MINISTERUL EDUCATIEI,CULTURII SI CERCETARII AL REPUBLICII MOLDOVA

CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI ELECTRONICĂ

CATEDRA:TELECOMUNICATII

Studiul individual Nr:.8

Desciplina :Filosofia
Tema :Ontologia . Conceptul de existență

A elaborat elevul grupei :TT-0117 Antoniuc Vladimir

A verificat profesorul : Bucataru Igor

Chisinau 2020
 Ontologia (din grec. ontos = „fiinţă", „existenţă", şi logos = „teorie", „ştiinţă")
reprezintă domeniul reflecţiei filozofice care caută să surprindă fundamentele
existenţei, care formulează presupuneri asupra esenţei universului cosmico-social-
uman şi încearcă să delimiteze şi să clasifice nivelurile şi modurile principale de
manifestare ale acesteia.
Ontologia, ca disciplină filozofică, există încă de pe timpurile lui Aristotel, care
o numea „filozofie primă", atribuindu-i ca obiect „existenţa" ca existenţă. Ulterior,
a căpătat denumirea de metafizică — disciplină metateoretică generală în raport cu
toate celelalte domenii de cercetare. Termenul de ontologie datează de la începutul
sec. XVII, impunîndu-se treptat în limbajul filozofic al epocii moderne şi definitiv
în cel al epocii contemporane.
Problematica ontologică ocupă unul din locurile centrale în filozofie, întrucît ne
oferă premisele teoretice ale tuturor domeniilor filozofiei şi ale tuturor aspectelor
ştiinţei. Ontologia începe prin a formula ipoteze despre existenţă în genere, dar se
desăvîr-şeşte printr-un discurs asupra existenţei umane, asupra problematicii şi
destinului omului.
Pe baza problematicii ontologiei, toate celelalte discipline filozofice, precum şi
ştiinţele concrete, capătă o finalitate umanistă. Din această cauză, problemele de
ontologie în cadrul oricărui sistem filozofic contribuie la rezolvarea altor probleme
filozofice, de la cele mai abstracte pînă la cele mai concrete şi mai stringente cu
care se confruntă omul contemporan.
O analiză succintă a dezvoltării ontologiei ne permite să demonstrăm întreţeserea
dintre interpretarea filozofică şi cea ştiinţifică, prin descoperiri reciproce, fie în sensul
anticipărilor, predicaţiilor filozofice în raport cu ştiinţa, fie în sens invers, al
descoperirilor şi interpretărilor înnoitoare ştiinţifice, pe care filozofia le-a generalizat.
Istoria cunoaşterii umane este bogată în exemple de ambele sensuri. In diferite etape
istorice a existat tendinţa de a clădi o imagine generală a existenţei, pornind de la
anumite idei directoare. Atomismul,hilozoismul, vitalismul, mecanicismul,
energetismul, cibernetismul constituie doar cîteva exemple de universalizare a unor
prncipii exlicative, avînd uneori o bază fictivă, alteori o bază reală. De regulă,
asemenea încercări de absolutizare au fost depăşite, demonstrîndu-se, pe parcursul
secolelor sau al deceniilor, fie lipsa lor totală de temei, fie caracterul limitat al forţei
lor explicative. Noile construcţii ontologice au înglobat principiile explicative ce s-au
dovedit a fi viabile, clădind pe ele edificii din ce în ce mai profund şi mai nuanţat
gîndite.
S-ar mai putea remarca, în istoria ontologilor, preferinţe manifestate pentru diverse
aspecte ontologice: accentele puse, fie pe realitatea exterioară omului, fie pe fiinţa
umană, în special pe inferioritatea sa spirituală. . în acest context se argumentează fie
on-tologiile cu tendinţe cosmice, fie ontologiile antropocentrice concentrate prioritar
asupra fiinţei umane.
Analiză evoluţiei istorice a problematicii ontologiei ne da posibilitate să specificăm
cîteva tendinţe mai importante, pe care le vom descrie în cele ce urmează. Dacă în
cadrul primelor încercări de sisteme filozofice ponderea o aveau problemele de
ontologie ce era strîns legată de filozofia naturii (la grecii antici), ulterior ponderea
a trecut treptat în favoarea altor domenii ale filozofiei: uneori preponderente erau
problemele de etică, alteori — de gnoseologie sau de teorie a valorilor, iar în
majoritatea concepţiilor filozofice contemporane (mai ales în neopozitivism),
ponderea covîrşitoare o au problemele epistemologice.
In cadrul sistemelor filozofice mai vechi tratarea problemelor ontologiei era
în mare măsură distinctă de tratarea altor probleme, iar în unele cazuri ontologia
constituia o teorie în sine; treptat, ontologia s-a întreţesut tot mai strîns cu alte
domenii ale filozofiei, fiind uneori subordonată acestora în ceea ce priveşte
scopul, cum ar fi, de exemplu, încercările contemporane de a atribui o baza
ontologică teoriei ştiinţifice şi limbajului ştiinţei.
Ontologia tradiţională se referea cu precădere la natură, fiind de multe ori
constituită în teorii cosmologice sau cuprinsă în acestea. Ontologia modernă şi,
mai ales, cea contemporană se referă în aceeaşi măsură (uneori cu precădere) la
societate, obiectivul principal constitiiindti-1 definirea statutului existenţial al
omului, adică explicaţiile ontologice actuale ţin astfel tot mai mult de domeniul
ani topologici filozofice.
In principiu, ontologia de la origini şi pe parcursul evoluţiei sale, uneori pînă
astăzi, a avut un caracter speculativ, dar treptat, odată cu dezvoltarea ştiinţei,
mai ales începînd cu sec. XVIII, ontologia s-a sprijinit tot mai mult pe
cunoaşterea ştiinţifică. De aceea, multe din preocupările ontologiei
contemporane sînt de competenţa unor domenii ale filozofiei ştiinţei.
De obicei, interesul pentru ontologie a fost mai pronunţat în perioadele
istorice de răscruce, din necesitatea de a reformula sau fundamenta concepţia
despre lume a noilor forţe sociale.
Existenta este in calitate de concept fundamental al ontologiei, cel mai larg
ca sfera dar si cel mai sărac in conţinut . Existenta fiin un concept de maxima
genralitate e succeptibil de interpretări din cele mai diferite . Asfel ea a fos
interpretată într-un mod idealist obiectiv(Platon , Hegel) fie într-un sens materialist
sau realist(Aristotel) .
Existenta este o unitate in diversitate . Diversitatea ei este de structură , de
nivel , de relaţie şi proprietaţi , dar ea ramâne unitara ca existentă .
Domeniile fundamentale ale existenţei sunt :
 Natura care cuprinde universul fizico-chimic
 Domeniul biologic – viaţa
 Universul socio-uman , om-societate
Natura este anterioara si independentă de om , necondiţionata de realitate ,
infinită în timp şi spaţiu .
 Viaţa , ca nivel al existenţei , este intermediara intre universul fizico-chimic
si cel socio-uman . Omul , ca existentă este în acelaşi timp si natura biologică , dar
îşi depăşeşte o asemenea condiţie comună cu celelalte specii tranformând natura ,
modul său de viaţă , din obiect în sine în obiect pentru sine , în obiect al acţiunii şi
cunoaşterii sale .
Omul modifică mediul ambiant si creează , pornind de la acesta , o altă lume
, un nou nivel al existenţei , constând din unelte , tehnica , ifrastructură , organizaţii
si relaţii sociale. Omenirea instituie societatea si toate creaţiile ei ca o a doua
natura care nu mai e propriu-zis natura .
Un biolog si filosof american clasifică sistemele care compun existenta în :
 Sisteme materiale care sunt la rândul lor naturale si artificiale
 Sisteme ideale care sunt produsul activitaţii spirituale a omului (ştiinţa ,
cultura , valorile , legile etc.)
 Sisteme mixte care sunt şi materiale şi ideale , şi naturale şi artificiale in
acelaşi timp .
Omul şi societatea sunt astfel de sisteme mixte . Omul ca fiinţa ideologica ,
in acelaşi timp dispune şi de mecanisme ereditare de stocare şi transmitere a
informaţiilor , dar adaugă acestora sisteme inteligibile , tradiţii , obiceiuri , norme ,
cunoştinte care îl diferenţiază de celelalte specii .
Graţie conştiinţei si celorlalte sisteme ideale , activitatea umană de orice fel ,
inclusiv cea economică , capăta finalitate bazată pe scop si pe idealuri .
Datorită conştiinţei , omul capătă atributul reflexivităţii , adică se ia pe sine
însuşi ca obiect de reflexie , ajungând la conştiinţa de sine .
Omul a fost definit adeseori ca o fiinţă ambiguă , prin excelenţa , deoarece e
si natură si cultură , şi fiinţa biologică şi socială , fiind dotat şi cu instincte şi cu
conştiinţa şi raţiune . Ambiguitatea fiinţei umane are şi un sens negativ , adica ea
poate da calitate şi unor construcţii false , neautentice , îmbraţişând nu numai
adevarul ci şi minciuna , uneori interesată ; nu numai valorilor ci şi nonvalorilor ;
nu numai moralităţii ci şi ipocrizei.

Filosofia existentialista ca ontologie a umanului

Creatorul ei este Socrate in antichitate . Dictonul său a fost “cunoaşte-te pe
tine însuţi” . Filosofia existenţialistă s-a cristalizat abia in secolul XX , in
Germania si Franţa . Existenţialismul , reformulează in spirit socratic problematica
ontologiei , dezvăluind structurile fundamentale ale ştiinţei , pornind însă de la
fiinţa umană.
Pentru Haydegger intrebarea asupra fiinţei rămâne tema centrală a
filosofiei , dar el pleacă de la fiinţa umană , care e fiinţa a fiinţarii .
Existenţialismul ca filosofie e în acest timp şi ontologia umanului , dar şi
antropologie .
Fiinţa umană e mereu în definire si autodefinire .

Concepţii ale gânditorilor români despre existenţa

 Concepţia lui D.D. Roşca care consideră că existenţa in ansamblul ei se
poate dezvălui pornind de la existenta care suntem noi , oamenii . Roşca pune
accentul pe analiza lumii valorilor şi a culturii , care îl defineşte pe om in ceea ce
are el mai esenţial .
Constantin Noica . În filosofia românească Noica a fost cel mai pasionat
apărător al ontologiei , eforturile sale si-au gasit încununarea în lucrarea
fundamentală “Devenirea intru fiinţă”. El credea ca filosofia începe si se sfârşeşte
cu dezlegarea problemei “ce este fiinţa?” .