Sangele /biofizica sangelui

Sângele este alcătuit dintr-o parte lichidă, plasma sanguină, în care plutesc o serie de celule
specifice sângelui.
Circulația sângelui este asigurată în primul rând prin contracțiile mușchiului cardiac, ajutat de
valvulele venoase în combinație cu contracțiile mușchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă și irigă țesuturile se
numesc artere iar cele care sosesc la inimă și transportă produsele de catabolism de la țesuturi
încărcate cu dioxid de carbon se numesc vene.
Compozitia si volumul sangelui
Sângele este un țesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanță fundamentală
interstițială, plasma, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei și cel
al elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului. În practică, termenul de
hematocrit exprimă relația procentuală dintre volumul elementelor figurate și cel al plasmei, sau
doar volumul procentual al elementelor figurate. La om, media valorilor hematocritului este de
46/54 (sau 46%). Determinarea se face cu sânge recoltat dimineața, pe nemâncate, acesta fiind
centrifugat la 3000 turații pe minut. Elementele figurate, având o densitate mai mare,
sedimentează în porțiunea inferioară a eprubetei gradate, hematocritul citindu-se direct. Creșterea
numărului hematiilor pe unitate de volum se numește hemoconcentrație, iar scăderea -
hemodiluție. În poliglobuluii hematocritul poate ajunge și la valori de 70-75%, iar în anemii la
10-15%.
circulant este repartizat astfel: 40% în sistemul muscular, 30% în sistemul nervos, renal
suprarenal și tiroidian, 20% în organele abdominale și 10% în sistemul coronarian. În efortul
fizic, debitul circulatoriu crește mult în mușchi, plămâni, rinichi, creier și în vasele coronare. În
acest caz este antrenat sângele din organele de rezervă, precum și din organele care se găsesc în
activitate scăzută.
Cantitatea totală de sânge scade în caz de inaniție, anemii, hemoragii.
În general, volumul sângelui se menține constant prin mecanisme compensatorii de trecere a apei
din sânge în lichidul interstițial și invers. Astfel, dacă volumul de sânge crește (ingestie de
lichide, formare de apă metabolică), surplusul de apă trece la țesuturi (mușchi), și apoi se elimină
prin rinichi. Dacă volumul sanguin scade, apa din spațiile interstițiale trece în sânge. În urma
hemoragiilor, volumul plasmatic se reface mai repede decât cel al elementelor figurate.
Hemoragiile bruște sunt periculoare din cauza hipotensiunii accentuate. Boala cardiovasculara se
numește cleovastita oviraptori.
Structura si proprietati
Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) și plasmă (ca. 55 %), care conține
(90 % apă), proteine, săruri minerale și substanțe cu molecule mici
ca monozaharide, hormoni, gazedizolvate, și substanțe nutritive (glucide, lipide, vitamine), mai
conțin produse de catabolism destinate excreției (rinichi) ca ureea, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de
lichide, gaze,substanțe solide printre care se înțeleg și celulele.
Sângele prin conținutul său de eritrocite (globule roșii) în comparație cu plasma având o
vâscozitate mai mare, creșterea hematocritului influențează pozitiv creșterea vâscozității
sângelui, care determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea plastică a eritrocitelor
sângele nu se comportă ca o suspensie ci ca emulsie
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menținută constant,
evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidoză sau alcaloză.
Culoarea roșie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care
încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.
Plasma
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge și este formată din aproximativ 90%
apă, 1% substanțe anorganice (săruri minerale care conțin ioni dintre care mai importanți sunt cei
de sodiu Na, clor Cl, potasiu K, magneziu Mg, fosfor P și calciu Ca) și aproximativ 9% substanțe
organice (proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 și 80 g/litru ca. 8 %
din volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca și α1-, α2-, β- și γglobuline. Proteinele
din plasmă pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului prin
sistemul imunologic, în procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menținerea unui pH
constant și menținerea constantă a presiunii osmotice din sânge.
Plasma care nu mai conține factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta se obține prin
centrifugarea sângelui după coagulare.
Serul conține 91 % apă, factori de creștere care nu sunt prezenți în plasmă, 7 % proteine, restul
sunt electroliți și hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.

Aparate optice/lentile
În optică, lentila este o piesă realizată dintr-un material transparent (sticlă, material plastic etc.),
cu două suprafețe opuse, în general curbe, folosită singură sau împreună cu alte piese similare
pentru a concentra sau diverge lumina și a forma imagini ale obiectelor. Lentilele se bazează pe
fenomenul de refracție a luminii, adică schimbarea direcției de propagare a acesteia la trecerea
dintr-un mediu transparent în altul.
În limba română cuvîntul lentilă provine din cuvîntul francez lentille, care însemna inițial
„linte”, o plantă ale cărei semințe comestibile au o formă biconvexă, iar apoi a fost folosit și
pentru a desemna piesa optică avînd aproximativ aceeași formă. Cuvântul francez provine la
rândul lui din latinescul lenticula, care este forma diminutivă a lui lens (genitiv lentis) cu același
sens „linte”.
Lentilele, într-o formă sau alta, sunt produse și folosite de om de câteva mii de ani, dar prima
mențiune se găsește în Grecia antică, în comedia Nephelai (Norii) a poetului Aristofan, care
vorbește despre o lentilă convergentă folosită pentru a da foc unui obiect concentrând razele
soarelui cu ajutorul acesteia. Pliniu cel Bătrân (23-79) scrie că împăratul roman Nero folosea o
bucată de smarald cu suprafețele concave pentru a urmări luptele de gladiatori, probabil pentru
că suferea de miopie. Matematicianul persan Alhazen (965-1038) a scris primul tratat
semnificativ de optică, în care discută despre rolul cristalinului ochiului în formarea imaginilor
pe retină. Lentilele au început să se răspândească abia după inventarea ochelarilor, probabil
în Italia, la sfârșitul secolului al XIII-lea
Tipuri de lentil
Lentilele se pot clasifica după modul în care acționează asupra razelor de lumină în:

 lentile convergente, care transformă un fascicul paralel într-unul convergent;

 lentile divergente, care transformă un fascicul paralel într-unul divergent.
După forma lor, lentilele sunt:

 plan-convexe - curbate spre exterior într-o parte și plane pe cealaltă parte;

 biconvexe - curbate spre exterior pe ambele părți;
 meniscuri convergente - curbate spre exterior într-o parte și spre interior pe cealaltă parte,
în așa fel încât efectul este de a transforma un fascicul paralel într-unul convergent;
 meniscuri divergente - la fel ca meniscurile convergente, dar efectul este transformarea
unui fascicul paralel într-unul divergent;
 plan-concave - curbate spre interior într-o parte și plane pe cealaltă parte;
 biconcave - curbate spre interior pe ambele părți.
Ca regulă generală, lentilele convergente sunt mai groase la mijloc și mai subțiri pe margine, iar
cele divergente mai subțiri la mijloc și mai groase pe margine. Dacă însă lentila se pune într-un
mediu transparent cu indicele de refracție mai mare decât materialul lentilei, efectul este cel
opus, iar lentila devine divergentă.
Cele mai multe lentile au suprafețele sferice pentru că această formă se realizează cel mai ușor,
dar pentru anumite aplicații sunt necesare suprafețe asferice, de exemplu în formă
de hiperboloid, elipsoid sau cilindru.
Pentru obținerea unor imagini de bună calitate adesea lentilele se folosesc în combinații atent
calculate, numite lentile compuse. Acestea se folosesc la obiectivele aparatelor fotografice și la
alte instrumente optice ca microscopul, telescopul, luneta, teodolitul etc.

Elementele unei lentil

O lentilă simplă se compune dintr-un material transparent mărginit de două suprafețe șlefuite, în
general sferice. Forma lentilei și caracteristicile materialului determină proprietățile optice ale
acesteia:

 Axa optică este axa de simetrie a lentilei, care trece prin centrele de curbură ale
suprafețelor ei. Când una dintre suprafețe este plană, axa optică este acea dreaptă
perpendiculară pe suprafața plană care trece prin centrul de curbură al celeilalte suprafețe.
 Focarele lentilei sunt acele puncte în care se concentrează (sau din care diverg) razele de
lumină care vin într-un fascicul paralel orientat după axa optică.
 Ochiul uman instrument optic

Ochiul este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un
sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri nervoase. Ochii
simpli nu fac altceva decât să detecteze obiectele din jur care sunt luminate sau obscure.Ochiul
nu detecteaza doar lumina ci si culoarea si miscarea vietatilor din jur. Iar durerile de cap pot fi
uneori si de la ochi fiindca acestea se trag de la mult citit de carte sau de la multa lumina
( calculator telefon s.a. )
Ochii compuși se găsesc la artropode (insecte și animale similare) și sunt formați din mai mulți
ochi simpli care permit formarea unei vederi panoramice în mozaic.
La majoritatea vertebratelor și câteva moluște, ochiul funcționează prin proiectarea imaginilor pe
o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul
nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanță transparentă, gelationoasă
numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită cristalin și, adeseori, un mușchi
numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră.
Formarea imaginii
În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină. Pentru ca razele de
lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte. Cantitatea de refracție depinde în mod
direct de distanța de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la o distanță mai mare necesită
mai puțină refracție decât unul situat la o distanță mai mică. Cel mai mare procentaj din procesul
de refracție are loc în cornee, restul refracției necesare având loc în cristalin.
Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă și cristalin) si
formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate transformă imaginea în
impulsuri nervoase. Acestea ajung prin nervul optic până la regiunea posterioară a creierului.
Acesta din urmă interpretează semnalele printr-un mecanism complex care implică milioane
de neuroni.
Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:

-razele de lumină își schimbă direcția;

-o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a cristalinului;

-imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și răsturnată.

Defecte de vedere
Orice deviere de la starea emetropă(vederea normală) reprezintă un defect de vedere. Cele mai
des întâlnite defecte de vedere ale ochiului uman sunt:

 Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un caracter
patologic(apare la naștere) și ia loc atunci când globul ocular al ochiului miop este mai mare
 decât cel al ochiului normal, imaginea formându-se în fața retinei. Miopia este corectată cu
ajutorul lentilelor divergente.
 Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta însă luând loc mai rar decât
miopia. Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic decât cel al ochiului normal, în
consecință imaginea formându-se în spatele retinei. Hipermetropia este corectata cu ajutorul
lentilelor convergente.
 Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe, acesta
comportându-se în același mod precum hipermetropia, acesta fiind cauzat de atrofierea
elasticității cristalinului. Prezbitismul este tratat cu ajutorul unei lentile convergente.
 Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului ocular, acesta
fiind corectat prin exerciții de întărire a musculaturii ciliare.
 Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă înaintată, aceasta fiind cauzată
de pierderea treptată a transparenței(opacifierea) cristalinului. În cazul cataractei congenitale,
aceasta este corectată prin secționarea unei porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene ori
prin extragerea cristalinului și înlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către
o lentilă biconvexă.
 Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o deformare a corneei care
atrage după sine o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul ocular. În cazul
astigmatismului, razele de incidenta de lumină albă ce sosesc la ochi sub formă de raze
paralele vor suferi un proces intens și inegal de refracție, și prin urmare, cu cât această
refracție diferențiată va fi mai mare, cu atât astigmatismul va fi considerat mai grav.
 Alcătuirea ochiului : ●tunica externă: -sclerotica ,, albul ochiului " , alb sidefie, fibroasă
-cornea transparentă:situată anterior,bombată, transparentă ☆ ●tunica medie: -coroida(rol de
hrănire) -corpul ciliar(produce umoarea apoasă) -irisul:,,floarea ochiului",cu orificiul pupila
☆ ●tunica internă: -retina:conține celulele fotosensibile(celule cu con,celule cu bastonaș)
 Pe retină se găsesc: ●pata galbenă(zona de maximă acuitate vizuală)-locul unde diametrul
ochiului atinge retina(conține celule cu con) ☆ ●pata albă-locul unde nervul văzului
părăsește retina (nu conține celule fotosensibile)

Urechea. Aparat auditiv

O ureche este un organ folosit de un animal sau om pentru a detecta sunete. Termenul se poate
referi la întreg sistemul responsabil pentru colectarea și procesarea primitivă a sunetului
(începutul sistemului auditiv), sau doar la partea vizibilă a acestuia. Nu toate animalele au urechi
în aceeași zonă a corpului.
Structura
Urechea externă este partea externă a urechii. Partea vizibilă a urechii,
numită pavilion sau concă auriculară, captează undele sonore din aer și le transmite prin canalul
auditiv spre urechea interioară. Multe mamifere pot să-și miște pavilionul pentru a-și concentra
auzul într-o anumită direcție, la fel cum fac cu ochii. Oamenii și-au pierdut această abilitate.
Trecând prin canalul auditiv, undele sonore pun în mișcare membrana timpanică aflată pe
intrarea urechii medii.
Urechea medie este delimitată spre exterior de membrana timpanică. În cavitatea acesteia se află
trei oscioare, fiecare dintre ele cu o formă caracteristică (ciocănaș, nicovală, scăriță).
Mamiferele sunt unicele ființe care au trei oase în ureche. Nicovala (incus) și scărița (stapes)
provin din oasele maxilarului, și permit o detecție mai delicată a sunetului.
Vibrațiile membranei timpanice se transmit mai întâi la ciocănaș, apoi la nicovală și scăriță, iar
de acolo la fereastra ovală, situată la limita dintre urechea medie și cea internă.
Oscioarele transmit vibrațiile prin membrana ferestrei ovale în fluidul din urechea interioară.
Urechea medie este cavernoasă. Dacă animalul ajunge într-un mediu cu altitudine ridicată, sau
sare în apă, se va stabili o diferență de presiune între urechea medie și mediul înconjurător.
Această presiune expune timpanul la riscul de a se sparge dacă nu este depresurizat. Acesta este
unul dintre rolurile trompei lui Eustachio, prin intermediul căreia urechea medie comunică cu
cavitatea nazală (faringe).
Urechea internă cuprinde atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât și aparatul vestibular, un
organ de echilibru format din trei canale semicirculare și vestibul.
Cochilia este o cavitate umplută cu endolimfă, un lichid fluid care primește undele sonore
transmise din aer prin urechea externă și medie. Cochilia are o formă spiralată și
conține membrana bazilară, a cărei rezonanță este diferită pe lungimea sa, depinzând de
frecvența undelor sonore. La suprafața membranei bazilare se află un strat celular cunoscut sub
numele de organul lui Corti, care este format din celule senzoriale (cili). Vibrațiile care trec prin
canalul cochiliar pun în mișcare membrana bazală și cea tectorială, care vor acționa asupra cililor
(celule senzoriale). Din aceste celule vor porni semnalele către d, unde acestea din urmă vor fi
transformate în senzații auditive
Boli ale urechii in sistemul auditiv
-asurzie
-boala maniere
-delegrari de echilibru
-infectii ale urechii
-otita
-otoscleroza
-sindromul usher

Radioactivitate naturala si artificiala

Radioactivitatea este un fenomen fizic prin care nucleul unui atom instabil, numit
și radioizotop, se transformă spontan (se dezintegrează), degajând energie sub formă
de radiații diverse (alfa, beta sau gama), într-un atom mai stabil. Prin dezintegrare atomul pierde
și o parte din masă. Termenul de radioactivitate a fost folosit pentru prima dată de Marie Curie.
Pentru a se înțelege fenomenul de radioactivitate trebuie pornit de la structura atomului, care are
în centru un nucleu în jurul căruia orbitează electronii. Nucleul este format din particule
încărcate pozitiv protoni și particule neutre neutroni, denumite generic nucleoni. Toți atomii
unui element chimic au același număr de protoni, dar pot avea numere diferite de neutroni. În
funcție de numărul de nucleoni elementul chimic are mai multe specii numite izotopi.
În interiorul nucleului acționează două tipuri de forțe: forța de respingere dintre protoni (de
natură electrică) și forța de atracție dintre nucleoni (de natură nucleară). Când cele două forțe
sunt în echilibru izotopul este stabil. Pentru nucleele care conțin neutroni în exces cele două forțe
nu mai sunt în echilibru, iar izotopul este instabil și se dezintegrează spontan prin emisie de
radiații.
Radioactivitatea naturală a fost descoperită în 1896 de Henri Becquerel, pe când
studia luminescența unor săruri ale uraniului.
În 1898, soții Marie și Pierre Curie au descoperit poloniul și radiul, două elemente cu
radioactivitate mult mai puternică decât a uraniului.
Radioactivitatea artificială a fost descoperită de soții Irène și Frédéric Joliot-Curie în 1934.
Legile generale ale radioactivității au fost elaborate de către Ernest Rutherford și Frederick
Soddy în 1903.

Asa cum s-a aratat, procesul de dezintegrare radioactiva a fost pus in evidenta mai intai la
elementele naturale radioactive.

Radioactivitatea naturala a fost definitiv stabilita la toate elementele care au Z>83. Acestea
apartin unei serii de elemente radioactive care formeaza o familie radioactiva. Una dintre aceste
serii este aceea a uraniului in care capul seriei este 238U.

O alta serie radioactiva naturala este aceea a toriului, care are capul sriei 238Th(1.39*1010ani) si
este cunoscuta ca satisfacand o relatie de tip 4n. Produsul final satbil este 208Pb.

O a-3-a serie are ca element initial parinte 238U(7.1*108ani)si, dupa o serie de transmutatii

successive ca in cazurile precedente, se determina cu izotopul stabil al plumbului 207Pb. Aceasta
serie satiface relatia 4n+3.

In cadrul celor trei serii radioactive exista asemanari interesante. Fiecare are cate un descendent,
gazul radioactiv(emanatia)   11721nuh39yvj5i :radon, thoron,actinon. Descendentii gazosi
radioactivi au permis stabilirea celorlalti membrii ai seriei.

O data cu perfectionarea mijloacelor de detectie a radiatiilor, s-au gasit si alte radioactivitati

naturale, fara sa mai apara insa ultimele serii ca in cazurile anterioare.
In ultima alternativa, elementele radioactive naturale formeaza o singura transmutatie prin care
izotopul radioactiv se dezactiveaza la un nucleu instabil.

In paranteza s-a notat abundenta in %(continutul de izotop in element al sau), timpul si

emisia(captura electronica,K).

Numarul elementelor radioactive naturale este mult mai mare, insa descoperirea lor este lenta
datorita aparaturii de detectie cu capacitati reduse.

Radioactivitatea artificiala

Pana in 1934 numai elementele radioactive naturale erau cunoscute, insa in anul 1934, Irene si
Frederic Joliot au aratat ca aluminiul si magneziul pot deveni radioactive daca sunt bombardate
cu particule alfa de la poloniu. Dupa aceasta descoperire, a radioactivitatii induse pe o cale
artificiala, s-a pus problema utilizarii unor resurse de particule alfa mai energice tinand seama de
bariera de potential a nucleelor. Astfel s-au construit acceleratoarele. Dupa descoperirea
neutronului, s-a stabilit eficacitatea deosebita a acestuia(in special a neutronului lent) de a
produce izotopi radioactivi, respectiv radioactiviatatea artificiala. Neutronul prezinta avantajul ca
nu are sarcina, deci poate sa patrunda cu usurinta in nucleul tinta. O data cu folosirea surselor de
neutroni ca particule bombardante, numarul izotopilor radioactivi obtinuti pe cale artificiala a
crescut enorm(la 36)

Actualmente, radioactivaitatea artificiala, respectiv izotopii radioactivi sunt produsi prin

bombardarea cu particule cu sarcina, obtinute cu ajutorul acceleratoarelor la energii convenabile,
sau cu neutroni, de cele mai multe ori in reactorul nuclear. Acesta din urma este sursa principala
de izotopi radioactivi. I ambele cazuri, izotopul radioactiv este produs printr-o reactie nucleara.

Radiatia artificiala este folosita in multe ramuri ale activitatii omenesti. De exemplu, in industrie
este folosita pentru controlul proceselor si a calitatii produselor, iar in scop de studiu, este
folosita in institute de cercetare si invatamant superior.

Utilizarea izotopilor in medicina

Utilizarea ultrasunetelor în terapie se bazează pe efectele benefice pe care acestea le au asupra
organismului uman şi animal. Experientele efectuate pe animale au aratat că, în urma expunerii
la ultrasunete, se produce creşterea temperaturii materialului biologic tratat, proces dependent de
coeficientul de absorbţie: în oase şi în ţesutul nervos, creşterea de temperatură este mai
pronunţată decât în ţesutul adipos şi cel muscular

Boli ce se pot trata prin terapia cu ultrasunete:

Reumatism

Artroze

Hernie de disc

Fibrozită intramusculară

Herpes Zoster

Fracturi

Astm bronşic, bronşită acuta