aceea[i în`l]ime,
dar cu blana de culori diferite.
Ciudat era îns` c`, în loc s` fie
potcovi]i, m`g`ru[ii purtau în
picioare cizmuli]e. Lucignolo s`ri
în car [i se înghesui printre ceilal]i.
Vizitiul, un om scund [i îndesat, se
întoarse spre Pinocchio, poftindu-l
s` urce.
— {i e adev`rat c` în acea ]ar` nu
înva]` nimeni niciodat`? întreb`
Pinocchio.

57
 | ntr-o diminea]`, Pinocchio se trezi tare
ab`tut. Avea o mânc`rime ciudat` [i, tot sc`rpinându-se,
observ` c` i se alungiser` urechile [i c` erau pline de p`r.
Se uit` în oglind` [i v`zu c` i-au crescut urechi de
m`gar. Fugi atunci repede la Lucignolo, dar î[i d`du
seama c` [i el p`]ise la fel. Cei doi prieteni izbucnir`
în râs. Dintr-o dat`, Lucignolo începu s` se clatine:
— Nu mai pot s` stau în picioare!
— Nici eu! strig` Pinocchio.
Nici nu terminar` bine de zis, c` [i c`zur` de-a bu[ilea:
bra]ele [i picioarele li se transformar` în copite, fa]a li se
alungi [i deveni bot, iar corpul li se acoperi de
p`r. S-au pref`cut amândoi în m`gari!
În clipa aceea, vizitiul trânti u[a.
— Bravo b`ie]i, ce r`gete stra[nice
scoate]i! zise [i îi duse la pia]`, ca s`-i
vând`.
În timp ce pe Lucignolo l-a cump`rat un
]`ran, pe Pinocchio îl lu` st`pânul unui circ
unde îl înv`]ar` s` danseze [i s` sar` prin
cercuri. Într-o sear`, în timpul spectacolului,
m`g`ru[ul începu s` [chioapete, iar st`pânul,
ne[tiind ce ar putea face cu un m`gar [chiop,
îl duse în vârful unei stânci [i îl arunc` în mare,
doar-doar s-o îneca.
Îns` de-abia atinse apa m`rii, c` se [i transform`
la loc în marionet`.

58
 | notând, el se îndep`rt` de ]`rm, dar sfâr[i în gura deschis`
a unei balene uria[e. Pinocchio se sim]ise tras de un curent puternic
[i, împreun` cu al]i pe[ti, a ajuns în burta acesteia. Când se dezmetici,
î[i d`du seama c` în jurul s`u era întuneric bezn`, numai în dep`rtare
se vedea o lumini]` lic`rind. Acolo la o mas`, st`tea un b`trânel palid
cum e cear` cu o lumânare aprins` – era însu[i Geppeto. Pinocchio
scoase un strig`t de bucurie:
— Tat`, în sfâr[it te-am g`sit!
— Pinocchio? E[ti chiar tu? zise b`trânul.
— Cum ai ajuns aici în`untru? îl întreb` marioneta.
— Plecasem pe mare s` te caut, dar o furtun` mi-a r`sturnat barca,
[i a[a m-a înghi]it balena asta – r`spunse Geppeto.

— Tat`, trebuie s` sc`p`m de aici. O s` ie[im prin gura balenei

în timp ce doarme! îl sf`tui Pinocchio.
— Dar eu nu [tiu s` înot! se plânse Geppeto.
— O s` te prinzi de mine. Sunt de lemn, iar apa o s` m` ]in`
la suprafa]` – îl lini[ti el.
Cei doi ajunser` în gura pe[telui, merser` în vârful picioarelor
pe limba lui, se c`]`rar` pe din]ii acestuia [i s`rir` în ap`.
Marea era lini[tit`, iar luna str`lucea. Spre norocul lor, balena nu se trezi.
Frânt de oboseal`, Pinocchio abia mai înota, dar pentru nimic în lume
nu [i-ar fi p`r`sit tat`l. Cu o ultim` str`danie ajunser` cu bine la mal.
Odat` ie[i]i din ap`, au apucat-o pe o strad`, unde cu cât înaintau mai
mult cu atât locurile începeau s` li se par` din ce în ce mai cunoscute.

60
61
62
 —T
— V-a]i întors
at`, uite casa noastr`! zise Pinocchio [i intrar`.
\n sfâr[it! îi întâmpin` o voce sub]iric`.
Pinocchio ridic` privirea [i îl v`zu pe Greierele Vorbitor.
— Vai, greiera[ule, ajut`-m`! Tata e grav bolnav.
— Da! Acum m` alin]i, dar î]i mai aminte[ti când ai aruncat
cu ciocanul în mine?!
— Da! Am fost r`u [i ne[tiutor!
— De n-ar fi fost Zâna cu p`rul albastru, acum n-a[ mai fi aici.
„ Zâna mea… pe unde-o fi acum?“ gândi Pinocchio în sinea
lui, cu lacrimi în ochi, apoi întreb`:
— {tii unde pot g`si ni[te lapte pentru tata?
— La trei ogr`zi mai încolo e un ]`ran care are vaci.
Pinocchio alerg` la el, rugându-l s`-i dea un pahar cu lapte.

— Face un ban – spuse omul.

— N-am bani, dar pot s` muncesc – se oferi Pinocchio.
— Bine. Scoate-mi o sut` de g`le]i de ap` din fântân`, iar eu
o s`-]i dau lapte. Pân` acum tr`gea de funie m`garul meu,
dar bietul de el nu mai poate, st` acolo gata s`-[i dea duhul.
Pinocchio se uit` în grajd [i v`zu c` m`garul era Lucignolo.
Dar, [tergându-[i repede lacrimile, se a[ez` la treab` cu spor.
Dup` mult` trud` primi paharul cu lapte [i se întoarse acas`
la Geppeto.

63
 D in ziua aceea a început s` munceasc`, iar seara,
înv`]a s` scrie [i s` citeasc`. Între timp, Geppeto se îns`n`to[i
devenind vesel [i vioi ca înainte.
Într-o noapte, Pinocchio a visat c` zâna îi spunea: „Pinocchio, te-ai
f`cut un b`iat cu adev`rat cuminte!“. Atunci se trezi din somn
buim`cit [i v`zu un costum nou-nou], o [apc` [i o pereche de
pantofi, gata preg`tite. {i… minunea minunilor! Î[i d`du seama
c` era un b`ie]el în carne [i oase. Pe un scaun st`tea trântit` o
marionet` caraghioas`.
Se duse într-o fug` la Geppeto [i zise:
— Tat`, tat`, m` mai recuno[ti?
— Cum s` nu! E[ti fiul meu.
Acum te-ai f`cut b`iat
cuminte [i ai înv`]at
s` gânde[ti,
de aceea ai
o înf`]i[are
nou` – spuse
Geppeto
emo]ionat,
strângându-l
în bra]e.
Chiar [i
Greierele
plângea…
dar de data
asta, de fericire.
 Frumoasa
din p`durea
adormit`
J ACOB [I W ILHELM G RIMM

I LUSTRA]II DE
A LDO R IPAMONTI
66
 A fost odat` ca niciodat` un împ`rat [i o
împ`r`teas` care erau tri[ti din pricin` c` nu puteau avea
copii. Într-o zi, pe când se plimbau prin gr`dina palatului,
din apa unei mla[tini le s`ri înainte o broasc` [i le spuse
a[a:
— St`pânii mei, dorin]a voastr` se va îndeplini. În mai
pu]in de un an de zile, ve]i avea o feti]`.
Vorbele broa[tei se adeverir`, iar împ`r`teasa aduse pe
lume o feti]` frumoas`, pe care o numir` Roza.

67
 D eoarece împ`ratul avea
doar dou`sprezece farfurii de aur, la botez
invit` numai dou`sprezece ursitoare din
treisprezece câte se aflau în împ`r`]ia sa;
toate, mai pu]in una.
Dup` ce petrecur` ei cu mare alai,
ursitoarele se apropiar` de leag`n, ca s`-i
fac` fiecare, câte un dar copilei.

68
— Eu î]i d`ruiesc frumuse]e, spuse prima
ursitoare.
— Iar eu în]elepciune, ad`ug` cea de-a doua.
— Iar noi – ziser` cele dou` ursitoare gemene –
te înzestr`m cu cinste [i bun`voin]`.
Celelalte îi d`ruir` noroc, curaj, bog`]ie [i alte
daruri pre]ioase.

69
 C ând sosi rândul celei de-a dou`sprezecea
ursitoare s` vorbeasc`, u[a se trânti de perete [i în`untru
intr` valvârtej cea care nu fusese poftit`:
— Împ`rate, tare r`u m-ai umilit, c` nu m-ai invitat la
petrecerea ta! Vreau [i eu s`-i fac un dar prin]esei Roza! Când
va avea cincisprezece ani, se va în]epa cu un fus [i va muri.
Atât spuse zâna cea rea [i se f`cu nev`zut`, înv`luit` într-un
nor de fum negru, iar invita]ii r`maser` cu to]ii încremeni]i.

70
71
 A tunci, cea de-a dou`sprezecea
ursitoare, care înc` nu-i urase nimic prin]esei,
f`cu un pas înainte [i rosti:
— Din p`cate, eu nu am puterea s` ridic
blestemul ursitoarei celei rele, îns` îl pot schimba.
Roza se va în]epa într-un fus, dar nu va muri. Ea
va c`dea într-un somn adânc ce va dura o sut` de
ani [i va fi trezit` de un prin].
Imediat \mp`ratul porunci ca în regatul s`u s` nu
mai toarc` nimeni [i toate fusele s` fie aruncate.
Astfel, el voia s` împiedice împlinirea blestemului.
Anii trecur`, iar prin]esa crescu f`cându-se
pe zi ce trece mai frumoas` [i mai îndr`git`
de cei din jur.
În ziua în care trebuia s` împlineasc`
cincisprezece ani, Roza se plimba prin s`lile
palatului, când d`du peste o scar` ce ducea în
turnul cel mai înalt.

72
73
 E a urc` treptele [i v`zând o u[`, o
deschise. În mijlocul od`ii, torcea nestingherit` o
b`trân`.
— Bun` ziua, b`trânico! îi zise prin]esa [i apoi ad`ug`:
— Ce-i minun`]ia asta care se învârte de zor?
— E un fus, frumoaso, pentru tors, îi r`spunse b`trâna.
— Ce nostim! {i cum se face? Nu m` la[i [i pe mine s`
încerc? întreb` Roza.
Dar nici nu puse bine måna pe fus c` se în]ep` [i c`zu
la p`mânt le[inat`, iar b`trâna se f`cu nev`zut` într-un
nor de fum negricios.

74
75
 | ngrijora]i de lipsa îndelungat` a fiicei
lor, împ`ratul [i împ`r`teasa au c`utat-o prin tot
palatul, pân` când o g`sir` f`r` suflare, în od`i]a
din turn. S-au str`duit în fel [i chip s-o
înzdr`veneasc`, dar totul fu zadarnic. Plângând,
împ`ratul [i împ`r`teasa poruncir` s` fie a[ezat`
într-un pat de aur.
În clipa aceea se ivi cea de-a dou`sprezecea
ursitoare, care zise:
— Roza va dormi o sut` de ani, iar ca s` nu fie
singur` când se va trezi, o s` dormi]i [i voi cu ea,
pân` ce un prin] o va de[tepta cu un s`rut.

76
77
 U rsitoarea cea bun` ridic` bagheta
fermecat` [i, în clipa aceea, cu to]ii se cufundar`
într-un somn adânc.
Toat` lumea era adormit`: împ`ratul [i
împ`r`teasa, slujnicele, dreg`torii, paznicii, caii din
grajd, câinii din curte, porumbeii de pe acoperi[;
chiar [i focul din sob` se stinse, friptura încet` s` se
mai învârteasc`, iar buc`tarul, care se preg`tea s`-i
dea o palm` rânda[ului, adormi cu mâna ridicat` în
aer.

78
79
80
 T
înconjurat de
recuser` aproape o sut` de ani. Palatul fusese
h`]i[uri dese [i de spini, iar oamenii n`scociser`
pe seama lui pove[ti care mai de care mai felurite.
Într-o zi, un tîn`r prin] plecat la vân`toare nimeri în apropierea
locului fermecat [i r`mase uimit la vederea turnurilor crenelate ce
se ridicau deasupra p`durii; ca s`-[i astâmpere curiozitatea, intr`
în satul vecin [i îi întreb` pe ]`rani:
— Ce sunt turnurile acelea care se z`resc în p`dure?

81
 U nul dintre ei zise:
— E un castel bântuit, vai [i-amar de cel ce se apropie!
— Minciuni! Nu exist` fantome! În schimb, p`durea e plin` de
s`lb`ticiuni, iar cine a intrat în ea, viu nu s-a mai întors! spuse
un altul.
Îns` un t`ietor de lemne, foarte b`trân, le retez` vorba:
— Toate astea sunt n`scociri. Când eram copil, bunicul meu
mi-a povestit c` în castel se afl` cea mai frumoas` prin]es` din
lume, dar un blestem s-a ab`tut asupra ei. Numai un prin]
curajos va reu[i s-o elibereze [i apoi s` o ia de nevast`.
Auzind aceste vorbe, prin]ul se înfl`c`r`.
— Eu o s-o salvez! zise [i se arunc` în [a, îndreptându-se spre
castel. Nici nu se apropie bine de p`dure c` tufi[urile, copacii [i
m`r`cinii se [i d`dur` la o parte, l`sându-l s` treac`. Îns`
niciunul din înso]itorii s`i nu reu[i s`-l urmeze, deoarece
tufi[urile se închideau la loc în urma lui.

82
83
 | n cele din urm` ajunse la
castel. Aici, toat` lumea era cufundat` în
somn. Prin]ul str`b`tu zeci de coridoare [i
s`li pân` ce ajunse în odaia prin]esei.
Tremurând de emo]ie, se apropie de pat
unde z`ri cea mai frumoas` fat` pe care a
v`zut-o vreodat`. U[or, îngenunche lâng`
ea [i o s`rut`.

84
85
 | n acea clip`, prin]esa deschise ochii [i
împreun` cu ea se trezi întreaga curte, fiecare acolo
unde împietrise cu o sut` de ani în urm`. Împ`ratul
[i împ`r`teasa se a[ezar` pe tron, paznicii pe trepte,
focul din buc`t`rie se aprinse, friptura începu s` se
coac`, iar buc`tarul îi d`du o palm` rânda[ului.

86
Surâzând, Roza se uit` la prin] [i îl întreb`:
— Cine e[ti, frumosul meu cavaler?
— Sunt un prin] [i am venit s` te scap de blestem.
Vrei s` fii so]ia mea? o întreb` el.

87
 R oza nu se dezmeticise înc`
prea bine din somnul s`u îndelungat, cu
toate astea se sim]ea mai fericit` ca
oricând.
— Vino! îi spuse ea prin]ului. O s` te duc
înaintea p`rin]ilor mei!

88
89
 C ei doi tineri s-au îndreptat
spre sala tronului. Împ`ratul [i împ`r`teasa,
ferici]i peste fire, o îmbr`]i[ar` pe fiica lor.
Roza rosti:
— Mam`, tat`, da]i-mi voie s` m` c`s`toresc
cu acela care m-a sc`pat de blestem.
Împ`ratul primi numaidecât.
— O alegere mai bun` nici c` puteai face,
fiica mea! spuse el [i d`du porunc` s`
înceap` preg`tirile de nunt`, pentru a se
bucura al`turi de tot norodul s`u.

90
91
7
 P rin]ul [i Roza s-au c`s`torit [i au tr`it
ferici]i pân` la adânci b`trâne]i.

P inocchio saltando
come una lepre tornò a casa
ma, appena entrato,
udì qualcuno che faceva:
– Crì, crì, crì.
– Chi è? – domandò Pinocchio.
– Sono il Grillo parlante,
ed abito in questa casa da più
di cent’anni.
– Ora qui ci sto io e tu vattene –
disse Pinocchio.
– Hai mancato di rispetto
a tuo padre – esclamò
il grillo.
– Non mi scocciare –
disse Pinocchio che,
afferrato un martello,
lo scagliò contro
il grillo lasciandolo
stecchito.

92 6
Amnarul
fermecat
H ANS C HRISTIAN A NDERSEN

I LUSTRA]II DE
PIERO C ATTANEO
 U n soldat, care se întorcea acas` de la r`zboi,
mergea pe drum fluierând. Deodat` îi ie[i în cale o b`trân`
care-l opri [i-i zise:
— Ziua bun`, voinicule! Ia spune, n-ai vrea s` te-mbog`]e[ti?
— Ba cum nu! r`spunse soldatul.
— Atunci vezi copacul `la de colo? spuse baba, care era o
vr`jitoare din ]inut, [i-i ar`t` un copac uria[ la marginea
drumului. Pe din`untru e gol.

94
— Dac` te urci în vârf, vei z`ri o scorbur` prin care po]i
coborî pân` vei ajunge la r`d`cina trunchiului. Leag`-]i
sfoara asta de brâu [i, când o s` m` strigi, eu o s` te trag
înapoi afar`.
— Dar ce s` caut eu în`untrul copacului? o întreb` soldatul.

95
 —N
zise baba, apoi
-ai zis c` vrei s` te îmbog`]e[ti?
ad`ug`:
— Când vei fi jos, o s` te afli într-o înc`pere luminat`
din toate p`r]ile. Acolo vei vedea trei u[i pe care le
po]i deschide. Fiecare dintre ele d` în câte-o camer`.
În prima se afl` un cuf`r, iar deasupra lui st` încol`cit
un câine cu ochii mari… cât farfuriile; dar nu-]i fie
team`, c`ci eu î]i voi da [or]ul meu cadrilat, [i, când
o s`-l a[terni pe jos, câinele se va a[eza pe el [i n-o
s`-]i fac` niciun r`u! Atunci vei putea deschide
cuf`rul, care e plin cu bani de aram`, [i o s` po]i lua
din ei câ]i pofte[ti. Dac` vrei bani de argint, va trebui
s` intri în cea de-a doua camer`. Acolo vei da peste
un câine cu ochii mari cât pietrele de moar`; dar [i el
se va întinde pe [or]ul meu, iar tu vei putea lua
nestingherit bani din cuf`r.
Dac` îns` dore[ti bani de aur, du-te în cea de-a treia
camer`. Acolo, deasupra cuf`rului st` un câine cu
ochi nemaipomenit de mari, cât turlele unei biserici.
Câinele, blând precum un c`]elu[, se va a[eza la
rândul lui deasupra [or]ului [i te va l`sa s` iei tot
aurul pe care îl vei putea duce, ba chiar mai mult!
— Nu-i r`u sfatul t`u! zise soldatul, apoi o întreb`:
— {i ]ie, în schimb, ce trebuie s`-]i dau?
— Vaiii, o nimica toat`! E de-ajuns s`-mi aduci
amnarul pe care l-a uitat bunica mea în`untru, când
a coborât ultima dat`.
— S-a f`cut – spuse soldatul. D`-mi funia [i [or]ul!

96
 U rcându-se în copac
cu repeziciune, tân`rul v`zu scorbura
[i se l`s` s` alunece în`untru. Ajunse
astfel într-o înc`pere luminat` din
toate p`r]ile [i z`ri cele trei u[i de
care îi vorbise vr`jitoarea.

97
 D eschise prima u[` [i intr`. În mijlocul acesteia,
pe un cuf`r, st`tea un cåine care îl privea cu ochii mari cât
farfuriile. Dar soldatul nu se pierdu cu firea. A[ternu pe jos [or]ul,
iar câinele se a[ez` pe el; apoi deschise cuf`rul, î[i umplu
buzunarele cu bani de aram`, îl închise, iar câinele se urc` la loc.

98
 S oldatul intr` în cea de-a doua camer`.
Aici se afla un câine cu ochii mari cât pietrele de
moar`.
— Ce te ui]i a[a la mine? îi strig` el.
Dar câinele merse lini[tit pe [or]ul vr`jitoarei. Tân`rul,
v`zând câ]i bani de argint erau în cuf`r, arunc` banii
de aram` [i î[i umplu buzunarele cu cei de argint.
Într-un târziu ajunse [i în cea
de-a treia camer`, unde
se afla un câine ce-[i
rotea de jur împrejur
ochii mari cât turlele
bisericii.

99
 S oldatul nu mai v`zuse niciodat` o fiar` asem`n`toare
[i i se f`cu fric`, îns` nici nu a[ternu bine [or]ul jos, c` animalul,
ascult`tor, se [i întinse pe el. Soldatul deschise cuf`rul [i…
Doamne-Dumnezeule, ce de aur! Era atât de mult, c` [i-ar fi putut
cump`ra toate bun`t`]ile [i toate juc`riile pe care le dorea, ba chiar
tot ora[ul s`u, Copenhaga. Arunc` banii de argint din buzunare [i le
umplu de aceast` dat` cu atât aur, c` de-abia mai putea s` mearg`.
Acum a devenit cu adev`rat bogat! L`s` câinele s` se urce la loc pe
cuf`r, apoi ie[i din camer`, închizând u[a, [i strig`:
— Acum po]i s` m` tragi sus, b`trâno!
— Dar amnarul îl ai? întreb` ea.
— Tiii, era cât pe ce s`-l uit! r`spunse el [i se duse s`-l ia.

100
 V r`jitoarea îl trase afar` pe soldat, care s-a întors cu rani]a,
buzunarele, cizmele [i chiar p`l`ria pline cu bani de aur.
— Acum d`-mi amnarul!
— Dar la ce-]i folose[te? întreb` el.
— Asta nu te prive[te pe tine! Tu ]i-ai luat banii, mie s`-mi dai amnarul.
— Dac` nu-mi spui la ce-]i trebuie, î]i retez capul! zise soldatul [i d`du s`
scoat` sabia din teac`.
Atunci, vr`jitoarea o lu` la goan` speriat`, l`sându-l cu tot cu amnar.
Tân`rul puse to]i banii în [or]ul acesteia, îl lu` la spinare în chip de desag`
[i, cu amnarul în buzunar, o porni spre ora[.

101
 A ici se opri la
hanul cel mai scump, ceru cea mai
frumoas` odaie [i puse s` i se
preg`teasc` o mas` aleas`, f`r` a
se îngriji de nimic, c`ci de-acum era
bogat. Dar, pentru c` nu avusese
timp s`-[i cumpere înc`l]`ri noi,
servitorul care-i lustruia cizmele se
mir` cum un domn atât de bogat
purta unele atât de vechi [i de
pr`p`dite.
102
A[a c`, a doua zi, nu mai z`bovi [i
î[i cump`r` straie noi, pe m`sura
pungii sale. Ce mai, se transformase
într-un adev`rat boier!
Oamenii se strânser` în jurul lui [i îi
povestir` toate minun`]iile care se
petreceau în ora[, pomenindu-i [i
de fiica împ`ratului, preafrumoasa
Prin]es`.
— {i unde s` m` duc s-o v`d
[i eu? întreb` soldatul.
 A ce[tia îi r`spunser`:
— Locuie[te într-un castel de aram` înconjurat de nenum`rate
ziduri [i de o sut` de turnuri. Nimeni în afar` de tat`l ei nu poate
intra la ea, deoarece i s-a prezis c` va lua de b`rbat un simplu
soldat, iar asta nu e pe placul împ`ratului!
Soldatului i-ar fi pl`cut s` o vad`, dar nu era chip s` reu[easc`.
În fiecare sear` se ducea la teatru, iar ziua se plimba cu tr`sura [i
d`dea de poman` s`racilor, amintindu-[i cu am`r`ciune de
vremurile când era ca ei.
Acum îns`, fiind bogat, avea o gr`mad` de prieteni care îl
socoteau frumos [i nobil, iar asta îl bucura nespus.

103
 F iindc` în fiecare zi
cheltuia, dar de câ[tigat nu
câ[tiga nimic, cu timpul îi r`maser`
doar doi bani. Într-o diminea]`
trebui s` plece din odaia cea
frumoas` [i s` se mute într-o
c`m`ru]` s`r`c`cioas` din pod.
Apoi fu nevoit din nou s`-[i
lustruiasc` singur cizmele [i s` le
cârpeasc` cu un ac gros.
De-acum, prietenii îl p`r`sir` [i ei.
Într-o sear`, soldatul se trezi pe
întuneric, c`ci nu mai avea bani
nici m`car de-o lumânare; atunci î[i
aminti c` în cui, lâng` amnarul
g`sit în înc`perea cu pricina, era o
bucat` de iasc`, destul cât s` fac`
un pic de lumin`.

104
 S coase amnarul, îl lovi de cremene, iar, în clipa
în care s`rir` scântei, u[a se d`du de perete [i intr` în camer`
câinele cu ochii cât farfuriile: chiar cel pe care îl v`zuse
în prima sal` din`untrul copacului.

105
 —C e-]i pofte[te
inima, st`pâne? întreb`
animalul.
Zis [i f`cut: sc`p`r` amnarul
[i, cât ai clipi din ochi, ap`ru
câinele cu ochii cât farfuriile.
— Ia te uit`! strig` mirat — A[ vrea s` o v`d [i eu pe
soldatul. Ce minun`]ie! Te Prin]es`, fie [i numai pentru o
pomene[ti c` amnarul poate clip`! zise soldatul.
s`-mi îndeplineasc` dorin]ele! Câinele ie[i valvârtej pe u[`
[i îi porunci îndat` câinelui: [i, într-o clipit`, se întoarse în
— Adu-mi ni[te bani! spinare cu Prin]esa care
Câinele o zbughi pe u[` [i într-o dormea. V`zând cât este de
clip` fu înapoi, ]inând în din]i frumoas`, soldatul nu se putu
un sac plin cu bani. ab]ine s` n-o s`rute. Dup`
Soldatul î[i d`du seama pe loc care, câinele o duse înapoi la
c` amnarul era fermecat: dac` castel.
sc`p`ra o dat`, ap`rea câinele
a[ezat pe cuf`rul de aram`,
dac` sc`p`ra de dou` ori,
venea cel din înc`perea de
argint, iar dac` sc`p`ra
amnarul de trei ori, sosea cel
din odaia de aur. Astfel, tân`rul
se întoarse în camera frumoas`
\n care a stat înainte, [i a[a to]i
prietenii lui î[i amintir` de el [i
începur` s`-l priveasc` din nou
cu ochi buni.
Într-o zi se gândi:
— Ce p`cat c` Prin]esa e
închis` în castelul de aram`!
Toat` lumea vorbe[te de
frumuse]ea ei! S` nu-mi fie dat
s-o v`d [i eu m`car o dat`? A[
putea s` m` folosesc de amnar!

106
107
 | n diminea]a urm`toare,
în timp ce împ`ratul [i împ`r`teasa
mâncau, fata le povesti c` noaptea
trecut` avusese un vis ciudat: se f`cea
c` a venit la ea un câine [i a purtat-o
în spinare pân` în camera unui soldat
care i-a furat un s`rut.
— Asta-i bun`! strig` împ`r`teasa.

108
 | n noaptea urm`toare,
puser` o slujnic` b`trân` s` stea de
paz` lâng` patul fetei, ca s` vad` de-i
vis ori aievea.

109
 A doua zi, soldatul î[i dori s-o vad` iar pe Prin]es`,
a[a c` trimise grabnic câinele s` i-o aduc`; îns` b`trâna slujnic`
reu[i s`-[i pun` repede cizmele în picioare [i s` urm`reasc` dul`ul
pân` la pragul casei în care intrase.
Cu o bucat` de cret`, slujnica însemn` o cruce pe u[`, apoi se
întoarse la curte [i dormi lini[tit`.

110
111
112
 C âinele, ie[ind s-o
duc` pe Prin]es` înapoi la castel [i
v`zând crucea pe u[`, lu` o bucat`
— Aici! strig` împ`ratul v`zând o u[`
însemnat` cu cret`.
— Ba aici! zise împ`r`teasa,
de cret` [i însemn` la fel u[ile tuturor ar`tându-i o alt` u[`.
caselor din ora[. Ideea lui se ar`t` — Uite [i acolo o cruce! {i alta
foarte în]eleapt`, slujnica nemai[tiind dincolo! strigar` cu to]ii pe m`sur` ce
s` g`seasc` locuin]a soldatului. vedeau u[ile însemnate.
A doua zi, în zori, împ`ratul, Astfel, c`utarea se dovedi f`r` rost.
împ`r`teasa [i b`trâna servitoare,
înso]i]i de to]i dreg`torii, pornir` la
drum s` vad` cine o r`pise pe
Prin]es` peste noapte.

113
 | mp`r`teasa, femeie
foarte [ireat` de felul s`u, cusu
un s`cule] de m`tase pe care îl
umplu cu f`in`, apoi i-l atârn`
fetei în spate. Când fu gata, îi
f`cu sacului o gaur`, astfel încât
f`ina s` curg` [i s` se împr`[tie
pe drum. În noaptea urm`toare,
câinele se întoarse dup`
Prin]es`, dar nu-[i d`du seama
c`, în timp ce el o ducea în
spinare, f`ina curgea, l`sând o
dâr` sub]ire pân` sub fereastra
casei soldatului. Acesta se
îndr`gostise de Prin]es` [i tare
trist era c` nu se n`scuse prin],
s-o poat` lua de so]ie.
În diminea]a urm`toare,
împ`ratul [i împ`r`teasa se
114
luar` dup` dâra de f`in` [i
aflar` unde disp`ruse prin]esa
în timpul nop]ii. Soldatul a fost
în acest fel prins, dus la
închisoare [i condamnat:
— Mâine vei fi spânzurat! îi
ziser` g`rzile.
Sup`rarea îi era cu atât mai
mare cu cât î[i uitase amnarul
la han.
A doua zi, printre gratiile
ferestruicii, vedea mul]imea
gr`bindu-se s` ajung` la locul
spânzur`torii. Auzea bubuitul
tobelor [i al solda]ilor care
m`r[`luiau.
115
 | n mul]ime se afla
[i ucenicul unui cizmar. Purta
un [or] de piele [i ni[te sabo]i
atât de largi încât, din pricin`
c` era gr`bit, unul îi sc`p` din
picior tocmai sub ferestruica
prizonierului. Acesta îl strig`:
— Hei, b`iete! Ce te gr`be[ti
a[a? F`r` mine oricum n-o s`
înceap`! Dac` e[ti bun s` dai o
fug` pân` la han, s`-mi aduci
amnarul, o s`-]i dau patru bani.
Ucenicul, c`ruia nu i-ar fi
prisosit b`nu]ii, fugi repede
[i-i aduse soldatului amnarul…
dar acu-i acu’!
Spânzur`toarea fusese ridicat`
la marginea ora[ului. De jur
împrejur se adunaser` solda]i
[i sute de curio[i. Împ`ratul [i
împ`r`teasa st`teau pe un tron,
iar lâng` ei, judec`torii [i marii
dreg`tori.
116
117
 S oldatul fu urcat pe e[afod [i, în timp ce c`l`ul îi punea
funia de gât, spuse:
— M`ria Ta, fii milostiv [i împline[te-mi, precum e obiceiul, o ultim`
dorin]`! D`-mi voie s`-mi aprind pipa!
Împ`ratul se înduplec`, iar soldatul î[i scoase amnarul [i lovi
cremenea s` aprind` focul: o dat`, de dou`, de trei ori. {i iat`-i
sosind pe cei trei dul`i, cel cu ochii cât farfuriile, cel cu ochii cât
pietrele de moar` [i cel cu ochii cât turlele.
— Ajuta]i-m`! le porunci soldatul. Nu-i l`sa]i s` m` spânzure!

118
 A tunci câinii se repezir` asupra judec`torilor,
asupra dreg`torilor, asupra împ`ratului [i împ`r`tesei, punându-i
pe to]i la p`mânt. Paznicii se speriar`, iar mul]imea începu s` strige:
— Preaiubite voinic, fii tu împ`ratul nostru [i însoar`-te cu Prin]esa!

119
 S olda]ii aruncar`
armele [i îl ajutar` s` se urce în
tr`sura regal`. Câinii mergeau [i
Nunta lor ]inu [apte zile [i [apte
nop]i, iar câinii, invita]i de
seam`, se bucurar` al`turi de ei,
ei în fruntea alaiului, care striga: m`rindu-li-se parc` [i mai mult
— Tr`iasc` noul împ`rat! ochii.
Prin]esa ie[i din castelul s`u de
aram` [i se c`s`tori cu soldatul.

120
Cenu[`reasa

C HARLES PERRAULT

I LUSTRA]II DE
PIERO C ATTANEO
 A fost odat` ca niciodat` un negustor bogat
care r`m`sese v`duv [i s-a însurat pentru a doua oar` cu o femeie
îngâmfat` [i dispre]uitoare. Ea avea dou` fiice care îi sem`nau
întru totul ca dou` pic`turi de ap`.
Negustorul ]inea [i el o fat`, bun` la suflet [i cuminte de n-avea
pereche.
Fiind invidioase din pricina copilei, ma[tera [i surorile vitrege
se folosir` de lipsa tat`lui, plecat cu treburi într-o lung` c`l`torie,
ca s-o nec`jeasc`. Îi d`dur` un [or], o pereche de sabo]i greoi,
[i o puser` la muncile cele mai anevoioase, zicându-i:
— De azi înainte o s` fii slujnica noastr`!
Biata fat` se trezea cu noaptea-n cap, ca s` scoat` ap` din pu],
m`tura, sp`la, f`cea de mâncare cât era ziua de lung`.
Seara, când termina lucru, se cuib`rea în vatra focului [i, fiindc`
se murd`rea mereu de cenu[`, fu poreclit` Cenu[`reasa.
Cenu[`reasa îndura r`bd`toare batjocurile [i nazurile celor trei
femei.
Doar câteodat`, cu lacrimi în ochi, se mai gândea:
— Of! De-ar fi tr`it mama!

122
123
 P inocchio saltando
come una lepre tornò a casa ma,
appena entrato,
udì qualcuno che faceva:
– Crì, crì, crì.
– Chi è? – domandò Pinocchio.
– Sono il Grillo parlante,
ed abito in questa casa da più
di cent’anni.
– Ora qui ci sto io e tu vattene –
disse Pinocchio.
– Hai mancato di rispetto
a tuo padre – esclamò
il grillo.
– Non mi scocciare –
disse Pinocchio che,
afferrato un martello,
lo scagliò contro
il grillo lasciandolo
stecchito.

124
 | ntr-o zi, un sol de-ai împ`ratului, ce str`b`tea
str`zile cet`]ii, vesti:
— Fiul Majest`]ii Sale, prin]ul mo[tenitor, va da un mare bal la
curte. Sunt chemate toate fetele tinere din regat, prin]ul o s`-[i
aleag` drept so]ie pe cea mai frumoas` dintre ele.
La auzul acestei ve[ti, în toate casele unde se aflau fete bune
de m`riti[, începur` preg`tirile.

125
126
 M a[tera î[i chem`
repede fetele la ea [i le zise a[a:
— Iat` ce noroc s-a ivit, unul cum nu va
mai fi altul! O s` merge]i la bal, g`tite cât
mai frumos.
În zilele urm`toare, nimeni nu mai vorbi
de altceva decât de bal:
— Eu – zise sora mai mare – o s` port
rochia de catifea ro[ie, brodat` cu dantel`.
— Iar eu – zise cealalt` – o s`-mi pun
pelerina cusut` cu flori de aur [i colierul
de diamante.
— Ferice de voi, surioarelor! Ce mult mi-ar
pl`cea s` pot veni [i eu la bal! zise
suspinând Cenu[`reasa.
Auzind-o, una din surorile vitrege îi
r`spunse în batjocur`:
— Tu?… La bal?… M-a[ pr`p`di de râs!…
Doar nu-]i închipui c` prin]ul va dansa cu
o servitoare!
Iar cealalt` ad`ug`:
— A[a zdren]`roas` [i plin` de cenu[`
cum e[ti, nici nu te-ar l`sa s` intri în
castel!

127
 Z i dup` zi, ceas dup` ceas, croitoresele
nu f`ceau altceva decât s` coas` [i s` brodeze: m`t`suri
pre]ioase, catifea, dantele. Curând fiecare fat` din regat avea
gata rochia pe care urma s-o poarte la bal.
În sfâr[it sosi [i seara mult a[teptat`.
În casa Cenu[`resei era o zarv` de nedescris [i toat` lumea
îi d`dea porunci:
— Cenu[`reaso, adu foarfecele!
— Imediat! r`spundea ea.
— Cenu[`reaso! D`-mi peria!
— Iat-o!
— Cenu[`reaso, vino s`-mi strângi corsetul! Adu-mi pantofii!
— Unde-or fi cerceii mei? Mi[c`-te [i caut`-i!

128
Cenu[`reasa alerga sprinten` dintr-un col] al casei în
altul, ca s` le fac` pe plac surorilor ei vitrege.
— Mai u[or, c` nu pot s` fiu în dou` p`r]i deodat`!
r`spundea biata copil`.
Când fur` gata, cele trei doamne plecar` cu tr`sura
spre castel.

129
130
 R `mas` singur`, Cenu[`reasa se
ghemui, frânt` de oboseal`, lâng` vatra
focului [i adormi.
La pu]in timp o lumin` nemaiv`zut` se
r`spândi în camer`, vestind ivirea unei
preafrumoase zâne:
— Cenu[`reaso, Cenu[`reaso, treze[te-te!
Fata uimit` o întreb`:
— Dar cine e[ti?
— Nu-]i fie team`. Sunt na[a ta [i î]i vreau
binele. Nu-i a[a c` ]i-ai dori [i tu s` mergi la
bal? o întreb` zâna.
Ro[ie în obraji, fata r`spunse:
— Sigur c` mi-ar pl`cea, dar n-am nici m`car
o rochie pe care a[ putea s-o port!
Atunci zâna îi zise:
— Te-ajut eu, nu exist` dorin]` s` n-o pot
împlini cu bagheta mea fermecat`! Tu du-te în
gr`din`, culege cel mai mare dovleac [i adu-l
în fa]a casei. Tot în gr`din`, lâng` zid, o s`
mai g`se[ti [i dou` [opârle, iar în c`mar` se
afl` o capcan` cu [ase [oricei. Adu-mi-le pe
toate!
Cenu[`reasa se supuse [i, cât ai clipi din ochi,
îi aduse zânei toate cele trebuincioase.

131
 A tingând obiectele cu bagheta, zâna transform`
dovleacul într-o calea[c` maiestuoas`, [oriceii în [ase cai albi cu coama
bogat`, iar [opârlele în vale]i îmbr`ca]i în livrea elegant`. Nu mai lipsea
decât vizitiul.
Atunci, zâna lu` motanul [i îl transform` într-un mândru vizitiu cu
must`]i r`sucite; mul]umit`, îi zise fetei:
— Nu te bucur` toate astea? Ai tot ce-]i trebuie ca s` po]i merge la bal.
Cenu[`reasa, uitându-se în jos la [or]ul ei, întreb`:

132
— Trebuie s` m` duc îmbr`cat` a[a?
La atingerea baghetei fermecate, hainele ponosite ale
Cenu[`resei se pref`cur` \n straie minunate din brocart, cusute
cu fir de aur, iar sabo]ii, într-o pereche de conduri de cristal.
— Vai! Ce frumuse]e! se minun` Cenu[`reasa.

133
134
 L
— Du-te la
a plecare, zâna o sf`tui:
bal [i vesele[te-te! Aminte[te-]i îns` c`, atunci când
orologiul va bate miezul nop]ii, trebuie neap`rat s` fii înapoi, deoarece
vraja va disp`rea.
Dup` ce gr`i cuvintele acestea, se f`cu nev`zut`.
Cenu[`reasa s-a urcat în calea[c`, iar caii parc` prinser` aripi, atât de
repede o duser` la castel.

135
 S ala balului era nemaipomenit de mare, [i mii de
lumini]e str`luceau pretutindeni.
Nici nu trecu ea bine pragul, c` muzica se opri, perechile încetar`
s` mai danseze [i toat` lumea se întoarse s-o priveasc`. La vederea
frumoasei fete, r`zb`tu în toat` înc`perea un murmur nedeslu[it:
— Oare de unde vine?
— Cine-o fi?

136
Chiar [i ma[tera [i surorile ei vitrege r`maser` cu gura c`scat` la
vederea unei asemenea frumuse]i, f`r` s-o recunoasc` îns` pe
Cenu[`reasa. Prin]ul ie[i numaidecât în întâmpinarea frumoasei
necunoscute [i, invitând-o la dans, o întreb`:
— Preafrumoas` domni]`, trebuie s` fii vreo prin]es` de seam`.
Spune-mi, cum te nume[ti?
— Alte]`, nu v` pot r`spunde! zise Cenu[`reasa, în timp ce dansa atât
de gra]ios, încât to]i încremeniser` mu]i de uimire.

137
 C ând orologiul din turn b`tu ora dou`sprezece
f`r` un sfert, Cenu[`reasa f`cu o plec`ciune în fa]a prin]ului [i
fugi spre ie[ire.
— Mai r`mâi, te rog! îi ceru st`ruitor prin]ul.
— Nu pot! Acum trebuie s` plec. Pe mâine! îi r`spunse copila,
f`r` s` se uite înapoi.
Calea[ca o a[tepta în fa]a sc`rilor: urc` repede, [i caii o
purtar` spre cas` ca vântul [i ca gândul.
Totul se petrecu întocmai dup` spusele zânei, la miezul nop]ii
vraja s-a desf`cut. Calea[ca deveni dovleac, caii – [oricei,
vale]ii – [opârle, iar vizitiul… se puse din nou pe tors, ghemuit
în col]ul lui c`ldu].
Cenu[`reasa adormi fericit`.
Noaptea târziu, ma[tera [i surorile vitrege se întoarser` [i ele
de la bal. F`cur` atâta g`l`gie, încât biata fat` se trezi [i le
întreb`:
— Cum a fost?
— Vai, dac-ai [ti! A sosit o preafrumoas` domni]` pe care
nimeni nu o cuno[tea. Prin]ul n-a dansat decât cu ea toat`
noaptea – r`spunse sora cea mare, iar cealalt` ad`ug`:
— Nu mai încape îndoial` c` s-a îndr`gostit lulea de ea!
A doua zi, surorile vitrege plecar` din nou la bal; Cenu[`reasa
se duse [i ea, mai frumoas` [i mai îngrijit` decât cu o sear` în
urm`. Prin]ul ner`bd`tor nici n-o v`zu bine c`-i [i ie[i în
întâmpinare, zicându-i:
— În sfâr[it! Abia a[teptam s` sose[ti!
Începur` s` danseze [i toat` lumea îi privea cu uimire.

138
139
 C hiar [i b`trânul împ`rat îi sorbea din priviri, [optindu-i
împ`r`tesei la ureche c` nu mai v`zuse de ani buni o f`ptur` a[a de
încânt`toare precum Cenu[`reasa. Prin]ul îndr`gostit se str`duia s` fie
pe placul fetei. Ea se sim]ea mai fericit` ca niciodat` [i i se p`rea c`
totul e doar un vis frumos. Timpul se scurse [i miezul nop]ii sosi pe
nea[teptate. Cenu[`reasa, auzind cea de-a dou`sprezecea b`taie a
orologiului, î[i aminti deodat` de vraj` [i strig`:

140
— Vai mie, ce târziu s-a f`cut! Trebuie s` plec!
Prin]ul st`rui:
— Zi-mi m`car unde locuie[ti!
Dar Cenu[`reasa o lu` la fug` f`r` s`-l mai asculte.
Prin]ul încerc` s-o urm`reasc`, dar zadarnic; g`si în
schimb un condur de cristal care-i sc`pase fetei din
picior în timp ce fugea.
Era trecut de miezul nop]ii, Cenu[`reasa, ie[ind în
fa]a castelului, nu mai g`si nici tr`sura, nici vizitiul
[i fu nevoit` s` mearg` pe jos pân` acas`, unde
ajunse într-un târziu, frânt` de oboseal`.

141
 D in toat` splendoarea [i str`lucirea
ei nu-i mai r`m`sese decât un pantofior de cristal,
perechea celui pierdut. În zilele urm`toare, în tot
regatul nu se vorbi decât de suferin]a prin]ului ce
nu-[i mai g`sea lini[tea de la plecarea preafrumoasei
fete întâlnite la bal. V`zând aceasta, împ`ratul ceru
s` fie c`utat` în tot regatul.
Solul î[i f`cu din nou auzit` vocea pe str`zile cet`]ii:
— Din porunca împ`ratului, celei c`reia i se va
potrivi condurul de cristal va deveni so]ia prin]ului.
În tot regatul, forfot` mare: pajii umblau din cas`-n
cas` [i rugau toate fetele tinere s` încerce condurul,
dar plecau de fiecare dat` dezam`gi]i.
Într-o zi, ajunser` [i la casa în care locuia
Cenu[`reasa [i b`tur` la u[`:
— Cioc, cioc… în numele împ`ratului, v` rug`m
deschide]i!
— Dar pofti]i în`untru… r`spunse ma[tera
emo]ionat`.
Intrând, dreg`torul o întreb`:
— Ave]i fete, doamn`?
— Sigur c` am – zise ea, ar`tându-i-le pe cele dou`
surori vitrege.
Atunci, trimisul împ`ratului ordon`:
— Hai! Preg`ti]i-v` s` încerca]i condurul!
În zadar se str`duir` îns` cele dou` tinere, c`ci
picioarele lor erau prea mari ca s` încap` în
condurul acela delicat.

142
143
144
 T
Cenu[`reasa
rimisul d`du s` plece, când o z`ri pe

— Încearc`-l [i tu!
într-un ungher; o chem` la el [i îi zise:

Ma[tera [i surorile izbucnir`:

— Dar asta-i slujnica noastr`!
Dreg`torul se împotrivi:
— Nu are importan]`! Porunca împ`ratului nu poate fi
nesocotit`: fiecare fat` din regat trebuie s` încerce pantoful!
El o rug` pe copil` s` se apropie, îi puse condurul în picior [i
v`zu c`-i venea de minune.

145
146
 C u to]ii r`maser` înm`rmuri]i, ne[tiind ce s` mai
cread`! Dar nu mic` le fu mirarea când Cenu[`reasa scoase din
buzunar [i cel`lalt condur de cristal [i-l puse în picior. În clipa aceea
rochia s`r`c`cioas` a Cenu[`resei se transform` în ve[mântul bogat
pe care îl purtase în seara balului. Cele trei femei o recunoscur` cât
ai bate din palme pe frumoasa de la bal [i, aruncându-i-se la
picioare, cerur` îndurare pentru purtarea lor urât`.

147
 C enu[`reasa, bun` la suflet cum era, le îmbr`]i[`
f`r` pic`. Dup` aceea, pajii împ`ratului o conduser` la prin] care
o g`si chiar mai frumoas` ca înainte. Nunta avu loc peste numai
câteva zile, iar Cenu[`reasa le lu` cu ea la castel [i pe surorile ei
vitrege, m`ritându-le cu doi nobili de la curte.
{i a[a au tr`it ei ferici]i pân` la adânci b`trâne]i.

148
Povestiri
de
Tolstoi
L EV TOLSTOI

I LUSTRA]II DE
S EVERINO BARALDI
Cerbul [i vi]a de vie
Pe când încerca s` scape de vân`torii ce-i luaser` urma, un cerb se
ascunse în frunzi[ul des al unei vi]e de vie.
Nici nu plecar` bine urm`ritorii s`i, c` el se [i apuc` s`-i pasc`
frunzele.
Vân`torii, v`zând frunzi[ul mi[cându-se, au în]eles c` prada ar putea
fi ascuns` chiar sub nasul lor. A[adar, î[i luar` pu[tile [i traser`
într-acolo, r`nind cerbul de moarte.
Pe când î[i d`dea sufletul, animalul gândea în sinea lui:
— A[a îmi trebuie dac` am vrut s` m`nânc frunzele care, cu pu]in
înainte, mi-au salvat via]a.

150
Calul [i m`garul
Un om avea odat` un cal [i un m`gar. Într-o zi, mergeau al`turi pe
acela[i drum.
La un moment dat, m`garul, frânt de oboseal`, îi ceru ajutor
calului:
— Te rog, calule, fii bun [i ia o parte din greutatea pe care o duc,
c`ci eu de-abia m` mai ]in pe picioare.
Calul nici nu vru s` aud`, a[a c` bietul m`gar, r`pus de oboseal`,
c`zu [i muri pe loc.
Atunci st`pânul îi puse calului în spinare toat` povara pe care o
ducea m`garul [i, pe deasupra, [i pielea acestuia.
— Ce soart` amarnic`! se plânse calul. Când m-a rugat m`garul s`-l
ajut n-am vrut, iar acum trebuie s` car eu povara pe care o ducea,
ba chiar [i pielea lui.

151
P`durarul [i duhul apei
I s-a întâmplat odat` unui p`durar s` scape în râu singurul
topor pe care îl avea. Nec`jit, se a[ez` pe malul râului [i se
puse pe plâns.
Din adâncurile întunecoase [i pline de mâl, duhul apei îl auzi [i,
în]elegându-i necazul, i se înf`]i[`, ar`tându-i un topor de aur:
— ~sta e toporul t`u?
— Nu, nu-i `sta.
Duhul se cufund` din nou în ap` [i ie[i la suprafa]` cu un topor
de argint.
— Atunci poate e `sta?
— Nu, nici `sta nu e!
Atunci duhul disp`ru înc` o dat` în str`fundurile înghe]ate [i îi
aduse p`durarului toporul pierdut.
Când îl v`zu, omul s`ri în sus de bucurie.

152
— Da, da, `sta e toporul meu!
Duhul apei, uimit de cinstea nem`surat` a acestuia, îi d`rui drept
r`splat` [i celelalte dou` topoare.
Fericit, omul se întoarse în satul s`u [i le povesti prietenilor ce
noroc a dat peste el.
Un alt p`durar, lacom de bog`]ii, dori [i el s`-[i încerce norocul [i
î[i arunc` de bun`voie toporul în râu. Apoi, a[ezat pe mal, începu
s` se vaite cât îl ]inea gura. Duhul apei î[i f`cu apari]ia, ]inând în
mân` un topor de aur:
— ~sta e toporul t`u?
— Da, întocmai! ~sta e!
Îns` duhul, sup`rat de f`]`rnicia p`durarului [i dezam`git, hot`rî
s`-l pedepseasc`: nu numai c` nu-i d`rui toporul de aur, dar nici pe
cel pierdut nu i-l mai înapoie.

153
Cerbul
Un cerb, ducându-se la pârâu s` se adape, î[i v`zu propriul chip
oglindit în ap`.
Mul]umit de ceea ce vede, începu s`-[i admire coarnele [i s` spun`
cu mândrie:
— Ce frumoase [i armonioase sunt, [i cât de r`muroase!
Dar, când se uit` la partea din spate a corpului, î[i z`ri picioarele
zvelte [i sub]iri.
— În schimb, picioarele astea firave [i osoase nu sunt deloc potrivite
cu trupul meu des`vâr[it…
În timp ce st`tea el a[a pe gânduri, un leu s`ri din tufi[uri [i se
n`pusti asupra lui cu un r`get fioros. Însp`imântat, cerbul o lu` la
goan` prin lumini[.

154
În câteva clipe picioarele îl purtar` departe [i
leul cu siguran]` nu l-ar fi ajuns, de n-ar fi fost
coarnele care s`-i aduc` pieirea.
Astfel, când cerbul ajunse în p`dure, coarnele i
se încurcar` în crengile unui copac [i nu mai
putu s` fug`.
Nu lipsi mult [i leul puse laba pe el; bietul
animal, pe când î[i a[tepta moartea, se v`ita:
— Prost am mai fost s`-mi nesocotesc
picioarele, ele m-ar fi sc`pat, de n-ar fi fost
coarnele care s`-mi aduc` moartea.

155
Doi cai
Doi cai mergeau pe acela[i drum
ducând fiecare câte un car.
Primul cal tr`gea din greu, dar nu
d`dea semne de oboseal` [i nu
se oprea nicio clip`.
Al doilea, mai nep`s`tor, se
odihnea cât mai mult, oprindu-se
tot timpul din mers.
V`zând una ca asta, st`pânul
mut` toat` greutatea în primul
car.
Cel de-al doilea cal, care de-acum
înainta f`r` povar`, tr`gând dup`
el un car gol, îi râse celui dintâi
în nas:
— Ce-ai avut de câ[tigat c` ai
156
tras din greu? Nimic. Ba mai mult
ai avut de pierdut, c`ci st`pânul
]i-a m`rit povara [i tot pe tine o
s` te pun` s` munce[ti mai mult.
Ajun[i îns` la cap`tul drumului,
st`pânul zise:
— De ce s` ]in eu doi cai dac`
unul e de ajuns s`-mi care
marfa? N-ar fi mai nimerit s`-i
dau de mâncare celui dintâi, iar
de al doilea s` m` descotorosesc,
ca s` trag folos m`car din pielea
lui?
{i f`cu întocmai cum a zis.
Corbul [i porumbelul
Era odat` un corb care credea c` porumbeii, fiind hr`ni]i [i iubi]i de
oameni, o duceau mult mai bine decât el.
De aceea î[i vopsi într-una din zile penele în alb [i se strecur`
într-un porumbar. La început porumbeii nu-[i d`dur` seama de
în[el`torie [i-l l`sar` s` intre. Odat` îns`, corbul, uitând unde se
afl`, se puse pe cronc`nit, iar porumbeii îl alungar`.
Atunci corbul se întoarse printre ai s`i. Ace[tia, neîncrez`tori din
pricina penelor lui albe, nici nu voir` s` aud` de el [i îl alungar` [i
ei la fel ca porumbeii.

157
Porumbelul [i furnica
O furnic`, împins` de sete, veni la râu s` [i-o astâmpere, dar, luat` de
apele învolburate, fu gata-gata s` se înece. Un porumbel ce trecea pe
acolo cu o ramur` în cioc, v`zu primejdia care o p`[tea pe biata
furnic` [i-i arunc` r`murica s` se ]in` de ea. Astfel furnica reu[i s`
scape cu via]`.
Peste ceva timp, un vân`tor voia s` prind` porumbelul în la]. Furnica,
plin` de recuno[tin]`, îl z`ri [i imediat se apropie de vân`tor,
ciupindu-l de picior.
Vân`torul a tres`rit, sc`pând din mân` la]ul, iar porumbelul reu[i s`
ias` din capcan` [i s`-[i ia zborul.

158
{oimul [i coco[ul
Un [oim dresat de st`pân venea s` se a[eze pe bra]ul lui ori de câte
ori acesta îl chema. Coco[ul, dimpotriv`, fugea îngrozit ori de câte ori
st`pânul se apropia de el.
V`zând aceasta, [oimul îl mustr` pe coco[:
— Ce nerecunosc`tori sunte]i voi, coco[ii! Alerga]i la st`pân doar
când v` r`zbe[te foamea. Noi, p`s`rile s`lbatice, îi purt`m
recuno[tin]`, fiindc` [tim c` el ne hr`ne[te; iar atunci când ne
cheam`, nici vorb` s` fugim, ci ne a[ez`m chiar pe bra]ul lui.
— P`i sigur! îi r`spunse coco[ul. Asta fiindc` voi n-a]i v`zut niciodat`
vreun [oim ajuns friptur`, dar noi, coco[i la frigare, vedem zilnic.

159
Vulpea
O vulpe fu prins` odat` într-o capcan` [i se str`duia în fel [i chip s`
scape. Tot zb`tându-se, pân` la urm` izbuti, dar r`mase f`r` coad`.
Ru[inat` peste m`sur` de acest cusur, se gândi s` le îndemne pe
toate cumetrele ei s`-[i taie cozile.
— Dragele mele, de ce purta]i o greutate f`r` rost? Mai bine v-a]i t`ia
o dat` pentru totdeauna aceast` povar` netrebuincioas`.
Una din vulpi o încol]i îns` pe cum`tra mincinoas`:
— Dac` tu îns`]i ai mai avea „povara“ de care ne vorbe[ti, nu ne-ai
mai da un asemenea sfat.
Atunci, vulpea r`mase f`r` cuvinte [i plec` ru[inat`.

160
Pescarul [i pe[ti[orul
Odat` un pescar a prins în undi]` un pe[ti[or; când îl trase
afar` din ap`, acesta îi zise:
— Te rog, pescarule, arunc`-m` înapoi în ap`. Nu vezi cât
sunt de mic? Ce-ai putea s` faci cu mine? În schimb, dac`
m` arunci înapoi, o s` cresc [i o s` m` fac mai gustos, iar
când o s` m` prinzi din nou, s` vezi ce mul]umit o s` fii!
Dar pescarul r`spunse:
— Numai pro[tii leap`d` un bine m`runt acum, în n`dejdea
c` vor avea parte de un bine mai mare mai târziu.

161
Lupul [i capra
Un lup v`zu o capr` care se chinuia s` pasc` iarba de pe o
stânc` pietroas` [i foarte abrupt`.
— De ce te chinui atâta? o întreb` el, uitându-se în sus la
ea. Acolo e pu]in` iarb`, iar terenul e anevoios. De ce nu
cobori aici unde p`[unea-i neted` [i iarba din bel[ug?
Capra st`tu pu]in pe gânduri [i apoi îi r`spunse:
— Eu cred, lupule, c` nu de hrana mea te-ngrije[ti când m`
chemi s` cobor, ci de-a ta!

162
Leul, m`garul [i vulpea
Un leu, un m`gar [i o vulpe hot`râr` într-o bun` zi s` plece la vân`toare
împreun`. Vânar` ce vânar` [i, când sosi momentul s` împart` prada,
leul îl rug` pe m`gar s` fac` el împ`r]eala cum se cuvine. Supus,
m`garul a[ez` totul în trei p`r]i egale. Leul, v`zând una ca asta, se
înfurie cumplit [i îl sfâ[ie pe m`gar.
Apoi zise c`tre vulpe:
— Mare netrebnic, m`garul! Împarte tu vânatul cum trebuie!
{ireata vulpe a[ez` cea mai mare parte de vânat în gr`mada leului, iar
pentru sine nu-[i opri decât o mic` parte.
— Ei, a[a mai merge. Ia zi-mi cine te-a înv`]at s` împar]i atât de bine?
— Îns`[i p`]ania m`garului – îi r`spunse vulpea cu viclenie.

163
Bâtlanul, pe[tii [i racul
Tr`ia odat` lâng` o balt` un bâtlan b`trân.
El nu se mai sim]ea în stare s` alerge, ca s` prind` pe[ti, iar
for]ele îl p`r`seau pe zi ce trece. Cum foamea îl chinuia din
ce în ce mai tare, se gândi s`-i vin` de hac sl`biciunii prin
viclenie.
El le zise pe[tilor:
— Dragi prieteni, v` pa[te o mare nenorocire – am auzit c`
ni[te oameni vor s` sece balta, ca s` v` prind` pe to]i odat`.
{i când te gânde[ti c` de partea cealalt` a muntelui se afl`
o alta, cam micu]` ce-i drept, dar frumoas`! Dac` v-a[ duce
acolo, v-a[ sc`pa pe to]i de n`past`. {i f`r` îndoial` c` v-a[
ajuta, de n-a[ fi a[a b`trân [i bolnav.
Pe[tii, speria]i de o asemenea veste, îl rugar` fierbinte pe
bâtlan s`-i duc` de partea cealalt` a muntelui.
— Sunt prietenul vostru [i mi-e mil` de voi. Cum a[ putea
s` v` las la nevoie? Am s` m` str`dui s` v` duc în cealalt`
balt`, dar nu pe to]i odat`, ci pe rând, unul câte unul.

164
 La auzul acestor cuvinte, pe[tii
se bucurar` nespus; fiecare î[i dorea
s` fie el primul:
— Ia-m` pe mine! Ba pe mine! se rugau
cu to]ii.
{i a[a începu bâtlanul s`-[i duc` la bun sfâr[it în[el`toria.
Lua pe[tii pe rând, îi purta în zbor de partea cealalt` a
muntelui, [i apoi îi mânca, potolindu-[i foamea. Îns` un
rac b`trân, care locuia [i el lâng` ele[teu, sim]i c` ceva
nu miroase-a bine [i vru s` se l`mureasc` singur.
— Du-m`, te rog, [i pe mine în balta aceea.
Bâtlanul îl lu` în cioc [i îl purt` în zbor deasupra
câmpului. Tocmai când se preg`tea s`-i dea drumul,
racul, care z`rise pe jos resturile de pe[te, strânse tare
în cle[tii s`i gâtul bâtlanului [i-l sugurm`.
Apoi se întoarse la hele[teu [i le povesti pe[tilor
în[el`toria acestuia.

165
Leul, ursul [i vulpea
Un leu [i un urs au g`sit odat` o bucat`
de carne. Fiindc` nu reu[eau s` cad` la
învoial` cum s-o împart`, se luar` la har]`.
{i atât de mult dur` cearta lor, încât la sfâr[it
c`zur` amândoi la p`mânt, vl`gui]i de puteri.
O vulpe mai [ireat`, care îi pândise pân`
atunci, ie[i din ascunzi[ul ei [i înh`]` bucata
de carne, fugind mul]umit`.

166
B`trâna [i lupul
Un lup înfometat se tot învârtea de ceva timp în c`utare
de hran`. Într-o zi, ajunse el la marginea unui sat. Acolo,
dintr-o cas`, auzi un plânset de copil [i glasul bunicii
care îl lini[tea:
— Nu mai plânge, dragul meu! N-o s` te m`nânce lupul.
Numai s`-ndr`zneasc` s` se-apropie [i imediat îi venim
de hac!
— Fir-ar s` fie! Pare-se c-am nimerit într-un sat de
mincino[i, unde una se spune [i alta se face – bomb`ni
lupul.
{i astfel, înfometat [i mort de frig cum era, plec` [i nu se
mai întoarse niciodat`.

167
Iepurii [i broa[tele
Întâlnindu-se odat` iepurii la sfat,
începur` s` se plâng` de via]a pe
care o duceau:
— Oamenii, câinii, vulturii [i orice
alt` jivin`, cu to]ii ne vâneaz` [i
bag` spaima în noi. Decât s`
tr`im în fric` [i nelini[te, mai bine
ne omorâm. Prieteni iepuri,
haide]i cu to]ii s` ne înec`m!
Pornir` deci împreun` spre lac,
ca s` pun` cap`t nefericitei lor
vie]i.
Broa[tele, care st`teau ascunse în
mâl, printre ierburi, cum îi auzir`
venind, se aruncar` numaidecât
în ap`, mai mult moarte de
168
spaim` decât vii. V`zând aceasta,
iepurele cel mai iste] dintre to]i
judec` mai limpede [i,
întorcându-se spre ai s`i, le zise:
— Sta]i pe loc! A[tepta]i!
Gândindu-m` mai bine, nu cred
c` via]a noastr` este mai rea
decât a tuturor celorlalte animale!
De pild`, uita]i-v` la broa[te, ele
trebuie s` duc` un trai mult mai
r`u, dac` se tem chiar [i de noi.
Calul [i st`pânii s`i
Un gr`dinar avea odat` un cal pe care îl muncea din zori
[i pân`-n sear`, dar nutre] nu-i d`dea mai deloc.
Fiind sleit de oboseal` [i înfometat, calul se ruga în fiecare zi la
Dumnezeu s`-i dea alt st`pân.
Ruga sa fu auzit` [i, în câteva zile, st`pânul îl vându unui olar. La început
se bucur` de veste, dar peste pu]in timp î[i d`du seama c` munca era mai
grea [i mai obositoare decât fusese la gr`dinar. Astfel, bietul animal, cu
ultimele puteri, se rug` la Dumnezeu s`-i dea un st`pân mai bun.
În scurt timp, olarul îl vându unui t`b`car.
Cum intr` în curtea t`b`c`riei, calul v`zu, întinse la uscat, pieile altor cai.
Atunci, cu p`rere de r`u în glas, strig`:
— Nenorocitul de mine! Nu era mai bine s` fi r`mas eu cu st`pânul meu
cel dintâi? Abia acum îmi dau seama c` nu pentru munc` am fost vândut,
ci pentru pielea mea.

169
}`ranul [i pepenii
Un ]`ran se duse într-o noapte s` fure pepeni din ograda unui
gr`dinar.
În timp ce se târa pe burt`, ca s` ajung` la pepeni, el se
gândea în sinea lui:
— Dac` o s` izbutesc s` fur un sac plin, o s`-i pot vinde [i, cu
banii lua]i, o s` cump`r o g`in`. G`ina va face o groaz` de
ou`, le va cloci [i din ele vor ie[i pui. Apoi o s` vând puii [i o
s` cump`r o scroaf` gras` [i s`n`toas` care-o s` fete mai
mul]i purcei. Purceii o s`-i duc la târg [i, cu banii lua]i pe ei, o
s`-mi iau o iap`. Iapa o s` fac` la rândul ei mânji pe care-o
s`-i vând [i-o s`-mi cump`r o cas` cu o gr`din` mare de jur
împrejur. Iar în gr`din` voi s`di pepeni, dar cu
siguran]` n-o s` fiu atât de nes`buit s` las pe
careva s` mi-i fure.

170
O s` pun paznici de veghe, ba mai mult, eu însumi o s` stau
la pând`. O s` fiu cu ochii în patru [i o s` le spun paznicilor:
— Hei, s`ri]i!
Pe când visa el a[a prins în mrejele închipuirii, uit` c` se afla
în ograda gr`dinarului, [i strig` cât putu de tare:
— Hei, s`ri]i!
Paznicii îl auzir` [i într-o clip` îl prinser` [i îi d`dur` o mam`
de b`taie sor` cu moartea.

171
Doi negustori
Un vânz`tor de fier vechi, care trebuia s` plece o
vreme cu niscaiva treburi, î[i încredin]` marfa unui
negustor bogat. La întoarcere se duse la acesta s` ia
înapoi ce-i l`sase în grij`, dar negustorul, care
vânduse marfa [i pusese mâna pe bani, încerc`
s`-l p`c`leasc`:
— Când o s` auzi ce nenorocire s-a
întâmplat, n-o s`-]i vin` a crede!
— Ce vrei s` spui? zise bietul vânz`tor.
— {oarecii ]i-au ros marfa pân` la
ultimul gram, [i n-a mai r`mas nimic
din ea. Vino în magazia mea [i-ai s`
vezi cu ochii t`i!
— Te cred pe cuvânt. {tiu [i eu c`
[oarecii rod fier de când s-a pomenit.
R`mâi cu bine!
{i, zicând acestea, plec`.
Dup` ce ie[i din casa mincinosului,
vânz`torul îl z`ri pe fiul acestuia jucându-se
pe strad`. Îl mângâie, îl lu` în bra]e [i îl duse
acas` la el.
A doua zi, cei doi se întâlnir`, iar negustorul cel bogat,
cu lacrimi în ochi, îi povesti celuilalt de nenorocirea
care se ab`tuse asupra familiei sale, întrebându-l dac`
nu cumva auzise ceva de copil.

172
 — Ba sigur c` da! r`spunse
vânz`torul. Ieri, când ie[eam de
la tine, am v`zut un uliu care s-a
n`pustit asupra fiului t`u [i l-a
înh`]at.
— Tu râzi de mine? Ulii nu
r`pesc copii, a[a ceva nu s-a
v`zut, nici nu s-a auzit vreodat`.
Cum îndr`zne[ti s`-]i ba]i joc de
mine? zise negustorul.
— Dar nu-mi bat joc de tine.
Dac` [oarecii pot s` road`
cincisprezece chintale de fier, nu
v`d ce-i de mirare ca un uliu s`
fure un copil.
— Am min]it când ]i-am spus c`
[oarecii ]i-au mâncat fierul. L-am
vândut eu, dar am s` ]i-l pl`tesc
pân` la ultimul b`nu], ba o s`-]i
dau chiar dublu fa]` de cât am
luat pe el.
— P`i dac` e a[a – ad`ug`
vânz`torul de fier –, nici uliul nu
]i-a furat copilul [i am s` ]i-l dau
înapoi.

173
}arul [i [oimul
În timpul unei partide de vân`toare, ]arul î[i trimise [oimul preferat
pe urmele unui iepure, iar el îl urm`ri c`lare. {oimul prinse iepurele [i
]arul mul]umit îl în[f`c`. Apoi se urc` din nou în [a [i porni s` caute
ap` ca s`-[i astâmpere setea. Ajunse în cele din urm` la poalele unei
stânci pe care se prelingea apa, pic`tur` cu pic`tur`. }arul lu` un
potir [i îl puse sub fântâni]`. Când acesta se umplu, [oimul ce st`tea
pe bra]ul s`u, d`du brusc din aripi [i r`sturn` apa. }arul puse potirul
la loc [i a[tept` iar s` se umple, apoi îl duse la gur` s` bea. Din nou
[oimul fâlfâi din aripi [i v`rs` toat` apa pe jos. }arul î[i umplu înc` o
dat` potirul, iar [oimul i-l v`rs` pentru a treia oar`.

174
Ie[indu-[i din fire, ]arul în[f`c` pas`rea [i o izbi cu putere
de-o stânc`, iar s`rmana muri.
În clipa aceea, servitorii ]arului îl ajunser` din urm`, iar unul
din ei se duse la fântân` s` umple potirul.
Se întoarse înapoi cu mâna goal`.
— Apa din fântâna asta nu e bun`. Un dragon [i-a v`rsat în
ea veninul, otr`vind-o. M`ria Ta, de n-ar fi fost [oimul s`-]i
verse potirul, acum ai fi mort.
Auzind una ca asta, ]arul regret` amarnic ceea ce a f`cut [i
zise:
— Nemeritat` pedeaps` i-am dat [oimului meu; el mi-a salvat
mie via]a, iar eu, drept r`splat`, l-am omorât.

175
Cocorul [i barza
Un ]`ran b`g` de seam` c` niscaiva cocori îi stricau recolta. El se
hot`rî s`-i prind` întinzând-le plase. Reu[i s` apuce în la] câ]iva
cocori [i, al`turi de ei, o barz`.
— D`-mi drumul, te rog – îi spuse barza ]`ranului – eu n-am nimic
de-a face cu cocorii. Vezi bine c` sunt de alt soi: mai frumoas`, mai
gra]ioas`, demn` de respect. Sunt de neam ales [i am cuibul chiar
sub strea[ina casei tat`lui t`u. Uit`-te mai bine la penele mele [i o s`
vezi c` nu te mint!
}`ranul îi r`spunse:
— Îmi pare r`u, dar al`turi de cocori te-am prins, al`turi de ei o s`
sfâr[e[ti.

176
Alb`-ca-Z`pada
[i
cei [apte pitici
J ACOB [I W ILHELM G RIMM

I LUSTRA]II DE
S EVERINO BARALDI
 A fost odat` ca niciodat`, într-un castel
fermecat, o împ`r`teas` care st`tea în fa]a ferestrei [i
cosea.
Era în toiul iernii, iar fulgi mari de z`pad`, u[ori ca ni[te
pene, c`deau din înaltul cerului.
{i cum privea împ`r`teasa plin` de încântare ninsoarea
cea deas`, se întâmpl` s` se în]epe la un deget cu acul [i
trei pic`turi de sânge c`zur` în z`pad`. Atât de frumos se
vedea ro[ul sângelui pe albul z`pezii, încât împ`r`teasa
î[i spuse în sinea ei:
— Ce n-a[ da s` am o feti]` cu piele alb` ca z`pada, buze
ro[ii ca sângele [i p`r negru ca abanosul!

178
Nu trecu mult timp [i împ`r`teasa n`scu o feti]` alb`
cum e z`pada, cu buzele ro[ii precum sângele
[i p`rul negru, c`reia îi puser` numele Alb`-ca-Z`pada.
Îns`, dup` ce o aduse pe lume, blânda împ`r`teas` muri.

179
 C um trecu anul, împ`ratul î[i
lu` alt` so]ie. Aceasta era îns` pe cât de
frumoas`, pe atât de trufa[` [i de mândr`;
nici în ruptul capului n-ar fi îng`duit s` o
întreac` alta în frumuse]e.
Avea o oglind` fermecat` pe care o
întreba în fiecare diminea]`:
— Oglind` din perete, oglinjoar`, cine e
cea mai frumoas` din ]ar`?
{i oglinda îi r`spundea:
— M`ria Ta, în tot ]inutul nu e alta mai
fumoas` decât tine.
Auzind-o, împ`r`teasa era nespus de
fericit`, fiindc` oglinda spunea numai [i
numai adev`rul.

181
 V ezi îns` c` Alb`-ca-Z`pada cre[tea [i se
f`cea pe zi ce trece mai frumoas` [i într-o diminea]`,
ducându-se împ`r`teasa în fa]a oglinzii, aceasta îi
r`spunse:
— M`ria Ta, cea mai frumoas` din regat este acum Alb`
ca Z`pada, fata împ`ratului.
La auzul acestor vorbe, împ`r`teasa se f`cu verde de
ciud` [i din acea clip`, începu s` o urasc` de moarte pe
Alb`-ca-Z`pada din pricina frumuse]ii ei.
{i atât de tare o ura, c` nu mai avea pic de lini[te.
În cele din urm`, chem` la ea un vân`tor [i îi
porunci:
— Ia-o pe Alb`-ca-Z`pada [i du-o în p`dure,
cât mai departe de castel! Iar când ai ajuns în
inima p`durii, omoar-o [i adu-mi inima ei, ca
dovad` c` mi-ai împlinit porunca!

183
 V ân`torul se supuse [i o duse pe
Alb`-ca-Z`pada în p`dure.
Dar tocmai ce se preg`tea s` scoat` cu]itul s` o
omoare, c` fata cu ochii în lacrimi începu s`-l
roage fierbinte:
— Bunule vân`tor, fie-]i mil` de mine [i las`-m` s`
tr`iesc! O s` fug departe, dincolo de cei [apte
mun]i, [i o s` m` ascund în codrii s`lbatici, iar la
castel n-o s` m` mai întorc niciodat`.

184
Vân`torului i se f`cu mil` [i nu-l l`s` inima s-o omoare.
Tulburat pân` în adâncul sufletului, îi spuse:
— Fugi, fugi cât mai departe, fat` frumoas`!
Omului i se lu` o piatr` de pe inim` c` n-a trebuit s`-i ia
via]a.
{i, ca dovad` c` a împlinit porunca împ`r`tesei, ucise un
porc mistre], care trecea pe acolo, [i îi duse inima la
castel.

185
 | n tot acest timp, Alb`-ca-Z`pada, singur` [i
speriat`, se afunda din ce în ce mai mult în p`durea deas`,
dar pân` [i fo[netul frunzelor îi înghe]a sângele în vene!
Fugind printre h`]i[uri [i spini, se împiedica [i c`dea, apoi
se ridica [i o lua din nou la fug`. Îi era fric` de animalele
s`lbatice care se apropiau de ea, de[i acestea nu-i f`ceau
niciun r`u.
Dar, în cele din urm`, spre sear` z`ri o cas` mic` de tot în
care intr`; acolo toate lucrurile erau mici [i ginga[e, dar
curate [i bine orânduite.

186
În`untru se afla o m`su]` cu [apte sc`unele.
Pe mas` erau [apte farfuriu]e, [apte p`h`rele
[i [apte tacâmuri mici, iar de-a lungul unui
perete erau în[irate [apte p`tu]uri. Fiindu-i
foame, Alb`-ca-Z`pada mânc` pu]in din toate
cele [apte farfuriu]e, mu[c` din toate cele [apte
pâinici [i, ca s`-[i astâmpere apoi setea, sorbi
câte o guri]` de vin din toate cele [apte
p`h`rele.

187
 D up` aceea se gândi s` se
odihneasc` pu]in în primul p`tu], dar acesta era
prea mic; al doilea – prea tare; al treilea – prea
moale; [i tot a[a pân` ajunse la cel de-al
[aptelea atât de obosit`, c` se trânti în el [i
adormi de-a curmezi[ul.
Pe înserate sosir` [i st`pânii c`su]ei: [apte pitici
ce s`pau mun]ii în c`utare de aur [i diamante.
Ajungând ei în`untru [i aprinzând cele [apte
felinare, î[i d`dur` numaidecât seama c` cineva
intrase acolo cât timp fuseser` pleca]i.
Primul pitic spuse:
— Cine a stat pe sc`unelul meu?
Al doilea urm` [i el:
— Cine a mâncat din farfuriu]a mea?
Al treilea:
— Cine a mu[cat din pâinica mea?
Al patrulea:
— Cine a folosit furculi]a mea?
Al cincilea:
— Cine a t`iat cu cu]ita[ul meu?
Al [aselea:
— Cine a mâncat cu linguri]a mea?
{i al [aptelea:
— Cine a b`ut din p`h`relul meu?
Apoi, uitându-se în jur, v`zur` c` dormea cineva
în p`tu]urile lor.

188
189
 C u to]ii ridicar` cele
[apte felinare, ca s` lumineze mai
bine, [i o v`zur` pe… Alb`-ca-Z`pada.
— O, ce minun`]ie de fat`! strigar` ei
în cor [i, ca s` n-o trezeasc` din
somn, renun]ar` s` mai doarm` la
locurile lor în noaptea aceea.
A doua zi de diminea]`, Alb`-ca-
Z`pada se trezi [i se sperie foarte
tare v`zându-i pe cei [apte pitici.
Ace[tia îns` îi zâmbir` [i o întrebar`
cu blânde]e:
190
— Cum te cheam`?
— M` numesc Alb`-ca-Z`pada,
r`spunse ea.
— {i cum de-ai ajuns la c`su]a
noastr`? o mai întrebar` ei, curio[i.
Alb`-ca-Z`pada le povesti cum
împ`r`teasa, mama ei vitreg`, îi
ordonase vân`torului s-o omoare,
dar acesta o l`sase în via]`. Apoi le
spuse cum a mers toat` ziua prin
p`dure pân` când, pe înserat, a sosit
la c`su]a lor.
 Atunci piticii îi ziser`:
— N-ai vrea s` r`mâi la noi?
Aici n-o s` duci lips` de nimic
[i o s` fii la ad`post.
— Ba vreau! r`spunse Alb`-ca-
Z`pada [i r`mase cu ei.

191
 | n fiecare diminea]`, cei [apte pitici
se duceau în mun]i dup` aur [i diamante.
Înainte s` plece, îi spuneau mereu Albei-ca-
Z`pada:
— Fere[te-te de ma[ter`, c`ci n-o s` treac`
mult pân` o s` afle c` te ascunzi la noi. S` nu
deschizi u[a nim`nui!
Alb`-ca-Z`pada îi încredin]a de fiecare dat` c`
nu va primi pe nimeni în cas` [i, dup` ce
r`mânea singur`, se apuca de cur`]enie, de
sp`lat [i cusut. Seara, la întoarcere, piticii
g`seau mâncarea aburind pe mas`.

192
A[a cum b`nuiser` piticii, într-o zi împ`r`teasa,
care nu mai avea acum nici urm` de îndoial` c`
este cea mai frumoas` din toat` împ`r`]ia, se
duse la oglind`:
— Oglind` din perete, oglinjoar`, cine e cea mai
frumoas` din ]ar`?
Oglinda îi r`spunse:
— În tot ]inutul nu-i alta care s-o întreac` pe
Alb`-ca-Z`pada, fata împ`ratului, de o mie de ori
mai frumoas` decât tine. Vesel` [i fericit` tr`ie[te
tocmai în mun]ii îndep`rta]i, în c`su]a celor [apte
pitici.

193
 A uzind cuvintele
acestea, împ`r`teasa mai c` nu
cr`p` de ciud`. {i fiindc` oglinda
n-avea cum s` mint`, î[i d`du
seama c` vân`torul nu-i
îndeplinise porunca, iar Alb`-ca-
Z`pada era înc` în via]`. Atunci
ea începu s` se fr`mânte,
gândindu-se cum s` scape de
copil`.
194
În cele din urm` se preschimb`
într-o b`trân` [i, îmbr`când haine
de precupea]`, trecu p`durea [i
cei [apte mun]i, pân` la casa
piticilor. Cioc`ni la u[` zicând:
— Marf` frumoas` de vânzare,
cing`tori colorate!
Alb`-ca-Z`pada se uit` pe geam,
dar precupea]a nu-i d`du nimic
de b`nuit.
Deschise u[a, o chem` în`untru
[i cump`r` o cing`toare
frumoas` pe care baba se oferi s`
i-o lege la brâu. Dar o încinse a[a
de tare, c` fetei i se t`ie
r`suflarea [i c`zu ca moart`.
Seara, când se întoarser` piticii,
o g`sir` z`când la p`mânt [i se
speriar` grozav, crezând c` nu
mai tr`ie[te.
195
Îns`, pe când o ridicau, v`zur`
cing`toarea ce-o strângea [i o
t`iar`. Cât ai clipi din ochi,
Alb`-ca-Z`pada prinse a sufla
din nou [i le povesti p`]ania.
Atunci piticii ziser`:
— Nu putea fi alta decât
împ`r`teasa! Fii cu luare-aminte
[i nu mai deschide u[a cât
suntem pleca]i!
 C um se întoarse la
castel, împ`r`teasa se duse glon] la
oglinda fermecat`, iar aceasta îi
r`spunse pe dat`:
— În tot regatul nu-i alta care s-o
întreac` pe Alb`-ca-Z`pada, fata
împ`ratului, care e de o mie de ori mai
frumoas` decât tine. Vesel` [i fericit`,
ea tr`ie[te tocmai în mun]ii
îndep`rta]i, în c`su]a celor [apte pitici.
St`pânit` de furie, împ`r`teasa
înmuie în otrav` un pieptene, se
pref`cu din nou într-o b`trân` [i
travers` înc` o dat` cei [apte mun]i,
pân` la c`su]a piticilor, unde începu
s` strige:
— Piepteni, piepteni pentru fete
frumoase!
Curioas`, Alb`-ca-Z`pada
întredeschise u[a, iar precupea]a se
oferi s-o pieptene chiar ea.

196
 Nici nu-i trecu bine pieptenele
otr`vit prin p`r, c` Alb`-ca-Z`pada
se [i în`lbi la fa]` [i c`zu f`r`
sim]ire.
Când se întoarser` piticii,
numaidecât g`sir` pieptenele
otr`vit [i i-l scoaser` din p`r
zicând:
— B`trâna care vindea piepteni nu
putea fi alta decât împ`r`teasa.
{i o pov`]uir` din nou:
— Fii cu b`gare de seam` [i
nu mai deschide nim`nui
cât suntem pleca]i!

197
 | ntre timp, ajungând la castel, împ`r`teasa alerg`
de-a dreptul la oglinda fermecat`. {i nu mic` îi fi mirarea când o
auzi din nou spunând:
— În tot regatul nu-i alta care s-o întreac` pe Alb`-ca-Z`pada,
fata împ`ratului, care e de o mie de ori mai frumoas` decât tine.
Vesel` [i fericit`, ea tr`ie[te tocmai în mun]ii îndep`rta]i, în
c`su]a celor [apte pitici.
Tremurând de mânie, împ`r`teasa strig`:
— Alb`-ca-Z`pada trebuie s` moar`, chiar de-ar fi s` pl`tesc
moartea ei cu pre]ul vie]ii mele!
Ea se duse într-o odaie secret`, unde, cu ajutorul unei
vr`ji, f`cu o frumuse]e de m`r jum`tate alb, jum`tate
ro[u… [i otr`vit. Oricine ar fi mâncat din el, fie [i numai
o înghi]itur`, ar fi murit pe loc. Apoi puse m`rul într-un
co[, printre alte mere rumene, se preschimb` într-o
]`ranc` b`trân` [i trecu din nou p`durea [i cei [apte
mun]i pân` ajunse la c`su]a piticilor, unde cioc`ni la u[`.

199
 A
[i spuse:
lb`-ca-Z`pada se uit` pe fereastr`

— N-am voie s` deschid nim`nui.

— Dar sunt a[a de obosit`. Las`-m` s` intru m`car
s` m` odihnesc! o rug` ]`ranca.
F`cându-i-se mil`, Alb`-ca-Z`pada îi deschise,
iar b`trâna îi d`du un m`r drept r`splat`.
— Nu pot s`-l primesc! zise Alb`-ca-Z`pada.
Atunci ]`ranca zise:
— S`-l facem pe jum`tate !
{i t`ie m`rul pe din dou`, [i mu[c` din partea alb`, f`r`
s` se ating` de cea ro[ie, otr`vit`. Atunci, Alb`-ca-Z`pada
nu se putu ab]ine [i gust` bucata mai ar`toas`.

200
Otrava î[i împlini numaidecât menirea, [i copila c`zu
la p`mânt ca moart`.
Nemiloasa împ`r`teas` spuse râzând batjocoritor:
— Acum piticii chiar c` n-o s` te mai poat` învia!
{i cum se întoarse la castel, se duse drept la oglinda
fermecat`, care îi r`spunse:
— M`ria Ta, tu e[ti cea mai frumoas` din ]ar`!
Abia acum împ`r`teasa î[i c`p`t` lini[tea.

201
 S eara, piticii o g`sir` pe
Alb`-ca-Z`pada f`r` suflare [i încercar` s` o
readuc` în sim]iri: îi desf`cur` cing`toarea de la
brâu, o piept`nar`, dar zadarnic. Cu durere în
suflet, piticii f`cur` un sicriu de cle[tar [i scriser`
pe el cu litere de aur: Alb`-ca-Z`pada, fiica
împ`ratului; cu lacrimi în ochi, se puser` pe veghe.
Sicriul fu în cele din urm` a[ezat într-un col] al
p`durii.
Într-o zi, un prin] trecu pe acolo, [i se opri s-o
priveasc` pe Alb`-ca-Z`pada, fermecat de
frumuse]ea ei. El le zise piticilor:
— Da-]i-mi mie sicriul acesta; v` dau în schimb
orice v` pofte[te inima.
— Nu-l d`m nici pentru tot aurul din lume!
r`spunser` ei.
— Atunci da-]i-mi-l în dar! îi rug` el. Simt c` nu
pot s` mai tr`iesc f`r` Alb`-ca-Z`pada. O s` am
grij` de ea [i-o s-o cinstesc întocmai cum se
cuvine unei fete de împ`rat.
Piticilor li se f`cu mil` [i-i d`dur` prin]ului sicriul,
iar acesta le porunci servitorilor s`-l poarte pe
umeri pân` la castel. Pe drum ace[tia se
împiedicar` de o buturug` [i, din pricina
zdruncin`turii, Albei-ca-Z`pada îi s`ri din gât
bucata de m`r otr`vit. Pu]in câte pu]in, ea î[i veni
în fire. Când deschise ochii, îl v`zu pe prin].
— Unde sunt? întreb` mirat`.

202
203
 — E[ti în siguran]` al`turi de mine – îi r`spunse prin]ul.
Apoi îi povesti ce i se întâmplase [i, la sfâr[it, ad`ug`:
— Mi-a[ dori s` fii so]ia mea!
Alb`-ca-Z`pada primi bucuroas`.
Ei f`cur` o nunt` de i se duse vestea, iar printre invita]i se nimeri
s` fie [i împ`r`teasa cea nemiloas`. Când v`zu c` preafrumoasa
mireas` a prin]ului nu era alta decât Alb`-ca-Z`pada, fugi de
ciud` unde v`zu cu ochii [i nimeni nu mai [tiu nimic de soarta ei.

204
Prin]ese
[i pitici
Pove[ti fermecate
cu elfi, pitici [i zåne
M AGGIORINA C ASTOLDI

I LUSTRA]II DE
PIERO C ATTANEO
 Cirea[a albastr`

A i v`zut vreodat` o cirea[` albastr`? Eu

am v`zut odat` una în vis. Atârna de-o ramur`, deasupra
capului meu, [i vântul o leg`na înceti[or. Când am întins
îns` mâna s-o culeg, deodat` m-am cufundat într-un alt
vis: de ast` dat`, mi se p`rea c` plutesc într-o mare de
nori albi, pufo[i… N-am mai v`zut niciodat` cirea[a
albastr`, n-am putut s-o ating.
A reu[it, în schimb, Matei, un tân`r gr`dinar, care locuia
într-un or`[el de la poalele unui munte înalt, cu piscul
ve[nic înz`pezit.
Luna rotund` [i galben` ca un b`nu] de aur lumina
gr`dina lui Matei a[a de tare, c-ai fi putut crede c` e zi.
De jur-împrejur, totul era lini[tit, iar Matei c`scând se

206
gândea c-ar fi mai bine s` intre în cas`. Î[i plimba
privirea de la zid la cire[ul înc`rcat de fructe coapte,
z`bovind din când în când asupra unei ramuri mai joase,
pe care o rupsese un ho] cu o sear` înainte.
— Dac` se mai întoarce tic`losul, o s` am eu ac de
cojocul lui! î[i spunea tân`rul în gând. O s`-l înv`] eu
minte cum trebuie s` te por]i cu ce-i al altuia!
Timpul se scurgea încet.
Deodat` auzi un zgomot u[or. Privi înspre zid, [i ce
v`zu?… V`zu o umbr` mohorât` desprinzându-se din
întunericul nop]ii [i s`rind sprinten` deasupra unei
brazde de spanac. Era o umbr` micu]`, înalt` cam de
vreo jum`tate de metru, care înainta pe furi[, cu pa[i
repezi, spre cire[.
Ho]ul, încurajat de lini[tea care domnea în jurul s`u, o
lu` deodat` la fug` [i dintr-un salt ajunse în cire[ [i
începu s` culeag` fructele unul câte unul, privindu-le
atent în lumina lunii înainte de a le îndesa în gur`.
{i, din când în când, mai cânta:
Asta este coapt`, asta mie-mi place,
Dar cirea[a albastr` n-o g`sesc [i pace
Matei tremura de furie:
— Stai c`-]i ar`t eu ]ie! zise printre din]i, strângând în
mân` o bât` zdrav`n` pe care o g`sise chiar în ziua
aceea. S` vezi ce-o s`-]i mai dau pe cocoa[`, de-o s` ]ii
minte cum m` cheam` cât oi tr`i!
Mogâldea]a din cire[ continua s` cânte:
Asta este coapt`, asta mie-mi place,
Dar cirea[a albastr` n-o g`sesc [i pace.

207
 P e Matei îl cam mâncau
palmele, dar nu se mi[ca din loc. Deodat`
auzi o bufnitur`: omule]ul c`zuse din
copac, dar nu p`]ise nimic. Ba dimpotriv`,
râdea [i s`rea ca un apucat, ]inând în
mân` un obiect mic ce r`spândea în jur o
lumin` alb`struie.
— Ha-ha-ha! râdea mogâldea]a [i cânta
cu voce ascu]it`:
— Pân-am c`utat, noaptea s-a sfâr[it
Cirea[-alb`struie, totu[i te-am g`sit!
Râdea, cânta [i ]op`ia, [i atât de mare îi
era bucuria, încât uitase s` se mai
fereasc`. Atunci Matei ie[i din ascunzi[ul
lui [i-i smulse cirea[a din mân`. Acesta
izbucni în lacrimi de ciud` [i sup`rare.

208
 I ar când sim]i [i bastonul pe spinare,
începu s` strige ca din gur` de [arpe:
— Au! Au! Fie-]i mil`!
— }ine! Astea-s pentru ramura pe care ai rupt-o
azi-noapte.
— Fie-]i mil`, om cinstit! Au! Au!
— S`-mi pl`te[ti cire[ele pe care le-ai furat!
— Pân` la ultima!
Atunci Matei l`s` bastonul din mân` [i înh`]` de
bra] ciudata f`ptur` care plângea [i se v`ita. Era
un pitic cu un nas urât, plin de negi.

209
 C orpul s`u
sub]irel era înf`[urat într-o
manta de pânz` cu p`tr`]ele
ro[ii [i verzi.
— D`-mi banii [i car`-te! îi
porunci gr`dinarul cu voce
aspr`.
Piticul scutur` din cap:
— N-am bani, zise el, dar, dac`
îmi dai înapoi cirea[a albastr`,
pot s`-]i dau o sut` de bani de
aur.
— Ce glum` mai e [i asta?
bomb`ni Matei, încruntându-se.
— Nu e nicio glum`, r`spunse
piticul, coborând vocea în chip
misterios. Cirea[a din mâna ta e
fermecat`: cel care o are poate
s`-i cear` orice, [i nu e dorin]`
s` nu i-o împlineasc`. Poate s`
cear` aur, podoabe, faim`,
mânc`ruri alese, case [i palate…
D`-mi cirea[a [i o s`-]i dau un
sac cu bani de aur cât ai clipi din
ochi… sau chiar doi saci, dac`
nu te mul]ume[ti cu unul.
210
N`ucit, Matei deschise palma [i
privi cu aten]ie cirea[a. În
lumina lunii, coaja era albastr`,
lucioas` [i str`vezie ca apa. În
mijlocul ei nu se z`rea niciun
sâmbure, ci o lumin` slab`,
misterioas`, care din când în
când pâlpâia.
— O, ce neobi[nuit` e cirea[a
asta! Ce ciud`]enie! repeta
întruna Matei. Deodat` t`cu
v`zând c` piticul nu-[i mai lua
privirea de la cirea[`.
— Un lucru s`-]i intre bine în
cap, spuse tân`rul lini[tit. Nu
[tiu dac` m-ai min]it sau nu, dar
cirea[a oricum e a mea, fiindc`
în gr`dina mea s-a copt.
Spune-mi dar ce trebuie s` fac
ca s`-mi împlineasc` dorin]ele,
iar eu în schimb o s`-]i dau
drumul.
 C ât mai plânse piticul! }ip`, strig`, se rug` cu
voce plâng`rea]`, doar-doar va primi înapoi cirea[a, dar Matei
nu se l`s` înduplecat; ba chiar, amenin]ându-l cu o nou`
b`taie, îl f`cu s` vorbeasc`:
— Strânge cirea[a între degetul mare [i ar`t`torul mâinii
stângi, iar apoi gânde[te-te la ce î]i dore[ti – zise acesta încet.
Tân`rul privi în jurul lui [i,
v`zând o tuf` de trandafir
care se uscase în timpul
iernii, î[i dori ca planta s`
înverzeasc` din nou [i s`
se umple de flori.

211
 I mediat seva începu
iar s` curg` în ramurile seci [i
ve[tejite, ce se acoperir` de
frunze [i de trandafiri mari, albi.
Unii îmbobocir`.
Ramurile cre[teau acoperind
brazdele [i întinzându-se în toate
p`r]ile.

212
Parfumul puternic al florilor Zorii sosir` pe nesim]ite. Lumina
înmiresma aerul, urcând pân` la zilei, p`trunzând prin ferestrele
stelele ce priveau minunea din c`su]ei s`r`c`cioase a lui Matei,
înalt. îl g`si pe acesta în buc`t`rie în
— {i acum? întreb` Matei, fa]a cove]ii, goal` cu o zi înainte,
v`zând c` planta continua s` dar care acum d`dea pe dinafar`
creasc` amenin]ând grâul s`dit de pâinici, cornuri, pr`jituri
în spatele casei. umplute cu crem` [i tarte cu
— Acum, zise piticul, între un fructe zaharisite. O raz` de soare
hohot [i un suspin, trebuie s` lumin` cirea[a albastr`, pe care
spui: gr`dinarul o ]inea între degetul
mare [i ar`t`torul mâinii stângi.
Cirea[` albastr`,
O pas`re neobi[nuit`, a[ezându-se
Mic` [i ginga[`,
pe pervazul ferestrei, îl auzi
E bine a[a,
spunând urm`toarele cuvinte:
Nu, da, nu, da.
Cirea[` albastr`,
Tân`rul repet` formula fermecat`
Mic` [i ginga[`,
[i imediat trandafirul se opri din
E bine a[a,
cre[tere.
Nu, da, nu, da.
— Nu-i r`u, zise Matei mul]umit.
Apoi ad`ug` cu fa]a c`tre pitic:
— Bravo! Ai fost cinstit! Acum
ia-]i t`lp`[i]a [i s` nu te mai v`d
vreodat`.
Mogâldea]a se îndep`rt`
înceti[or, cu fruntea plecat`; sui
zidul anevoie, se cl`tin` pu]in,
apoi se întoarse în noaptea din
care venise.

213
214
 C
— e nenorocire!
A înnebunit gr`dinarul! ciripi ea
[i î[i lu` zborul.
În toat` buc`t`ria se sim]ea miros
de pâine cald`. Matei a[ez` pe
mas`, una lâng` cealalt`,
bun`t`]ile din covat`, apoi î[i t`ie
o felie de pr`jitur` [i o mânc` cu
poft`. Pe urm`, fiind obosit, se
duse la culcare [i dormi pân` la
apusul soarelui. Chiar [i în somn
b`iatul strângea în mâna stâng`
Norocul întruchipat de o cirea[`
albastr`.
bumbac [i poart` numai haine
din lân`. Iarna, pe când vântul
înghe]at din Nord îmi scutur`
ramurile, [i ploaia îmi love[te
neîncetat trunchiul br`zdat, focul
arde în toate camerele din palatul
s`u, iar el st` fericit la c`ldur`,
înconjurat de bog`]ii… }i se pare
cinstit` soarta, pas`rea mea?
— Cip, cip… Dreptatea nu-i pentru
cei din lumea asta… iar invidia e
un mare p`cat – rosti pas`rea,
luându-[i zborul.

— Cip, cip… Al cui e palatul acela

care str`luce[te ca soarele?
întreb` o pas`re str`in` de
locurile acelea, pe o salcie
b`trân` ce suspina la marginea
unei b`l]i, oglindindu-[i ramurile
palide în ap`.
— E a unui om care-a reu[it s`
apuce Norocul de-un picior – se
tângui salcia. Se nume[te Matei,
cu zece ani \n urm` nu era decât
un biet gr`dinar. Via]a i s-a
schimbat de pe-o zi pe alta, iar
acum doarme în cear[afuri de

215
 S e a[ez` pe un pisc,
nu departe de unde v`zu câmpuri
arate cu m`iestrie, gr`dini înflorite,
ogr`zi [i livezi roditoare.
— Ale cui sunt p`mânturile
acestea? întreb` pas`rea pe un
melc.
— Suuunt aleee unui ooom pe
nume Maaattei, r`spunse acesta
cu lentoarea lui obi[nuit`. Daaac`
vreeei, î]i vooi spuneee pooovestea
luui…
— Nu, nu, te rog! îl întrerupse
pas`rea. N-am timp! zise [i se
în`l]` în aer, iar în timp ce zbura
se gândea: „Tare fericit mai trebuie
s` fie st`pânul acelor p`mânturi [i
al acelui castel!“
Pas`rea nu se în[ela; Matei era cu
adev`rat fericit, c`ci de zece ani,
cu ajutorul cire[ei albastre, î[i
putea ajuta aproapele. B`trâna
salcie plâng`toare n-avea cum s`
[tie, îns` în tot ]inutul nu era om
s` nu-i fie recunosc`tor pentru
ceva.
216
Nic`ieri nu vedeai urm` de bordei
sau cocioab`, c`ci toate locuin]ele
vechi fuseser` preschimbate în
case mari [i frumoase. De
asemenea, or`[elul se m`rise, ca
s`-i poat` primi pe to]i cei ce voiau
s` se mute în acel loc minunat,
unde oamenii munceau cântând,
totdeauna ferici]i [i s`n`to[i… An
de an Matei f`cuse minuni cu
cirea[a lui albastr`.
Mul]umit de sine, st`pânul
palatului dormea lini[tit în patul
s`u din lemn de nuc, în a[ternuturi
albe de bumbac.
Într-o sear`, l`sându-se purtat în
voia gândurilor, sl`bi frâiele
roibului ce-l purta în spinare.
Calul r`t`ci o vreme prin câmpul
luminat de ultimele raze ale
soarelui, apoi ie[i din vale [i se
pierdu într-o p`dure deas`,
oprindu-se pe nea[teptate în fa]a
unui h`]i[.
— Hoo! zise Matei ]inându-se bine
în [a, ca s` nu cad`. N-am mai fost
niciodat` în locul `sta.
217
 S e l`sase
noaptea. Ridicând privirea
spre cer, Matei nu v`zu nicio
stea, doar nori de ploaie, mari
[i negricio[i.
— Diii, Negru], spuse el
atunci, dând pinteni calului.
S` ne întoarcem înainte s` ne
prind` ploaia!
Îns` Negru] nu se mi[c` din
loc, în ciuda ordinelor [i a
rug`min]ilor st`pânului.
Acesta se v`zu nevoit s`
foloseasc` cirea[a albastr`, pe
care o scoase dintr-o pung`
micu]` de piele. Cum mai
str`lucea în bezna nop]ii!
Fl`c`ruia din mijlocul ei p`rea
s` se aprind` mai tare cu
fiecare adiere de vânt.
Dar b`rbatul nici nu se uita la
fl`c`ruia albastr`, ci privea
c`tre un punct îndep`rtat.
Acolo printre copaci se vedea
un zid alb, luminat de un
felinar.
Curios s` afle cine st` în locul
acela singuratic, puse cirea[a
la locul ei, coborî din [a [i
porni într-acolo, înaintând
prin h`]i[uri.
Merse ce merse [i ajunse în
apropierea unei case cu
înf`]i[are stranie.

218
primul
F erestrele p`reau închise, în afara uneia de la
etaj. Un felinar plin de fum atârna într-un cârlig
înfipt în zid [i scâr]âia la orice adiere a vântului.
Matei înaint` pân` în dreptul u[ii [i o împinse. Aceasta se
deschise f`r` zgomot, iar dou` umbre întunecate se
n`pustir` asupra lui, legându-l fedele[ cât ai zice pe[te.
Cei doi îl duser` la primul etaj pe o scar` abrupt`.
Matei sim]i un miros puternic de rachiu, [i auzi ni[te voci
nedeslu[ite, dându-[i astfel seama c` erau mult mai mul]i
în`untru.
O voce t`ioas` porunci:
— Dezlega]i-l!

219
 | n cele cåteva clipe de t`cere care urmar`,
prizonierul fu dezlegat [i i se scoase de la ochi fâ[ia
care îl împiedica s` vad`.
Când putu în sfâr[it s` priveasc` împrejur, scoase un
strig`t. C`zuse tocmai în mâinile temutului Alpala [i
ale celor dou`zeci [i cinci de ho]i ai s`i.
To]i dou`zeci [i [ase st`teau a[eza]i în jurul unei mese
pline de pahare [i clondire. În fa]a c`peteniei se afla o
desag` deschis`, în care se întrez`rea str`lucirea
monedelor de aur.
— L-am prins pe când încerca s` intre – zise unul din
cei care st`teau de paz` la intrare. Trebuie s` fie vreo
iscoad`!
Alpala îi arunc` prizonierului o privire atât de
du[m`noas` încât acesta amu]i pe loc.
— Spânzura]i-l! zise apoi cu glas aspru [i începu din
nou s` numere banii.
— Ave]i mil`! strig` atunci Matei, g`sind putere s`
vorbeasc`. Nu sunt o iscoad`! Dac` îmi da]i drumul, o
s` v` dau to]i banii pe care îi am la mine.
— D`-i încoace! spuse Alpala, întinzând o mân`
tuciurie [i p`roas`.
Erau cinzeci de monede de aur noi-nou]e.
Ho]ul le num`r` de dou` ori, apoi cl`tin` din cap.
— Sunt prea pu]ine – zise el –, nu-s de-ajuns s`-]i
scape pielea.
Prizonierul î[i duse mâinile la gât, deja i se p`rea c` se
sufoc`. Degetele sale atinser` atunci l`n]i[orul de care
era atârnat` pungu]a de piele cu cirea[a albastr`
în`untru.
— Da-]i-mi drumul! strig` el în timp ce era târât afar`.
D`-mi drumul, mare c`petenie, iar eu o s`-]i dau
oricâte bog`]ii pofte[ti.

220
221
222
 H
bea. Se
o]ii încetar` s` mai
strânser` în jurul lui
[i se uitau la el cu ni[te priviri care
l-ar fi b`gat în sperie]i [i pe
necuratul.
— Vai de tine, dac` m` p`c`le[ti!
[uier` cu asprime Alpala. Vai de
tine!
— N-a[ îndr`zni niciodat` s`
glumesc cu o c`petenie de seama
ta! se împotrivi Matei.
Tem`tor deschise pungu]a [i-i ar`t`
ho]ului cirea[a albastr` zicându-i:
— }ine-o în mân` [i cere tot ce-]i
dore[ti.
— Hmm!… mârâi Alpala, cu
b`nuial`.
Strânse totu[i cirea[a vr`jit` în
mân` [i-i ceru aur, argint [i pietre
pre]ioase.
Deodat` acoperi[ul casei se f`cu
nev`zut [i de pretutindeni începur`
a curge bani de aur [i de argint.
Diamantele [i perlele c`deau
precum grindina. Ploua cu rubine
ro[ii ca sângele, cu smaralde verzi
ca frunzele, cu pietre viorii de
ametist [i cu topaze galbene.
223
Alpala [i oamenii s`i p`reau nebuni
de fericire: î[i cufundau mâinile în
mormanul str`lucitor [i î[i umpleau
buzunarele cu bani lucio[i.
Folosindu-se de harababura
stârnit`, Matei se apropie de u[` [i
fugi mul]umind lui Dumnezeu c`
sc`pase cu via]`.
G`si calul acolo unde îl l`sase [i,
întorcând spatele casei de ho]i,
c`l`ri pân` în zori, l`sându-[i roibul
s` afle singur drumul. {i bine f`cu,
deoarece animalul mânat de foame
g`si calea cea bun` [i îl duse înapoi
pe norocosul de Matei.
Între timp, în casa din inima p`durii,
pietrele [i banii c`deau neîncetat,
iar ploaia de bog`]ii nu d`dea
semne c` ar avea de gând s` se
opreasc`. Deodat` se auzi un
scâr]âit: podeaua sta s` se rup` sub
greutate.
— Opre[te-te, cirea[`! Destul! strig`
speriat Alpala.
— Opre[te-te, cirea[`! Destul! urlar`
[i ceilal]i dou`zeci [i cinci de ho]i
înfrico[a]i.
— Zân` sau duh al cire[ei albastre,
oricine-ai fi, ai mil` de noi! ]ip`
c`petenia.
— Ai mil` de noi! repetar` oamenii
s`i.
 D ar zadarnic strigar` ei
[i se rugar`. O bufnitur` puternic` le
acoperi vocile. Casa se pr`bu[i
îngropându-i pe Alpala [i pe cei
dou`zeci [i cinci de ho]i ai s`i sub
ruine.
Dar ce s-a întâmplat cu cirea[a
albastr`?
Când s-a pr`bu[it casa, a[a micu]` [i
rotund` cum era, a s`rit de pe gr`mada
de pietre pre]ioase afar`, oprindu-se în
iarb` la poalele unui castan. Z`rind-o, o
pas`re cu pene verzi [i ro[ii se apropie
[i ciuguli pu]in din ea, dar nu i se p`ru
prea gustoas`…

224
O c`r`ruie din br`det
În br`det, e-o c`r`ruie
Pietruit` [i zglobie.
Iarba verde-o m`rgine[te,
Iar râul o înso]e[te.
Se afund` în verdea]`,
Se opre[te lâng-o creast`,
{i adoarme-un pic la soare;
Menta-i ]ine de r`coare.
Îns` greierii-o trezesc:
Vai, ce zarv` mai stârnesc
În br`det, f`r`-ncetare!
Iar c`rarea fuge-n zare,
Spre-o caban` oarecare,
{i sub pragul ei dispare.

225
 Adriana,
preafrumoas` Adriana…

— A driana, preafrumoas` Adriana,

unde fugi a[a gr`bit`? – o întreab` copacii din
p`dure pe fata cu p`r de aur, care de-abia atinge
p`mântul cu picioru[ele ei descul]e [i pline de
zgârieturi.
— Sst! Nu m` da]i de gol, dragi copaci! Nu m`
striga]i a[a de tare, nu cumva s` v` aud` paznicii
tat`lui meu, împ`ratul Tirolului.
— Adriana, preafrumoas` Adriana, de ce fugi în
miez de noapte descul]`? Unde ]i-e coroana de
perle din pletele de aur? îi [opte[te o privighetoare.
F`r` s` se opreasc`, copila îi r`spunde:
— Ai r`bdare, privighetoareo drag`, a[teapt` s`
m`-ndep`rtez de castelul tatei! Când nu voi mai
z`ri turnul din vârful dealului de Smarald, am s`
m` opresc pu]in [i, dac-or s` m` ]in` puterile, am
s`-]i r`spund.

226
 — V ino, preafrumoas` Adriana, am s` te
c`l`uzesc cu glasul meu, ducându-te pe c`r`ri cu iarb` moale.
Copila se ia dup` cântecul p`s`rii [i alearg` prin iarba
m`t`soas`. Dar turnul din vârful dealului de Smarald înc` se
mai z`re[te printre copaci [i, v`zându-l, frumoasa Adriana
suspin`: e a[a de obosit`, c-ar vrea s` se trânteasc` în iarb`.

227
 —V ino dup` mine,
copil`! Nu departe, într-o paji[te,
curge-un pârâia[. Apa lui î]i va
alunga oboseala, [i vei putea
s`-]i urmezi drumul.
Pârâia[ul e rece [i str`luce[te sub
razele lunii.
Adriana î[i înmoaie picioarele
obosite [i un fior îi str`bate întreg
trupul. Caut` cu privirea turnul
din deal. Nu se mai z`re[te. Ce
fericire! De-acum se poate
odihni. Ar vrea s` doarm`, a[a c`
se întinde pe iarb`, închizând
ochii. Dar privighetoarea o
prive[te curioas`:
— Adriana, frumoas` Adriana, de
ce fugi în miez de noapte?
— Fug ca s` nu ajung
împ`r`teas` – r`spunde ea,
începându-[i povestea: Departe,
departe, în }inutul Gerului
locuie[te împ`ratul Lindoro, un
împ`rat tân`r [i bogat. El a auzit
de frumuse]ea mea [i s-a
îndr`gostit pe loc, hot`rându-se
s` m` fac` împ`r`teas` peste
câmpiile nem`rginite [i ve[nic
înz`pezite ale împ`r`]iei sale.
Mâine va sosi la castelul tat`lui
meu s` m` cear` de so]ie… dar
zadarnic m` va c`uta.
Apoi, privind duios copacii din
jur, continu`:
228
— Iubesc copacii ace[tia care m`
înconjur` din copil`rie, iubesc
paji[tile [i susurul râurilor. Prefer
s` m` ascund aici în chip de
p`stori]`, decât s` fiu
împ`r`teas` în }inutul Gerului.
— {i coroana ta de perle? }i-a
c`zut cumva în timp ce fugeai?
— Nu, am l`sat-o la castel. De azi
înainte o s`-mi împletesc în p`r
margarete, topora[i [i flori de
nu-m`-uita.
— {i nu ]i-e dor de pernele
umplute cu puf?
— De ce mi-ar fi dor? De azi
înainte o s` dorm pe altele mai
moi, de trifoi [i mu[chi.
— Dar la triste]ea de mâine a
împ`ratului Lindoro nu te
gânde[ti?
— Nu mi-a v`zut niciodat`
chipul… Durerea îi va trece.
Acum las`-m` s` dorm, te rog!
Mi se închid ochii de somn!
Preafrumoasa copil` adormi, iar
privighetoarea începu a le povesti
copacilor (dar [optit, ca s` nu
aud` paznicii împ`ratului
Tirolului) tot ce-i spuse copila.
Întreaga p`dure e un fream`t de
uimire.
229
230

|
n inima p`durii se afl`
c`su]a b`trânei Magdalena care î[i
duce traiul culegând ierburi de leac
pentru p`stori. În zori de zi,
prin]esa bate la u[a acesteia.
— Ce vrei, fat` preafrumoas`?
— O bucat` de pâine [i pu]in lapte,
te-a[ ruga.
— Mâncarea se câ[tig` prin munc`!
bomb`ne femeia, [i îi pune fetei în
mân` o m`tur`.
În timp ce cur`]` un buchet de
ierburi aromate de-abia cules [i
ascult` fo[netul m`turii, b`trâna
vede mâinile albe [i îngrijite ale
Adrianei [i se minuneaz`:
— Cine e[ti tu [i cum te nume[ti?
— Sunt o p`stori]` s`rman`,
singur` pe lume, iar numele meu
e… Luciana, r`spunde copila,
ro[ind.
231
B`trâna r`mâne pe gânduri,
bomb`nind înceti[or… Pân` la
urm` zice:
— Luciana, ai vrea s` r`mâi la
mine? O s` te înv`] s` alegi
ierburile de leac. Împreun` o s`
culegem cu gr`mada. Oi fi eu
s`rac`, dar pâinea [i laptele n-or
s`-]i lipseasc`.
Atunci o c`pri]` beh`i din col]ul ei,
întorcându-[i capul micu] [i iste]
spre frumoasa nou-venit`.
Bucuroas`, Adriana-Luciana
încuviin]eaz`. Apoi, cântând,
începe s` rânduiasc` prin c`su]` [i
tot a[a se duce [i la râu dup` ap`,
cu o ulcic` în mân`.
— Preafrumoas` Adriana, e[ti
fericit`? o întreab` privighetoarea,
a[ezat` pe-o ramur` joas`.
— Sst! Preafrumoasa Adriana nu
mai exist`. Aminte[te-]i c` eu sunt
Luciana. Iar de vrei s`-mi fii de
folos, zboar` pân` la castelul
tat`lui meu s` vezi ce se întâmpl`,
[i vino cât mai repede înapoi s`-mi
spui. O s` te a[tept în fiecare zi
lâng` râu la apus.
— Cum ]i-e dorin]a, binevoitoare
Luciana – zice pas`rea [i î[i ia
zborul.
În fiecare zi, la apusul soarelui,
prin]esa se duce la râu s`-[i
pieptene p`rul lung [i blond.
232
 | ntr-o zi, stând
îngândurat` pe malul acestuia,
vede cum se oglinde[te în ap`,
lâng` ea, un alt chip tân`r [i
frumos.
Sare cât ai clipi în picioare, gata s-o
ia la fug`, dar o mân` o opre[te [i
un surâs o lini[te[te. În fa]a ei se
afla un p`stor mândru la chip, dar
s`r`c`cios îmbr`cat.
— M` numesc Fidelio [i locuiesc în
c`su]a de colo, între copaci – îi
spune el, ar`tând cu degetul în
spatele s`u.
— Mi s-a spus c` prin p`r]ile astea
locuie[te o femeie, pe nume
Magdalena, care culege ierburi de
leac. {tii s` m` duci la ea, fat`
frumoas`?
— Urmeaz`-m`, p`storule!
Cei doi pornesc agale, vorbindu-[i
ca doi vechi prieteni.
Cele dou` c`su]e fiind aproape una
de alta, încep s` se vad` zi de zi.
Pe deasupra, p`storul e puternic [i
taie lemnele cu mai mult` u[urin]`
decât copila. {i ce frumos cânt`!
{tie chiar mai multe cântece decât
privighetoarea (care, cine [tie de ce,
n-a mai ap`rut).
233
Când, într-o diminea]`, p`storul o
cere în c`s`torie, Adriana
îmbujorat` î[i pleac` fruntea, de[i
nu zice ba. Ea [opte[te:
— Înainte, trebuie s`-]i \mp`rt`[esc
o tain`.
— Vorbe[te, apoi o s`-]i m`rturisesc
[i eu ceva.
— Nu m` numesc Luciana. Numele
meu e de fapt Adriana, iar tat`l meu
este împ`ratul Tirolului, [opte[te
prin]esa, spunându-i pân` la cap`t
povestea sa.
— Vai, preafrumoas` Adriana,
acum sigur n-o s` mai vrei s` te
c`s`tore[ti cu mine, se vait`
p`storul.
— Nu-]i fie team`, Fidelio, o s` m`
c`s`toresc cu tine, fiindc` asta îmi
doresc. Ce dac` e[ti s`rac? Fericirea
nu se poate cump`ra… iar eu sunt
fericit` lâng` tine.
 — D ar eu nu sunt
nici s`rac, nici p`stor, [i nici m`car
nu m` numesc Fidelio. În]elegi?
— Ce ciudat! Parc-ar fi o poveste! le
strig` o pas`re cenu[ie dintr-un
copac.
Prin]esa d` din cap c` nu. Preafrumoasa Adriana tresare.
Tân`rul continu`: — Aha, privighetoare [ireat`! Tu i-ai
— Eu sunt împ`ratul Lindoro, [i ar`tat împ`ratului Lindoro calea [i
dac` m` vezi în zdren]ele astea e datorit` ]ie ne-am întâlnit. Acum
pentru c`, sup`rat c` nu m-am sf`tuie[te-ne tu ce s` facem.
putut c`s`tori cu cea pe care o — S` v` c`s`tori]i.
iubeam, m-am hot`rât s` m` fac — {i s` nu mai v`d în veci p`durile
p`stor [i s` r`t`cesc prin p`durile astea?
astea. O privighetoare mi-a ar`tat Împ`ratul Lindoro z`re[te privirea
drumul pân` aici, unde mi-am înl`crimat` a prin]esei, se uit` apoi
construit o c`su]` din usc`turi. Tot la privighetoare [i spune surâzând:
ea mi-a zis s-o caut pe b`trâna — N-o s` mai plec niciodat` de
Magdalena [i s-o întreb de iarba aici…
somnului, care te ajut` s` ui]i,
deoarece voiam s-o dau uit`rii pe
prin]esa din visele mele.
Când te-am cunoscut, mi-am dat
seama c` n-am nevoie de iarba
somnului, am alungat-o pe prin]es`
din gândurile mele [i m-am
îndr`gostit de tine, f`r` s` [tiu c`
Luciana [i Adriana sunt una [i
aceea[i.

234
235
236
 O s`-i las tronul fratelui
meu, Brandivino, iar eu o s` r`mân cu
tine. Chiar aici, în locul unde ne-am
cunoscut, o s` construiesc un castel din
marmur` alb` [i ro[ie, cu terase [i
balcoane, ca s` poat` intra prospe]imea
p`durii… susurul râului – adaug` prin]esa,
glasurile lor devenind ca unul.
— O s` pot intra [i eu în`untru? întreab`
privighetoarea, zburându-i în palm`.
— Oricând vei voi, prieten` drag` –
r`spunde preafrumoasa Adriana senin`,
mângâind-o u[or.

237