O Carte Care Demontează Minciunile Propagandei Iredentiste Maghiare Cer Si Pamant Romanesc

4/15/2020 O CARTE CARE DEMONTEAZĂ MINCIUNILE PROPAGANDEI IREDENTISTE MAGHIARE « CER SI PAMANT ROMANESC
O CARTE CARE DEMONTEAZĂ MINCIUNILE

PROPAGANDEI IREDENTISTE MAGHIARE
3 Votes
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/03/17/o-carte-care-demonteaza-minciunile-propagandei-iredentiste-maghiare/?fbclid=IwAR2g5eF… 1/24
Tisza Baphomet și odraslele sale
TESTAMENTUL POLITIC LĂSAT URMAŞILOR UNGURI ÎN

CAZUL PRĂBUŞIRII REGATULUI MAGHIAR
Primul război mondial era pe sfârşite, zilele până la prăbuşirea

imperiului austro-ungar erau numărate. Aceasta o ştiau şi
politicienii unguri, cei mai înverşunaţi duşmani ai libertăţilor
naţionalităţilor din imperiu. Dar ei, conducătorii unguri, nu se
puteau împăca cu apariţia zorilor libertăţii popoarelor. Şi se
opinteau din răsputeri să oprească în loc roata istoriei.
Iată declaraţiile a doi magnaţi unguri care aveau situaţii înalte

în politica maghiară la sfârşitul războiului: Primul, şeful
opoziţiei, contele Juliu Andrassy.
Cităm:
Principiile pe care “înţelegerea” le pune la baza păcii trebuie să

ne intereseze în deosebi pe noi maghiarii. Ce-ar mai rămâne
din statul nostru milenar, dacă acest program s-ar realiza?
Ungaria ar deveni un corp fără formă, care n-ar putea exista ca
stat, căci am avea la nord, la sud, şi la est, frontiere desfigurate
în care nu ne-am putea menţine. Este oare vreun maghiar, care
după publicarea acestor condiţii de pace, să nu se declare gata
de luptă cu tot trupul şi din tot sufletul pentru existenţa patriei
şi, prin aceasta, pentru existenţa lui însuşi?
Când vrămaşii noştri spun că vor să dezmembreze un corp viu,

o naţiune existentă de o mie de ani şi că nu vor să vorbească
de pace înainte ca acest plan să fie realizat, care trebuie să fie
răspunsul nostru? Nu vorbe ci fapte, baionete şi tunuri (3).
Al doilea, Tisza, este şi mai categoric în cuvântarea sa, ca şef

al guvernului, rostită în parlamentul din Budapesta la 24
Ianuarie 1917. El cheamă la “datorie” şi “răzbunare” nu numai
pe contemporanii săi maghiari, ci şi pe toti urmaşii, să nu se
odihnească până nu vor restabili integral statul ungar al lui
Ştefan şi între altele zice:
Sunt convins că poporul maghiar n-a degenarat într-atâta încât
să accepte o atare situaţie şi dacă – Dumnezeu să ne ferească
– o atare nenorocire ne va ajunge, sunt sigur că maghiarii nu
vor înceta de a lupta, de a conspira, de a-şi angaja toate forţele
spre a distruge noua stare de lucruri (4).
Tisza a lăsat moştenire poporului maghiar un formidabil

testament politic din care se poate vedea ura şi dispreţul lui. El
îndeamnă pe urmaşi să întrebuinţeze toate mijloacele oricât de
imorale ar fie ele, numai să-şi atingă ţelul final şi anume
recucerirea teritoriilor pierdute.
Alţi politicieni unguri, doar cu un an înainte (1917) ameninţau
cu distrugerea pe toţi care vor îndrăzni să se atingă de
graniţele Ungariei milenare.
Dar ceea ce este de neînţeles, este cu câtă uşurinţă trec de la
cea mai agresivă şi mai şovină comportare, chiar când sunt pe
marginea prăpastiei, la umilinţă în faţa sclavilor de ieri.
Şi asta se poate constata din cele ce urmează.
Astfel, o echipă maghiară, desfăşura la Paris o activitate febrilă
căutând să convingă Conferinţa Păcii prin falsuri, minciuni,
corupţie, că Transilvania nu trebuie cedată unui popor înapoiat,
necivilizat, şovin – român – care nu merită să stăpânească alte
popoare mult superioare lui. Broşurile, pamfletele,
memorandum-urile, articolele de ziar, semnate de oameni
politici unguri, inundau redacţiile ziarelor, Cancelariile,
birourile miniştrilor, parlamentarilor, ba chiar şi ale
Consistoriilor protestante, Episcopiile Catolice, şi Comunităţile
evreieşti.
Această activitate care nu cunoştea margini, dusă de unguri

mai ales prin mijlocirea agenţilor lor din ţările neutre, sau de
“inamicii” lor din ţările aliate, mai mult sau mai puţin interesaţi,
îndreptată împotriva noastră, a românilor, nu rămâne fără efect
(5).
O a doua echipă maghiară de politicieni a adoptat o altă
atitudine, exact contrară celei dintâi, alegând calea tratativelor,
cu duhul blândeţii, renunţând pentru moment la mândria

naţională specific maghiară, mergând până la umilire în faţa
valahilor trataţi înainte cum ştim. Pentru a ne impresiona şi a
stoarce avantaje au recurs la cele mai senzaţionale
compromisuri.
Astfel au căutat contact cu politicienii români. (Nu am să mă

ocup de contactele prin intermediari care sunt lungi şi
neinteresante, ci am să trec direct la întâlniri).
Delagaţia maghiară care a venit la “Canossa românească”, era

compusă din:
– Contele Juliu Andrassy fost prim-ministru al Ungariei,

– Principele Ludovic de Windischgraetz, care era înrudit cu
familia de Habsburg,
– Waszony Wilos fost ministru, ungur de dată recentă.
Sufletul şi principalul diplomat român care a luat contact şi a
dus trative cu diplomaţii unguri, a fost N.P Comnen, fost
ministru de externe al României, care relatează:
Auzind el, reprezentantul valahilor detestaţi – ministrul
Pâcleanu – că avea să fie solicitat de cele trei personalităţi ale
vieţii publice maghiare să-i ajute să salveze Ungaria prin
trimiterea armatelor române să ocupe Budapesta, bunul patriot
român nu-şi putu ascunde emoţia. Cu ochii plini de lacrimi se
sculă de la biroul său, veni spre mine, mă îmbrăţişă prelung şi
aducându-şi aminte cuvintele lui Simeon, nu-mi putu spune
decât: “Şi acum liberează Doamne pe robul Tău …” (6).
Pentru a înţelege rostul demersurilor delegaţiei ungurilor şi

atitudinea noastră, se cuvine să reamintim împrejurările
internaţionale din acele momente. Tot Comnen spune:
După prăbuşirea monarhiei habsburgice (Austro-Ungaria)
clasa conducătoare maghiară încerca să salveze ceeace spera
să mai poată salva din aglomeratul de naţiuni asupra cărora îşi
exercitase hegemonia … (7)
Ea acţiona pe trei fronturi: – primul căuta să convingă pe aliaţi

că nu merită să stăpânim Transilvania; pentru a-i convinge
întrebuinţau cele mai murdare şi josnice metode: minciuni,
falsuri istorice, insulte, daruri, femei şi alte metode de corupţie
care, din păcate, au avut rezultatul că au pus în pericol
interesele neamului nostru;
– al doilea front, compus de ungurii din Ungaria propriu zisă
din perioada lui Bela Kuhn. Aceştia trimiteau rapoarte false la
Paris, prezentându-ne ca imperialişti hrăpăreţi de teritorii. Al
treilea front era al cerşetorilor de la poarta românilor, care erau
mai periculoşi decât cei din primele fronturi.
Şi astfel avu loc prima întâlnire cu delegaţia ungurilor la data
de 10 Iulie 1919 la orele 10 la hotelul Schweizerhof din Lucerna,
unde ne aşteptau principele Windischgraetz, fostul ministru
Waszony şi consilierul Moldovany (fostul prim-ministru Juliu
Andrassy lipsea fiind reţinut în pat de o gripă).
Trec peste formulele de politeţe schimbate şi mă rezum la

esenţial:
Waszony ne făcu o lungă expunere a situaţiei politice din ţara
sa.
După cum ştiţi, incepu el, poporul nostru nici nu vrea să audă
de stăpânirea lui lui Bela Kuhn, care a izbutit să pună mâna pe
putere numai datorită gestului dement al contelui Karoly.
Dacă a reuşit să se menţină până acum, aceasta se datoreşte

asigurărilor date ofiţerilor maghiari patrioţi şi anume că el are
însărcinare nu numai din partea lui Karoly şi a partidelor
democratice care participaseră la guvernul acestuia, dar şi din
partea aliaţilor (dacă nu au fost chiar îndemnuri directe au fost
măcar îndemnuri indirecte) de a goni rând pe rând, din
teritoriile ocupate de români, sârbi şi cehi, trupele acestora şi a
reface Ungaria în hotarele ei istorice (8)
Din cele relatate de Waszony mai sus se poate vedea uşor că

ungurii, indiferent de concepţiile politice şi sociale, în
problema Transilvaniei erau şi sunt, şi vor fi, de-o solidaritate
impresionantă, demnă de admirat. Şi multe altele au fost
motivele invocate de Waszony să convingă pe delagaţii romani
N.P Comnen şi prof. Ghe. Pop, ca să le sărim ungurilor în
ajutor.
Printul Windischgraetz:
În nici un caz nu ar trebui să părăsim malurile Tisei,
supunându-ne ordinelor Consiliului Suprem. Trupele voastre ar
trebui să treacă Tisa şi să ocupe Budapesta. Numai cu
concursul dumneavoastră putem să ne salvăm ţara şi să se
restabilească pacea şi ordinea în inima Europei.
Acestea au fost ultimele cuvinte cu care îşi încheie prinţul
scurta, dar substanţiala expunere (9).
Spun drept – spune Comnen – că la toate mă aşteptam, dar ca

să aud, pe un mare senior ungur, înrudit cu familia imperială,
că să ocupăm Budapesta … la aceasta nu mă aşteptam (10).
La a doua întâlnire a fost prezent şi contele Juliu Andrassy.

Concret ungurii ne solicitau următoarele:
1. România să dea concursul său “guvernului” de la Seghedin.

2. România să încurajeze gărzile albe.
3. Trupele române să treacă Tisa, să ocupe Budapesta, să
gonească pe pe Bela Kuhn şi să înlocuiască regimul bolşevic
cu un guvern naţional format în jurul “nucleului” de la
Seghedin.
Cu acest prilej se poate constata uşurinţa cu care prinţul

Windischgraetz şi maghiarul de dată recentă Waszony ne
îndemnau să ocupăm Budapesta; şi în lupta ce se petrecea în
sufletul bătrânului om de stat Andrassy care cu inima îndoită şi
cu vocea tremurândă de emoţie, trebuia să admită şi el, că
numai noi, dispreţuiţii de altă dată (această dată este în anul
1917; nu trecuseră decât doi ani de la acea declaraţie
războinică făcută de domnul conte Andrassy în coloanele
ziarului “Maghiar Hirlap” din Budapesta din 13-21 Ianuarie
1917, tuturor acelora care ar fi îndrăznit să se atingă de
graniţele regatului maghiar) eram în stare să-i salvăm ţara, în
vreme ce însă ceilalţi doi foşti miniştri făceau apel la noi cu
inima uşoară, fără rezerve.
Fostul prim-ministru îşi ascundea durerea şi căuta pe cât putea

să formuleze unele condiţiuni prealabile care să ofere un
minimum de garanţii poporului său. Astfel el propunea ca
condiţiile “colaborării” cu noi să fie făcute de acord cu patrioţii
de la Seghedin, asigurându-ne că poporul maghiar va rămane
recunoscător poporului care îl va ajuta să scape de la
ananghie.
El mai lăsa să se înţeleagă, spune Comnen, că unii dintre

prietenii săi se gândiseră să facă apel (ca acel pe care el şi
colegii săi, Windischgraetz şi Waszony ni-l făcuse nouă)
sârbilor, cu care aveau mai puţine litigii decât cu noi, dar că
după o matură chibzuinţă au optat pentru colaborarea cu noi.
Acum fii tare române şi ascultă:
Noi românii aveam o mentalitate occidentală, avem un trecut
istoric şi politic mai vechi şi o cultură superioară, ce le ofereau
mai multe garanţii (11)
Este pentru prima şi ultima dată când un mare politician ungur

ne eliberează nouă, românilor, un astfel de certificat, cum a
făcut atunci, la strâmtoare, devoratorul de români Juliu
Andrassy.
În ceea ce priveşte promisiunea făcută, că poporul maghiar va
fi recunoscător poporului român care îl va ajuta să salveze
Ungaria, se va vedea în continuarea acestor pagini cât de bine
a fost respectată.
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/03/17/o-carte-care-demonteaza-minciunile-propagandei-iredentiste-maghiare/?fbclid=IwAR2g5e… 10/24
Promisiunile de prietenie şi bună colaborare abundau din

partea ungurilor fără rezerve, fiindcă ei ştiau că ele nu
valorează nici cât o ceapă degerată.Ungurii când făceau acele
propuneri de colaborare cu românii scontau pe faptul că
românii, orgolioşi, vor cădea repede în cursa întinsă de ei în
interesul numai al lor.
Să ascultăm mai departe pe domnul N.P Comnen, sufletul
acelor tratative cu ungurii:
Câţiva ani mai târziu (când ungurii nu mai aveau nevoie de
ajutorul valahilor) uitând propunerile şi făgăduinţele făcute
României, în zilele de pomină din Iulie si August 1919, prinţul
Windischgraetz împreună cu compatrioţii săi Andrassy si
Waszony au încercat să tăgăduiască participarea lor la
acţiunea ce am relatat în paginile de faţă.
Prinţul însă uită că în arhivele Legaţiunii române de la Berna se

găseşte cererea de audienţă ce purta semnătura sa şi a
contelui Andrassy, şi ca atare la Berna cât şi la Ministerul de
Externe român există rapoartele ministrului Pâcleanu şi ale
mele care dovedeau participarea sa la acţiunea în chestiune.
Dar ceva mai grav, el (Windischgraetz) uită că în aceeaşi epocă,

acordase biroului românesc de presă din Berna un interviu,
publicat în cele mai importante ziare din lume. Având o
adevărată valoare istorică îl reproduc aici integral în traducere:
Aş fi voit desigur să mor pentru a păstra Ungariei, Transilvania.

Aş fi preferat să văd de asemenea trupele maghiare intrând în
Budapesta pentru a goni pe bloşevici. Acest lucru, din păcate
şi nenorocire, nu a fost posibil. Aşa fiind mărturisesc în mod
franc că sunt mai bucuros să văd pe români la Budapesta
decât pe Bela Kuhn şi pe complicii săi care mi-au ruinat ţara
din punct de vedere politic, cât şi economic. Recunosc astfel în
mod leal că, intrând în Budapesta, românii au adus un serviciu
imens atât Ungariei cât şi lumii întregi.
Relaţiunile viitoare între popoarele noastre depind mai ales de

atitudinea României faţă de ungurii din Transilvania şi de rolul
pe care guvernul român va şti să-l joace în situaţia actuală.
România poate contribui enorm la ridicarea ţării mele şi ţara
mea va şti, la momentul cuvenit să-şi reamintească de
serviciile pe care le va fi adus (acel moment cuvenit a sosit în
anul 1940 când sub aceeaşi garanţie care ne cerşea mila şi
ajutorul în 1919, după Diktatul de la Viena din 1940 ne-au
măcelarit; aşa ştiu ungurii să-şi onoreze poliţele).
Suntem numeroşi oamenii politici în Ungaria care ştiu că

trebuie să lucreze cu România, încercând, cât de putinţă, să
uităm trecutul şi să ne vindecăm rănile încă sângerânde. Cât
despre politica internă a ţarii mele, am o certitudine absolută
că Ungaria este datoare să facă apel la elementele naţionale
sincer democratice şi că orice întoarcere spre trecut, sau orice
şovăire pot fi fatale renaşterii sale (12).
Comnen în continuare:
Aceste preţioase declaraţiuni, după cum se vede, confirmă pe
cele de la Lucerna făcute profesorului Pop şi mie şi pe cele de
la Berna făcute ministrului Pâcleanu. Originalul acestui inteviu,
iscălit de Windischgraetz şi adresat mie – cu mâna lui – la
camera 443 ce ocupam atunci în hotelul Bellevue din Berna, îl
posed şi acum (13).
Dealtminteri, când solicitantul de altă dată de la Lucerna şi
Berna – Windischgraetz – atins de un straniu lapsus memoriae
părea că nu-şi mai reamintea acţiunea din anul 1919,
profesorul Ghe. Pop se grăbi să-i reamintească publicând două
excelente articole în “Adevărul” din 27 Iunie 1922 şi în
“Universul” din 29 Iunie 1929. N-am auzit să fi răspuns la
articolele documentate ale fostului meu colaborator (ce sa-i
faci, acesta este renumitul cavalerism maghiar).
În următorul capitol voi vorbi despre misiunea mea la

Budapesta în timpul ocupaţiei române şi despre noile tentative
maghiare de apropiere de români, mergând chiar până la o
“uniune personală” sub sceptrul Regelui Ferdinand (14).
Precizez că cereri de ajutor către România din partea ungurilor
ca să le salveze ţara (adică să scoată românii castanele
maghiare din foc) au mai făcut şi alţii:
– Contele Nicolay Bamfy
– Stefan Bethlen
– Paul Bethlen şi mulţi alţii.
După numărul mare de unguri care au îmbraţişat ideea să

apeleze la români să le salveze ţara, se poate vedea clar că a
fost o acţiune bine chibzuită şi coordonată. Până si nucleul de
la Seghedin condus de amiralul Horty Miklos încerca o
apropiere.
Solicitările repetate ale ungurilor făcute românilor în scopul
arătat mai sus, poate că ar fi fost acceptate de oamenii politici
şi diplomaţii din vechiul regat, fapt ce reiese din insistenţele
repetate ale lui N.P Comnen, făcute lui Iuliu Maniu, de a se
întâlni cu delegaţii unguri.
Însă acţiunea a fost oprită. Iuliu Maniu tărăgănează mereu

întâlnirea cu delegaţii unguri sub diferite pretexte, până ce
spune clar domnului Comnen că nu vrea să se întâlnească cu
domnii unguri.
Insistenţele ungurilor cu “uniunea personală” a trezit până la
urmă bănuielile lui Comnen.
Să-l ascultăm din nou pe acesta:

Ce rost are această nouă idee de “uniune personală” a
Ungariei cu noi? Este ea o cursă care ni se întinde pentru a ne
compromite complet în fata democraţiilor apusene, arătând cât
de puţin deziteresată a fost campania (în Ungaria împotriva lui
Bela Kuhn şi a clicii sale) şi cât de exagerate erau aspiraţiile
noastre?
Încercai să mă lămuresc:
Aţi făcut o aluzie la posibilitatea unei uniuni personale între
ţările noastre.
E o idee nouă.
– Cum aţi concepe dumneavoastră realizarea ei?
– Oh, foarte simplu, răspunde el (Waszony, ungurul de dată
recentă care domina pe toţi, chiar şi pe contele Andrassy, fiind
cel mai energic şi mai îndrazneţ). În mijlocul oceanului slav ce
ne înconjoară, singure, ţările noastre nu sunt slave, căci de
Austria nu se mai poate vorbi, într-o zi sau alta ea va fi
destinată să fie absorbită într-o Germanie mare (această frază
s-a dovedit a fi profetică).
Aşa fiind nouă nu ne rămâne decât să ne legăm în mod trainic

de dumneavoastră. Dinastia noastră, prin greşelile ei seculare,
nu mai are sorţi de a domni peste un sfert din ceea ce a fost
Ungaria, fărâmiţată, repet, prin greşelile ei.
Dinastia dumneavoastră, mai tânără, mai sveltă, cu concepţiuni
democratice, ignorate de Habsburgi, şi cu legături puternice în
apus, a jucat cartea cea mai bună şi poporul o iubeşte. O
uniune personală ar înlesni convalescenţa noastră şi uşura
coordonarea intereselor comune. Ea ne-ar ajuta să uităm
trecutul şi să acceptăm mai usor amputările ce ne ameninţă
(15).
Între Comnen şi Maniu a avut loc o lungă discuţie în legătură

cu propunerile delegaţiei ungureşti. Comnen căuta cu
insistenţă să-l convingă pe Maniu de avantajele pe care le-am
putea obţine dacă am ajunge la o înţelegere cu ungurii în
problema revendicărilor noastre.
Maniu răspunde:
Din cauza politicii de rezistenţă a domnului Brătianu am
devenit odioşi la Paris, ungurii fiind priviţi din ce în ce cu mai
multă simpatie, punându-se în pericol tot ceea ce de bine de
rău se obţinuse până acum; de această situaţie, cine profită,
sunt ungurii, bulgarii, ucrainienii şi ruşii care ne prezintă ca
fiind nişte imperialişti care nu ne mai mulţumim cu
Transilvania, Banatul, Basarabia, Bucovina, Dobrogea … dorim
să anexăm întreaga Ungarie, Ţinutul Vidinului, ba chiar şi
părţile moldoveneşti de dincolo de Nistru.
Aşa fiind, continuă Maniu, m-am întrebat: este oare prudent

prin conciliabilul ce eu, Preşedintele Consiliului Dirigent, l-aş
avea cu magnaţii unguri, să dau impresia că nutresc şi eu
planuri imperialiste?
Comnen: Răspunsei că înţeleg rezervele sale, însă îmi permit

să remarc mai întâi, că nu era vorba de o întâlnire cu “magnaţii
unguri” ci cu reprezentanţii majorităţii partidelor politice … (şi
multe alte argumente).
Maniu: Ce spui dumneata e judicios; nimic nu va împiedica pe
aliaţi – în starea de spirit de astăzi – să dea mai mult crezare
celor ce ne acuză de imperialism decât nouă.
Dumneata ştii, căci vii de acolo, ca nici generalul Bandholz,

nici maiorul Romanelli nu ne sunt sunt prieteni; ba chiar şi
francezii ne drămuiesc încrederea şi prietenia; ori, toţi aceştia
sunt câştigaţi de unguri. Dar când s-ar auzi că se vorbeşte de o

uniune personală, nu am da apă la moara adversarilor noştrii?
O asemenea uniune, dragule – răspunse Maniu cu vioiciune –
pentru noi este absolut inacceptabilă.
Ea ar însemna dictatura ungurilor asupra noastră.
Dacă ungurii ajunseseră să îngenuncheze Austria şi să-i

impună voinţa lor, ne putem închipui ce s-ar întampla cu noi,
care nu avem nici instituţiile nici tradiţiile seculare, nici
aparatul de stat pe care-l avea Austria.
Noi cei din Ardeal cunoaştem mai bine pe unguri decât

dumneavoastră şi ştim sa ne ferim de ei. De aceea, la această
propunere, eu – şi sunt sigur că aceasta ar fi părerea întregului
Ardeal, a Banatului şi Bucovinei cand s-ar pune chestiunea –
nu aş primi sub nici un cuvânt această sugestie.
Dar, răspunsei eu, ţinând seama de rezultatele Ausgleich-ului
de la 1867 şi de experienţa dumneavoastră nu s-ar putea stabili
un acord amănunţit care tocmai să ne pună la adapostul
riscurilor de care vă temeţi?
Orice precaţiune am lua, ar fi de prisos.
Noi cunoaştem pe unguri, sunt mari maeştri ca să

răstălmăcească textele în favoarea lor. Repet din nou: o
asemenea propunere este absolut inacceptabilă (16).
Mai târziu Comnen s-a întâlnit cu Maniu în Camera Deputaţilor.

El relatează:
Maniu: Nu îmi pare rău ca nu m-am întâlnit cu domnii de la

Budapesta. Sugestiile lor au venit prea târziu. Acele propuneri
erau prea vagi.
Domnii unguri nu s-au gândit să ne facă propuneri substanţiale
decât când rămânerea noastră în Ungaria nu mai era decât o
chestiune de câteva zile. Un acord ca cel la care te gândeai şi
dumneata nu se putea încheia în doua-trei zile. Sunt sigur că
nici ei nu s-ar fi compromis să semneze, fără a avea o
împuternicire serioasă, vreun act mai important. Nici eu, fără
să fi avut – după discuţiuni – o împuternicire de la Consiliul
Dirigent şi de la Bucureşti.
Ungurii dacă erau sinceri – ceea ce eu mă cam îndoiesc – se

puteau deştepta mai devreme. Şi apoi orice înţelegere semnată
cu ungurii ne-ar pune în cap nu numai Consiliul Suprem, dar şi
sârbii şi cehoslovacii. Azi avem de la Paris ştiri bune. Loyd
George şi Clemanceau s-au îmbunat şi luptă să ne salveze nu
numai hotarele cu ungurii, dar şi o parte din Torontal,
Basarabia şi Dobrogea. Se pare că speranţele sunt bune (17).
Că ungurii nu au fost sinceri nici un minut în timpul când

făceau aceste propuneri, reiese şi din faptul că din momentul
când se ştia că România este obligată de către aliaţi să
părăsească teritoriul Ungariei, domnii unguri nici nu au mai
vrut să stea de vorbă cu noi. Am să reproduc mai jos câteva

pasaje din lucrarea americanului Milton G. Lehrer “Ardealul
pământ românesc” Bucureşti 1944:
Ocupaţia româneasca în Ungaria a prilejuit ungurilor cea mai

furibundă acţiune de calomniere la adresa armatelor de
ocupaţie, bazată pe o sfruntată denaturare a adevărului. Nu
există acuzaţie care care să nu le fi fost adusă românilor, cu
scopul de a îndepărta de la ei simpatiile lumii civilizate şi de a
le capta pentru “nefericita Ungarie”.
Ungurii au dezlanţuit cu acel prilej întreaga artilerie grea a

propagandei lor. Şi trebuie s-o recunoştem că sistemul
propagandei deşănţate, sprijinit pe fapte imaginare greu de
controlat la distanţe de mii de kilometrii, a creat ungurilor
aureola de martiri. Ecoul acestei propagande se mai aude în
răstimpuri până şi azi. Li s-a adus românilor în primul rând
acuzaţia de a fi înfometat capitala Ungariei, de a fi luat cu forţa
tot tot ce le-a ieşit în cale, într-un cuvânt de a fi pustiit întreaga
Ungarie.
Fidel principiului care ne-a călăuzit până acum, nu ne vom
folosi de mărturia românească a generalului Mărdărescu
(pentru elucidarea acestei chestiuni), comandantul armatelor
române de ocupaţie din Budapesta, ci vom invoca mărturia
obiectivă de o valoare necontestată a unui ziarist american,
care se afla în timpul ocupaţiei românesti, în capitala Ungariei.
Din fericire pentru triumful adevărului, ziaristul american
Charles Upson Clark, doctor în filosofie, a putut constata “de
visu” ce a însemnat ocupaţia românilor pentru Ungaria.
El a relatatat în chip amănunţit în lucrarea sa “Greater

Roumania” publicată în New York în 1922, un tablou complet al
vieţii capitalei ungare sub ocupaţie:
Având fericirea să fi văzut Budapesta sub controlul românilor
în Octombrie 1919, voi povesti constatările pe care le-am făcut
acolo, fără ca vreun interpret sau ghid oficial să mă fi
împiedicat să aflu adevărul …
(Clark recunoaşte că, la plecarea sa din Budapesta, membrii
marcanţi ai Comisiunii Americane la Conferinţa Păcii de la
Paris i-au descris situaţia pe care o va găsi la Budapesta în
culorile cele mai sumbre. Un important diplomat american îi
spusese chiar – din auzite bineînteles – că românii nu au lăsat
la Budapesta decât pavajul străzilor)
Clark:Trebuie să recunosc că am rămas înmărmurit de cele

văzute: românii nu numai că nu au desfiinţat viaţa capitalei, dar
au normalizat-o chiar … Românii merită mari laude, din punct
de vedere a laturei constructive, pentru tot ceea ce au făcut la
Budapesta.
Clark afirmă că alimentele capturate de la armata maghiară au
fost puse la dispoziţia autorităţilor civile şi că patru trenuri
alimentare din patru direcţii diferite au fost puse în circulaţie
pentru hrana capitalei. Pieţele, afirmă Clark, înţestate de ţărani
şi cumpărători cu standurile supaîncărcate de păsari făceau ca
viaţa să fie mai ieftină ca la Bucureşti, unde de altfel – remarca
este tot a ziaristului new-yorkez – prăvăliile erau cu mult mai
puţin aprovizionate.
Teatrele funcţionau toate. În seara zilei de 23 Octombrie 1919

jurnalistul american a avut posibilitatea să aleagă între o piesă
de Shakespeare “Othello”, “Flautul fermecat” a lui Mozart,
“Hoţii” lui Schiller şi alte piese şi operete uşoare, fără a mai
vorbi de filmele de cinematograf.
Pentru un oraş care trăia sub “cizma umilitoare a unei armate

balcanice” trebuie să recunoaştem că distracţiile nu lipseau!
Clark ne mai spune ca sub ocupaţia românească erau deschise
la Budapesta expoziţii de artă şi ne informează deasemenea că
până şi cursele de cai îşi reluaseră activitatea.
Nici o ingerinţă de nici un fel nu s-a exercitat de români asupra

libertăţilor cetăţeneşti din Ungaria.
În timpul administraţiei române 150.000 de persoane s-au

întrunit în mod liber în adunări publice, ceea ce confirmă în
totul spusele generalului Mărdărescu:
trupele române nu s-au amestecat în nici un fel în viaţa
launtrică a statului maghiar (18).
Cu tot comportamentul mai mult decât corect al armatei

române în Ungaria, mulţi ostaşi români nevinovaţi au fost
asasinaţi mişeleşte pe la spate de catre bandele de ucigaşi
şovini.
Minciunile ungurilor au fost demascate de mulţi martori ori

gazetari care au cercetat în Ungaria comportamentul armatei
române în timpul ocupaţiei. Cu toate acestea propaganda
veninoasă a ungurilor nu a încetat, ci dimpotrivă s-a accentuat.
Extrase din Capitolul trei al cărţii: “Contra propagandei

maghiare”, scrisă de Vasile Coman. Cartea a apărut în anul
1983, Germania – Freiburg.
reproduse pe
blogul https://mihailandrei.wordpress.com/2019/12/11/contra-
propagandei-maghiare/
–––––––––––––––––––––––––––––––-
Note:
(3) Cf. Maghiar Hirlap, Budapesta, 12-13 Ianuarie 1917, din care
am citat esenţialul.
(4) Cf. Maghiar Orszag gyülesi Tudosito, Budapesta, Ianuarie
1917.
(5) Cf. N.P Comnen, Prima expediţie comunistă în Ungaria,
Madrid 1957, p. 16.
(6) Ibidem, p.37.
(7) Ibidem, p.21.
(8) Ibidem, p. 31.
(9) Ibidem, p. 33.
(10) Ibidem, p. 33.
(11) Ibidem, p. 35.
(12) În Le Temps, Le Journal des Debats, citat de de N.P
Comnen, in op.cit, p. 43.
(13) Ibidem, loc. cit ..
(14) În revista Les Ecrits de Paris, Mai 1936, p. 33, patriotul
maghiar Carol d’ Eslary, confirmă, aducând preciziuni, în
această afirmaţie: “în vremea când trupele române ocupau încă
Budapesta, Regele Ferdinand, însoţit de principele moştenitor,
vizitând Ungaria, s-a oprit şi la castelul regal de la Gödöloe
unde, în onoarea suveranului, fu organizat un banchet. Cu
acest prilej Regele Ferdinand fu aclamat ca viitor suveran al
Ungariei. La acel banchet lua parte şi Ştefan Szabo Nagyatad,
membru al parlamentului între anii 1910-1918 şi ministrul
cabinetului Karoly. Aces om politic se angajase atât de mult în
acest proiect de uniune personală ungaro-român, încât în
Octombrie 1921, cu prilejul de tentativă de restauraţie a lui
Carol al IV-lea, el se refugie în mare grabă pe un vas de război
francez, ancorat pe Dunăre. Broşura scrisă de Job Pal, editată
cu autorizaţia cenzurii române, sub titlul “ Cine va fi rege al
Ungariei?” rămâne o dovadă decisivă asupra acestei întregi
agitaţii.
(15) N.P Comnen, op. cit. p.77.
(16) Ibidem, p. 98.
(17) Ibidem, p. 109.
(18) Charles Upson Clark, Greater Roumania, New York 1922, p.

256; reprodus in lucrarea lui Milton G. Lehrer: Ardealul pamant
romanesc, Bucuresti 1944, p. 224-226.

O Carte Care Demontează Minciunile Propagandei Iredentiste Maghiare Cer Si Pamant Romanesc

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

O Carte Care Demontează Minciunile Propagandei Iredentiste Maghiare Cer Si Pamant Romanesc

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4/15/2020 O CARTE CARE DEMONTEAZĂ MINCIUNILE PROPAGANDEI IREDENTISTE MAGHIARE « CER SI PAMANT ROMANESC

O CARTE CARE DEMONTEAZĂ MINCIUNILE

Tisza Baphomet și odraslele sale

TESTAMENTUL POLITIC LĂSAT URMAŞILOR UNGURI ÎN

Primul război mondial era pe sfârşite, zilele până la prăbuşirea

Iată declaraţiile a doi magnaţi unguri care aveau situaţii înalte

Principiile pe care “înţelegerea” le pune la baza păcii trebuie să

Când vrămaşii noştri spun că vor să dezmembreze un corp viu,

Al doilea, Tisza, este şi mai categoric în cuvântarea sa, ca şef

Tisza a lăsat moştenire poporului maghiar un formidabil

Această activitate care nu cunoştea margini, dusă de unguri

cu duhul blândeţii, renunţând pentru moment la mândria

Astfel au căutat contact cu politicienii români. (Nu am să mă

Delagaţia maghiară care a venit la “Canossa românească”, era

– Contele Juliu Andrassy fost prim-ministru al Ungariei,

Pentru a înţelege rostul demersurilor delegaţiei ungurilor şi

Ea acţiona pe trei fronturi: – primul căuta să convingă pe aliaţi

Trec peste formulele de politeţe schimbate şi mă rezum la

Dacă a reuşit să se menţină până acum, aceasta se datoreşte

Din cele relatate de Waszony mai sus se poate vedea uşor că

Spun drept – spune Comnen – că la toate mă aşteptam, dar ca

La a doua întâlnire a fost prezent şi contele Juliu Andrassy.

1. România să dea concursul său “guvernului” de la Seghedin.

Cu acest prilej se poate constata uşurinţa cu care prinţul

Fostul prim-ministru îşi ascundea durerea şi căuta pe cât putea

El mai lăsa să se înţeleagă, spune Comnen, că unii dintre

Este pentru prima şi ultima dată când un mare politician ungur

Promisiunile de prietenie şi bună colaborare abundau din

Prinţul însă uită că în arhivele Legaţiunii române de la Berna se

Dar ceva mai grav, el (Windischgraetz) uită că în aceeaşi epocă,

Aş fi voit desigur să mor pentru a păstra Ungariei, Transilvania.

Relaţiunile viitoare între popoarele noastre depind mai ales de

Suntem numeroşi oamenii politici în Ungaria care ştiu că

În următorul capitol voi vorbi despre misiunea mea la

După numărul mare de unguri care au îmbraţişat ideea să

Însă acţiunea a fost oprită. Iuliu Maniu tărăgănează mereu

Să-l ascultăm din nou pe acesta:

Aşa fiind nouă nu ne rămâne decât să ne legăm în mod trainic

Între Comnen şi Maniu a avut loc o lungă discuţie în legătură

Aşa fiind, continuă Maniu, m-am întrebat: este oare prudent

Comnen: Răspunsei că înţeleg rezervele sale, însă îmi permit

Dumneata ştii, căci vii de acolo, ca nici generalul Bandholz,

sunt câştigaţi de unguri. Dar când s-ar auzi că se vorbeşte de o

Dacă ungurii ajunseseră să îngenuncheze Austria şi să-i

Noi cei din Ardeal cunoaştem mai bine pe unguri decât

Noi cunoaştem pe unguri, sunt mari maeştri ca să

Mai târziu Comnen s-a întâlnit cu Maniu în Camera Deputaţilor.

Maniu: Nu îmi pare rău ca nu m-am întâlnit cu domnii de la

Ungurii dacă erau sinceri – ceea ce eu mă cam îndoiesc – se

Că ungurii nu au fost sinceri nici un minut în timpul când

vrut să stea de vorbă cu noi. Am să reproduc mai jos câteva

Ocupaţia româneasca în Ungaria a prilejuit ungurilor cea mai

Ungurii au dezlanţuit cu acel prilej întreaga artilerie grea a

El a relatatat în chip amănunţit în lucrarea sa “Greater

Clark:Trebuie să recunosc că am rămas înmărmurit de cele

Teatrele funcţionau toate. În seara zilei de 23 Octombrie 1919

Pentru un oraş care trăia sub “cizma umilitoare a unei armate

Nici o ingerinţă de nici un fel nu s-a exercitat de români asupra

În timpul administraţiei române 150.000 de persoane s-au

Cu tot comportamentul mai mult decât corect al armatei

Minciunile ungurilor au fost demascate de mulţi martori ori

Extrase din Capitolul trei al cărţii: “Contra propagandei

(18) Charles Upson Clark, Greater Roumania, New York 1922, p.