The Art of Dramatic Writing - EGRI LAJOS

Conspect

CAP. IV - GENERAL

1. Scena obligatorie - Î: Există vreo scenă în desfășurarea unei acțiuni de la conflict la

rezolvarea conflictului, care să fie obligatorie (fără de care rezolvarea conflictului să
nu fie posibilă)? R: Nu, toate scenele pornesc de la premisa care conține sămânța
conflictului și se derulează conform principiului acțiune-reacțiune (cauză-efect) până
la rezolvarea inevitabilă a conflictului. Da, toate scenele sunt obligatorii. Dacă
vreouna dintre ele este „mai obligatorie” decât celelalte, aceea e chiar scena
rezolvării conflictului (rezoluția premisei) - climax. Fiecare scenă conține elementele
întregului. Diferența dintre scene este că vehemența (importanța) uneia se
construiește pe baza celei precedente, pentru a servi tensiunii din următoarea scenă,
astfel că cea mai importantă scenă rămâne demonstrarea premisei, DAR NU în
detrimentul părții precedente. Scena obligatorie (climaxul) nu trebuie considerată
independentă de întreg, de personaje, acțiuni și determinante sociale. Orice acțiune
derivă din concepțiile sociale și orice scenă devine obligatorie dacă împinge acțiunea
către rezolvarea premisei.

2. Expozițiunea - Este greșit să credem că expozițiunea (descrierea / stabilirea

atmosferei, personajelor) se regăsește doar la începutul unei piese și are doar scopul
de a pune pe tavă informații în scopul conturării unui tablou. Expozițiunea este
prezentă pe parcursul întregii opere și are rolul de a duce premisa spre rezolvare.
Ceea ce vrem cu adevărat să expunem este personajul și vrem ca spectatorul să știe
care sunt intențiile și scopul acestui personaj. Nu trebuie să pierdem vremea cu
expunerea altor elemente descriptive (de atmosferă / de caracterizare a
personajului), întrucât aceste elemente sunt inerente atunci când personajul încearcă
să-și demonstreze premisa. Astfel, această expunere are loc constant, fără
întrerupere, pe parcursul piesei, până la final. Personajele se expun singure prin
conflict. Acțiunea fizică a personajului naște emoția din public, crează lanțuri de
cauzalitate care duc acțiunea piesei spre rezolvarea premisei și expun personajul
conform cu viziunea autorului asupra caracterului lui. Acțiunea poate fi întreruptă de
descriere, atunci când aceasta comportă același grad de interes ca și acțiunea, dar
de cele mai multe ori descrierea este neîntreruptă pentru că este complementară
acțiunii care definește un personaj în schimbare (în creștere). Expozițiunea este, de
fapt, o motivare a conflictului.

3. Dialogul - Dialogul reprezintă instrumentul principal de călăuzire a premisei spre

demonstrare, de expunere a personajelor și evenimentelor și de perpetuare a
conflictului, DOAR DACĂ dialogul este legat clar și valid de personajul prin care se
materializează. Doar atunci devine o parte integrantă a acțiunii unei piese. Dialogul și
conflictul se atrag reciprog. Conflictele statice sau nemotivate (săltărețe) atrag
inevitabil dialoguri plictisitoare sau ne-credibile, iar astfel de conflicte NU POT fi
salvate prin dialog. Dialogul are capacitatea de a expune personajul, doar dacă
cuprinde cele trei dimensiuni ale personajului: FIZIOLOGICĂ, SOCIOLOGICĂ și
PSIHOLOGICĂ - este un indice al gândirii personajului, doar dacă reflectă procesul
acelei gândiri (fizic + social = psihic). Dialogul poate să evoce trecutul și să invoce
viitorul doar dacă este apanajul unui personaj în conflict (sugerează conflictul interior
și creează conflictul exterior). SALVEAZĂ CUVINTELE! - arta este selectivă, nu
fotografică! Dialogul trebuie să esențializeze și să aparțină inexorabil personajului
 care acționează prin dialogul - orice proces cognitiv al autorului care nu aparține
personajului, dar este rostit de personaj, compromite personajul. Tranziția unui
personaj de la o convigere (stare) la alta nu trebuie să fie descrisă prin amplitudinea
replicilor (monolog) - personajele nu spun mereu ce gândesc. Dialogul trebuie să fie
dialectic în el însuși pentru a fi reprezentativ conflictului. Dialogul care poartă pe
umerii săi conflictul, preia noțiunea de RITM specifică acelui conflict - de la replici
minuțios măsurate până la interjecții explozive, într-o succesiune cauzală. Este
periculos să supraestimăm dialogul, el rămâne un mediu de propagare a informației
din piesă - cu cât îl desprindem de datele personajului creat, el distrage atenția de la
întreg.

4. Experimentarea - Dialectica unei opere de artă nu pune în pericol experimentarea, ci

oferă puncte de structură clare (reguli) fără de care opera nu ar fi validă.
Experimentare nu înseamnă negarea acestor reguli, ci REAFIRMAREA lor, subliniind
una mai mult decât pe celelalte, dar fără a le nega. Natura, la fel ca arta, se naște din
atracția unor elemente opuse (dialectice) care evoluează împreună. Dacă o operă de
artă eșuază este pentru că pe unul din palierele ei a căzut în păcatul auto-suficienței,
în loc să creeze în dependență de toți factorii care compun întregul. Un experiment
este validat de necesitatea lui. NECESITATEA face ca personajele ordinare să
acționeze în mod extraordinar. Orice manifestare a evoluției este dialectică, așadar
impune puncte de structură invariabile precum premisă, orchestrarea opozițiilor,
criză, climax și rezolvare - și doar prin respectarea acestora experimentul este
posibil.

5. Temporalitate - Î: Există subiecte care atrag atenția indiferent de timpul în care sunt
plasate? Cum rămâne o piesă interesantă peste timp? R: Valorile umane devin
eterne dacă ele decurg în mod natural din forțele care acționează asupra lor. Ca să
evidențiem forțele care acționează trebuie să creăm personaje tridimensionale (fizic,
social, psihologic). Personajele, la fel ca atomii, posedă energie nelimitată, dar
trebuie să știm cum să o provocăm. Provocarea acestei energii rezistă în timp pentru
că decurge în mod dialectic din tridimensionalitatea personajului.

6. Intrările și ieșirile din scenă - Personajul acționează conform unei motivații care
decurge din NECESITATE. Nu scoatem un personaj din scenă ca să bea apă, doar
ca să lasăm alte două personaje să dialogheze nestingherite, îl socatem prin
concursul unor forțe exterioare care îl împing să iasă afară, ca mai apoi să se
întoarcă.

7. De ce piesele proaste au succes? - Pentru că respectă toate regulile dialecticii, astfel

încât declanșează mecanismul de empatie al publicului. Dar sunt proaste pentru că
premisa lor nu reprezintă un ADEVĂR SUBSTANȚIAL pentru autor, astfel încât
autorul își privește cu superioritate personajele pentru că nu a investit timp în
înțelegerea tridimensionalității lor.

8. Melodrame - Diferența între dramă și melodramă este că cea din urmă nu dedică
timp tranziției personajelor de la o stare la alta - subliniază efectul în detrimentul
cauzei.

9. Despre genii - Talentul extrage minimul de concluzii din maximul de observație,

geniul trage maximul de concluzii din minimul de observație. Geniul nu este
autosufiecient, supradotarea sa atrage opoziții pe măsură, astfel că geniul manifestat
este acea calitate de a integra predilecția generată de geniu într-un metabolism
 mental care surpasează greutățile. Predilecția geniului îngustează sfera lui de
activitate și crează opoziții în alte privințe. Geniul trebuie să le împace pe toate.

10. Ce este arta? - Omul este reprezentativ pentru umanitate. Parcursul său este
simetric cu parcursul unei națiuni. Cele mai simple forme din natură conțin aceleași
elemente ca și universul în complexitatea sa. Arta reproduce omul pentru a fi
reprezentativ universului, de aceea are nevoie de legi dialectice și de imaginație
pentru a lega aceste legi într-un fragment limitat în timp și spațiu al universului. ARTA
NU ESTE OGLINDA, CI ESENȚA UNIVERSULUI.

11. Când scrii o piesă de teatru - Formulează premisa. Alege un personaj principal.
Înconjoară-l de alte personaje prin unitatea opozițiilor. Alege un punct de atac care să
declanșeze conflictul în mod necesar. Fă conflictul să evolueze constant. Arată
transformarea personajului prin expunere constantă. Când personajele se
transformă, se crează o situație de criză. Conflictul dezvoltat peste criză ajunge la
climax. Climaxul forțează rezolvarea conflictului într-o concluzie. O piesă de teatru
poate fi judecată înainte de a fi jucată - dacă premisa este clară, dacă scopul
personajelor este clar, dacă piesa începe de la conflict, totul va curge de la sine.

12. Cum să ai idei - Dacă ai un personaj tridimensional care vrea ceva cu ardoare, ai o
piesă. Personajul poate să aibă orice trăsătură, dar aceasta trebuie să fie exagerată.
Exagerarea crează conflict și esențializează viața în artă.

13. Cum să scrii pentru televiziune - La fel ca și pentru teatru.

14. Concluzii - Observă. Caută cauzele. Aplică dialectica.

Balan Sabina