Sunteți pe pagina 1din 4

Nimeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar mulți au fost cei ce L-au văzut înviat.

Cu alte cuvinte,
secunda aceea a învierii ca fapt petrecut în mormânt, când întunericul acestuia a fost dintr-odată
năpădit de lumină și când pereții lui au fost pătrunși de trupul duhovnicesc al Celui înviat, secunda aceea
nu a avut martori. îndată după aceea însă Domnul a socotit de cuviință să li se arate oamenilor care-L
cunoscuseră mai înainte, spre a-i convinge, pe de-o parte, de adevărul în sine al învierii și, pe de altă
parte, că lisus Cel ce a înviat este una și aceeași persoană cu lisus Cel ce fusese răstignit. Adevărul învierii
trebuia să devină temelia credinței și vieții creștine, așa cum o va spune Sfântul Apostol Pavel în întâia sa
Epistolă către Corinteni: „Dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră,
zadarnică-i și credința voastră" 1 cor.15.14 . Potrivit aceluiași sfânt Apostol — care deținea mărturii
directe de la contemporanii săi — numărul celor ce-L văzuseră pe lisus înviat depășea cinci sute de
persoane. Așadar, o mulțime de martori!

În ordinea judecăților omenești ne-am aștepta să aflăm că Domnul lisus S-a arătat mai întâi
ucenicilor Săi, ca unora ce-I fuseseră mai apropiați — atât de apropiați încât îi numise „prieteni", ca
unora cel auziseră nemijlocit și repetat rostirea că Fiul Omului va fi răstignit, dar că a treia zi va învia.
Judecățile lui Dumnezeu însă nu sunt ca judecățile noastre: Domnul Cel înviat li s-a arătat mai întâi
Sfintelor Femei, și numai după aceea ucenicilor. De ce, vom încerca sa deslușim în cele ce urmează.

In general, prin „Sfintele Femei" înțelegem grupul celor câteva galileence pe care Domnul le
vindecase „de duhuri rele și de alte boli" și care, în semn de recunoștință, s-au hotărât să-L urmeze pe
învățător și pe ucenicii Săi, slujindu-le prin munca și din averea lor. Putem vedea în ele prefigurarea celor
ce mai târziu aveau să se numească diaconi — și chiar diaconese —, al căror devotament și a căror jertfă
îi scuteau pe Sfinții Apostoli și pe episcopi de grijile mărunte, gospodărești, ei putând astfel să se dedice
pe de-a-ntregul principalelor misiuni, propovăduirea Evangheliei și împărtășirea Tainelor. Sfintele Femei
L-au urmat pe Mântuitorul în tot drumul Său din Galileea până-n ludeea. Nu știm când anume și unde au
întâlnit-o pe Maica Domnului; e posibil ca Sfânta Fecioară să fi fost îm¬preună cu ele de-a lungul
drumului întreg; sigur este că în Ierusalim se aflau împreună, că împreună au văzut judecarea lui lîsus de
către Pilaf, împreună L-au însoțit pe Domnul în urcușul spre Golgota, îm¬preună L-au văzut răstignit și
apoi așezat în mormânt. Ele se numă¬ra printre martorii Patimilor.

Sfinții Evangheliști au consemnat numele câtorva dintre ele. O cunoaștem astfel pe Maria
Magdalena, pe care Domnul o scosese de sub stăpânirea demonilor. Alături de ea, Sfântul Matei o
pomenește pe „cealaltă Marie“, în care o putem identifica pe mama lui lacob cel Mic și a lui Iosif. Mai
știm că printre ele se aflau Salomeea și Suzana, precum și Ioana, femeie de condiție socială mai înaltă,
de vreme ce fusese soția unui oarecare Huza, demnitar la curtea regelui Irod, Sfintele Evanghelii o
pomenesc și pe „mama fiilor lui Zevedei", adică a lui lacob și Ioan, căreia însă nu i se dă numele. Tuturor
aces¬tora trebuie să le adăugăm pe Marta și Maria, surorile lui Lazăr din Betania, cel pe care Domnul l-a
înviat din morți.

Așadar, aceste Sfinte Femei — sau cel puțin o parte din ele — au fost de față când Iosif din
Arimateea și Nicodim cel cu bun chip au dat jos de pe cruce trupul lui lisus, l-au înfășurat în giulgiuri
în¬miresmate și l-au așezat în mormânt, punând deasupră-i o piatră ca pecete. Deși zdrobite de durere,
ele au știut chiar de atunci ce vor avea de făcut, care adică este menirea unei femei într-o asemenea
împrejurare: să meargă o vreme la groapă și să tămâieze mortul. E motivul pentru care Sfintele Femei au
fost numite și „Mironosițe", adică purtătoare de miruri pentru cei răposați, pricină pentru care Sfânta
noastră Biserică le cinstește în cea de a doua Duminică de du¬pă Paști. Ei bine, Sfântul Luca ne spune că
ele s-au întors de îndată la casele lor șî au pregătit miresme și miruri — fie că le-au cumpă¬rat, fie că le
aveau în cămări. Acestea, fiindcă era Vineri seara și în¬cepea Sâmbăta, zi în care Iudeii nu aveau voie să
lucreze nimic.

Așa se face că Duminică, foarte de dimineață, cam când se în¬gâna ziua cu noaptea, ele s-au dus
în grădina unde se afla mormân¬tul Domnului. Maria Magdalena a ajuns cu puțin înaintea celorlalte.
Spre marea ei mirare, a văzut că piatra fusese răsturnată, că mor¬mântul era gol și că golul mormântului
era străjuit de doi îngeri. Uluită, și-a întors capul, și iată ca-n aburul dimineții a zărit statura unui barbat;
ea a crezut că e grădinarul locului si l-a întrebat dacă nu cumva știe cine anume luase din groapă trupul
Domnului și unde anume ii dusese, pentru ca ea să meargă să-l afle. In clipa următoare Omul a chemat-o
pe nume și de-ndată ea și-a dat seama că se află 4 Mt 27, 61; 28, 1. chiar în fața învățătorului însuși, pe
Care L-a recunoscut mai întâi după voce și apoi după chip. Trimisă de Domnul, ea a alergat în ce¬tate să
le dea de veste ucenicilor.

In acest timp, celelalte Sfinte Femei au ajuns și ele la mormânt și au trecut prin aceleași trepte
ale uimirii: piatra răsturnată, mor¬mântul gol, îngerul care le-a vestit că lisus înviase și care le-a tri¬mis
să le spună ucenicilor. în timp ce ele se îndreptau în goană că¬tre cetate, iată că Domnul însuși le-a ieșit
înainte, le-a vorbit, iar ele 1 s-au închinat. Numai după aceea, încă necrezându-și auzului, Petru și Ioan
au dat fuga la grădină să se încredințeze de spusa femeilor. Mai tânăr și mai sprinten, Ioan a ajuns
primul, dar n-a cutezat să intre singur în mormânt; mai bătrân și mai greoi, Petru a sosit al doi¬lea,
trăgându-1 și pe Ioan înlăuntru; amândoi au văzut giulgiurile pe care trupul Celui mort le părăsise și care
se odihneau în locul unde însuși trupul Domnului se odihnise. Dar pe Domnul nu l-au văzut atunci, nici în
grădină, precum Maria Magdalena, nici pe drum, precum celelalte'Femei, ci numai după ce s-au întors
acasă, înlăuntru, in odaia cu ușile încuiate, împreună cu ceilalți apostoli.

lubiții mei iii sufletești,

Acestea au fost faptele învierii Domnuui, așa cum putem noi să ie realcătuim după istorisirile
Sfinților Evangheliști. Din tot ceea ce știm, un lucru e limpede: nimeni — dar absolut nimeni — nu
dăduse crezare cuvintelor Domnului că a treia zi va învia din morți; în mi¬nunea învierii nu au crezut nici
ucenicii, nici Sfintele Femei. Dar, spre deosebire de bărbați, ele nu L-au părăsit pe Domnul, nici în viață,
nici în moarte. Când cei unsprezece și-au văzut învățătorul cu mâinile legate, noaptea, la lumina făcliilor
într-o pădure de suliți, s-au speriat și au fugit; toți au fugit, lăsându-L singur; din apostoli ce se aflau, frica
i-a făcut să redevină oameni de rând. însuși Petru, cel ce se jurase că nu se va deslipi de EI, în fața
primejdiei a ajuns să se jure că nici măcar nu-L văzuse vreodată. Cât de repede uita¬seră ei cuvintele
învățătorului, anume că El, lisus, „pe ai Săi iubin- du-i, până-ntru sfârșit i-a iubit'15, adică până la ultima
consecință a iubirii-, jertfa de Sine! Ceea ce însă uitaseră ei, nu uitaseră Mironosi¬țele: că dacă-ți propui
să-L urmezi pe lisus, trebuie sa-L urmezi pâ¬nă la capătul drumului; să rămâi cu El pentru ca și El să
rămână cu tine; să înduri cu El pentru ca și El să îndure cu tine; să mori împre¬ună cu El pentru ca El, cu
moartea pe moarte călcând, să te învie și pe tine.

Și acum, iubiții mei, se pune întrebarea: Devotamentul acesta, nețărmurit, al Sfintelor Femei, se
cerea el oare răsplătit? Fără nici o îndoială! Dacă-i așa, putem noi oare sa vedem această răsplată în
faptul că Domnul li S-a arătat mai întâi lor? Desigur!

Totuși, ar fi prea puțin să ne oprim aici, la acest răspuns. Conti- nuând să le punem pe Sfintele
Femei în cumpănă cu Sfinții Ucenici, vedem că aceștia din urmă, îngroziți de moartea învățătorului, se în-
cuiaseră în odaie și nu cutezau să iasă, în timp ce ele 11 căutau pe Domnul. Da, iubiții mei, atâta vreme
cât El fusese viu, ele 11 urma¬seră? acum, când era mort, ele continuau să-L urmeze căutându-L.
Veniseră să-L caute la mormânt, ca sa-L tămâieze, iar Maria Magda¬lena întreba de El, căutându-L, chiar
și după ce văzuse mormântul gol. Țineți minte: Dumnezeu li se descoperă mai întâi celor ce-L cau¬tă!
Chiar și Saul, mai târziu (după socotința unui mare teolog ), în timp ce prigonea Biserica lui Hristos, de
fapt îl căuta pe lisus fără s-o știe? și tocmai de aceea lisus i s-a arătat pe drumul Damascului, pentru ca
Saul să devină Apostolul Pavel.

Cât despre Maria Magdalena, cea care a ajuns prima la mormânt, nimic mai firesc decât să
credem că Domnul i-a răsplătit hărnicia prin aceea că ei i S-a arătat mai întâi. Să privim însă lucrurile mai
la adânc. Cei mai mulți tălmăcitori ai Sfintei Scripturi sunt de părere că Maria Magdalena este una și
aceeași persoană cu femeia păcătoasă care a venit la lisus în casa lui Simon Leprosul din Betania', l-a
tur¬nat pe cap mir de mare preț, l-a spălat picioarele cu lacrimile pocă¬inței și le-a șters cu părul capului
ei. Domnul a primit această ofran¬dă ca pe o prefigurare a morții și îngropării Sale: străluminată de
iubire duhovnicească, femeia a prevăzut singurătatea-n moarte a Domnului și, luându-și rânduială de
mironosiță, a săvârșit de mai- nainte cele ce se săvârșesc la îngroparea mortului. De aici înțelegem, de
pe-o parte, că Dumnezeu se bucură mai mult de un păcătos ce se pocăiește decât de un drept care nu
are nevoie de pocăință; pe de altă parte, că o lacrimă vărsată la căpătâiul unui mort poartă-ntr-însa
lumina învierii.

Iubiții mei fii sufletești,

Mai este o întrebare pe care nu trebuie s-o ocolim. In sfintele Evanghelii nu există nici un semn
că Domnul I s-ar fi arătat, după înviere, și Maicii Sale. Dacă-i așa, e firesc să ne întrebăm: De ce? Arătările
Domnului n-au adus decât bucurie în sufletele celor ce L-au văzut. O astfel de bucurie nu i se cuvenea
oare și aceleia care-L năs¬cuse? De ce tocmai ea să fie lipsită de această uriașă lumină? ... Răs¬punsul e
simplu: Toate arătările Domnului de după înviere au avut un caracter demonstrativ: să-i încredințeze pe
cei ce se îndoiseră de adevărul învierii. Ei bine, Maica Domnului era singura care nu se îndoise; ca
urmare, ea nu avea nevoie de dovadă. Și dacă trebuie să credem că secunda din mormânt a învierii
Domnului a avut, totuși, un singur martor —, acesta a fost sufletul Sfintei Fecioare: ea L-a „văzut" pe Fiul
ei înviind, pentru că inima ei întru credință nu se despărțise niciodată de El. E motivul pentru care ea nu
s-a dus la mormânt să-și plângă mortul: cum să-L plângi pe Acela despre care știi că a înviat? Dar și cele
ce-au plâns s-au bucurat, căci mare-i bu¬curia lacrimei ce se tamăduiește-n Dumnezeu.

Iată de ce astăzi, în această Sărbătoare a Sărbătorilor, bucuria e a noastră a tuturor, deopotrivă,


a celor ce credem în învierea Dom¬nului. Nu se va supăra insă nimeni dacă vom aminti că urmașele
Fe¬meilor Mironosițe au temeiuri să se bucure în chip deosebit, ca unele care, asemenea lor, au stat mai
aproape de lisus și nu L-au părăsit la vreme de necaz. In această privință, o laudă creștină cu totul aparte
1 se cuvine femeii românce, mai ales pentru modul în care a știut să străbată cele patru decenii de
teroare ateistă. Lăsând pe seama băr¬batului politica de supraviețuire socială, deseori bântuită de com-
promisuri, lașități și ambiguitate, ea și-a asumat rolul de a înfrunta vitregia istoriei, de a învinge frica, de
a-și boteza copilul, de a-1 în¬văța o rugăciune și semnul crucii, de a-i aduce aminte că alături e un înger
care-1 păzește și deasupra un Dumnezeu care veghează. Mai presus de toate însă, femeia româncă și-a
luat rânduială de mirono¬siță: chiar atunci când nu a putut merge la biserică și când nu s-a putut cununa
cu preot, ea s-a strecurat în cimitir și a aprins o lumâ¬nare la crucea morților ei; o lumânare, o lacrimă, o
floare, o rugă¬ciune. Din acest drum n-a putut nimeni s-o oprească, din drumul care, pnntr-însa, leagă
veacurile trecute cu cele viitoare și i-a făcut pe ti¬nerii din Decembrie '89 să strige că adevărata noastră
libertate e dincolo de moarte, în înviere.

Intru bucuria ei, întru bucuria noastră, a tuturor, încă o dată: Hristos a înviat