După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an (în decursul căreia Regatul României a permis evacuarea

guvernului, tezaurului și forțelor poloneze spre Egiptul britanic, dar a pierdut importante teritorii în profitul aliaților
de atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria), România își schimbă alianțele odată cu
sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 și intră în război de partea
acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile luate de URSS : Basarabia, Bucovina de
Nord și Ținutul Herței. După trei ani și două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română
până în stepa din nordul Caucazului și înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja
în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I își dă acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului
Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu,
Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților. Participarea României la cel de-al
Doilea Război Mondial s-a caracterizat, așadar, prin două campanii: cea din est pentru
eliberarea Basarabiei și Bucovinei, pierdută, și cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câștigată. La
încheierea războiului, pe planul diplomatic, doar participarea de partea Axei a fost luată la socoteală și România a
semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat dușman învins.

Anii dinaintea războiului[modificare | modificare sursă]

Până în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie constituțională parlamentară. Principalele
partide erau Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Național Creștin, „Frontul Român” și alte
grupări mai mici dar mai radicale, care nu șovăiau să folosească violența și luptau împotriva democrației
parlamentare : „legionarii” și comuniștii. Tulburările politice și economice din perioada următoare Primului Război
Mondial favorizau dezordinea politică, precum și aceste grupări radicale. Dezordinea politică din România anilor
1928-1938 s-a exprimat prin schimbarea a 25 de guverne într-un deceniu. Constituția din 1923 îi dădea regelui
posibilitatea de a dizolva parlamentul și de a organiza alegeri anticipate.
Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost instaurată ca o reacție în fața acestor tulburări, la 11 februarie 1938, prin
instalarea unui guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Constituția a fost abrogată și înlocuită cu una nouă intrată
în vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau concentrate în mâna regelui, iar parlamentul avea doar rolul de
instituție auxiliară legislativă. Printr-un decret-lege, toate partidele politice parlamentare au fost regrupate într-un
Front al Renașterii Naționale, din care legionarii și comuniștii erau excluși. S-a format și un consiliu de coroană, care
avea însă un caracter consultativ. În același timp cu măsurile luate pentru instaurarea și consolidarea dictaturii regale
au fost arestați și o serie de lideri legionari, dintre care, mai apoi, 13 au fost executați din ordinul regelui la 30
noiembrie 1938. Printre aceștia s-a aflat și șeful legionarilor Corneliu Zelea Codreanu[1].
O dată cu declanșarea războiului și cu prăbușirea Franței, care garantase frontierele României prin convenția de
la 23 august 1939, integritatea regatului României era pusă în primejdie din exterior de revendicările sovietice,
ungare și bulgare, susținute de Germania și Italia, și din interior de mișcările naționaliste ale minorităților
conlocuitoare și de grupările politice extremiste, printre care partidul nazist Grupul Etnic German din România,
condus de Andreas Schmidt. Carol al II-lea formează atunci, la 22 iunie 1940 Partidul Națiunii, un partid unic în
fruntea căruia se așează el însuși. Acest regim politic, dictatorial, antifascist și anticomunist, naționalist și creștin,
este denumit carlist. Durata sa va fi scurtă, sub patru luni : nici tulburările și asasinatele politice nu încetează
(dimpotrivă), nici integritatea teritorială nu este păstrată (prin tratatul Hitler-Stalin, Tratatul de la Craiova și Al Doilea
Arbitraj de la Viena Dictatul de la Viena România pierde peste o treime din teritoriu și peste un sfert din populație).
Criza regimului "carlist" se încheie prin abdicarea regelui la 6 septembrie 1940[2].