Poetul porneste in gandirea sa de la Kant, de la care imprumuta ideea de timp si spatiu ca forme ale

cunoasterii omenesti, dar ale carui categorii le reduce la una singura: cauzalitatea. El reia aceeasi
problema a raporturilor intre cunoasterea noastra si realitatea obiectiva, dar ajunge la o solutie diferita
de aceea a maestrului. ~n formele accesibile cunoasterii omenesti, lumea nu este altceva decat
reprezentarea mea:"Die Welt ist menine Vorstellung", declara el intr-o formula pregnanta. Aceasta
inseamna reducerea intregii existente la planul unci al subiectivitatii?

Problema s-ar putea pune daca in esenta lui subiectul apartine el insusi aceleiasi lumi autonome
in raport cu obiectul cunoscut. Lucrurile stau cu totul altfel: subiectul apartine el insusi aceleiasi
lumi fenomenale pe care o supune procesului de cunoastere, ceea ce insemneaza ca intre subiect
si obiect nu exista o diferenta de esenta; atat piatra supusa cercetarii cat si savantul care o
cerceteaza sunt transpunerea in lume fenomenala a unei realitatI ce se afla dincolo de ei.
Realitatea aceasta, care pentru Kant cadea in afara determinabilului, este pentru Schopenhauer
mai putin enigmatica: ea este vointa.

Intre lumea reala a vointei si aceea a aparentelor fenomenale se afla un abis, peste care
Schopenhauer intinde totusi o punte. Aceasta punte o alcatuiesc ideile, pe care el le intelege in
sensul in care ele erau intelese in antichitate de Platon. Ideile obiectivizeaza vointa, dar nu in
forma individualizata a fenomenelor, ci in aceea a esentelor.

De aici ajungem la problema geniului, acela care a aflat ca exista in noi ceva mai adanc decat
noi insine: eul care si-a gasit sinele, acela care consta intr-o dezvoltare a puterii intelectualece
depaseste limita ceruta de vointa, pentru serviciul careia s-a nascut.

Un instrument indispensabil al geniului este fantezia careia iI revine rolul de a completa si a

definitiva date obtinute prin intuitii. Ceea ce intuieste un artist de geniu nu este insa fenomenul
individualizat, ci ideea platonica incorporata in fenomen.

Pentru Eminescu cosmogonia nu este o teorie stiintifica ci o tema literara si sub raportul acesta
ea se afla in prelungirea temei mitologice. Poetul nu segmenteaza linia timpului, stabilind pe ea
o epoca a genezei lumilor, o epoca a fabulei mitologice si o epoca istorica. Cand timpul insusi
este vazut ca o functiune relativa ar fi absurd sa se atribuie autonomie, oricat de relativa ar fi
aceasta, fragmentelor de timp. Poetul are adeseori prezenta notiunea de timp istoric, dar, in
general, geneza si mitologia sunt gandite de el ca modalitatI ale timpului estetic al poeziei.
Timpul poetic nu se desfasoara in determinari istorice, cronologice, ci in forme speciale pe care
le determina fiecare opera in parte.

Tema poemului este soarta geniului caruia ii este harazita nemurirea si a carui destin nu poate
sa atinga culmile iubirii.

Aceeasi tema romantica se regaseste si in operele „Demonul” de Lemontov, „Cerul si pamantul”

de Byron, „Faust” de Ghoethe, „Albatrosul”de Baudelaire (in care albatrosul infrunta furtunile dar se
impiedica pe pamant in propriile sale aripi uriase).

Problema geniului este privita de poet din perspectiva filosofiei lui Schopenhauer, potrivit careia,
cunoasterea lumii este accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera
subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Fiindu-i caracteristica
inteligenta si ratiunea pura, are puterea de a se sacrifica pentru atingerea scopului. Spre deosebire de
el, omul de rand nu-si poate depasi conditia subiectiva, fiind dominat de vointa oarba de a trai.

Dupa insemnarea facuta de poet pe marginea unui manuscris „Luceafarul” este un poem
alegoric: „daca geniul nu cunoste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte,
aici pe pamant nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are
nici noroc.”

Gandirea filosofica, atitudinea geniului fata de conditia umana, fata de lume, fata de existenta,
apar in poem sub forma expresiei poetice.

Hyperion este o divinitate, un demon, un zeu nemuritor stapanit de dorinta (nostalgia dupa
iubirea pamanteana). El este o unitate a contradictiilor: este de esenta divina prin nemurire si este de
esenta umana prin aspiratia spre o muritoare.

Luceafarul este un domn al noptii instelate, este inger, este o fiinta neptunica, este o fiinta
uranica, este chip de demon, este un titan romantic, este o frumusete ce impresioneaza si inspaimanta
in acelasi timp. Numele lui Hyperion duce iarasi la izvoarele mitologiei: Hyperion este unul din cei sase
titani, are ca mama pe Gaia (Pamantul) si ca tata pe Uranus (Cerul). Dupa Paracelsius este un archeu,
o entitate nemuritoare, unul din spiritele eterne care participa alaturi de spiritul universal intruchipat in
poem de Demiurg, la crearea Universului. Dupa Hesiod, Hyperion, divinitate subolimpica, este un alt fiu
al Cerului, tatal Soarelui si al Lunii, un titan ucis din invidie de alti titani – Dupa Homer si alti poeti,
Hyperion este Soarele insusi – In poem, Luceafarul intruchipeaza genialitatea absoluta.

Atras de concepţia filozofică a lui Arthur Schopenhauer (1788-1860), Mihai Eminescu preia
din lucrarea intitulată "Lumea ca voinţă şi reprezentare" viziunea antitetică dintre omul obişnuit şi
omul
de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trăsături definitorii: - omul obişnuit, muritorul
de rând se caracterizează prin mediocritate, atitudine subiectivă în perceperea realităţii, neputinţa de
a-şi depăşi sfera limitată de acţiune, dorinţa oarbă de a trăi şi a fi fericit în sensul pragmatic, imediat al
îndeplinirii scopurilor omeneşti şi excesul de socializare;-
- geniul se particularizează prin inteligenţă profundă şi meditativă, sete de cunoaştere cu aspiraţie spre
absolut, atitudine obiectivă asupra realitatii puterea de sacrificiu de sine pentru împlinirea idealurilor,
solitudine şi capacitatea de a-şi depăşi limitele condiţiei umane prin cugetare asupra gravelor probleme
şi legi care guvernează universul.
• Motive mitologice preluate din sistemul de gândire al filozofilor reci Platon şi Aristotel, din "Poemele
Vedelor" aparţinând filozofiei indiene şi din mitologia creştină, mai ales noţiunea de "păcat originar"
şi viziunea cosmogoniei creştine şi a apocalipsei.