CAPITOLUL 2

ELEMENTE GENERALE ALE MAŞINILOR ELECTRICE

2.1 Materiale utilizate în construcţia maşinilor electrice

În construcţia transformatoarelor şi maşinilor electrice se folosesc materiale
active pentru realizarea înfăşurărilor şi a miezului feromagnetic, materiale izolante care
asigură închiderea curenţilor electrici doar prin anumite circuite electrice şi materiale
constructive cu rol de susţinere sau de protecţie.
Înfăşurările electrice se execută din sârmă sau din bare de cupru electrolitic,
respectiv aluminiu de înaltă puritate (99%). Aluminiul se utilizează în construcţia
transformatoarelor şi la colivia maşinilor asincrone cu rotor în scurtcircuit. În
unele cazuri coliviile se pot executa şi din alamă. În tabelul 2.1. sunt prezentate
rezistivităţile acestor materiale [3].

Tabelul 2.1 Valorile rezistivităţilor materialelor conductoare

Material Rezistivitatea la 200C [ Ω⋅m ]
Moale 1,784⋅10-8
Cupru Dur 1,724⋅10-8
Aluminiu 3,1⋅10-8
Alamă 6,45⋅10-8

În cazul maşinilor electrice care au înfăşurări în mişcare de rotaţie sunt necesare

elemente conductoare care să facă legătura între acestea şi instalaţia de alimentare fixă.
Sunt folosite de obicei colectoare (formate din lamele de Cu) şi inele colectoare din
cupru pe care calcă perii din cărbune grafitizat.
Datorită creşterii puterii maşinilor electrice se pune problema utilizării unor
materiale cu rezistivitate cât mai mică. În această categorie intră materialele
supraconductoare, care capătă aceste proprietăţi la temperaturi foarte scăzute. În figura
2.1 se prezintă dependenţa ρ = f (T) la un astfel de material.
ρ

0 Tk T
Fig.2.1 Curba rezistivităţii cu temperatura la materialele conductoare.

Temperatura critică TK are valori cuprinse între (5÷30)0K. Starea de

supraconductibilitate se poate pierde la depăşirea unei valori critice a câmpului
magnetic (7÷41)T.
Miezul feromagnetic al transformatoarelor şi maşinilor electrice se execută din
18 Elemente generale ale maşinilor electrice – 2
fontă şi oţel masiv (dacă miezul este străbătut de un câmp magnetic constant în timp)
sau din tole de oţel electrotehnic aliat cu siliciu (dacă fluxul magnetic variază în timp).
Grosimea tolelor este de 0,35 mm la transformatoare şi 0,5 mm la maşinile rotative
[11].
Prin aliere cu siliciul, calităţile tablei de oţel se îmbunătăţesc, rezultând valori
mari ale permeabilităţii magnetice relative (μ > 1500) şi pierderi mici pe unitatea de
masă.
În cazul tolelor laminate la cald pierderile specifice au următoarele valori
W
P1 = (1,2÷1,3) la B = 1T, (2.1)
kg
W
P1,5 = (3÷3,5) la B = 1,5 T. (2.2)
kg
Pentru tolele laminate la rece vom avea
W
P1 = (0,45÷0,55) la B = 1 T, (2.3)
kg
W
P1,5 = (1,1÷1,4) la B = 1,5 T. (2.4)
kg
Din relaţiile anterioare se observă că este mult mai avantajos să se utilizeze tole
obţinute prin laminare la rece, procedeu care permite orientarea maximă a cristalelor
după direcţia de laminare.
Materialele electroizolante folosite în construcţia maşinilor electrice trebuie să
aibă rigiditatea dielectrică mare, conductivitate termică ridicată, proprietăţi mecanice şi
de prelucrare bune, să fie stabile din punct de vedere chimic şi să corespundă
condiţiilor de funcţionare.
Ele sunt menite să izoleze electric între ele spirele maşinii, înfăşurarea faţă de
miezul magnetic, tolele miezului între ele, etc. Se folosesc pentru aceasta hârtia, lacul
electroizolant, materiale textile (bumbac, mătase), emailuri, preşpan, preparate de
mică, preparate pe bază de sticlă şi materiale sintetice, etc.
În condiţiile exploatării raţionale a maşinii, materialele izolante îşi păstrează
proprietăţile un timp îndelungat (20÷25 ani). Solicitările termice mai mari (chiar şi cu
câteva grade), pot conduce la reducerea la jumătate a duratei de viaţă a izolaţiei şi
implicit a maşinii electrice [11].
Ca materiale constructive se utilizează oţelul, oţelul nemagnetic, fonta, aliaje de
aluminiu etc. Acestea se folosesc pentru confecţionarea părţilor inactive cum ar fi:
carcasa, scuturile, lagărele, axul, ventilatorul, piese de susţinere şi consolidare, butucul
rotorului, plăcuţa indicatoare, cutia de borne etc [3].
 2 – Elemente generale ale maşinilor electrice 19
2.2 Tipuri constructive de maşini electrice
Din punct de vedere constructiv maşinile electrice se compun din patru sisteme
distincte [2]:
– sistemul electric care constă din două sau mai multe înfăşurări, izolate electric
între ele şi izolate faţă de miezul feromagnetic;
– sistemul magnetic format din miezul feromagnetic, continuu în cazul
transformatoarelor sau cu întrefier la maşinile electrice rotative sau liniare;
– sistemul mecanic care constă dintr-un arbore pe care este dispus miezul
rotoric, rulmenţi, scuturi, carcasă de susţinere care are rol de rigidizare şi
permite ridicarea şi transportul transformatorului sau maşinii electrice;
– sistemul de răcire care constă din ventilator, sistem de canale de răcire,
răcitoare şi agent de răcire.
Ca parte distinctă, atât funcţional cât şi constructiv poate fi considerat organul
colector având rolul de a realiza legătura electrică dintre rotorul aflat în mişcare de
rotaţie şi circuitele exterioare fixe. Există două variante constructive: inele colectoare şi
organul colector numit comutator constând din lamele dispuse de-a lungul periferiei
unui cilindru, izolate între ele, pe care calcă periile ce formează un sistem fix în spaţiu.
Cu excepţia transformatorului, care reprezintă un caz limită de funcţionare,
maşinile electrice au circuitele magnetice şi electrice mobile relativ unele faţă de altele.
Din punct de vedere cinematic la maşinile rotative se disting două părţi: statorul
şi rotorul. Spaţiul dintre aceste două părţi se numeşte întrefier (δ).

Crestături
statorice d
Linie de
câmp
magnetic
Stator
Întrefier

q B q

Rotor

Arbore

Crestături
d
rotorice

Fig.2.2 Maşina electrică cu poli plini sau înecaţi.

20 Elemente generale ale maşinilor electrice – 2
Cele două părţi se execută din material feromagnetic. În zona dinspre întrefier,
în crestături practicate în miezul magnetic se plasează înfăşurările electrice. Dacă ele
sunt parcurse de curenţi, în miezul magnetic va lua naştere un câmp magnetic care va
avea în fiecare zonă o anumită polaritate. Dacă avem un câmp constant pe întreaga
periferie a maşinii, aceasta se va numi homopolară, iar dacă în stator şi rotor se succed
zone cu polaritate diferită, maşina se numeşte heteropolară.
Dacă întrefierul este constant de-a lungul periferiei, maşina se numeşte cu poli
plini sau cu poli înecaţi (fig.2.2).
Dacă întrefierul este variabil, existând zone cu întrefier mic şi zone cu întrefier
foarte mare, maşina se numeşte cu poli aparenţi sau proeminenţi.
În figura 2.3 se prezintă o maşină heteropolară cu poli aparenţi statorici.
Jug statoric
d
Rotor
Linie de câmp
magnetic

Arbore

q q

Talpă
Crestături polară
rotorice

Corpul Bobinaj de
polului excitaţie
d

Fig.2.3 Maşina electrică cu poli aparenţi sau proeminenţi.

Forma polilor determină tipul înfăşurărilor. Înfăşurările pot fi dispuse în

crestături practicate în miezul magnetic, numindu-se înfăşurări repartizate (fig.2.2), sau
se realizează concentrat, sub forma unor bobine dispuse pe poli aparenţi (fig.2.3).
Axa de simetrie a maşinii care trece prin doi poli diametrali, se numeşte axa
câmpului sau axa longitudinală a maşinii d – d. Bisectoarea unghiului format de două
axe longitudinale consecutive se numeşte axa transversală sau neutră q – q. În figura
2.4 se prezintă modul de notare al axelor longitudinale şi transversale.
 2 – Elemente generale ale maşinilor electrice 21

d
q
q

d-d - axe longitudinale

q-q - axe transversale

d d

q q

Fig.2.4 Modul de notare al axelor longitudinale şi transversale.

Pasul polar al maşinii, τ, reprezintă distanţa măsurată în întrefier

corespunzătoare unui pol sau distanţa dintre două axe neutre consecutive (fig. 2.5)
d

bp

τ
q q

Fig.2.5 Definiţia pasului polar.

22 Elemente generale ale maşinilor electrice – 2
πD
τ= , (2.5)
2p
unde: D - este diametrul interior statoric sau diametrul exterior rotoric;
p - reprezintă numărul perechilor de poli ai maşinii.
În cazul polilor aparenţi se defineşte arcul polar sau lăţimea tălpii polare, notată
bp (fig. 2.5), ca fiind distanţa dintre muchia de intrare şi muchia de ieşire a unui pol.

2.3 Principiul de funcţionare al maşinilor electrice

Din punct de vedere electromagnetic o maşină electrică se compune din două
părţi: inductorul care produce câmpul magnetic principal în maşină (realizează
magnetizarea maşinii) şi indusul în care au loc fenomenele de transformare a energiei
dintr-o formă a sa în alta.
Repartiţia câmpului magnetic inductor de-a lungul pasului polar τ depinde de
construcţia maşinii. Din motive de optim, se urmăreşte asigurarea unei repartiţii cât
mai apropiate de o sinusoidă, fie prin plasarea potrivită a înfăşurării de excitaţie (la
maşinile cu poli plini), fie prin variaţia întrefierului sub talpa polară (la maşinile cu poli
aparenţi) [4].
Prin inducţie electromagnetică, câmpul inductor produce în indus tensiuni
electromotoare, respectiv curenţi electrici. Între curenţii din indus şi câmpul inductor se
exercită forţe electromagnetice care conduc la apariţia tendinţei de mişcare sub
acţiunea cuplurilor de forţe.
Cuplul ce se dezvoltă la funcţionarea în regim de generator a maşinilor electrice
este de frânare, opus cuplului de rotaţie aplicat la arborele maşinii. În acest fel puterea
mecanică primită la arbore se transformă prin intermediul câmpului electromagnetic al
maşinii, în putere electrică ce se transmite consumatorului conectat la bornele
înfăşurării indusului.
Dacă înfăşurarea indusului se conectează la o reţea, absorbind un curent electric,
din interacţiunea dintre curentul din indus şi câmpul inductor se stabileşte un cuplu ce
determină rotaţia maşinii. Puterea electrică primită de la reţea se transformă în putere
mecanică în baza căreia maşina este capabilă să antreneze în mişcare maşini unelte,
instalaţii complexe, etc [4].
Puterea electromagnetică, sau puterea în întrefier a unei maşini electrice, este
puterea care prin inducţie electromagnetică se transformă dintr-o formă a sa în alta.
 2 – Elemente generale ale maşinilor electrice 23
2.4 Noţiuni şi legi de bază ale câmpului electric şi magnetic
2.4.1 Legea fluxului electric
Fluxul electric ψ prin orice suprafaţă închisă S este în orice moment egal cu
sarcina electrică q din interiorul suprafeţei considerate.
Forma integrală a legii este dată de relaţia
ψ = ∫ D ⋅ dS = q = ∫ ρ v ⋅ dv , (2.6)
S Vs

unde: D - este inducţia electrică;

ρV - reprezintă densitatea de volum a sarcinii considerate.
Forma locală a acestei legi, obţinută prin aplicarea teoremei Gauss -
Ostrogradski are expresia
div D = ρV. (2.7)
2.4.2 Legea lui Ohm ( legea conducţiei electrice )
Într-o clasă de materiale cu caracteristică magnetică liniară, densitatea curentului
electric de conducţie J este egală cu produsul dintre conductivitatea corpului σ şi
(
intensitatea câmpului electric în sens larg E + E i [3] )
(
J = σ E + Ei , ) (2.8)
unde: E - este intensitatea câmpului electric;
E i - este intensitatea câmpului electric imprimat.
Pentru conductoare lipsite de surse de câmp electric imprimat, forma integrală a
legii este
u = R⋅i , (2.9)
în care: u - este tensiunea la borne;
i - reprezintă curentul prin conductor;
R - este rezistenţa electrică a conductorului;
dl
R = ∫ρ⋅ . (2.10)
C
S
2.4.3 Legea fluxului magnetic
Fluxul magnetic φ prin orice suprafaţă închisă S este în orice moment egal cu
zero.
Forma integrală a legii este
∫
S
B ⋅ ds = 0 , (2.11)

unde: B - este inducţia magnetică;

ds - este elementul de arie.
Prin aplicarea teoremei Gauss - Ostrogradski rezultă
div B = 0 . (2.12)
În cazul suprafeţelor de discontinuitate între două medii de permeabilităţi magnetice
24 Elemente generale ale maşinilor electrice – 2
diferite μ1 şi μ2, din legea fluxului magnetic exprimată sub formă locală, rezultă
B n1 = B n 2 , (2.13)
adică componenta normală a inducţiei magnetice se conservă.
Definim fluxul fascicular φ ca fiind fluxul care străbate o singură spiră a
unei bobine. Fluxul total se notează cu ψ şi reprezintă o însumare a fluxurilor tuturor
spirelor
ψ = N ⋅ φ. (2.14)
2.4.4 Legea circuitului magnetic
Integrala de linie pe un contur închis a vectorului intensitate a câmpului
magnetic H , este egală cu solenaţia totală închisă în acel contur. Forma integrală a
legii are expresia
∫ H ⋅ d l = θ = ∫ J ⋅ ds ,
C Sc
(2.15)

unde: θ - este solenaţia totală ce străbate conturul curbei C;

J - este densitatea de curent;
SC - reprezintă o suprafaţă oarecare ce se sprijină pe conturul curbei C.
Presupunem circuitul magnetic al unei maşini electrice (fig.2.6).
În fig. 2.6 s-au făcut următoarele notaţii:
lj1 - lungimea liniei de câmp medii în jugul statoric;
lp - lungimea liniei de câmp în polul statoric;
δ - întrefierul maşinii;
lz - înălţimea dinţilor rotorici;
lj2 - lungimea liniei de câmp medii în jugul rotoric.
Dacă numărul de spire înlănţuit de curba C este N şi curentul care trece printr-o
spiră este I, solenaţia poate fi scrisă
θ = N⋅ I. (2.16)
Se presupune că pe porţiuni intensitatea câmpului magnetic este constantă.
Aplicând legea circuitului magnetic vom obţine
∫ H ⋅ dl = N ⋅ I = ∑ H
C i
i ⋅ li , (2.17)

N⋅I = Hj1⋅lj1 + 2Hp⋅lp + 2Hδ⋅δ + 2Hz⋅lz + Hj2⋅lj2 . (2.18)

Tensiunea magnetică între două puncte
U H = ∫ H ⋅ dl , (2.19)
B φ ⋅ dl dl
UH = ∫ ⋅ dl = ∫ = φ⋅ ∫ , (2.21)
µ µ ⋅S µ ⋅S
B = µH , (2.20)
UH = φ ⋅ R m . (2.22)
1
Cu Rm s-a notat reluctanţa magnetică. Vom avea Λ m = permeanţa
Rm
 2 – Elemente generale ale maşinilor electrice 25
magnetică. În aceste condiţii fluxul are expresia
φ = Λm⋅UH . (2.23)
În circuitul din fig. 2.6 valoarea cea mai importantă a reluctanţei magnetice este
în întrefier unde μ = μ0.
d lp

lj1
q q
C

lz

lj2
d

Fig.2.6 Traseul unei linii de câmp la o maşină bipolară.

Inductivitatea unui circuit reprezintă raportul dintre fluxul care străbate acel
circuit şi curentul care a produs respectivul flux
ψ
L= . (2.24)
I
Ţinând cont că fluxul depinde în general de curent, relaţia (2.24) se poate scrie
dψ
L= . (2.25)
di
Inductivitatea proprie L11 este inductivitatea corespunzătoare fluxului produs
de curentul care străbate acel circuit
ψ 1 N 1 ⋅ φ1 N ⋅θ N2 ⋅ I N2
L11 = = = 1 = 1 1 = 1 = N 12 ⋅ Λ m . (2.26)
I1 I1 R m ⋅ I1 R m ⋅ I1 R m
Ea depinde de geometria şi de construcţia bobinelor.
Inductivitatea mutuală este inductivitatea unui circuit corespunzătoare fluxului
produs de curentul care străbate un alt circuit
26 Elemente generale ale maşinilor electrice – 2
ψ 12 N 1 ⋅ φ 2 N 1 ⋅ N 2
L12 = = = = N 1 N 2 ⋅ Λ m = L 21 . (2.27)
I2 I2 Rm
Dacă există două sau mai multe bobine la care fluxurile magnetice sunt
înlănţuite, există şi linii de câmp care nu înlănţuie circuitele, fluxul
corespunzător acestor linii numindu-se flux de dispersie sau flux de scăpări.
Inductivitatea acestui flux are expresia
ψσ
Lσ = . (2.28)
I
Considerăm un sistem de două bobine înlănţuite. Energia magnetică
corespunzătoare este
1 1
W= L11I12 + L 22 I 22 + M ⋅ I1 ⋅ I 2 , (2.29)
2 2
M = L12 = L21 . (2.30)
Din relaţia ( 2.29 ) rezultă că energia magnetică a unui sistem de bobine poate fi
modificată prin intermediul inductivităţii mutuale M sau cu ajutorul sensului celor doi
curenţi.
2.4.5 Legea inducţiei electromagnetice
Tensiunea electromotoare indusă în lungul unei curbe închise C, este egală cu
viteza de scădere a fluxului magnetic ψ care trece printr-o suprafaţă deschisă SC ce se
sprijină pe curba închisă C.
Forma integrală a legii are expresia
dψ
u e = ∫ E ⋅ dl = − . (2.31)
C
dt
Conform regulii lui Lenz sensul tensiunii electromotoare induse se opune
sensului câmpului magnetic inductor. Variaţia fluxului total se datorează atât variaţiei
în timp a inducţiei magnetice cât şi deplasării relative a circuitelor electrice faţă de
câmp

ue = −
dψ
dt
= −∫
∂B
∂t
( )
⋅ ds + ∫ v × B ⋅ d l . (2.32)
SC C

Notând
∂B
u ep = − ∫ ⋅ ds , (2.33)
Sc
∂t
tensiunea electromotoare indusă de pulsaţia câmpului magnetic şi
u er = ∫ (v × B )⋅ d l , (2.34)
C
tensiunea electromotoare indusă prin rotaţie, relaţia (2.32) devine
u e = u ep + u er . (2.35)
Sensul tensiunii electromotoare induse se determină cu regula mâinii drepte.
 2 – Elemente generale ale maşinilor electrice 27
Dacă degetul mare este în sensul deplasării circuitelor, degetul arătător în sensul
câmpului magnetic inductor atunci sensul tensiunii electromotoare induse este
indicat de celelalte degete aflate într-un plan perpendicular pe planul format de primele
două (fig.2.7). Sensul
t.e.m. Prin aplicarea teoremei lui Stokes
relaţiilor (2.31) şi (2.32) se obţine forma
locală a legii inducţiei electromagnetice
. v ∂B
+ rot (vx B ) .
.
rotE = − (2.36)
∂t

B Fig.2.7 Regula mâinii drepte

2.4.6 Consecinţe ale legii inducţiei electromagnetice

a) Considerăm un câmp magnetic inductor constant în timp (creat de magneţi
permanenţi sau electromagneţi excitaţi în curent continuu) în care se roteşte un
conductor cu o viteză unghiulară Ω constantă (fig.2.8).
Tensiunea electromotoare care se induce în conductor are expresia
u ec = B ⋅ l ⋅ v t = B ⋅ l ⋅ v ⋅ cos α , (2.37)
π
Conductor
N α= −Ω⋅t , (2.38)
de lungime l 2
vr v

α
B
vt
α
R

Cilindru
feromagnetic
S

Fig.2.8 Conductor care se roteşte într-un câmp magnetic constant în timp.

π 
u ec = B ⋅ l ⋅ v ⋅ cos − Ω ⋅ t  = B ⋅ l ⋅ v ⋅ sin Ωt , (2.39)
2 
v = Ω⋅R . (2.40)
28 Elemente generale ale maşinilor electrice – 2
O spiră este compusă din două laturi active (un conductor de dus şi unul de
întors) în care se induc tensiuni electromotoare
u es = 2u ec = 2B ⋅ l ⋅ Ω ⋅ R sin Ωt . (2.41)
Suprafaţa maximă ce este străbătută de fluxul magnetic (jumătate din
suprafaţa cilindrului feromagnetic în acest caz cu doi poli) are valoarea
1 1
S = Slat. = ⋅ π ⋅ D ⋅ l = πR ⋅ l . (2.42)
2 2
Fluxul magnetic are expresia
Φ = B⋅S = B⋅ π ⋅ R ⋅ l . (2.43)
Din relaţiile (2.41) şi (2.43) rezultă
2
u es = Φ ⋅ Ω ⋅ sin Ωt . (2.44)
π
Din relaţia (2.44) se observă că în acest caz în conductor se induce o tensiune
sinusoidală a cărei pulsaţie depinde de viteza unghiulară cu care este rotit conductorul iar
amplitudinea este proporţională cu câmpul magnetic inductor şi cu viteza unghiulară.
b) Dacă câmpul magnetic inductor este imobil, dar are o pulsaţie în timp,
tensiunea electromotoare indusă într-un conductor plasat în câmp are expresia
dψ d(ψ max sin ωt )
ue = − =− , (2.45)
dt dt
unde - ω este pulsaţia câmpului magnetic inductor;
- ψmax este amplitudinea fluxului magnetic total.
Din (2.45) rezultă
 π
u e = −ψ max ⋅ ω ⋅ cos ωt = ψ max ⋅ ω ⋅ sin  ωt −  , (2.46)
 2
 π
u e = U max ⋅ sin  ωt −  . (2.47)
 2
Pe baza relaţiilor (2.46) şi (2.47) se poate trage concluzia că în conductor se va
induce o tensiune sinusoidală, ce are aceiaşi pulsaţie cu a câmpului magnetic inductor,
având amplitudinea proporţională cu a câmpului inductor şi cu pulsaţia acestuia.
c) Steaua tensiunilor electromotoare induse.
În figura 2.9 este prezentat un indus prevăzut cu crestături, în interiorul cărora se află
conductoare, ce se roteşte într-un câmp magnetic inductor constant în timp sau pulsatoriu.
Conform celor demonstrate anterior (relaţiile (2.44) şi (2.47)), în conductoare se
induc tensiuni sinusoidale. Crestăturile fiind uniform repartizate pe periferie şi
tensiunile induse vor fi uniform defazate.
Dacă numărul total de crestături este Nc, atunci unghiul electric de defazaj
între tensiunile electromotoare induse (t.e.m.) în două crestături consecutive va fi
2π ⋅ p
α= , (2.48)
Nc
 2 – Elemente generale ale maşinilor electrice 29
unde p este numărul perechilor de poli ai câmpului inductor.

Nc 1
2

Fig.2.9 Crestăturile indusului care se roteşte într-un câmp magnetic variabil în timp.

Reprezentând în planul complex fazorii corespunzători t.e.m. induse în cele Nc

crestături se obţine o stea formată din raze uniform repartizate. În dreptul fiecărei raze
se va nota numărul de ordine al crestăturii respective.
Dacă p este diferit de unu există posibilitatea să avem crestături diferite care să
se afle în aceiaşi poziţie faţă de câmpul magnetic inductor, deci tensiunile induse în
acestea sunt egale şi la fel defazate (sinfazice). Numărul de perechi de poli dintre
două astfel de crestături îl vom nota cu p' . Rezultă că steaua t.e.m. va avea
p
t= , (2.49)
p'
raze suprapuse. Din numărul total de raze vom avea deci numai r raze distincte
Nc Nc
r= = ⋅ p' . (2.50)
t p
Deoarece p' trebuie să fie un număr întreg şi de asemenea r, rezultă că numărul
de raze suprapuse t va fi cel mai mare divizor comun între (Nc, p)
t = c.m.m.d.c. (Nc, p). (2.51)
Unghiul de defazaj între două raze consecutive ale stelei t.e.m. va fi
2π ⋅ t
α' = . (2.52)
Nc
Aplicaţia 2.1
Să se reprezinte steaua t.e.m. pentru un indus având Nc = 16, ştiind că numărul
perechilor de poli ai câmpului inductor este p = 1.
30 Elemente generale ale maşinilor electrice – 2
Din relaţia (2.51)
t = c.m.m.d.c. (Nc, p) = c.m.m.d.c. (16, 1) = 1, (2.53)
2π ⋅ t 2π ⋅1 π
α = α' = = = . (2.54)
Nc 16 8
Vom avea
N c 16
r= = = 16 , (2.55)
t 1
raze distincte în steaua t.e.m., unghiul de defazaj dintre două raze consecutive fiind
π
α' = . 14
15
16
8
13 1
α = α’
12 2

11 3

10 4

9 5

8 6
7
Fig.2.10 Steaua tensiunilor electromotoare induse.

Pentru numerotare se ţine cont de unghiul α de defazaj între două crestături

consecutive.
Aplicaţia 2.2
Să se reprezinte steaua t.e.m. pentru un indus având Nc = 24, ştiind că numărul
perechilor de poli ai câmpului inductor este p = 5.
Pe baza relaţiei (2.51)
t = c.m.m.d.c. (Nc, p) = c.m.m.d.c. (24, 5) = 1. (2.56)
Deci numărul de raze distincte ale stelei t.e.m. este
N c 24
r= = = 24 . (2.57)
t 1
Defazajele vor fi:
2 π ⋅ p 2 π ⋅ 5 5π
α= = = , (2.58)
Nc 24 12
2π ⋅ t 2π π
α' = = = . (2.59)
Nc 24 12
În figura 2.11 se prezintă steaua t.e.m.
 2 – Elemente generale ale maşinilor electrice 31

15 20 1
10 6
5 11

24 α’ 16

19 21
α
14 2

9 7

4 12

23 17
18 22
13 3
8

Fig.2.11 Steaua tensiunilor electromotoare induse.

Aplicaţia 2.3
Să se reprezinte steaua t.e.m. pentru Nc = 18 şi p = 4.
t = c.m.m.d.c. (Nc, p) = c.m.m.d.c. (18, 4) = 2, (2.60)
2π ⋅ t 2π ⋅ 2 2π
14, 5 α' = = = , (2.61)
Nc 18 9
18, 9 1, 10
2π ⋅ p 2π ⋅ 4 4π
α= = = , (2.62)
α’ Nc 18 9
α N 18
13, 4 6, 15 r = c = = 9. (2.63)
t 2
În figura 2.12 este reprezentată steaua
t.e.m. pentru acest caz.
17, 8 2, 11

3, 12 7, 16

Fig.2.12 Steaua tensiunilor electromotoare induse.

2.5 Câmpurile magnetice în maşini electrice

2.5.1 Câmpul magnetic unipolar
Este constant în timp şi în spaţiu şi se produce în întrefierul maşinilor electrice
unipolare cu ajutorul unei înfăşurări de excitaţie alimentată în curent continuu
(fig.2.13).
32 Elemente generale ale maşinilor electrice – 2

Bδ

Bδ = ct.

0 π 2π α

Fig.2.13 Câmpul magnetic unipolar.

Deoarece tensiunile induse sunt mici, acest tip de maşină electrică se foloseşte
destul de rar, la instalaţiile de electroliză unde sunt necesari curenţi mari şi tensiuni mici.
În cazul în care înfăşurarea de excitaţie se alimentează în curent alternativ,
câmpul magnetic este alternativ în funcţie de timp.
2.5.2 Câmpul magnetic heteropolar
Este un câmp constant în timp şi variabil periodic în spaţiu, fiind produs de
sisteme magnetice excitate cu magneţi permanenţi sau cu electromagneţi alimentaţi în
curent continuu (fig.2.14).
d

q q
S

d
d N N

S
q
q

Fig.2.14 Câmpul magnetic heteropolar.

Maşina din figura de mai sus are patru poli. Dacă parcurgem întrefierul
constatăm că la un unghi geometric αg = 2π obţinem două perioade complete ale
câmpului magnetic adică αe = 2⋅2π (fig.2.15).
 2 – Elemente generale ale maşinilor electrice 33

Bδ

N N

π αg
2π
0 π 3π 4π
2π αe

S S

Fig.2.15 Legătura între unghiul electric şi unghiul geometric.

Relaţia de legătură între unghiul electric şi unghiul geometric este

αe = p ⋅ αg . (2.64)
2.5.3 Câmpul magnetic alternativ
Câmpul magnetic alternativ este variabil în timp şi cvasiconstant în spaţiu. El
poate fi produs într-un miez feromagnetic pe care se află o înfăşurare parcursă de un
curent alternativ de forma
i = I max sin ωt . (2.65)
lFe
B

i
B
UN N 0 π 2π ωt
S

a) b)
Fig.2.16 Câmpul magnetic alternativ.

În figura 2.16.a se prezintă un circuit feromagnetic închis, de secţiune S în care

s-a presupus că lungimea medie a liniei de câmp este lFe iar inducţia magnetică are
expresia
B = µ⋅H , (2.66)
H ⋅ l Fe = N ⋅ i = N ⋅ I max sin ωt , (2.67)
N ⋅ I max
B = µ⋅ sin ωt , (2.68)
l Fe
34 Elemente generale ale maşinilor electrice – 2
B = B max sin ωt . (2.69)
În figura 2.16.b este reprezentată forma de variaţie în timp a inducţiei magnetice,
conform relaţiei (2.69).
2.5.4 Câmpul magnetic heteropolar alternativ
Acest câmp se produce în întrefierul maşinilor electrice heteropolare, care sunt
excitate în curent alternativ (fig.2.17). Circuitul magnetic al statorului este format
dintr-o armătură feromagnetică echivalentă cu o înfăşurare excitată în curent alternativ.
Câmpul magnetic din întrefier este heteropolar şi variabil în timp.
q

d d

B
q

Fig.2.17 Câmpul magnetic heteropolar alternativ.

2.5.5 Câmpul magnetic învârtitor circular

Acest câmp se produce în întrefierul maşinilor electrice heteropolare fie pe cale
mecanică (prin rotirea unui sistem de magneţi permanenţi sau de electromagneţi
excitaţi în curent continuu), fie pe cale electrică (cu ajutorul unui sistem
simetric de înfăşurări polifazate parcurs de curenţi polifazaţi simetrici).
În figura 2.18.a se prezintă modul de obţinere a câmpului învârtitor circular, cu
ajutorul unui inductor excitat în curent continuu ce se roteşte cu viteza unghiulară Ω
faţă de stator. Câmpul magnetic este constant în timp dar se deplasează cu aceiaşi
viteză unghiulară (fig.2.18.b).
 2 – Elemente generale ale maşinilor electrice 35

Ω
.
d d

Fig.2.18 a Obţinerea câmpului magnetic învârtitor circular pe cale mecanică.

B Ω⋅t = 0 Ω⋅t = π/2

π αg
2π
0 π 2π 3π 4π αe

armonica
fundamentală
Fig.2.18 b Câmpul magnetic învârtitor circular în lungul întrefierului.

Un sistem polifazat de înfăşurări cu m faze, este format din m înfăşurări

simetrice distribuite uniform pe periferia armăturii, astfel încât decalajul spaţial între
axele lor să fie
1 2π
αg = ⋅ . (2.70)
p m
36 Elemente generale ale maşinilor electrice – 2

În fig.2.19 este prezentată o maşină bipolară trifazată, la care decalajul spaţial

2π
este de .
3
Pentru fiecare fază înfăşurarea creează câte un pol nord şi un pol sud. Sistemul
tensiunilor de alimentare a acestor înfăşurări este trifazat simetric (fig.2.20).
1

S1

2’ N3 3’ 1-1’ - axa fazei 1

N2 2-2’ - axa fazei 2
αg = 2π/3
3-3’ - axa fazei 3

αg = 2π/3
S2
S3
3 2

N1
1’
Fig.2.19 Maşină bipolară trifazată.
u
u1 u2 u3
Umax

t1 t2 t3
0 t

- Umax

Fig.2.20 Sistem trifazat simetric de tensiuni.

La momentele de timp t1, t2, t3, tensiunea unei faze este maxim pozitivă, iar ale
celorlalte două sunt egale şi negative. Curenţii care parcurg înfăşurările vor crea câmpuri
magnetice, în fig.2.21 fiind reprezentate acestea la momentele de timp t1, t2 şi t3.
 2 – Elemente generale ale maşinilor electrice 37

B1
B32 B23

B11
B22
B12 B33 B13
B21 B31 B2 B3

t = t1 t = t2 t = t3
Fig.2.21 Câmpul magnetic învârtitor la diferite momente de timp.

S-au făcut următoarele notaţii:

i = 1,3
B ij , - inducţia magnetică produsă de faza i la momentul de timp j.
j = 1,3
Se observă că în timp, câmpul rezultant este constant dar el se deplasează
continuu în spaţiu. Locul geometric al vârfurilor rezultantei câmpului magnetic la
diferite momente de timp este un cerc. De aceea acest câmp se numeşte câmp magnetic
învârtitor circular, obţinut pe cale electrică.
Dacă înfăşurările sunt distribuite sinusoidal pe periferia maşinii, intensitatea
câmpului magnetic în întrefier, produs de o fază, are expresia
N ⋅ I max
H= sin ωt ⋅ sin pα = H max sin ωt ⋅ sin αp . (2.71)
2δ
Termenul sin α ⋅ p ţine cont de repartiţia sinusoidală a înfăşurărilor în crestături.
În cazul general al unei maşini m fazate, se poate scrie
H1 = H max sin ωt ⋅ sin αp, (2.72)
 2π   2π 
H 2 = H max sin  ωt −  ⋅ sin  αp − , (2.73)
 m  m
. .
. .
. .
 2π   2π 
H k = H max sin ωt − (k − 1)  ⋅ sin αp − (k − 1)  , (2.74)
 m  m
. .
. .
. .
 2π   2π 
H m = H max sin ωt − (m − 1)  ⋅ sin αp − (m − 1)  . (2.75)
 m  m
38 Elemente generale ale maşinilor electrice – 2

Termenul general se poate scrie sub forma:

H max   2π  
Hk = cos(ωt − αp ) − cos ωt + αp − 2(k − 1) ⋅   . (2.76)
2   m 
Rezultanta intensităţii câmpului magnetic în întrefier produs de toate cele m faze
va fi
m
H max ⋅ cos(ωt − αp ) .
m
H = ∑ Hk = (2.77)
k =1 2
Cu alte cuvinte, rezultanta câmpului magnetic în întrefier este constantă şi are
amplitudinea de m/2 ori mai mare decât aceea a unei singure faze.
Câmpul rezultant este un câmp învârtitor circular cu viteza unghiulară Ω1
(respectiv turaţia n1), egală cu viteza unghiulară relativă dintre stator şi rotor
dα ω
Ω1 = = , (2.78)
dt p
2π ⋅ n 1
Ω1 = , (2.79)
60
ω = 2π ⋅ f1 , (2.80)
60 ⋅ f1
n1 = , (2.81)
p
unde f1 este frecvenţa tensiunii de alimentare a înfăşurării polifazate simetrice.

2.6 Pierderile, cuplul şi randamentul maşinilor electrice

Conform principiului de funcţionare, datorită existenţei curenţilor electrici în
înfăşurările maşinilor electrice, în acestea au loc pierderi de energie. În plus există
pierderi în miezul feromagnetic, pierderi mecanice sau pierderi suplimentare.
În înfăşurări pierderile sunt proporţionale cu rezistenţa electrică a acestora şi cu
pătratul curentului care le străbate.
În miezul feromagnetic pierderile se datorează fenomenului de histerezis (ce
apare datorită variaţiei alternative a câmpului magnetic) şi datorită curenţilor turbionari
(induşi prin inducţie electromagnetică în tole de către variaţia câmpului magnetic).
Frecările din lagăre şi frecările diferitelor subansamble aflate în mişcare de
rotaţie, cu aerul, determină pierderi mecanice şi prin ventilaţie.
Pierderile suplimentare se datorează dinţilor şi crestăturilor, contactului dintre
perii şi colector sau inelele colectoare etc.
Dacă pierderile sunt proporţionale cu sarcina maşinii ele se numesc variabile şi
dacă sunt independente de aceasta se numesc constante. Din prima categorie fac parte
pierderile în înfăşurări, iar din cea de-a doua pierderile în fier.
Randamentul se defineşte ca raportul între puterea cedată şi puterea absorbită de
maşina electrică:
 2 – Elemente generale ale maşinilor electrice 39
Pcedat
η= . (2.82)
Pabsorbit
Notăm cu:
Pcedat
Ks = , (2.83)
Pcedat N

numit factor de încărcare. La factorul de încărcare optim randamentul este maxim iar la
încărcări mici randamentul este scăzut. În fig.2.22 se prezintă forma curbei de variaţie
a randamentului.

ηmax

ηN

Pcedat
(K S )
Ks optim KSN = 1 Pcedat N

Fig.2.22 Curba de variaţie a randamentului unei maşini electrice.

În proiectarea maşinilor electrice se caută obţinerea randamentului maxim la

factorul de încărcare prescris.