Fericitul Augustin

S-a născut în anul 354 la Tagaste, în Algeria de azi. Tatăl său era creştinul Patricius.
Mama sa Monica era o creştină excepţională, autoritară, influenţându-l profund pe fiul ei, de
care va rămâne legată toată viaţa.
Viaţa sa este puternic marcată de personalitatea Monicăi, despre care scrie în
Confessiones, sau Mărturisiri. Aici apare în fiecare din etapele evoluţiei sale spirituale.
Umbra acesteia se regăseşte în operele Fericitului Augustin. Cine cunoştea pe Monica, îi
lăuda cinstea şi simţea prezenţa în aceasta a lui Dumnezeu. Monica se ruga aproape fără
încetare. Rămânând văduvă, arăta castitate şi sobrietate. Venea zilnic la Biserică. Credinţa ei a
adus convertirea soţului şi apoi a fiului.
Când Fericitul Augustin devenise maniheu, Monica îl plângea ca pe un mort. Timp de
9 ani a stăruit în rătăcire. Un episcop i-a descoperit: “Lasă-l aşa cum se află şi roagă-te lui
Dumnezeu pentru el. Prin lecturi, el va descoperi care îi este greşeala... Este cu neputinţă să
piară fiul acestor lacrimi”. Schimbarea Fericitului Augustin se produce când un glas de copil
îi spune: “Ia şi citeşte!”. Şi, deschizând Scriptura, citeşte: “Să umblăm cuviincios ca la lumina
zilei, nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânări şi destrăbălare, nu în ceartă şi în pizmă. Ci
îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi nu purtaţi atâta grijă de trupul vostru, încât să-i
deşteptaţi dorinţele” (Romani 13, 13-14).
Fericitul Augustin a studiat la Cartagina, mai întâi literatura şi retorica. La Cartagina
trăia dezordonat, în distracţii. A arătat interes pentru filosofie. A amânat botezul, căci
creştinismul i se părea că nu se potriveşte cu idealul său filosofic şi cu profesiunea de retor.
Mai apoi, Fericitul Augustin a mers la secta maniheilor, de care a rămas atras pentru 9 ani. A
fost un retor cunoscut. Pe la anul 380 a scris prima sa lucrare, numită Despre frumos şi
potrivit, pierdută. Şi-a dat seama că maniheismul nu îi poate răspunde la întrebările ce îl
frământau.
La Roma a ţinut cursuri de retorică. A fost apreciat de aristocratul bogat Symmachus,
care credea că Fericitul Augustin poate să sprijine ideile păgâne. În anul 384, Fericitul
Augustin merge la Milano, unde cultura prospera. Se dezvoltau acolo retorica şi filosofia
neoplatonică. Sfântul Ambrozie era figura excepţională a creştinismului milanez. Fericitul
Augustin l-a ascultat personal, fiind convins să citească şi să înţeleagă altfel Scriptura.
Fericitul Augustin a abandonat eroarea maniheismului, apropiindu-se de neoplatonism şi de
creştinism. Renunţă deci la dualismul maniheic. Este impresionat de lectura vieţii Sfântului
Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul Atanasie al Alexandriei, ce fusese o vreme în exil în Italia,
la curtea imperială de la Treveri.
În anul 386, Fericitul Augustin scrie mai multe lucrări cu conţinut filosofic, dar se
dedică deopotrivă rugăciunii şi meditaţiei, crezând că poate fi şi neoplatonic şi creştin.
Redactează un dialog în trei cărţi Contra Academicilor, în care combate scepticismul
filosofilor. În lucrarea Despre viaţa fericită dovedeşte că fericirea adevărată a omului ţine de
cunoaşterea lui Dumnezeu. Lucrarea Despre ordine arată că în univers domneşte ordinea. Dar
cea mai importantă punte între filosofie şi creştinism o aruncă Fericitul Augustin în Solilocvii.
Să adăugăm şi lucrările: Despre nemurirea sufletului, Despre gramatică şi Despre muzică.
În anul 387, Fericitul Augustin este botezat şi se rupe de viaţa din trecut. Renunţă la
profesia de retor. Înţelege rolul ascezei, prin care încearcă să se apropie de Dumnezeu. În
august 387, Fericitul Augustin, împreună cu Monica, erau la Ostia, voind să plece cu corabia
în Africa natală. Acolo are acea viziune, despre care vorbeşte în Confesiunile sale. Monica
moare, iar Fericitul Augustin merge la Roma, izolându-se şi reîncepând să scrie, dar
abandonând vechile subiecte. Acum apar: Despre obiceiurile Bisericii catolice; dialogul
Despre obiceiurile maniheilor şi Despre mărimea sufletului (tratează tema imaterialităţii lui).
În anul 388, Fericitul Augustin se întoarce definitiv în Africa, la Tagaste, trăind în
sărăcie, rugăciune şi studiu. Întrebărilor prietenilor despre suflet, Dumnezeu creatorul,
2

originea răului, triodologie şi hristologie, Fericitul Augustin le răspunde în tratatul Diferite

întrebări (83 la număr, din anul 396).
Alte titluri din această perioadă: Diferite întrebări către Simplician (era urmaşul
Sfântului Ambrozie pe scaunul episcopal din Milano şi Fericitul Augustin îl cunoscuse acolo);
Explicarea Facerii, contra maniheilor (tâlcuieşte alegoric primele 3 capitole din cartea
Facerii şi, pentru fiecare fragment, citează atât interpretarea pe care o dădeau maniheii, cât şi
pe cea ortodoxă; explică alegoric viaţa lui Adam şi Eva în rai; limbajul lucrării este simplu);
Despre adevărata religie (apără creştinismul de maniheism şi de păgânism); Învăţătorul
(lucrare influenţată de neoplatonism, în care vorbeşte despre suflet şi despre cunoaştere,
despre limbajul omenesc şi despre raportul între cuvânt şi lucru); completează acum lucrarea
Despre muzică.
Urmează hirotonia Fericitului Augustin, în 390-391, la Hippona. Acolo se îngrijea de
creştini, judeca neînţelegerile dintre ei, propovăduia. A aprofundat cunoaşterea Scripturii.
Acum a scris: Cât este de folositor să crezi; Cele două suflete, contra maniheilor; Împotriva
maniheului Fortunatus; Despre liberul arbitru (învaţă că voinţa umană este liberă şi nu este
constrânsă de un principiu al răului, cum ziceau maniheii, deşi se poate întoarce şi spre rău;
tratează şi tema predestinaţiei); Explicarea Psalmilor (legată de nevoia de a ţine predici;
Fericitul Augustin iubeşte psalmii, fiind convins de folosul lor pentru suflet; tâlcuieşte toată
Psaltirea); Predici despre Evanghelia după Ioan (124 de predici); Predici despre Epistola I a
lui Ioan (zece la număr); Despre Predica de pe munte a Domnului; Despre cartea Facerii în
litera ei; Despre credinţă şi simbolul credinţei (rezumă cuvântarea rostită de Fericitul
Augustin la Sinodul local din Cartagina, la anul 393); Despre lupta creştinului; Expunere
despre câteva pasaje din Epistola către Romani; La Epistola către Galateni.
Fericitul Augustin era predicator, exeget, trăia o viaţă ascetică. Era ajutorul
episcopului locului. În anul 395, după 4 ani de preoţie, la moartea aceluia, este hirotonit ca
episcop la Hippona. În anul 397, scrie tratatul exegetic Despre diversele întrebări ale lui
Simplicianus (aici abordează teme ca predestinaţia, mântuirea, legea, harul). În anul 400 scrie
Întrebări despre Evanghelii şi 16 întrebări despre Evanghelia după Matei. Alte lucrări: Opt
întrebări extrase din Vechiul Testament şi Observaţii privitoare la Iov.
O importanţă aparte are lucrarea Despre doctrina creştină (De doctrina christiana).
Autorul înţelege că singura sursă reală de bucurie pentru om este Sfânta Treime şi cere
mărturisirea adevărului credinţei. Cuvintele cele mai importante sunt cele ale Scripturii, ce
trebuie înţelese. De aceea, Fericitul Augustin îndeamnă pe orice creştin să se apropie de textul
scripturistic. În cartea a treia a lucrării, Fericitul Augustin vrea să ofere instrumentele cu care
se poate realiza o cunoaştere a Scripturii lipsită de ambiguitate. Elocvenţa nu este un scop în
sine, ci trebuie dublată de înţelepciunea creştină. Fericitul Augustin însuşi a fost un mare
predicator. El vrea să arate că există o cultură creştină independentă de cea a autorilor păgâni
antici. Recomandă însă cunoaşterea a ceea ce ştiinţele, filosofia, sau literatura necreştină au
creat bun, cunoştinţele dobândite putând să ajute la înţelegerea Scripturii. În cartea a patra,
Fericitul Augustin consideră Scriptura valabilă în sine şi arată că există o elocvenţă creştină.
De aceea, creştinul nu trebuie să fie educat prin studiul păgânilor, ci al autorilor creştini.
Scrierea lucrării De doctrina christiana a durat pe tot parcursul vieţii, până spre bătrâneţe
(anul 427). Desprindem de aici principiile omileticii sistematice: 1)predicatorul să se
servească de arta retoricii; 2)este dator să apere adevărurile de credinţă; 3)să vorbească mai
degrabă cu înţelepciune, decât cu elocinţă; 4)să nu prezinte subiecte dificile şi obscure în faţa
poporului; 5)să insiste asupra clarităţii şi stilului plăcut; 6)stilul trebuie să fie diferit, în funcţie
de subiect; 7)slujirea adevărului este mai importantă ca forma; 8)mai presus de toate este
legea iubirii.
 3

Din perioada episcopatului datează şi lucrarea Contra lui Faustus (un episcop
maniheu; lucrarea respinge ideea greşită a ereticilor care învăţau că Evangheliile ar fi
interpolate).
Fericitul Augustin s-a confruntat şi cu donatismul. Schismaticii donatişti se separaseră
de Roma. Într-un sinod din anul 392 s-au luat măsuri contra lor. Acum a scris Psalm contra
partidei lui Donat.
Cea mai cunoscută operă augustiniană poartă titlul de Confesiuni, Mărturisiri. Acesta
este un dialog, dar nu există un interlocutor. Este povestea convertirii Fericitului Augustin, o
biografie a sa. Înainte scrisese o lucrare Sfântul Ciprian (Către Donatus). Autorul slăveşte
mila lui Dumnezeu, care intervine în viaţa lui, îl face să se convertească, venind de la păcat, la
creştinism. Fericitul Augustin întreprinde o introspecţie, sondând adâncurile sufletului său. Nu
are în vedere doar propriul suflet, ci şi mediul nord-african în care trăieşte. Analiza
psihologică realizată este unică în vechea literatură creştină. Ultimele cărţi, care alcătuiesc
Confesiunile (cărţile XI-XIII) tratează teme teologice şi filosofice, tâlcuiesc primele versete
ale cărţii Facerii şi altele. În final, Fericitul Augustin formulează o mărturisire de credinţă
creştină şi aduce laudă lui Dumnezeu. Confesiunile pot fi împărţite în două părţi. Prima parte
este autobiografică (cărţile I-IX), iar a doua este doctrinară. Confesiunile arată evoluţia
spirituală a Fericitului Augustin. Sunt cea mai reuşită operă augustiniană, din punct de vedere
artistic. Stilul clasic se îmbină cu educaţia retorică şi cu argumente biblice, mai ales cu cele
din psalmi. În Confesiuni apar elementele viitoarei polemici cu pelagienii. Dovedeşte
sinceritate, curaj în recunoaşterea greşelilor. Fericitul Augustin îşi prezintă concepţia despre
Dumnezeu şi lume. Alături de această lucrare poate fi trecută şi cea intitulată Retractările sau
Revizuirile. Aminteşte aici tot ceea ce el a scris până în acel moment, notând greşelile şi
făcând îndreptările. Este prima lucrare de autocritică din literatura creştină.
O altă lucrare importantă se intitulează Despre modul cum trebuie catehizaţi cei simpli
(De catechizandis rudibus), sau Despre învăţământul catehumenilor începători. Sunt
îndemnuri adresate catehumenilor, adesea persoane cultivate, chiar filosofi. Metoda folosită
este cea inductiv-istorică (analitică). Are 27 de capitole şi 2 părţi (teoretică şi practică). Dintre
temele tratate amintim: 1)cum trebuie predate mai bine adevărurile; 2)cu ce să înceapă;
3)evitarea vorbirii lungi şi obositoare; 4)despre naraţiune sau cateheza istorică; 5)cercetarea
candidatului asupra motivelor pentru care solicită primirea în catehumenat; 6)cum trebuie
formulată introducerea catehezei; 7)cuprinsul catehezei; 8)atitudinea faţă de cei ce vin de la
şcolile păgâne; 9)se dă exemplu de cateheză practică, urmărind regulile.
Alte lucrări combat maniheismul. Între ele, cea numită Împotriva epistolei lui Mani, pe
care o numeşte “fundament”, sau “Natura binelui”. Cea mai importantă lucrare împotriva
maniheilor a fost Explicarea literală a Facerii, totodată cea mai importantă lucrare exegetică
a autorului. Fericitul Augustin nu face tâlcuire alegorică, nici tilopogică. Vrea să arate că nu
există nicio contradicţie între evenimentele legate de crearea lumii şi a omului, chiar explicate
literal, şi ştiinţă. În ce priveşte crearea sufletului omenesc, Fericitul Augustin susţine
traducianismul, ca şi Tertulian.
Capodoperă a teologiei apusene, lucrarea Despre Treime (De Trinitate) a fost scrisă
între 400 şi 420. Începe cu polemica împotriva arianismului, ce fusese condamnat şi la
Aquileea (381), dar care era încă viu în nordul Africii. Primele patru cărţi ale lucrării combat
arianismul, folosindu-se de teologia capadocienilor. Se insistă asupra problemei relaţiei dintre
Persoanele divine. Raporturile dintre Ele sunt raporturi de iubire. Lucrarea este fundamentul
doctrinei trinitare apusene. Schisma dintre Biserica Apuseană şi cea Răsăriteană de la 1054 şi
controversele despre Filioque au avut ca punct de plecare teologia Fericitului Augustin. În
anul 421, Fericitul Augustin a scris şi un Manual (Enhiridion), în care rezumă sistematic
doctrina creştină.
4

Predicile Fericitului Augustin izvorăsc din sufletul său frământat, din inima sa plină
de iubire. Sunt cel mai adesea tâlcuiri simple ale unor texte scripturistice, puse în legătură cu
viaţa credincioşilor. La Fericitul Augustin, omilia exegetică are un caracter aparte. Unica
sursă de inspiraţie este Scriptura. Sunt trecute în revistă şi întâmplările vieţii de zi cu zi, cele
de bucurie, sau de tristeţe. Se poate spune că Fericitul Augustin redă o adevărată icoană a
vieţii sociale a timpului său. Este urmată atât metoda şcolii alexandrine, cât şi cea a şcolii
antiohiene, în interpretarea Sfintei Scripturi. Autorul pune suflet în predică şi ştie să
cucerească masa de credincioşi, inclusiv prin conţinutul bogat şi limbajul folosit. Fericitul
Augustin era foarte îndrăgit de ascultătorii săi, care adesea îl aplaudau furtunos. Predica sa nu
era abstractă, ci legată de viaţă. Avea caracter moralizator. Nu se voia maestrul de la catedră,
ci prietenul care luminează şi edifică.
Predica Fericitului Augustin era deopotrivă şi rugăciune. El însuşi era un puternic
rugător, căci simţea rugăciunea ca pe o necesitate lăuntrică. Cuvântările Fericitului Augustin
încep şi se termină prin rugăciune. Adesea fondul lor poate fi dogmatic sau polemic. Iată
câteva teme: despre naşterea şi moartea Mântuitorului, despre puterea Duhului Sfânt, despre
veşnicia şi sfinţenia lui Dumnezeu Cel Unul în Treime şi întreit în Persoane, despre Biserică,
despre deşertăciunea unor credinţe păgâne, despre eretici (ariani, manihei, donatişti, pelagieni
etc).
Sunt combătute relele din viaţa creştinilor. Este lăudată bunătatea lui Dumnezeu.
Cuvântările Fericitului Augustin respectă genul patetic sau mişcător, căci fac să curgă lacrimi,
fără a exagera. Stilul rămâne mereu simplu şi clar, deşi diferă în funcţie de condiţiile rostirii
cuvântării. Ştie să capteze bunăvoinţa ascultătorilor. Operei omiletice a Fericitului Augustin i
se aplică 3 denumiri: sermo (cuvântare), narratio (omilie) şi tractatus (tratat). El este atent la
cea mai mică reacţie a publicului. Dovedeşte putere de pătrundere psihologică, urmărind
jocurile fizionomiei feţelor.
Fericitul Augustin citează uşor din Sfânta Scriptură. Atrage atenţia predicatorului că
nu trebuie să urmărească să placă limbajul, ci să transmită adevărul. Apoi, predicatorul trebuie
să fie om al rugăciunii. Elocvenţa sa urmăreşte: instrucţia, desfătarea şi mişcarea inimii.
Răspunzând la întrebarea dacă este nevoie de studiul retoricii păgâne, Fericitul Augustin
recomandă predicatorilor creştini să se folosească de aceasta, pentru a sluji interesele
Bisericii. Însă le cere să cerceteze pe autorii sfinţi, la şcoala Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei
Scripturi. Principiile predicii sale sunt: 1)principiul psihologic; 2)al intuiţiei; 3)al repetiţiei;
4)al interesului; 5)al activităţii proprii; 6)al practicităţii; 7)cel eclesiocentric; 8)cel
hristocentric.
Lista operelor sale omiletice - exegetice: Despre Geneză, cuvânt de cuvânt (primele 3
cărţi); Locuţii la Heptateuh (7 cărţi); Probleme la Heptateuh; Comentariu la Psalmi; Despre
acordul Evangheliştilor; Probleme ale Evangheliilor; Omilii la Evanghelia după Ioan (124
Omilii). În total sunt aproximativ 800 de Omilii (după alţii sunt 500). Mai abstract şi
speculativ, Fericitul Augustin nu are farmecul Sfântului Ioan Gură de Aur.
O altă împărţire a omiliilor sale este în: Omilii la Sfânta Scriptură; Predici la
Praznicele mari (Naştere, Botez, Cincizecime, Înălţare); Panegirice la sărbătorile sfinţilor
(Ioan Botezătorul, Ciprian, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Ştefan); Predici tematice (despre
iubire, teamă, învierea morţilor etc).
Comentarii la Psalmi. Fericitul Augustin are peste 50 de cuvântări la Vechiul
Testament şi peste 200 de cuvântări la psalmi (la toţi psalmii). În Cuvântările la Psalmi,
Fericitul Augustin subliniază ideea că cele 2 Testamente sunt în deplin acord şi în amândouă
se aude glasul autorului lor: Dumnezeu. Vechiul Testament este începutul, iar Noul Testament
este sfârşitul Revelaţiei divine. Fericitul Augustin vede în aproape fiecare psalm un caracter
mesianic. Trebuie să raportăm totul la Hristos, dacă vrem să înţelegem conţinutul psalmilor.
Prin glasul psalmistului strigă Însuşi Domnul, în numele creştinilor, care alcătuiesc Biserica.
 5

Ideea unităţii Bisericii, pentru care găseşte numeroase argumente în psalmi, revine
mereu în predica Fericitului Augustin. Plecând de la psalmul 127, el învaţă că Biserica este
mireasa lui Hristos şi Biserica suntem noi. De cele mai multe ori, Fericitul Augustin vede în
psalm vocea noastră, care înalţă rugăciuni lui Dumnezeu. Prin cuvântările la Psalmi, Fericitul
Augustin ia atitudine şi faţă de schisme. Arma sa principală, cum reiese din cuvântările
acestea, este expunerea adevăratei învăţături a Bisericii, referitoare la Sfânta Treime,
eclesiologie şi soteriologie. Deşi cuvântările la psalmi creează impresia să sunt omilii
exegetice, totuşi ele au şi o tentă dogmatică sau morală. Autorul face şi o analiză etimologică
a diferitelor nume, a cifrelor şi a titlurilor la psalmi.
Predicile augustiniene au fost rostite în faţa celor din Hippo şi din Cartagina. Sunt
spontane, vii, călduroase. Se apropie de sufletul ascultătorilor, dar clarifică şi chestiuni
diferite. Autorul urmăreşte să fie înţeles de către toţi ascultătorii. Zece dintre predici tâlcuiesc
Epistola I a lui Ioan, aprofundând învăţătura despre iubirea lui Dumnezeu şi a lui Hristos, ca
mijlocitor între Dumnezeu şi om. Ele datează de la anii 414-416.
Între anii 400-411, Fericitul Augustin luptă contra donatiştilor, chiar prin dispute
publice. La Sinodul local din anul 403 se hotărăşte trimiterea de delegaţi către împărat, ca să
ceară aplicarea pentru donatişti a legilor impuse ereticilor. Donatiştii dădeau adepţilor lor un
botez nou. S-au luat măsuri contra acelor schismatici. Lucrări contra donatiştilor: Împotriva
epistolei lui Parmenianus; Şapte cărţi despre botez; Epistola către catolici referitoare la secta
donatiştilor (sau Despre unitatea Bisericii); Împotriva lui Cresconius. Fericitul Augustin a
criticat violenţele donatiştilor contra celor ce nu le împărtăşeau opiniile, sau care se
reîntorceau din rătăcire la biserică. Donatiştii se socoteau pe ei că alcătuiesc o biserică a
sfinţilor, ba chiar se considerau martiri, supuşi la persecuţie de creştinii dreptmăritori.
Fericitul Augustin a ieşit învingător în lupta contra donatiştilor, chiar dacă, în număr restrâns,
ei au continuat să existe. Schisma donatistă se încheie cu Sinodul local din Cartagina (411). În
anul 412, împăratul Honorius a dat o lege prin care îi pedepsea pe ereticii donatişti.
O altă operă importantă este Despre cetatea lui Dumnezeu, din anii 415-426. Primele
cărţi ale lucrării sunt apologetice. Ele apără creştinismul de acuzaţiile păgânilor. Descrie
cetatea din cer, creată de Dumnezeu. Cele două cetăţi sunt comparate. În cetatea pământească
trăiesc cei care vieţuiesc după trup. În cea cerească sunt cei care se hrănesc cu har. Cele două
cetăţi sunt strâns legate între ele. Cetatea cerească este Biserica sfinţilor, dar nu a tuturor celor
care aparţin ca membrii ai Bisericii, fără deosebire. Prin botez, pătrundem în această cetate,
dar nu înseamnă că rămânem acolo neapărat. Biserica este formată din oameni buni şi răi.
Biserica de acum nu este identică cu cea eshatologică. Cetatea cerească asigură locuitorilor ei
adevărata libertate, cea creştină. Construcţia ei începe de pe acum, datorită providenţei divine.
Lupta cu pelagianismul. Pelagiu a trăit la Roma şi a cunoscut operele augustiniene
contra maniheismului. A ajuns în Africa şi Fericitul Augustin nu l-a combătut imediat.
Ucenicii lui Pelagiu negau necesitatea botezului copiilor, considerând că ei nu erau pătaţi de
vreun păcat, nici de cel strămoşesc. Adam, considerau ereticii, a fost creat muritor. Chiar dacă
nu păcătuia, el urma să moară. Păcatul săvârşit de Adam este unul ale cărui consecinţe rămân
doar ale sale. Cauza păcatelor noastre nu are legătură cu păcatul lui Adam. Nici Învierea lui
Hristos nu aduce învierea tuturor oamenilor.
Când a început lupta contra acestei erezii, Fericitul Augustin avea peste 60 de ani. A
scris în anul 412 lucrarea Despre pedepsirea şi iertarea păcatelor şi despre botezul copiilor.
Vorbeşte aici despre universalitatea păcatului lui Adam. Omul, chiar botezat, are într-însul
mai departe concupiscenţa, ce este iertată ca păcat, dar rămâne vie, ca o lege a păcatului.
Fericitul Augustin ia atitudine faţă de lucrarea lui Pelagiu numită Comentariu la Epistola
către Romani.
Din această perioadă a activităţii sale datează şi lucrarea Fericitului Augustin numită
Despre credinţă şi fapte, în care combate pelagianismul, dar arată şi condiţiile pentru
6

admiterea candidaţilor la botez. Vorbeşte şi despre raportul dintre credinţă şi faptele

creştinului. Fericitul Augustin a scris şi o lucrare cu titlul Preotului Orosius, împotriva
priscilienilor şi a origeniştilor, în care vorbeşte despre originea sufletului.
Pelagiu a scris lucrarea Despre natură, susţinând posibilitatea nevinovăţiei omului.
Fericitul Augustin răspunde cu Despre natură şi har, în care combate pe eretic şi lucrarea
Perfecţiunea dreptăţii omeneşti.
Mai apoi, Pelagiu a mers în Palestina şi a adoptat poziţii mai moderate cu erezia sa. A
fost susţinut de mai mulţi ierarhi răsăriteni. Fericitul Augustin a încercat să obţină sprijinul
Romei, informându-l pe papa Inocenţiu. Papa îl condamnă pe Pelagiu la anul 417, dar moare
la scurt timp. Pelagiu scrie o nouă lucrare Despre liberul arbitru, iar Fericitul Augustin
răspunde prin lucrările: Despre harul lui Hristos şi Despre păcatul originar.
Pelagianismul a găsit un apărător şi în Iulian, episcop de Eclanum, în Italia. Fericitul
Augustin insistă însă asupra vinovăţiei naturii umane, datorită păcatului originar.
Concupiscenţa este prezentă peste tot. Liberul arbitru este pentru el irelevant pentru facerea de
bine, în raport cu harul lui Dumnezeu. Răspunzând lui Iulian de Eclanum, Fericitul Augustin
scrie Despre nuntă şi concupiscenţă, Contra celor două epistole ale pelagienilor şi Contra lui
Iulian Pelagianul. Iulian a găsit sprijin în răsărit la Teodor de Mopsuestia.
Fericitul Augustin caută răspuns la teme majore, precum cea a naturii umane, sau cea
a păcatului originar. El stabileşte doctrina despre absoluta gratuitate a harului divin, ce
implică predestinaţia. Pelagiu spunea că păcatul vine din utilizarea greşită a liberului nostru
arbitru. Harul lui Dumnezeu nu influenţează voinţa omului, ci constă în iertarea pe care
Dumnezeu o acordă pentru păcatele noastre. Libertatea lui Adam rămâne neatinsă după
păcatul lui. Fericitul Augustin refuză toate aceste idei.
Alte opere cu caracter dogmatic: Manual către Laurenţiu (lucrare intitulată şi Despre
credinţă, nădejde şi dragoste); Despre credinţă şi simbol; Despre diferite probleme, către
Simplician; Despre întrebuinţarea lucrurilor care nu se văd; Despre credinţă şi fapte; Despre
căsătoriile adultere; Despre grija ce trebuie purtată morţilor; Despre erezii; Despre
caracterul Bisericii universale şi despre caracterul maniheilor; Despre adevărata religie;
Despre harul Noului Testament; Despre desăvârşirea dreptăţii omului; Despre suflet şi
originea lui şi multe altele.
Manualul către Laurenţiu. Un roman cu numele Laurenţiu, fratele unui conducător al
vremii, a cerut Fericitului Augustin un enhiridion, o lucrare în care să i se prezinte în detaliu
învăţătura de credinţă, pentru a o avea la îndemână. Fericitul Augustin îi scrie în anul 421 o
lucrare ce constituie singura expunere sistematică rămasă de la acesta. Lucrarea are 121 de
capitole, în care expune simbolul credinţei, dar şi tema nădejdii creştine, a Rugăciunii
Domneşti şi alte teme. După Fericitul Augustin, scopul creaţiei este să tindă spre Binele
suprem. Răul este numai inexistenţa binelui. Fericitul Augustin greşeşte când consideră harul
irezistibil.
În anul 427, Fericitul Augustin scrie lucrarea Retractările, în care îşi reexaminează
operele cele mai importante. Este o lucrare autocritică.
Dintre lucrările filosofice ale Fericitului Augustin amintim: 1)Despre frumuseţe şi
armonie (tratează despre teoria frumosului); 2)Contra Academicilor; 3)Despre viaţa fericită
(fericirea constă în cunoaşterea lui Dumnezeu); 4)Despre ordine (despre providenţă şi
originea răului); 5)Solilocvii (convorbire între Fericitul Augustin şi raţiunea sa, despre
Dumnezeu); 6)Despre nemurirea sufletului; 7)Despre mărimea sufletului; 8)Despre învăţător
(Dumnezeu este învăţătorul nostru); 9)Despre muzică.
Dintre cele 270 de scrisori, unele tratează chiar teme filosofice, sau teologice. În fine,
dintre lucrările cu caracter practic pot fi amintite: Despre lupta creştină; Despre minciună;
Despre căsătorie; Despre sfânta feciorie; Despre răbdare etc.
 7

Despre prietenie. În lucrarea De amicitia, Fericitul Augustin găseşte formula

adevărată a prieteniei. Depăşeşte sensul antic al termenului. Are o concepţie largă despre
fiinţa şi dezvoltarea prieteniei. Prietenia este înţeleasă ca fiind o întrepătrundere a două voinţe.
Prietenia izvorăşte din iubire, iar aceasta din fiinţa omenească. Sentimentul are prioritate în
prietenie. Această prietenie a fost ridicată pe culmile sfinţeniei. Pentru Fericitul Augustin, în
Dumnezeu se topeşte prietenia personală, făcând loc unicei iubiri a tuturor oamenilor. Este o
virtute proprie naturii noastre. Prietenia sinceră şi adevărată înseamnă echilibrul forţelor
afective, intelectuale şi morale, sub legea bunei cuviinţe şi sfinţeniei.
Fericitul Augustin moare la anul 430.
Doctrina. Sfânta Treime. În lucrarea cu acelaşi nume, Fericitul Augustin expune
învăţătura sa pe această temă. Apelează la explicarea psihologică a Sfintei Treimi cu ajutorul
analogiilor din om. Se spune despre doctrina trinitară a Fericitului Augustin că a devenit
hotărâtoare pentru întreaga teologie trinitară latină de mai târziu. De doctrina trinitară a
Fericitului Augustin s-au frânt toate ereziile trinitare din Apus, precum de un zid. Când
vorbeşte însă despre purcederea Duhului Sfânt spune că este “de la amândoi”, adică de la
Tatăl şi Fiul ca de la un principiu singur.
Întruparea. Fericitul Augustin arată că prin întrupare, oamenii sunt absolviţi obiectiv
de păcatul strămoşesc şi de cele personale subiectiv, prin Taina Sfântului Botez. Prin
Întruparea Fiului lui Dumnezeu, oamenii devin participanţi ai dumnezeirii Logosului.
Devenim fii ai lui Dumnezeu prin participare. El spune:
“Admiraţi, bucuraţi-vă, am devenit Hristos; dacă El este capul, noi suntem membrele, om
întreg este El şi noi”.
Biserica este prelungirea întrupării în istorie.
Vechiul Testament. Fericitul Augustin a tâlcuit mai ales cărţile Vechiului Testament.
Între cele două Testamente există relaţia: “In Vetere Novum lateat et in Novo Vetus pateat”.
Hristos nu strică, ci desăvârşeşte Legea Vechiul Testament. Scriptura este inspirată. Acelaşi
Duh a inspirat şi pe autorii Noului Testament şi pe cei ai Vechiului Testament. Fericitul
Augustin arată că profeţiile Vechiului Testament trimit la viitor, când pacea va stăpâni, la
Noul Ierusalim descris de Isaia.
Păcatul. Omul a fost creat de Dumnezeu ca persoană, fiind înzestrat cu natură şi
voinţă bună, pentru a se bucura de darurile primite şi a preamări pe Creatorul. Creat pentru o
relaţie de iubire cu Acesta, omul şi-a întors faţa, ocupându-se de lucrurile de jos, deci
păcătuind. Căci păcatul înseamnă părăsirea lui Dumnezeu, îndepărtarea de El. Esenţa
păcatului este neascultarea. Păcatul înseamnă deci iubirea eului, mai mult decât a lui
Dumnezeu. Natura păcatului nu rezidă în materie, cum pretindeau ereticii manihei.
Aşadar, pentru Fericitul Augustin păcatul este încuviinţarea rea a voinţei. Nu
Dumnezeu este cauza răului, deci a păcatului, ci deficienţa fiinţei noastre. Prin libertatea
voinţei, Adam putea rezista ispitei, dar a cedat liber. Deci păcatul nu stă în obiectul pe care-l
vizează voinţa rea, ci în actul voinţei libere, dar rătăcite.
Păcatul protopărinţilor este precedat de pervertirea voinţei lor, de mândrie. Nu fructul
este păcatul, căci materia nu este nici rea, nici bună. Acelaşi fruct putea deveni, prin ascultare,
mijlocul ridicării lui Adam până la desăvârşire.
Împotriva pelagienilor, care spuneau că păcatul originar nu se transmite real, ci se
imită, Fericitul Augustin arată că păcatul lui Adam este moştenit de întreg neamul omenesc.
Deşi este şters la botez, în natura omului rămâne înclinarea spre rău şi o infirmitate.
Între urmările păcatului originar amintim: plăcerea păcatului; pierderea harului
ajutător al lui Dumnezeu; întunecarea raţiunii; slăbirea voinţei; schimbarea dragostei de
Dumnezeu în dragoste de sine; moartea sufletului şi inversarea valorilor; spiritul omului
devine trupesc, în loc ca trupul să se spiritualizeze; neliniştea sufletească; ignoranţa; pierderea
8

libertăţii perfecte, încât liberul arbitru ce ne rămâne, fără un har mai puternic, duce la păcat;
necredinţa, ca păcat de moarte.
Nimeni nu este fără de păcat între oameni. Deşi botezul şterge păcatele, noi nu
încetăm să greşim. Există, spune Fericitul Augustin, păcate uşoare şi grele şi dă o listă a
acestora. Totuşi, păcatele uşoare, repetate, au consecinţe grave. Insistă asupra păcatului
minciunii. Diavolul contribuie la crearea condiţiilor propice pentru săvârşirea păcatului, deşi
nu el în sine săvârşeşte păcatul, ci omul.
Harul. Pentru că omul nu putea să se ridice din starea de păcat, Domnul se întrupează,
pentru răscumpărarea şi îndreptarea lui. Sau, cum spune Fericitul Augustin, “dacă omul n-ar fi
pierit, Fiul Omului n-ar fi venit”. Harul (graţia) este un ansamblu de daruri, izvorâte din
dragostea lui Dumnezeu, oferite pentru ridicarea naturii omeneşti. Harul porneşte aşadar de la
Dumnezeu.
Luptând cu ereticii pelagieni, Fericitul Augustin accentuează mult rolul harului. Pentru
el, orice faptă a omului este imposibilă fără acest ajutor divin. De aceea, spune că harul este
absolut necesar pentru ridicarea şi reînnoirea omului. Exagerând, Fericitul Augustin ajunge
spre sfârşitul vieţii să condiţioneze mântuirea omului numai de har, neglijând faptele omului.
Sau, cum întreabă el retoric:
“Dacă noi n-am putut să ne facem, cum am fi putut să ne refacem?”.
Rezumând învăţătura sa despre necesitatea harului, în canoanele 4-6, aprobate de
Sinodul de la Cartagina (418), contra lui Pelagiu, spune:
“Harul care ne îndreaptă nu înseamnă doar iertarea păcatelor trecute, ci şi un ajutor; dar nu
unul care este numai lumina ce descoperă legea, ci chiar iubirea binelui. Necesitatea acestui ajutor este
absolută“.
Pelagienii respingeau păcatul originar şi spuneau că Dumnezeu dă oamenilor harul
numai ca răsplată pentru meritele lor. Fericitul Augustin subliniază că harul se dă gratuit,
chiar şi celor nevrednici. Mai ales că Dumnezeu lucrează astfel ca nimeni să nu se
mândrească cu meritele sale. În partea ultimă a vieţii, prin predestinaţia absolută, Fericitul
Augustin se contrazice în ce priveşte gratuitatea harului.
Fericitul Augustin împarte harul după forma şi felul în care acesta lucrează la
îndreptarea omului în: non-eficient; eficient; congruent. Numai că harul nu este o formă
externă, ci o putere care lucrează direct, desăvârşind pe creştin.
Adam nu a avut harul ca să se ferească pentru totdeauna de răul voluntar. Avea însă
acel har cu care, dacă ar fi conlucrat, nu ar fi păcătuit. Prin faptul că a fost înzestrat cu liberul
arbitru, Adam a putut părăsi acel ajutor. Acest har este numit graţie non-eficientă, desemnând
harul actual în Adam nevinovat.
Harul pe care îl dă Mântuitorul este mult mai puternic decât cel dat lui Adam. Acest
har ne dă puterea şi mijloacele ca să voim binele. Când noi săvârşim binele, îl facem sub
impulsul divin, ce ne face capabili să săvârşim binele. Harul acesta ne imprimă voinţei un
impuls. Chiar dacă o premerge, totuşi nu o suprimă. Dumnezeu lucrează fără noi, ca să voim
şi împreună cu noi, desăvârşind.
Fericitul Augustin susţine că există o distincţie între oamenii aleşi şi cei chemaţi. Căci
dacă cei chemaţi nu sunt mişcaţi de har, ci sunt incapabili să-l primească, în schimb cei aleşi
răspund milostivirii lui Dumnezeu, fiind chemaţi pe măsura voinţei lor într-un mod
convenabil.
Între darurile cele mai de preţ ale harului, Fericitul Augustin aminteşte: începutul
credinţei şi perseverarea în credinţă până la sfârşitul vieţii. Este dat ca exemplu Sfântul
Apostol Pavel, care a fost chemat printr-un har mai puternic decât voinţa sa, har care, lucrând,
l-a schimbat din persecutor. După Fericitul Augustin, harul premerge credinţei. După
semipelagieni, harul urmează după credinţă. Dacă credinţa ar fi înaintea harului, atunci şi
voinţa ar fi înainte şi am deveni pelagieni.
 9

Perseverenţa este, spune Fericitul Augustin, un dar nepreţuit, acordat unora prin mila
lui Dumnezeu şi refuzat altora printr-o dreaptă judecată. De pildă, martirul este cel ce se
învredniceşte de acest dar. Adam nu l-a avut. Dacă l-ar fi avut, n-ar fi căzut. Dar, se întreabă,
dacă nu l-a primit (darul), ce păcat poate avea Adam? Fericitul Augustin răspunde: avea
liberul arbitru.
Numeroase sunt darurile venite de la Dumnezeu. De pildă: întrebuinţarea voinţei celei
bune, ascultarea, supunerea, înfrânarea. Mai presus de toate se află iubirea. Harul divin
îndreptează şi sfinţeşte, recreând. Chipul lui Dumnezeu este reînnoit. Harul ajută mai întâi
iertând răul făcut şi apoi ajutându-ne să ne ferim de rău şi să facem binele, într-un proces
simultan. Dumnezeu dă omului un har special pregătitor, desăvârşindu-l printr-un har
conlucrător.
Îndreptarea omului vine prin har de la Dumnezeu, spune Fericitul Augustin, iar nu din
faptele omului. Omul nu este îndreptat fără concursul voinţei sale. Totuşi, nu sunt doi factori
independenţi. Harul lucrează împreună cu voinţa, dar el este începutul şi tot el continuă. Căci
harul precede orice merit şi chiar acel merit este tot un har gratuit. Deci Dumnezeu lucrează
singur în suflet, iar faptele merituoase ale creştinului nu sunt de fapt ale lui.
Raportul dintre raţiune şi credinţă. Fericitul Augustin nu dispreţuieşte raţiunea, ci
arată rostul ei limitat. El subordonează raţiunea credinţei, ca una ce îi este auxiliară. Se spune
despre Fericitul Augustin că are meritul de a fi condensat şi regenerat prin altoiul creştin,
pentru a-l transmite lumii noi, tezaurul intelectual al lumii antice.
Fericitul Augustin a păstrat o cale de mijloc între intelectualismul exagerat şi
misticismul extremist. A condiţionat posibilitatea cunoaşterii de existenţa vieţii morale. Căci
pentru el, cunoaşterea este fruct al virtuţii. A fixat graniţele între cunoaşterea raţională şi cea
creştină. A văzut în creştinism o disciplină de viaţă, o realitate şi o trăire, care nu se reduce la
vreo filosofie.
Fericitul Augustin supune doctrina lui Platon şi a neoplatonicilor la o critică
pătrunzătoare şi severă. Filosofia este o auxiliară, dar dată tot de Dumnezeu, pentru a înţelege
şi cu mintea ceea ce se poate înţelege din adevărurile creştine.
Fericitul Augustin remarcă excesul dăunător al celor care aveau mania de a filosofa.
Dacă se poate vorbi de o filosofie a lui, aceasta nu este un sistem închegat şi unitar, ci este
alcătuită cu scopul de a apăra credinţa.
Raportul între har şi libertate. Există pentru Fericitul Augustin o deosebire între
liberul arbitru şi libertate. Uneori accentuează rolul libertăţii voinţei. Spune că liberul arbitru
se întăreşte prin har. Avem succesiunea crescătoare: lege - credinţă - har - vindecarea
sufletului - libertate - iubire. Dar Fericitul Augustin şi-a schimbat opiniile spre sfârşitul vieţii,
susţinând teoria despre harul irezistibil, care lucrează voinţa cea bună şi perseverarea. Doar
cei aleşi rămân în credinţă până la sfârşit. Doar în cei aleşi lucrează harul irezistibil.
Dumnezeu dă celor aleşi acest har, fără să aibă vreun merit. Cei aleşi nu se pot opune harului.
În final, mântuirea este lucrarea numai a harului. Acest determinism absolut este legat de
predestinaţie.
Cei predestinaţi la desăvârşire primesc harul perseverării. Alegerea lor de Dumnezeu
nu ţine cont de meritele acestora. Cei aleşi vor fi ridicaţi cu milă, iar cei condamnaţi vor fi
judecaţi după dreptatea lui Dumnezeu. Avem aşadar o predestinaţie absolută. Catolicismul,
plecând de la învăţătura Fericitului Augustin, se împarte în: tomism (harul anulează
libertatea); augustinianism (apără libertatea); molinism (accentuează libertatea, în sens
semipelagian).
Păstor şi îndrumător. El dă adesea îndrumări duhovniceşti celor care aveau nevoie.
Vizitează orfanii, văduvele şi săracii. În cei săraci vede pe Însuşi Hristos.
Maica Domnului. Fericitul Augustin nu a scris o operă anume, în care să trateze
această temă. A murit la 28 august 430, cu puţin timp înaintea Sinodului al III-lea ecumenic
10

(Efes 431), la care fusese invitat şi la care s-au discutat probleme mariologice. Învăţătura
Fericitului Augustin se grupează în jurul: 1)Aeipartheniei (pururea fecioarei); 2)Theotochiei
(maternităţii divine) a Maicii Domnului.
Pururea fecioria Maicii Domnului înseamnă pentru el integritatea fizică a trupului
Mariei nu numai în timpul zămislirii, ci şi înainte şi după naştere. Căci Maria nu a avut
legătură cu vreun bărbat şi nici alţi fii nu a avut. Subliniind atributul ei de Născătoare de
Dumnezeu, îl aşează ca pe o temelie a credinţei noastre. Şi totuşi, Fericitul Augustin nu o
numeşte direct “Născătoare de Dumnezeu”, ci: Maică a Fiului Celui Prea-Înalt, Născătoare de
Hristos, mamă a Mântuitorului etc.
În Cuvântarea 289, Fericitul Augustin compară naşterea Sfântului Ioan Botezătorul cu
naşterea lui Iisus, zicând că aşa precum Elisabeta a născut un om, Maria a născut un
Dumnezeu şi om. Fericitul Augustin se străduieşte să dovedească împlinirea profeţiilor
Vechiului Testament prin Maria. Tâlcuind pe Iezechiel (44, 1), zice:
“Ce înseamnă poarta cea închisă din casa Domnului, dacă nu că Maria va fi veşnic neatinsă?
Şi ce înseamnă cuvintele: Om nu va intra prin ea, dacă nu aceea că Iosif nu o va cunoaşte pe ea?... Şi
ce înseamnă cuvintele: Va fi închisă în veac, dacă nu aceea că Maria este fecioară înainte de naştere,
fecioară în naştere şi fecioară după naştere? (ante partum, in partum, post partum)”.
Preamărind Naşterea Domnului spune:
“Două sunt naşterile Domnului: una dumnezeiască şi alta omenească; aceea fără de timp,
aceasta în timp. Amândouă sunt minunate: aceea fără de mamă, aceasta fără de tată. Dacă pe aceasta
n-o înţelegem, pe aceea cum s-o povestim?”.
Răspunzând la întrebarea:
De ce s-a născut Hristos dintr-o fecioară, Fericitul Augustin zice: “Pentru ca membrele
Sale (noi) să se nască, după duh, dintr-o Biserică fecioară“. Maica Domnului devine figura şi
chipul Bisericii. Şi “după cum Maria, născând, a rămas fecioară, tot aşa şi Biserica, în tot
timpul, naşte membrele trupului tainic al lui Hristos, care sunt credincioşii, şi nu-şi pierde
fecioria”.
Mântuitorul s-a născut dintr-o fecioară logodită cu un bărbat pentru că ea este figură a
Bisericii, mireasa lui Hristos. În Maria fecioara, ca şi în Biserică, fecioria nu împiedică
fecunditatea şi invers.
Imaculata concepţie? Plecând de la citatul următor, teologii romano-catolici sunt
înclinaţi să creadă că Fericitul Augustin a susţinut această idee: Despre Maria, Maica
Domnului şi Mântuitorului nostru, “pietatea ne constrânge s-o mărturisim fără de păcat”.
Dintre multele alte locuri ale operei Fericitului Augustin, în care se vorbeşte despre
contrariu acestei afirmaţii, iată numai unul (“Contra lui Iulian”):
“În afară de Hristos nu este nimeni care să nu fi fost, încă de la începutul existenţei sale, supus
păcatului”.
În aceeaşi lucrare sunt citate unele cuvinte ale Sfântului Ambrozie, care zice că un
singur mijlocitor între Dumnezeu şi om, născut dintr-o femeie fecioară, n-a suferit păcatul
strămoşesc. În fine, referitor la rolul Maicii Domnului în opera de răscumpărare a neamului
omenesc, după Fericitul Augustin acest rol trebuie văzut mai mult în sensul unei participări
morale, prin legăturile de afecţiune maternă existente.
Sfânta Euharistie. Săvârşirea Sfintei Euharistii se făcea în acea vreme în Africa zilnic.
Era însoţită de post. Rugăciunea Domnească, ce însoţea Împărtăşirea, avea drept scop
pregătirea credincioşilor. Perioada de pregătire se încheia cu tradiţionala sărutare a păcii.
Primitorii Sfintei Taine erau şi adulţii şi copiii, care o primeau imediat după Botez. Păcătoşii
nu erau împărtăşiţi, ei părăsind biserica odată cu catehumenii. Împreuna-participare a
credincioşilor îi unea pe toţi în glasul rugăciunii.
“Pâinea aceea care este sfinţită la altar prin cuvântul lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos este;
Potirul acela... sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu, este Sângele lui Hristos”.
 11

Aşadar, este un realism euharistic, condiţionat de rostirea cuvintelor de instituire şi a

rugăciunilor de sfinţire (epicleza). În acele vremuri însă nu se punea problema lămuririi
modului cum se petrece prefacerea elementelor euharistice şi nici cea a modului cum este
prezent Hristos în Euharistie. De aceea, Fericitul Augustin continuă linia învăţăturii Bisericii,
potrivit căreia Hristos este prezent sub forma pâinii şi a vinului. Se insistă asupra necesităţii
primirii, inclusiv de copii, a Sfintei Euharistii. Întruparea, Biserica şi Euharistia alcătuiesc un
întreg, în care viaţa, adevărul şi dragostea sălăşluiesc.
Munca (inclusiv a monahilor). Fericitul Augustin are şi meritul de a fi răsădit viaţa
monahală în nordul Africii. Cei ce populau mănăstirile vremurilor erau din clase sociale
diferite, de la sclavi şi până la stăpâni de sclavi. Unii dintre monahi nu lucrau însă, ci umblau
prin localităţi şi vindeau bucăţi din moaştele sfinte, sau alte obiecte, spunând că respectă
cuvintele Domnului: “Priviţi păsările cerului şi crinii câmpului, nu seamănă, nici nu seceră şi
totuşi Tatăl ceresc îi hrăneşte”. Acestea sunt împrejurările în care Fericitul Augustin scrie
lucrarea “De opere monachorum”. El nu este împotriva îndeletnicirilor duhovniceşti ale
monahilor, ci pleacă de la constatarea că nu toţi sunt capabili să înveţe pe alţii, cerându-le
celor care nu au acest dar, să lucreze cu braţele lor. Iar propovăduirea să nu devină un mijloc
de îmbogăţire. Unii spuneau că, părăsind lumea şi devenind monahi, nu mai are rost să
lucreze ca meseriaşi. Dar bogaţii deveniţi monahi şi prestând o îndeletnicire utilă, se pot
vindeca de păcatul mândriei. Fiecare trebuie să lucreze potrivit cu puterea şi cu priceperea lui.
El însuşi se dă ca pildă, muncind din greu. Fericitul Augustin cere vieţuitorilor mănăstirilor
să-şi împartă timpul între muncă, rugăciune şi alte preocupări duhovniceşti. Această
organizare se datoreşte Răsăritului şi monahismului egiptean.
Războiul şi pacea. Fericitul Augustin condamnă războiul în mod categoric,
considerându-l un mare rău pentru omenire, căci duce la pierderea de vieţi omeneşti. Şi totuşi,
vorbeşte despre războaie permise, în anumite condiţii. Întotdeauna, ostaşii trebuie să ţină cont
de omenie. Pacea este fundamentul vieţii şi înseamnă o corelaţie strânsă cu armonia şi ordinea
din lume. Pacea socială se fundamentează pe cea religioasă şi pe învăţătura Domnului. Căci
Hristos este izvorul păcii. Pornind de la pacea socială, ajungem la forma ei supremă, pacea
cerească. De aceea, pacea trebuie apărată.

Poeţi latini
Paulin de Nola
S-a născut la 353 la Burdigala (Bordeaux), în Galia, dintr-o familie nobilă. A dobândit
o cultură literară aleasă de la faimosul poet păgân Ausonius. A fost senator, consul,
guvernator. A devenit un retor vestit. La anul 379 era guvernatorul provinciei Campania. S-a
convertit. Şi-a împărţit averea săracilor. Trăia în preajma mormântului Sfântului Felix de la
Nola. A renunţat la cele lumeşti şi s-a străduit să devină un bun creştin. A trăit el însuşi o
minune a Sfântului Felix. A ridicat o frumoasă biserică pe mormântul acestuia. A fost episcop
de Nola (din anul 409) şi a murit la anul 431.
A fost un vestit poet creştin. S-au păstrat şi lucrări din perioada precreştină a vieţii
sale. Deşi a trăit o viaţă ascetică, nu a încetat să aibă preocupări teologice. A adaptat genurile
literare păgâne la noua realitate.
A scris 51 de scrisori, unele adresate Sfântului Ambrozie, Fericitului Augustin,
Fericitului Ieronim, sau Sfântului Niceta de Remesiana. Unele scrisori sunt mişcătoare. A
scris şi alte lucrări: Panegiric împăratului Teodosie, Despre pocăinţă etc. A alcătuit 35 de
poeme. 14 sunt în cinstea Sfântului Felix. Unele poezii au caracter catehetic, fiind citite chiar
de autor, pentru educarea credincioşilor veniţi la sărbătoarea Sfântului Felix. Un alt poem,
adresat lui Iovius, este un manifest poetic creştin şi un alt poem este în cinstea Sfântului
Niceta. Paulin inaugurează şi genul consolării creştine în versuri. Opera lui este expresia
sufletului său. Deşi lipsită de originalitate, teologia sa se fundamentează pe Scriptură.
12

Prudenţiu
Este socotit cel mai important poet latin. S-a născut la anul 348 în Spania, într-o
familie de nobili creştini. A fost avocat şi guvernator, iar apoi mare dregător la curtea
imperială. La bătrâneţe, se retrage şi se dedică poeziei religioase. Merge la Roma, la moaştele
sfinţilor, compunând Peristephanos. Poeziile sale sunt jertfa pe care el o aduce lui Dumnezeu.
Poezia lui Prudenţiu nu este destinată cultului bisericesc, ci lecturii creştinilor. Se dedică
poeziei creştine, luptă contra ereziilor. Moare după anul 405.
Principalele sale opere sunt: Cathemerinon, sau Cartea imnelor pentru fiecare zi
(corespunzător momentelor zilei; cuprinde şi imne pentru post, Crăciun, sau Bobotează;
versurile sunt foarte reuşite; este alcătuită din 12 imne, dar nu liturgice; este prima culegere de
lirică creştină pentru lectură personală; se aseamănă cu imnele ambroziene, dar sunt mai
lungi; primele 6 imne sunt pentru primele 6 ore ale zilei, iar ultimele 6 sunt pentru Sărbătorile
Împărăteşti); Peristephanon sau Despre cununile martirilor (14 imne închinate unor martiri
spanioli, romani şi africani); Dittochaeon, sau Hrană îndoită sau Masă spirituală dublă (49 de
strofe, explicând scene din Scriptură); Apotheosis, sau Recunoaşterea dumnezeirii lui Hristos
(peste 1000 de versuri contra ereziilor ce neagă dumnezeirea lui Hristos; exprimă şi
raporturile trinitare); Hamartigenia, sau Originea păcatului (1000 de versuri despre originea
răului din demon; combate dualismul lui Marcion); Psychomachia, sau Lupta virtuţiilor şi a
viciilor pentru cucerirea sufletului (poem alegoric, în care virtuţile şi viciile se luptă pentru
sufletul omenesc; este o imitaţie după Homer şi Virgiliu; după victoria virtuţilor, Prudenţiu
înalţă un imn de laudă virtuţilor creştine); Contra lui Simah (combatere a păgânismului);
Cuvântarea lui Simah în senatul roman.
Poezia lui Prudenţiu este cultă, elaborată. Ea oglindeşte societatea vremii. Cuprinde
polemici antipăgâne, descrie idealuri moral-ascetice, sau înalţă un cult al martirilor. Aproape
toate titlurile sale sunt în limba greacă. Doctrina lui Prudenţiu, deşi nu este originală, este
ortodoxă. Prudenţiu este cel mai mare poet latin creştin al secolului al IV-lea şi cel mai mare
liric latin după Horaţiu. Prudenţiu a fost supranumit “Horaţiu creştin”.

Sedulius
Este printre cei mai importanţi poeţi creştini din secolul al V-lea. Sedulius era originar
din Italia. Opera sa poetică este de până la anul 431, fiindcă nu aminteşte de Nestorie.
Sedulius a scris Cântul Pascal (Carmen Pascale), din anul 430, în care slăveşte
minunile lui Hristos. Cititorul este invitat la sărbătoarea pascală. Poezia lui Sedulius este
solemnă, armonioasă, după modelul lui Virgiliu. Este mai mult un poem didactic, decât epic.
Sedulius a rescris lucrarea în proză, numind-o Opera Pascală (Opus Paschale). Are
aceeaşi împărţire cu cea în versuri.
Un alt imn este Elegia, o laudă adusă Domnului. A scris şi imnul A solis ortus ordine
şi o epigramă.
Expresia este simplă, plină de duioşie şi evlavie, care transpiră din fiecare strofă.
Imnul A solis ortus ordine, Apusul cu răsăritu - ngemănat, este recomandat a fi citit în Apusul
creştin la Naşterea Domnului. Se aseamănă cu imnele Sfântului Ambrozie, dar sunt şi multe
deosebiri. Iată un fragment:
“Apusul necuprins, frumos,/ Cu răsăritu-ngemănat,/ Să preamărească pe Hristos,/ Ce din
Fecioară s-a-ntrupat.
Bătrânul creator de veac,/ Cu carne s-a înveşmântat./ Căderea lumii are leac:/ Prin trup El
trupu-a liberat.
Cerescul har a încolţit,/ În sânul cel rămas curat,/ Fecioara maică s-a simţit,/ Neştiut mister ea
a purtat.
Devine templu-al Domnului,/ Sălaşul Duhului mărit,/ Dădu fiinţă Fiului,/ Cea care cinstea a
păzit.
 13

Ea, maica, a născut deodat,/ Pe Cel prezis de Gabriel,/ Chiar Ioan în sân s-a bucurat,/
Simţindu-l pe Emanuel.
Fâneţe, boi, grajd neîncălzit,/ Tovarăşi Fiul a avut,/ Cu lapte trupul şi-a hrănit,/ Puţin, din
sânul maicii supt.
Grăiră îngerii în cor:/ Mesia-i El, Cel aşteptat!/ Păstorii vin şi Îl ador,/ Pe Cel ce toate a creat...
La râu când mai târziu veni,/ El, mielul cel făr-de păcat,/ Păcatul lumii îl primi,/ Şi-aşa cu
Tatăl ne-a-mpăcat.
Ieşit-a El din trist mormânt,/ Şi iad şi moarte-a biruit,/ Se cade deci în imn să-L cânt,/ Căci
viaţă lumii-a dăruit”.

Dionisie Pseudo - Areopagitul

Viaţa. Autorul se prezintă pe el ca fiind ucenicul pe care Sfântul Apostol Pavel l-a
convertit în Areopagul din Atena. Îi scrie Sfântului Ioan Evanghelistul, exilat în Patmos
(Epistola a zecea), la sfârşitul sec. I şi lui Tit şi Timotei. Descrie şi eclipsa de soare din
momentul morţii pe Cruce a lui Hristos. Nu se ştie însă cu precizie cine a fost. În anul 533,
scrierile sale erau folosite de monifiziţi. Leonţiu de Bizanţ le-a acceptat ca autentice, ca şi
Sfântul Sofronie al Ierusalimului, sau Sfântul Maxim Mărturisitorul. Se pare că scrierile
aparţin secolului al V-lea, fiind puternic influenţate de neoplatonism, de Plotin şi Proclus.
Autorul cunoaştea textul simbolului de credinţă de la Sfânta Liturghie (deci este după anul
476). Scrierile lui sunt semnalate mai întâi de Sever de Antiohia şi folosite de monofiziţi, în
disputele cu ortodocşii, la anul 503.
Opera. Opera sa cuprinde 4 tratate şi 10 epistole.
Despre numele divine. Lucrarea are 13 capitole şi vorbeşte despre numele date lui
Dumnezeu. Nu trebuie să folosim alte nume decât cele din Scriptură. Numele nu au rolul de a
exprima fiinţa divină, ci ele sunt atribute aplicate firii şi persoanelor. Într-unul dintre capitole
vorbeşte despre originea răului, ca şi Proclus. Pe lângă atributele de fiinţă, viaţă, înţelepciune,
găsim şi pe cele de bunătate, lumină, frumuseţe, dragoste etc. Divinitatea este transcendentă şi
superioară oricărui nume. Ea este cauza tuturor fiinţelor. Este şi cu multe nume. Este anonimă
(fără nume) şi polionomă (cu multe nume). Unele nume divine aparţin divinităţii în întregul Ei
(Bine, Frumos, etc.). Alte nume se aplică fiecărei Persoane în parte (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt).
Se face distincţie între “unitate” şi manifestările divine.
Despre teologia mistică. Cuprinde o rugăciune către Sfânta Treime. Are 5 capitole
scurte. Dumnezeu se află în întunericul divin. Urcând spre întunericul cel mai presus de
lumină, putem să vedem şi să cunoaştem supranaturalul. Tema lucrării este teologia apofatică.
Într-un şir lung de negaţii se arată ce nu este Dumnezeu. Cere rugăciune şi negarea a tot ce
există în lumea creată. Pentru a ne apropia de ceea ce este divin, trebuie să aplicăm o teologie
negativă, de abandonare a tuturor numelor atribuite lui Dumnezeu şi mai puţin o teologie
pozitivă, care atribuie lui Dumnezeu toate numele. Dionisie ne trimite la episodul urcuşului
lui Moise pe muntele Sinai, când el intră în întunericul divin. Acest întuneric este de fapt mai
luminos decât lumina. Astfel înţelegem că nu-L putem nici vedea, nici cunoaşte pe
Dumnezeu, Care este mai presus de vedere şi cunoaştere.
Despre ierarhia cerească. În 15 capitole, vorbeşte despre îndumnezeirea omului prin
curăţire, iluminare şi desăvârşire. Îndumnezeirea aceasta este legată de ierarhia cerească şi
pământească. Ierarhia cerească are 3 triade cu câte 3 cete: heruvimi, serafimi, tronuri, domnii,
stăpânii, puteri, începători, arhangheli şi îngeri, nu toţi fiind la fel de apropiaţi de Dumnezeu.
Heruvimii sunt mai apropiaţi de El, iar îngerii de oameni. Adună numirile categoriilor de
îngeri, pe care Vechiul Testament şi epistolele pauline le amintesc dispersate. Fiecare treaptă
a ierarhiei îngereşti cooperează cu Dumnezeu, de la Care primeşte curăţirea, desăvârşirea,
transmiţând treptelor inferioare desăvârşirea. Toate treptele ierarhiei cereşti pot fi numite
trepte îngereşti, chiar dacă propriu-zis doar o treaptă poartă numele de îngeri.
14

Despre ierarhia bisericească. Este copia celei spirituale. Ajută la desăvârşirea noastră.
Se descrie rolul fiecărei trepte şi modul hirotoniei. Este un tratat în 7 capitole. Se explică
simbolurile referitoare la riturile iniţierii creştine (ex. botezul), la liturghie, hirotonie. Ultimul
capitol al lucrării vorbeşte despre riturile funerare.
Epistolele. Sunt în număr de zece autentice. Iată cuprinsul lor:
1.Reia o temă din alte tratate. Epistola 1 este adresată unui călugăr ce face parte din
tagma celor care urmăresc urcuşul neîntrerupt spre curăţenie şi desăvârşire creştină. Se
evidenţiază ideea transcendenţei lui Dumnezeu, Care scapă mulţimii afirmaţiilor şi negaţiilor
pe care oamenii le fac în analogie cu făpturile. Dumnezeu rămâne mai presus de fiinţă şi
cunoştinţă. Purificarea de patimi înseamnă participare la ceea ce Dumnezeu ne comunică
despre Sine. Aşează, în locul cunoaşterii naturale, o comuniune personală, care dă
posibilitatea firii umane să intre în legătură cu dumnezeirea. Se afirmă neputinţa cunoaşterii
lui Dumnezeu prin analogie cu lumea creată. Se subliniază incognoscibilitatea esenţei divine.
Asupra noastră coboară lucrările necreate într-o varietate infinită.
2.Epistola a doua pune problema raportului dintre Dumnezeu ca persoană şi iradierea
voită din Sine a darului îndumnezeitor, dat celor vrednici. Prin faptul că El lucrează întreg
îndumnezeirea, nu se epuizează în acest dar ca lucrare, ci este mai presus de acestea.
3.Epistola a treia este hristologică.
Aşadar, coborârea Logosului în istorie face posibilă comuniunea personală a omului
cu Creatorul. Prin aceasta însă nu ni se descoperă şi supraesenţialitatea firii dumnezeieşti.
4.A patra epistolă afirmă existenţa şi lucrarea celor două firi în Persoana
Mântuitorului, ca o opoziţie la monofizism. Contra apolinariştilor şi a nestorienilor, se afirmă
consubstanţialitatea trupului Mântuitorului cu noi. Căci El a unit în Sine omenitatea, după
ipostas, dar a rămas nedespărţit de suprafiinţialitatea divină.
5.Epistola a cincea precizează sensul “întunericului” divin. Acest întuneric este
“lumina neapropiată“ în care “locuieşte Dumnezeu” (1 Timotei 6, 16).
6.Epistola a şasea este adresată lui Sosipatru, preotul, cerând moderaţie.
7.Epistola a şaptea cere din nou evitarea polemicilor.
8.Epistola a opta combate părăsirea ordinii ierarhice şi lipsa de milostenie.
9.Epistola a noua este hristologică.
10.Epistola a zecea vorbeşte despre persecutarea celor buni de cei răi.
Doctrina. Autorul învaţă că Dumnezeu este unic. Din El izvorăşte totul. Este înainte-
mergător şi loc de întoarcere. Lumea, creaţia lui Dumnezeu, este un întreg, sub două forme:
cerul şi pământul, aflate în legătură, menţinută prin puritate morală. Învăţătura despre îngeri
este normativă, privind fiinţa, sau împărţirea lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu este catafatică şi
apofatică, pozitivă şi negativă.
Ierarhia. După Pseudo-Dionisie, ierarhia este “o rânduială sfântă, o cunoştinţă şi o
lucrare ce duce pe cât se poate la asemănarea cu divinitatea şi înalţă în proporţie
corespunzătoare până la imitarea lui Dumnezeu, în măsura iluminării divine pe care o
primeşte” (Despre ierarhia cerească). Scopul ierarhiei ţine de asemănarea cu Dumnezeu,
avându-L pe El conducător.
După cum ierarhia propovăduieşte învăţătura neschimbată a Mântuitorului şi conduce
pe credincioşi pe calea mântuirii spre desăvârşirea în Dumnezeu, tot la fel o astfel de slujire
de dumnezeire împlineşte şi fiecare ceată îngerească, în raport cu ceata inferioară.
Prin hirotonie, ierarhia bisericească a primit misiunea de a-i sfinţi pe credincioşi şi a-i
lumina prin cuvânt. Puterea sfinţitoare a ierarhiei vine de sus, căci oamenii nu se pot sfinţi
prin puterea lor. Venirea de sus a lucrării de sfinţire şi asemănare cu Dumnezeu se realizează
prin faptul că oamenii primesc tainele săvârşite de persoane ce aparţin unei trepte ierarhice
superioare treptei lor. Dionisie prezintă lucrarea prin care oamenii sunt făcuţi tot mai
 15

asemenea cu Dumnezeu, ca pe o împărtăşire a lor de lumina şi puterea ce se propagă din

Dumnezeu prin membrii ierarhiei.
Preotul şi episcopul reprezintă instrumentele săvârşirii celor sfinte. Puterea lor vine de
la Dumnezeu, nu de la comunitate. Prin lucrările lor sfinţitoare, membrii ierarhiei devin
organe slujitoare ale transcendenţei divine, având menirea de a înălţa pe credincioşi spre
Dumnezeu.
Dionisie pune accentul pe rolul unificator al cunoştinţei de Dumnezeu şi al lucrării de
sfinţire şi îndumnezeire a credincioşilor. Dar această acţiune, prin care ierarhia conduce pe cei
păstoriţi spre desăvârşire, nu se poate realiza fără efortul pe care credincioşii trebuie să-l facă,
asimilând adevărul ce li se comunică. Ceea ce fac membrii ierarhiei constă în a-i ajuta pe
credincioşi prin păstorirea lor să adapteze acest adevăr la condiţiile personale. Membrii
ierarhiei au misiunea de a propovădui învăţătura neschimbată, judecând totul în lumina
tradiţiei şi potrivit învăţăturilor Bisericii. Şi ei sunt în acelaşi timp membri ai acesteia, luptând
pentru sfinţirea şi desăvârşirea proprie.
Originea ierarhiei este izvorul vieţii, esenţa bunătăţii, Treimea cea una, care este cauza
pentru tot ce există. Ţelul comun al ierarhiei bisericeşti este iubirea neîntreruptă de
Dumnezeu. În persoanele ierarhiei se îmbină reprezentarea transcendenţei dumnezeieşti şi
comunitatea bisericească. Dionisie spune că Dumnezeu ne-a dat exemplu ierarhia cerească şi
ne-a dăruit ierarhia bisericească. Spre deosebire de ierarhia Vechiului Testament, cea a Noului
Testament este “o taină desăvârşită, căci este o plinire şi o încheiere sfântă a acesteia”.
Ierarhia bisericească se împarte în: treapta întâi, treapta mijlocie şi cea ultimă. Sunt
trei trepte: diaconie, preoţie şi arhierie. Despre diaconi spune:
“Ordinul diaconilor este un cin curăţitor şi el conduce pe cei curăţiţi la lucrările rituale cele
strălucitoare ale preoţilor, curăţind pe cei nebotezaţi şi pregătindu-i prin luminările sale cele
curăţitoare şi prin învăţături din Sfintele Scripturi şi despărţind pe cei necredincioşi de cei sfinţi”.
Despre preoţi spune că sunt supuşi ordinului divinilor ierarhi. Preoţii călăuzesc pe cei
iniţiaţi să primească Sfintele Taine şi împreună cu aceştia săvârşesc ierurgiile ce se cuvin şi
fac primitori şi părtaşi ai Sfintelor Taine pe cei ce vin la ele. Despre lucrările pe care le
săvârşeşte preotul, Dionisie spune:
“Dacă unele din cinstitele lucrări sfinte sunt săvârşite de către preoţi, preotul nu poate săvârşi
totuşi niciodată naşterea cea sfântă din Dumnezeu, decât prin prea dumnezeiescul mir, nici nu va
proslăvi el tainele dumnezeieştii împărtăşanii, dacă nu sunt aduse pe altarul cel prea dumnezeiesc
simbolurile împărtăşaniei”.
Despre arhierie, Dionisie spune:
“Ordinul ierarhilor are putere desăvârşită în Biserică; el împlineşte îndeosebi funcţiile cele mai
desăvârşite ale ierarhiei: învaţă, explicând învăţăturile cele sfinte şi arată ce lucrări şi puteri sfinte le
corespund lor”.
Dionisie descrie modul cum se desfăşoară Taina hirotoniei, pentru fiecare treaptă în
parte. De pildă, vorbind despre semnul crucii, pe care ierarhul îl face deasupra capului
candidatului, spune că:
“înseamnă nimicirea poftelor trupeşti, viaţa ce imită pe Dumnezeu şi priveşte neclintit spre
viaţa divină pe care a dus-o Iisus în trup”.
Faţă de diacon şi preot, la hirotonia episcopului i se pune pe cap şi pe grumaz Sfânta
Evanghelie, căci:
“puterea şi ştiinţa desăvârşită a întregii preoţii este dăruită ierarhiilor”.
Eshatologie. Rugăciunile sunt necesare şi eficace pentru morţi. Biserica poate mijloci
pentru cei răposaţi, căci fac parte dintr-o comunitate creştină, de când au fost botezaţi.
Legătura care există între membrii Bisericii nu se rupe după moartea acestora. Moartea este o
parte a bucuriei şi păcii veşnice. Despărţirea sufletului de trupul creştinilor este diferită de
moartea păcătoşilor. Sufletele credincioşilor sunt luate de Hristos.
16

Dionisie combate 4 rătăciri la această temă. Iată care sunt ele. Unii spuneau că, prin
moarte, se trece la neexistenţă. Este învăţătura păgânilor, care vedeau în moarte ceva biologic,
material. La fel făceau şi atenienii cu Sfântul Apostol Pavel. Psihopanihiţii (Vigilanţiu,
nestorienii, armenii) spuneau că sufletele răposaţilor sunt în somn, până la învierea de obşte.
Alţii, tritopsihiţii şi fotinienii, spuneau că sufletul moare cu trupul şi revine la viaţă la Parusie.
Alţii socoteau că trupurile se desfac de suflete pentru totdeauna, căci sufletele merg la viaţa
fericită. Această “desfacere” se potriveşte gnosticilor şi maniheilor.
Alţii atribuie sufletelor legături cu trupuri străine. Sunt curentele filosofice şi
religioase de metensomatoză: teosofia brahmanică, orfismul, gnoza păgână, neoplatonismul,
chiar “origenismul”. Zicem “origenism”, pentru că, atât timp cât Origen a tâlcuit Scriptura şi a
scris lucrări apologetice, a rămas în învăţătura corectă. Când însă s-a străduit să împace
dogma învierii cu cerinţele filosofiei naturaliste, potrivit căreia natura este rea, şi-a pierdut
ortodoxia. În lucrarea “Despre principii”, Origen spune că sufletul nu înviază cu trupul său, ci
cu unul pnevmatic. Ultimii dintre cei combătuţi de Dionisie, sunt cei care vorbesc despre
“plăceri ce se potrivesc numai unei vieţi schimbătoare”, după moarte. Poate că Dionisie a vrut
să combată milenarismul vulgar.
Îndemnul lui Dionisie este să nădăjduim că ne vom afla liniştea în Hristos, când vom
ajunge la capătul acestei vieţi. Se face şi o rezumare a rugăciunilor şi o descriere sumară a
slujbei înmormântării, cu explicarea sensului rânduielii. Astfel, învaţă el, păgânii vor fi
împiedicaţi să ia în derâdere ceremoniile funebre.
De exemplu, la rugăciunea de iertare a răposatului, se cere dezlegarea de slăbiciunile
lui omeneşti.
“Dumnezeu vrea să-l învrednicească pe el de lumină şi în pământul celor vii, în sânurile lui
Avraam şi Isaac şi Iacob, în loc unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”.
Dionisie zice:
“Sânurile fericiţilor patriarhi şi ale tuturor sfinţilor înseamnă, după a mea socotinţă, locurile de
odihnă cele preadumnezeieşti şi preasfinte, care primesc pe toţi cei întocmai cu Dumnezeu, pentru
desăvârşirea cea veşnică şi prea-fericită“.

Leonţiu de Bizanţ
Viaţa. S-a născut la anul 485, la Constantinopol. A intrat în mănăstirea Sfântul Sava,
lângă Ierusalim. A fost apocrisiarul călugărilor din Palestina, la disputa din anul 532, între
ortodocşi şi monofiziţi, la Sinodul din anul 536, la Constantinopol, unde a fost condamnat
Sever de Antiohia. Deşi Leonţiu a păstrat legătura cu călugării origenişti, el nu a fost
origenist. S-a întors în anul 538 la Ierusalim. A murit la anul 543.
Opera. Trei scrieri contra nestorienilor şi eutihienilor (monofiziţilor) este o serie de
trei tratate, cu un prolog unic. Primul respinge “opusele aparenţe susţinute de Nestorie şi
Eutihie în privinţa divinităţii şi a umanităţii Domnului”. Unii afirmă că în Mântuitorul este
aparentă divinitatea, iar ceilalţi afirmă că în Mântuitorul este aparentă umanitatea. Cele două
erori au o rădăcină comună: confuzia dintre natură şi ipostas. Nestorie spunea că sunt două
ipostasuri, ca o consecinţă a separării naturilor. Eutihie admitea o singură natură, ca o
consecinţă a unirii ipostatice. Al doilea tratat este un dialog contra calcedonienilor, ce s-au
lăsat amăgiţi de aftartodokeţi. Autorul îi combate pe aftartodokeţi, despre care spune că au
făcut aceleaşi greşeli ca Pavel de Samosata, Diodor de Tars, Nestorie şi Teodor de
Mopsuestia. Cuprinsul lucrării pe scurt este următorul: 1)deosebirile dintre fiinţă şi ipostas;
combaterea celor două erezii cu aceleaşi argumente, pentru că au ca puncte de plecare aceleaşi
erori; 2)combaterea monofiziţilor eutihieni, mai ales iulianişti sau aftartodocheţi;
3)combaterea nestorienilor, mai ales a lui Teodor de Mopsuestia. Lucrarea se mai numeşte
Combaterea şi izbânda asupra tuturor ereziilor.
Alte opere: Soluţia argumentelor lui Sever de Antiohia (un dialog); Treizeci de capete
împotriva lui Sever de Antiohia; Împotriva monofiziţilor (sau Îndoieli (probleme) împotriva
 17

celor ce mărturisesc “o fire compusă“ a Domnului nostru Iisus Hristos şi mărturii din Sfinţii
Părinţi şi analiza învăţăturii lor); Împotriva nestorienilor (sau Împotriva celor ce mărturisesc
“două ipostasuri” în Hristos, dar nu afirmă nicio unire a lor).
Lucrarea Treizeci de capitole împotriva lui Sever de Antiohia este alcătuită din 30 de
puncte (paragrafe), contra monofiziţilor, cu argumente logico-filosofice, în sprijinul existenţei
celor 2 firi în Persoana Mântuitorului. Lucrarea este de până la Sinodul din anul 536, care l-a
condamnat pe Sever.
Lucrarea Rezolvarea silogismelor propuse de Sever este un dialog între un akefal şi un
ortodox. Autorul vorbeşte despre natură şi ipostas. Susţine că în Hristos, ipostasul divin şi
uman este unul, iar proprietăţile sunt comune, în sensul că ele aparţin unui singur individ, nu
pentru că ar putea fi atribute unei naturi unice.
Doctrina. Leonţiu răspunde la problemele teologice ale vremii sale. Argumentele
contra ereticilor sunt şi filosofice. Luptă cu nestorienii şi cu eutihienii, numiţi enandiodokites
sau “contrapărelnici”. În ce priveşte învăţătura despre persoana şi lucrarea mântuitoare a lui
Hristos, Eutihie şi Nestorie sunt în aceeaşi relaţie ca Sabelie şi Arie în ce priveşte învăţătura
despre Dumnezeu Cel întreit în Persoane. Sabelie “pentru fiinţă confundă ipostasurile
dumnezeieşti într-un singur ipostas”. Arie “pentru ipostasuri împarte împreună cu acestea şi
fiinţa dumnezeiască“. Nestorie “taie, despică firile în ipostasuri”. Eutihie şi Sever de Antiohia
“confundă firile într-o fire”. Leonţiu spune despre nestorianism şi eutihianism că urmăresc
adaptarea adevărului la identificările logice. Leonţiu insistă asupra mărturisirii celor două firi
ale Mântuitorului, în unicul ipostas.
Leonţiu a fost cel mai mare teolog din vremea lui Iustinian. Continuau tulburările
hristologice. Cu Leonţiu se încheie însă cristalizarea hristologiei ortodoxe. A sistematizat
hristologia post-calcedoniană. Activitatea lui Leonţiu este legată şi de activitatea călugărilor
sciţi, de la începutul veacului al VI-lea.
Sever de Antiohia a fost cel mai mare scriitor monofizit din secolul al VI-lea. A
respins diofizismul calcedonian. S-a îndepărtat de Sfântul Chiril al Alexandriei. Sever
confundă natura cu persoana. Neagă existenţa reală a firilor în Hristos. Învaţă că după unire
sunt doar două naturi numai ca o percepere a neamestecării lor, dar nu în realitate. Formula “o
singură natură (fire) a Logosului întrupat” e înţeleasă ca o singură natură a lui Hristos. Sever
de Antiohia credea că Logosul a luat firea umană ca specie, nu ca individ, cu grave consecinţe
soteriologice.
Călugării sciţi au încercat să arate că există o armonie între doctrina Sfântului Chiril şi
Sinodul Calcedon. Prin formula lor: “Unul din Sfânta Treime a suferit în trup”, stabileau un
echilibru. Leonţiu a dat o explicaţie terminologică definitivă raportului dintre persoană şi
natură. S-a folosit de categoriile artistotelice de substanţă, gen, individ, accidente etc.
Ca şi la Sfântul Vasile cel Mare, deosebirea dintre ipostas şi natură este cea dintre
individual şi general. Leonţiu subliniază că individul este legat de pluralitate prin însuşiri
comune. Căci fiecare individ are însuşiri proprii, care îl deosebesc de ceilalţi indivizi nu
numai în exterior, ci şi ca totalitate, indepedenţă şi inteligenţă, ca unul ce este un întreg aparte.
Are două feluri de însuşiri: unele prin care se separă şi altele prin care se aseamănă cu ceilalţi.
Dar el este şi rămâne un întreg.
Funcţia ipostasului este să arate mai întâi existenţa de sine, aparte, pe când rolul
naturii este să arate diferenţa faţă de alte naturi. Ipostasul poate uni în sine naturi diferite, în
care ele există ca parte într-un întreg, fără a modifica prin nimic însuşirile ipostasului sau ale
naturii. Dar natura asumată nu are însuşiri, ci are raţiunea părţii, adică să fie substanţă
completă. Acesta este raportul între natura umană şi ipostasul Logosului în Hristos.
În Hristos, natura umană nu este de sine stătătoare, dar nici nu este o natură fără
ipostas, căci o natură fără ipostas nu există, ci este “enipostas”.
18

Aşadar, Leonţiu aşează enipostaza între ipostas, ca existenţă de sine stătătoare şi

accident, care există în altul. Umanitatea Mântuitorului a fost o natură concretă, individuală,
ce şi-a păstrat însuşirile şi în Logos, dar nu există separat de El. Natura divină nu se consideră
enipostaziată în Hristos, pentru că ea este ipostasul Logosului Însuşi, ca însuşire comună a
Persoanelor Sfintei Treimi. Umanitatea Mântuitorului, perfectă ca natură, a fost unită de la
început cu Logosul, care şi-a asumat natura umană printr-o unire substanţială. Însuşirile
personale pe care şi le păstrează în întregime natura umană nu există în Logos decât
enipostaziate.
Factorii unirii ipostatice. Mântuitorul a luat natura umană completă. El şi-a unit în
mod substanţial trupul şi sufletul raţional, ca să cureţe pe cel asemănător prin ceva
asemănător. Nu a luat doar trupul, ca la Apolinarie, ci şi sufletul, curăţindu-l. Momentul unirii
ipostatice este începutul umanităţii Mântuitorului.
În ce priveşte modul unirii ipostatice, s-a vorbit despre o unire morală, care separă
naturile, însemnând doar o unire după demnitate, voinţă sau gândire. S-a vorbit despre o unire
ce amestecă naturile. Există însă şi adevărata unire, care nu împarte şi nu amestecă naturile.
Nu face naturile identice, dar nici nu le înstrăinează, arătând identitatea după ipostas şi
eterogenitatea după natură. În Iisus Hristos sunt două naturi. În unire, Logosul este faţă de
natura omenească în acelaşi raport cu sufletul faţă de trup. Contra lui Sever, Leonţiu spune că
după unire sunt 2 naturi, căci Iisus Hristos are două “omoousii”, cu Tatăl şi cu noi. În Iisus
Hristos este un singur ipostas. Unirea într-un singur ipostas se face în Iisus Hristos prin
însuşirile care Îl disting de divinitate ca Logos, dar îl unesc cu natura umană şi prin însuşirile
care Îl disting de ceilalţi oameni, dar Îl unesc cu Logosul.
Contra aftortodocheţilor, Leonţiu apără realitatea trupului lui Hristos. Contra
nestorienilor, afirmă maternitatea divină a Mariei. În concluzie, doctrina hristologică a lui
Leonţiu este unitară.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Viaţa. S-a născut la 579-580 în Palestina, în Golan. La vârsta de 10 ani a intrat în
monahism, primind numele de Maximos. După anul 609, când începe asaltul perşilor contra
imperiului bizantin, intră într-o mănăstire din Chrysopolis. Din anul 626, când perşii asediază
Constantinopolul, se refugiază în Africa de Nord. În anul 629, Heraklios îi învinge pe perşi şi
înalţă Sfânta Cruce în Ierusalim. În anul 632, Sfântul Maxim se afla la Cartagina. După anul
634, a redactat tratatele contra hristologiei monergiste severiene. În anul 635, scrie
“Ambigua” şi în anul 636, scrie “Epistola a doua către Ava Toma”, prin care demască faptul
că în spatele monergismului stă hristologia lui Sever şi a lui Apolinarie.
După apariţia Ektesis-ului (638), Sfântul Maxim intră în luptă deschisă contra
monotelismului. În anul 645, Sfântul Maxim are o dispută la Cartagina cu Pyrrhus. Disputa cu
Pyrrhus este una dintre “cele mai preţioase din istoria disputelor monotelite”, atât din punct de
vedere dogmatic, cât şi istoric. Sfântul Maxim mânuieşte toate argumentele contra
monotelismului. În final, Pyrrhus îşi recunoaşte eroarea, la care va reveni mai târziu.
Pleacă la Roma, combătând erezia monotelită. În anul anul 649, papa Martin I
condamnă monergismul şi monotelismul, la Sinodul Lateran. Actele şi canoanele sinodului
sunt redactate de Sfântul Maxim.
În anul 653, Constans II cere arestarea lui Martin I la Roma, fiind judecat pentru înaltă
trădare la Constantinopol. Papa moare în anul 654, în exil. În timpul procesului, Sfântul
Maxim este arestat la Constantinopol. Este judecat în iunie 654 şi exilat în Tracia. În anul 662,
Sfântul Maxim este judecat din nou, condamnat la mutilare şi la exil în Caucaz. Moare la 13
august 662, fiind înmormântat la mănăstirea Sfântul Arsenie, în castrul Schiomaris (Alania).
Opera. Lucrările exegetice ale Sfântului Maxim sunt: Către Talasie, despre diferitele
chestiuni şi nedumeriri (scrierile lui Talasie, în Filocalia IV); Către Teopempt scolasticul, 79
 19

de întrebări şi răspunsuri; Tâlcuire a Rugăciunii Domneşti; Chestiuni, întrebări şi

răspunsuri; Ambigua.
Lucrări dogmatice sunt: Opuscule teologice şi polemice (contra monofizismului şi
monotelismului, între care: Despre cele două firi ale lui Hristos, Despre cele două voinţe ale
unui singur Hristos, Despre calitate, proprietate şi diferenţă); Despre suflet (antropologie).
Alte lucrări: Cartea ascetică; 400 de capete despre iubire; 243 de capitole teologice şi
iconomice; 500 de diferite capitole teologice şi iconomice; Calcul bisericesc; 45 de scrisori.
Mystagogia, scrisă între anii 628-634, în Africa, înainte de disputele monoteliste, arată
simbolismul sau semnificaţia spirituală mai înaltă a dumnezeieştii Liturghii. Lucrarea este cel
mai vechi comentariu al Liturghiei bizantine ortodoxe, în 24 de capitole, cu o introducere în
formă de scrisoare, adresată unui părinte duhovnicesc. Expune sistemul de eclesiologie
liturgică a Sfântului Maxim.
Ambigua, Despre diferite locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie şi
Grigorie (în P.G. 91). Titlul în greacă şi latină este: Peri diaphoron aporion ton agion
Dioniseioi kai Grigorioi - De variis difficilibus locis sanctorum Dionisii et Grigorii (cu
echivalarea lui „aporion” şi „difficilibus”). Deşi se foloseşte de obicei titlul Ambiguorum
Liber, mai exactă este intenţia autorului, arătată de titlul grecesc, care foloseşte cuvântul
„aporion”. Textele pe care le comentează Sf. Maxim sunt în primul rând „greu de înţeles”, cu
„multe şi variate înţelesuri”. Sf. Maxim spune la începutul comentariilor lui că nu este nimic
neclar în textele explicate, ci arată că sunt mai multe interpretări ale lor.
Epistolele 2 şi 3 către Ioan Cubicularul, despre iubirea agapică. Scrise înainte de 626
şi făcând parte dintr-un şir de 45 de epistole, ele sunt adresate administratorului şef imperial şi
personaj cu funcţii administrative importante şi cercului lui de prieteni. Se vorbeşte despre 3
niveluri: metafizic, etic-psihologic şi teologic, în această ordine: physis, agape şi theosis.
Iubirea agapică este văzută ca îndumnezeire a omului şi înomenire a lui Dumnezeu. Catalogul
virtuţilor la Sfântul Maxim cuprinde: credinţa, frica de Dumnezeu, înfrânarea, nădejdea,
nepătimirea, iubirea agapică, cunoaşterea naturală.
În Epistola 2 se arată că iubirea agapică este complinire (simplirosis), adică culmea
integratoare a tuturor virtuţilor, ca sfârşit şi oprire a dinamismului mişcării şi activităţii. La
Sfântul Maxim există ordonarea verticală a virtuţilor. “Nu toţi creştinii trebuie să treacă prin
aceleaşi etape”. Există o îndumnezeire, care are loc prin iubire.
Doctrină. Cunoaşterea lui Dumnezeu. Sfântul Părinte subliniază forţa firii omeneşti,
dar şi neputinţa noastră. Nu putem să Îl cunoaştem pe Dumnezeu fără Dumnezeu şi înainte de
El, ci prin Dumnezeu şi după Dumnezeu, Cel necuprins. Dumnezeu este inaccesibil, căci nu
este în relaţie cu ceva care se poate cugeta. Este străin de orice este inteligibil şi de noţiunile
accesibile nouă, care nu I se potrivesc. Nici metoda negaţiilor nu are valoare absolută. De
modul afirmativ de cunoaştere a lui Dumnezeu se ocupă Teologia fundamentală, exprimând
existenţa lui Dumnezeu. Modul negativ de cunoaştere indică natura Sa. Taina Întrupării este
singura cale de a ne uni cu Creatorul. Hristos este sensul dumnezeiesc al lumii şi descoperă
semnificaţia şi scopul pentru care a fost creată.
Procesul cunoaşterii are, la Sfântul Maxim, 3 etape: praxis (înfăptuirea sau
activitatea), theoria (contemplaţia naturală) şi gnosis (cunoaşterea, teologia mistică). Virtuţile
restabilesc puterile noastre naturale în făgaşul lor firesc, înlăturând patimile şi ducând pe om
într-o etapă nouă a procesului de cunoaştere. Iubirea lui Dumnezeu mişcă sufletul, pregătindu-
l necontenit pentru cunoaştere. Cunoaşterea naturală este numai o treaptă. Nivelul cunoaşterii
dumnezeieşti este analog cu cel al curăţeniei sufleteşti, cu cel al vredniciei personale.
Cunoaşterea apofatică nu este iraţională, ci supraraţională, căci Fiul lui Dumnezeu este
Logosul care are în sine raţiunile tuturor creaturilor. Această cunoaştere este supraraţională,
aşa cum persoana însăşi este supraraţională, ca subiect al raţiunii, al unei vieţi care are
totdeauna sens. Pentru Sfântul Maxim, Dumnezeu depăşeşte orice putinţă de comparaţie. El
20

nu este nimic din ceea ce se cunoaşte, pentru că depăşeşte tot ce se cunoaşte. El nu are
margine, este infinit şi nu poate fi cuprins deplin cu mintea.
Cunoaşterea apofatică este o cunoaştere prin iubire. Cunoaşterea lui Dumnezeu din
împrejurările vieţii este o cunoaştere existenţială, ce se îmbină cu trăirea apofatică.
Desăvârşirea omului în Hristos este ţinta cunoaşterii lui Dumnezeu şi înseamnă mai ales o
restaurare a chipului lui Dumnezeu din om, acest dat ontologic. Creştinul se desăvârşeşte în
Hristos, îndumnezeindu-se şi făcându-se părtaş firii dumnezeieşti. Pe treapta ultimă a
cunoaşterii, când omul a ajuns la vederea sau trăirea lui Dumnezeu, el capătă conştiinţa că nu
va afla niciodată un sfârşit în dorinţa de a-L vedea, căci Acesta este dincolo de vedere sau
trăire.
Logosul. La Sfântul Maxim, Logosul este o existenţă personală, este Mântuitorul
întrupat, pentru mântuirea oamenilor. El este mereu prezent în viaţa oamenilor. S-a manifestat
în creaţia lumii, în providenţă, în inspiraţia Scripturii. S-a manifestat în actul întrupării, din
iubirea Sa pentru oameni.
“Cel ce era simplu după fire şi după ipostas, s-a făcut trup, ca să te mântuiască pe tine. Căci
numai aceasta a fost cauza naşterii Sale trupeşti: mântuirea firii”.
La Sfântul Maxim, teologia Logosului este amplu dezvoltată, constituind centrul
operei sale. Există un proces de creştere a Logosului în noi, în trepte, pe care Sfântul Părinte
le exprimă plastic.
“Cuvântul dumnezeiesc este ca apa ce străbate în felurimea plantelor şi în animale, în cei ce se
adapă din El pe măsura puterii lor, în chip activ şi gnostic, arătându-se în virtuţi ca un rod, după
calitatea virtuţii şi cunoştinţei fiecăruia”.
Hristologie. Pentru Sfântul Maxim, există 3 trepte ale vieţii duhovniceşti: practică,
contemplativă şi mistică. Acestea au deopotrivă un sens hristologic, o profundă relevanţă
cosmică şi una antropologică. Hristologia cosmică a Sfântului Maxim are ca fundament o
antropologie cosmică şi o cosmologie antropizată, cum reiese din lucrarea “Ambigua”.
Răscumpărarea în Hristos. Aceasta înseamnă pentru Sfântul Maxim restaurare,
înseamnă întoarcerea omului la condiţia sa naturală, aşa cum era înainte de cădere. Prin
moartea şi învierea Sa, strică dezbinarea ce apăruse după cădere între lume şi rai. Prin
înălţarea Sa la cer, Hristos uneşte cerul cu pământul, înălţând trupul Său omenesc întru slavă.
Om fiind, împlineşte efectiv adevăratul destin al omului, destin de la care ne-am îndepărtat
prin neascultare, reunind pe om cu Dumnezeu.
Voinţa naturală şi voinţa gnomică. Monoteliţii confundau natura cu persoana,
atribuind proprietăţile naturii persoanei şi invers. Monoteliţii spuneau că în Hristos există o
singură voinţă, pentru că este o singură persoană, iar voinţa aparţine persoanei, nu naturii.
Sfântul Maxim arată că voinţa aparţine mai întâi naturii, iar numai apoi persoanei. Căci voinţa
este o putere raţională naturală, prin care fiinţa ce voieşte se afirmă pe sine. Voinţa este
înnăscută naturii.
Voinţa naturală înseamnă că este înnăscut naturii noastre de a voi totdeauna pur şi
simplu. Voinţa naturală devine, prin intermediul persoanei, o voinţă gnomică. Voinţa naturală
este o năzuinţă ontologică spre bine. Cea personală sau gnomică are posibilitatea alegerii şi
este imperfectă. În Hristos sunt 2 voinţe naturale, corespunzând celor 2 firi. Sfântul Maxim
face o demonstraţie logică, patristică şi biblică. Tot în Hristos sunt şi 2 lucrări naturale.
Modul unirii şi lucrării celor 2 voinţe şi lucrări este ipostatic-perihoretic, neamestecat şi
neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.
Critica monofizismului patriarhului Sever al Antiohiei. Când monofizismul apărea în
varianta lui moderată, ca la Sever, Sfântul Maxim era la Alexandria. Tot acolo era şi Ioan
Cubicularul, prefectul Africii, căruia Sfântul Părinte îi adresează o scrisoare, ce combate
greşeala care nega cele două firi. Sfântul Maxim a scris în acest sens şi alte lucrări: o Epistolă
către Petru Ilustrul, o alta către diaconul Cosma din Alexandria (“despre ceea ce este comun şi
propriu, adică despre fiinţă şi ipostas”), sau o epistolă către Pyrrhus. Sfântul Părinte scrie cu
 21

multă subtilitate, dând lămuriri preţioase privind deosebirea dintre fire şi persoană, sau între
raţiunea firii şi modul concretizării ei în persoane şi a precizării voinţei firii prin ipostas.
Sever al Antiohiei afirma că în Hristos s-au păstrat deosebirile dintre calităţile divine
şi umane, dar continuă să refuze admiterea a două naturi în Hristos. Sfântul Maxim arată că
prin aceasta Sever susţinea şi mai direct amestecarea firii omeneşti cu cea dumnezeiască într-o
singură fire, care nu e nici divină, nici umană, ci intermediară. În acest fel, Hristos era
despărţit şi de Dumnezeu şi de oameni. Oamenii nu se pot mântui, căci, după Sever, firea
unică din Hristos e permanent şi nemuritoare şi muritoare, tare şi slabă. Sfântul Părinte spune
despre această fire a lui Hristos, care este concepută ca fiind compusă, că, de fapt, se poate
vorbi despre un ipostas comun, dar nu şi despre o fire compusă. Dacă ipostasul poate fi în
acelaşi timp unic şi complex, în schimb firea nu poate fi compusă, căci astfel şi-ar pierde
identitatea. Sever vorbea doar de o fire în Hristos. Sfântul Maxim vorbeşte de Hristos că este
“în 2 firi, din 2 firi, sau 2 firi”.
Harul şi libertatea. Învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul despre har şi libertate
se leagă de hristologie, de Persoana divino-umană a lui Hristos, căci sunt învăţături ce se
împletesc. Mântuirea personală devine o problemă de libertate a omului. Dumnezeu ne
cheamă pe toţi la mântuire, dar se mântuiesc doar cei care răspund chemării Sale. Harul divin
are ca efect transformarea ontologică a celui ce crede în Hristos. Este “harul îndumnezeirii
văzut prin nădejde de cei ce iubesc pe Domnul”.
Biserica. Este chipul lui Dumnezeu şi imită perfect pe Acesta. Biserica adună oameni
de rase, naţionalităţi, vârste şi caractere diferite, care sunt uniţi prin credinţa în Hristos. În El,
membrele Bisericii capătă o unitate organică. Cosmosul este şi el o biserică a lui Dumnezeu,
nezidită de mâini omeneşti. Altarul este lumea superioară a îngerilor şi a sfinţilor. Naosul este
lumea fiinţelor corporale. Cele două biserici se întrepătrund. Lumea este o biserică, al cărei
altar este cerul, iar naos este frumuseţea pământului.
Din punct de vedere spiritual, Biserica simbolizează omul. Altarul Bisericii este
sufletul omului, iar naosul este trupul. Omul întreg este o biserică tainică. Prin trupul său,
îndeplineşte poruncile divine ca printr-un naos. Prin suflet, aduce la Dumnezeu înţelesurile
deduse din raţiune. Prin suflet, omul urcă până la Dumnezeu, unindu-se cu El în cunoaşterea
tainelor dumnezeieşti.
“Biserica este un om duhovnicesc, iar omul o Biserică tainică“.
Biserica, învaţă Sfântul Maxim, este atât chip al omului întreg, cât şi al sufletului
omenesc. Ea nu este o realitate statică, ci dinamică, purtând într-însa ideea creşterii şi
transformând naosul într-un altar în devenire, căci din altar se începe actul de sfinţire.
Sfânta Liturghie. Este înălţarea Bisericii spre Dumnezeu. Biserica nu poate fi
concepută în afara Sfintei Liturghii. Nici Sfânta Liturghie nu poate fi concepută fără biserica
văzută, în care ea se săvârşeşte. Biserica este cuprinsă în Liturghie şi invers. Pentru Sfântul
Maxim, destinul umanităţii nu se poate realiza deplin în afara Sfintei Liturghii. Lumea, în
întregul ei, este o “liturghie cosmică“. Capitolul 8 din “Mistagogia” tâlcuieşte simbolic şi
mistic Sfânta Liturghie. Sufletul se transformă progresiv prin influenţa purificatoare şi
sfinţitoare a slujbei dumnezeieştii Liturghii. Apogeul vieţii spirituale poate fi atins pe pământ
numai prin integrarea în Biserică şi prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Biserica văzută se va
sfârşi odată cu această lume, iar Liturghia pământească va fi absorbită de Liturghia cerească.
Desăvârşirea omului. Din opera Sfântului Maxim desprindem caracterul
pnevmatologic şi eclesial-sacramental al desăvârşirii în Hristos. Viaţa creştină este
hristocentrică şi nu angajează doar intelectul, ci întreaga persoană a omului. Viaţa spirituală a
omului este condiţionată de harul divin. Cunoaşterea iconomiei treimice este posibilă doar
prin acest har. Sfântul Părinte spune:
“Cine te-a luminat pe tine în credinţa Sfintei, celei deofiinţă şi închinatei Treimi?… Nu harul
dumnezeiesc, care sălăşluieşte în tine şi care este arvuna Duhului Sfânt?”.
22

Viaţa umană virtuoasă în Hristos se realizează în Biserică. Sunt mai multe trepte în
drumul spre desăvâşire în Hristos. Prima treaptă este cea a virtuţii, ţintind purificarea de
patimi. A doua treaptă este cea a contemplaţiei naturale (theoria), sau contemplaţia gnostică,
sau chiar contemplaţia spirituală. Ultima treaptă este cea a teologiei, sau a rugăciunii curate.
Prima dintre treptele spre desăvârşire înseamnă lucrarea virtuţilor şi împlinirea poruncilor,
pentru curăţirea de patimi. Căci, spune Sfântul Părinte, “patima este o mişcare a sufletului
împotriva firii”. Patima înseamnă satisfacerea afectelor fireşti mai mult decât este necesar.
Despătimirea se face prin păzirea poruncilor şi prin lucrarea virtuţilor, culminând cu iubirea.
Concepţia sa despre virtute dă omului dinamismul libertăţii şi deschiderea spre desăvârşirea
infinită în Hristos. Începutul virtuţilor este legat de harul lui Hristos, de Botez şi de credinţă.
Între cele 3 trepte nu este o ruptură, ci o intercondiţionare, în unitate.
Virtutea iubirii. În lucrarea sa “400 de capete despre iubire”, Sfântul Maxim dezvoltă
tema iubirii creştine. Lucrarea este adresată monahului Elpidie, căruia îi scrie şi un “Cuvânt
ascetic”. Iubirea este cea mai mare virtute creştină, este regina virtuţilor. Este o “dispoziţie
bună şi afectuoasă a sufletului” şi ne fereşte de patimi. Iubirea este cea mai sigură cale spre
cunoaşterea lui Dumnezeu, este “lumina cunoştinţei”. Se cere a fi sprijinită de rugăciune. Fără
iubire, celelalte virtuţi creştine nu-şi ating obiectivul lor.
Creştinul care iubeşte pe Dumnezeu, se bucură de pacea divină, care îi alungă
neliniştea şi ispitele din suflet, îl face fiu al lui Dumnezeu. Iubirea de aproapele se lucrează
mai ales prin milostenie, prin receptivitate faţă de nevoile celor ce ne înconjoară. Iar
binefacerea cea mai mare pe care o aduce iubirea de aproapele este dărâmarea barierelor
dintre oameni. Hristos ne-a lăsat porunca iubirii vrăjmaşilor ca pe o piatră de încercare, pentru
a ajunge la “starea bărbatului desăvârşit”. A dat porunca respectivă, spune Sfântul Maxim, “ca
să te slobozească pe tine de ură, de întristare, de mânie şi de ţinerea de minte a răului şi
pentru ca să te învrednicească de cea mai mare avuţie, care este dragostea desăvârşită“. În
concluzie, iubirea este pentru Sfântul Părinte esenţa şi scopul vieţii sale, în relaţie cu
Dumnezeu şi cu semenii. Iubirea realizează unirea tuturor oamenilor între ei şi cu Dumnezeu,
rodind nepătimirea şi înălţând la sfinţenie.
Despre stat. Pornind de la exemplul împărăţiei, ca formă de guvernământ a vremii
sale, Sfântul Maxim a arătat raţiunea existenţei statului şi a autorităţilor. Dumnezeu voieşte ca
ele să existe şi au un rol în planul de mântuire a lumii de către Dumnezeu. Autoritatea de stat
exercită o funcţie providenţială, “stăvilind de departe multa furie a răutăţii generale în viaţa
aceasta din pricina relaxării moravurilor”, “ca oamenii să nu piară ca şi peştii mării, nefiind
nimeni care să conducă şi să împiedice năvala nedreaptă a celui mai tare asupra celui mai
mic”. Autoritatea statală, învaţă Sfântul Părinte, crează cadrul social-istoric al reunificării
naturii umane dezbinate şi scindate prin păcat, al manifestării în oameni a egalităţii, numind-o
“păzitoare a orânduielilor (constituţiilor) divine” ale creaţiei.

Sfântul Ioan Scărarul

Viaţa. Datele referitoare la viaţa sa nu sunt îndeajuns de bine cunoscute. Nu se
cunoaşte anul naşterii. A trăit în a doua jumătate a secolului al VI-lea şi în prima jumătate a
secolului al VII-lea. La vârsta de 16 ani a mers la o mănăstire de pe Muntele Sinai. După 19
ani a plecat pe calea pustniciei. A trăit vreme de 40 de ani într-o peşteră de la poalele acestui
munte. În ultimii ani ai vieţii a fost stareţul unei mănăstiri de obşte de acolo. Sfântul Ioan este
numit Sinaitul, dar şi Scolasticul, de la vasta sa cultură şi Scărarul, de la opera sa. Este
prăznuit la 30 martie şi în Duminica a patra a Postului Mare. Chipul său şi reprezentarea scării
apar adeseori în iconografie.
Opera. La rugămintea şi îndemnul unui prieten, stareţ la o altă mănăstire, Sfântul Ioan
a pus în scris experienţa sa ascetică, asemenea lui Moise, pe muntele Sinai: Scara sau Scara
 23

paradisului, în 30 de trepte, corespunzând celor 30 de ani ai vieţii Mântuitorului. Nu sunt 30

de paşi spre desăvâşire, ci 30 de cuvântări.
Cuprins: 1)Despre lepădarea de lume; 2)Despre neîmpătimire, adică neîntristare;
3)Despre înstrăinare; 4)Despre ascultare; 5)Despre pocăinţă; 6)Despre amintirea de moarte;
7)Despre bucuria plânsului; 8)Despre nemâniere şi blândeţe; 9)Despre ţinerea de minte a
răului; 10)Despre grăirea de rău; 11)Despre limbuţie şi tăcere; 12)Despre minciună;
13)Despre trândăvie; 14)Despre preaiubitul şi vicleanul stăpân care este stomacul; 15)Despre
puritate şi înfrânare; 16)Despre iubirea de arginţi; 17)Despre sărăcia alergătoare către cer;
18)Despre nesimţire; 19)Despre somn şi rugăciune şi despre cântarea de psalmi în comun;
20)Despre privegherea trupească şi duhovnicească; 21)Despre nebărbăteasca temere;
22)Despre slava deşartă; 23)Despre mândrie şi blasfemie; 24)Despre blândeţe, simplitate,
nerăutate şi viclenie; 25)Despre minunata smerenie; 26)Despre deosebirea gândurilor
(discernământul); 27)Despre isihia (liniştea) trupului şi sufletului; 28)Despre sfânta şi fericita
rugăciune; 29)Despre libertatea de patimi (agathia), despre desăvârşire şi despre învierea
sufletului; 30)Despre legătura celor 3 virtuţi, adică credinţa, nădejdea şi dragostea.
“Scara” Sfântului Ioan reprezintă pentru învăţătura duhovnicească ceea ce reprezintă
“Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin pentru învăţătura dogmatică.
Sfântul Ioan Scărarul a scris şi un Cuvânt către păstor (stareţ). Aici rezumă
îndatoririle conducătorilor mănăstirilor, dar şi pe cele ale păstorilor de suflete, inspirându-se
din lucrarea similară a Sfântului Grigorie cel Mare. Vorbind despre “păstor” (pimin), Sfântul
Părinte spune:
“Cu adevărat este cel care poate să grijească şi să îndrepteze rătăcitele oi cuvântătoare prin
bunătatea, sârguinţa şi rugăciunea sa”.
“Învăţătorul” este “cu adevărat cel care a învăţat să cunoască adevărurile divine din
cartea pe care a scris-o Dumnezeu, cu propriul Său deget în inima noastră, adică prin lucrarea
şi luminarea pe care ne-a trimis-o şi care se poate lipsi de celelalte cărţi”.
Păstorul şi conducătorul altora trebuie să aibă ca păstor şi conducător al său pe
Dumnezeu.
Doctrina. Monahismul reprezintă pentru Sfântul Ioan Scărarul o temă care ţine de
chemarea fiecăruia. Căci fiecare călugăr îşi pune temelia vieţii de monah încă de când trăieşte
în lume. Cine doreşte să se dedice vieţii monahale, trebuie să se ispitească pe sine şi aşa să
mănânce din această pâine a amărăciunilor şi să bea din acest potir al lacrimilor.
Viaţa monahicească este numită şi viaţă îngerească. Ea este rânduiala şi starea celor
fără de trup, ce se realizează în trup material şi stricăcios. Sunt descrise calităţile de care
trebuie să se învrednicească păstorul de suflete. Când monahii nu au povăţuitori duhovniceşti,
ei trebuie să se îndrepte unii pe alţii. Când s-au apropiat de culmile înduhovnicirii, nu mai au
nevoie de îndrumarea păstorului.
În ce priveşte lupta dintre patimi şi virtuţi, ea este continuă şi reprezintă încleştarea
binelui propriu firii noastre cu ceea ce, rău fiind, este cuibărit în ea. Există virtuţi din fire, cum
ar fi milostenia, iubirea, credinţa şi nădejdea şi virtuţi mai presus de fire, date în dar de
Dumnezeu, cum sunt curăţia, rugăciunea, sau postul.
Cauzele frământărilor duhovniceşti sunt nepăsarea, mândria şi pizma diavolilor.
Virtuţile sunt ca un lanţ, din care dacă se slăbeşte o za, se rup şi celelalte. Patimile sunt legate
între ele. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul vrea să afle cauzele şi urmările a 8 dintre aceste
patimi. În lupta cu ele, Dumnezeu vine în ajutorul omului. Până să se transforme în patimi, se
trece prin fazele intermediare: atacul, însoţirea, consimţământul, robirea, lupta şi patima.
Mijloacele de a învinge patimile sunt nevoinţele trupeşti, rugăciunile şi smerenia. Un rol
important are şi pocăinţa. Pentru a fi înlăturată o patimă, ea trebuie înlocuită cu virtutea ei
opusă.
24

Urcuşul duhovnicesc trebuie să fie însoţit de unele virtuţi. Sfântul Părinte vorbeşte
despre povăţuitor şi ucenic, despre raportul dintre ei, despre ascultare, despre încrederea fără
teamă, despre împlinirea poruncilor. Rugăciunea are 3 trepte. Se dau sfaturi despre modul
cum aceasta trebuie să fie săvârşită. Se tratează şi temele ascultării şi smereniei, ca un har
dumnezeiesc nepreţuit. Se vorbeşte şi despre iubire. Din unitatea virtuţilor izvorăsc
nepătimirea, curăţia şi cumpătarea. Cel ce a ajuns la nepătimire, trece dincolo de frumuseţi,
vârstă, haine, trup şi altele. El a ajuns astfel la integritatea personalităţii sale. La ieşirea
sufletului nu vom fi întrebaţi dacă am ajuns la contemplarea celor de sus, dar vom fi însă
întrebaţi dacă ne-am plâns păcatele.
Simbolul scării în creştinism. Origen spunea, în Comentariul său la Evanghelia după
Ioan:
“Precum în templu existau trepte care, dacă erau urcate, duceau la Sfânta Sfintelor, tot astfel
treptele noastre sunt reprezentate de Fiul Unic al lui Dumnezeu”.
Maica Domnului este numită “scară cerească“, sau “scară dumnezeiască“. Ideea scării
o întâlnim şi la Sfânta Perpetua, care spunea:
“Am văzut o scară de bronz uimitor de mare, care se ridica până la cer, dar aşa de îngustă, că
nu te puteai urca pe ea decât unul câte unul”.
Sfântul Ipolit Romanul a văzut în Crucea lui Hristos o scară spre cer, zicând:
“Ea este pentru mine cărarea strâmtă şi drumul îngust. Ea este scara lui Iacob şi drumul
îngerilor, la capătul de sus al căruia este Domnul”.
Ideea urcuşului este mai pronunţat întâlnită la Sfântul Grigorie al Nissei, care vorbeşte
despre epectază. Iar Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre o scară a virtuţilor. Sfântul Ioan
Gură de Aur spune:
“Să învăţăm a realiza progresiv îndreptarea greşelilor. Propunându-ne o greşelă pentru luna
aceasta, alta pentru luna viitoare... Astfel, urcând ca pe nişte trepte, vom ajunge cu ajutorul scării lui
Iacob până la cer”.
Sfântul Ioan Scărarul însuşi revine la simbolismul treptelor, spunând în treapta a noua:
“Cuvioasele virtuţi pot fi asemănate cu scara lui Iacob..., pentru că virtuţile, legându-se una de
alta ca treptele unei scări, ridică spre cer pe cel care le practică“.
Treptele scării sunt stări sufleteşti, care alcătuiesc un drum al sufletului. Sfântul
Părinte sintetizează doctrina spirituală de până la el. Îşi pune amprenta asupra lucrărilor ce vor
urma. Este şi cazul lui Nicolae Cabasila, care în “Viaţa în Hristos” lărgeşte simbolismul scării,
zicând:
“Iisus Hristos s-a coborât pe Sine ca să ne înălţăm noi, pentru că în faţa noastră stăruia acelaşi
drum, ca, în timp ce El coboară, noi să urcăm. Cu alte cuvinte, ca şi pe o scară, ultima treaptă a Lui e
prima pentru noi”.

Ioan Moshu
S-a născut în prima jumătate a secolului al IV-lea la Damasc şi a venit la Ierusalim. A
fost un mare ascet şi anahoret, în Palestina. A călătorit în Siria, Egipt, Cipru şi a murit la
Roma, în anul 619. Lucrarea sa cea mai importantă este “Limonariul”, “Livada
duhovnicească“, sau “Noul Paradis”. În cele 219 capitole ale ei, adună povestiri şi minuni din
viaţa oamenilor virtuoşi ai acelor vremuri, cei mai mulţi monahi.
Istorioarele şi experienţele duhovniceşti impresionează, căci nu găsim în “livadă“
flori, ci “zugrăvite virtuţile sfinţilor bărbaţi trăitori în timpurile noastre (anii 550-620) şi
răsădiţi lângă izvoarele apelor: fiecare dintre ei este împodobit în frumuseţe şi în bunăcuviinţă
cu felurite virtuţi”.
Ioan, preotul supranumit şi Moshu, călugărit la Ierusalim, a trăit în pustiul Iordanului,
alături de sfinţii părinţi de acolo. El a adunat faptele virtuoase ale acelora în paginile acestei
lucrări. A locuit în lavra Sfântului Sava. În vremea războiului cu perşii, s-a dus la Antiohia,
apoi la Alexandria şi la Părinţii din pustiul nitric. Spre sfârşitul vieţii, a ajuns la Roma.
 25

Cunoscându-şi mai dinainte sfârşitul vieţii, a întocmit “Limonariul”, nu din cele auzite de la
alţii, ci chiar de el. Pe patul morţii, a încredinţat lucrarea sa ucenicului celui mai iubit şi a
cerut să nu-l îngroape la Roma, ci să-i ducă trupul pe muntele Sinai.
Cartea cuprinde multe fapte minunate, care par încă şi mai deosebite pentru noi, cei de
azi, cărora ni se potrivesc bine cuvintele spuse atunci de Leonţiu de Neapole, care combătea
ideea că “din pricina păcătoşeniei mai mari, oamenii de acum n-ar mai putea săvârşi fapte
minunate, aşa cum făceau înaintaşii lor”. Întâlnim figurile unor intelectuali ce se luau la
întrecere cu schimnicii (cap. 154, 171, 175). Este lăudată virtutea milosteniei (cap. 185 şi
195), ori generozitatea (cap. 200 şi 201).
Autorul, preotul Ioan, se mai numea şi Moshu, care înseamnă “cel nepretenţios”, sau
“cel neîngrijit”. Textul lucrării s-a păstrat în latineşte. Sfântul Ioan a făcut cunoştinţă cu
Sfântul Sofronie al Ierusalimului (634-638), cu care a fost prieten şi care era supranumit
“Cărturarul”. Aflăm că erau şi mănăstiri de obşte, dar şi unele colonii de anahoreţi sau
schimnici, conduşi de un “avva”, în care fiecare trăia în chilia sa şi se întâlneau doar la
slujbele de sâmbăta şi duminica. Sunt descrise mai multe etape ale călătoriilor autorului în
Ierusalim, în Egipt, iarăşi la Ierusalim şi în Palestina şi în vestul Nilului. Autorul a ajutat chiar
pe Sfântul Ioan cel Milostiv (610-619) contra monofiziţilor, aducând pe unii la ortodoxie. A
cunoscut şi pe Sfântul Grigorie Dialogul.
Mesajul transmis de autor este de înnoire spirituală, nu numai a monahului, ci în
general a oamenilor din toate categoriile sociale. Lucrarea este considerată “cea mai căutată
carte de zidire sufletească pentru doritorii de viaţă singuratică“. “Limonariul” nu cuprinde atât
sentinţe sau cuvinte de învăţătură, ci mai degrabă pilde vrednice de toată lauda. Redă un
“război nevăzut”, împotriva ispitelor diavoleşti sau a patimilor, dar într-o notă de seninătate,
bunătate, sfinţenie. Se vorbeşte cu multă evlavie despre Maica Domnului, despre arătări ale
sfinţilor, între care Sfântul Ioan Botezătorul.

Sfântul Sofronie al Ierusalimului

Viaţa. Născut pe la anul 550, la Damasc, Sfântul Părinte şi-a făcut o cultură vastă. A
mers la Ierusalim, unde a fost monah. A călătorit în Siria, Palestina, Egipt şi Roma, împreună
cu Ioan Moshu. A luptat contra ereziei monoteliste. A adunat mărturii patristice în apărarea
învăţăturii ortodoxe. Din anul 634, a fost patriarhul Ierusalimului. În anul 638 a murit, după ce
arabii au ocupat Oraşul Sfânt.
Opera. Scrisoare sinodală către Sergiu al Constantinopolului. Se expune învăţătura
ortodoxă, împotriva ereziei monoteliţilor. Cele două firi ale Mântuitorului au fiecare o lucrare
diferită. Dar lucrarea Mântuitorului vine din Persoana Sa unică. După natura Sa
dumnezeiască, Hristos este deofiinţă cu Tatăl şi are o energie (voinţă) divină şi de nespus.
După natura Sa omenească, Hristos este asemenea nouă, cu o energie (voinţă) omenească şi
pământească. Unul şi acelaşi Hristos şi Fiu face ambele lucrări. Sfântul Sofronie vorbeşte
despre lucrările cele mai presus de fire, dumnezeieşti, despre minunile şi faptele uimitoare ale
Domnului. Toate sunt mărturii ale naturii divine a Cuvântului, chiar dacă acele lucrări sunt
săvârşite de El în trup. Sfântul Sofronie este autor şi al altei Scrisori Sinodale, cuprinzând o
scurtă tâlcuire a Simbolului de credinţă. Cuprinde învăţătura adevărată despre Sfânta Treime,
despre Întrupare, despre Maica Domnului.
Cuvântarea a V-a: Despre Sărbătoarea Sfintei Cruci. Această Omilie a fost rostită în
Postul Mare, în Săptămâna Sfintei Cruci. Prin postirea adevărată, învaţă Sfântul Părinte, ne
putem apropia fără osândă de Sfintele Taine.
Anacreontica. Este o colecţie de 23 de poezii sau ode, cu versuri în metru anacreontic,
respectând particularităţile prozodice şi metrice ale poetului Anacreon. Aceste ode sunt poezii
pline de frumuseţea formei, dar mai ales a fondului, exprimând sentimente de evlavie creştină,
de admiraţie faţă de cele mai însemnate momente ale istoriei mântuirii neamului omenesc.
26

Poezia este pusă în slujba credinţei, a predicii creştine, care devine astfel mai atrăgătoare,
determinând voinţa credincioşilor şi mişcând inimile.
Iată care sunt aceste ode: 1)La Bunavestire; 2)La Naşterea Domnului; 3)La Închinare;
4)La Întâmpinarea Domnului; 5)La Botez; 6)La Învierea lui Lazăr; 7)La Florii; 8)La Cina Cea
de Taină; 9-10)La Sfântul Apostol Pavel; 11)La Sfântul Ioan Teologul; 12)La Sfântul Ştefan;
13)La Sfânta Tecla; 14)La cucerirea cetăţii sfinte; 15)Către sine însuşi; 16)La Sfinţii martiri
din Egipt; 17)Despre dogme; 18)Pentru cinstita Cruce; 19)La Înălţarea Domnului; 20)Despre
dorinţa fierbinte faţă de Cetatea Sfântă, Ierusalimul şi de Locurile sfinte; 21)Cu privire la tatăl
său; 22)Cu privire la Pavel, conducătorul strălucit; 23)Cu privire la Iosif.
Odele Sfântului Părinte sunt pline de muzicalitate, iar poezia sa este originală.
Despre mărturisirea păcatelor. Este o lucrare cu un caracter pastoral mai pronunţat.
Cuvântarea a doua la Naşterea Domnului. Este rostită când oraşele Ierusalim şi
Betleem erau ocupate de arabii conduşi de Omar, la anul 637.
Cuvânt la Întâmpinarea Domnului. Cuprinsul Cuvântului este următorul: despre
prăznuirea Tainelor lui Hristos; măreţia acestei sărbători; întâmpinarea lui Hristos; darurile
aduse; zilele curăţirii; ereticii sunt respinşi la sărbătoare; tâlcuirea profeţiei lui Simeon şi a
Anei; simbolul aducerii jertfei de turturele şi porumbei.
Dreapta învăţătură despre Sfânta Treime şi tâlcuirea ortodoxă a textului scripturistic
(Luca I, 24-38). În prima parte se face teologia Sfintei Treimi. Sfântul Părinte spune că, cu
privire la “fiinţă“, noi nu trecem la numărătoarea până la “trei”, fiindcă aceasta se face asupra
Persoanelor, Ipostase ale fiinţei Înseşi. Arătăm că există în Dumnezeire o împărţire în
Ipostase, dar Dumnezeirea rămâne neîmpărţită după natură şi separată în Persoane. Fiecare
din cele 3 Persoane apare ca Persoană aparte după natură, dar este nedespărţită de celelalte.
Este tâlcuită semnificaţia imnului Trisaghion. La sărbătoarea Buneivestiri nu trebuie să
participe ereticii. Este tâlcuită apoi pericopa evanghelică în care se istoriseşte minunea
Buneivestiri, o tâlcuire pe versete şi idei cu cuprins dogmatic, moral şi istoric, cu aplicaţii
omiletice, sub formă de dialog inspirat, între Fecioara Maria şi îngeri. Este o perlă de exegeză
patristică. Lucrarea are o hristologie profundă. Sfântul Părinte spune că Cel ce l-a zidit pe om
dintru început şi l-a făcut după chipul Său propriu nu S-a gândit să-l mântuiască pe om şi să
răscumpere chipul Său propriu altfel decât făcându-se Om, după natură şi făcându-se chipul
Său propriu şi frământătura Sa proprie. Cele dumnezeieşti devin omeneşti, încât cele omeneşti
să devină mai dumnezeieşti. Cuvântul lui Dumnezeu, rămânând Dumnezeu şi Cuvânt al lui
Dumnezeu, se concentrează într-o Persoană cu două firi.
Laudă Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Este o lucrare omiletică-pastorală, iar nu
dogmatică, cu mod de exprimare liber, literar, poetic. Pe Sfântul Apostol Petru îl numeşte
“corifeul apostolilor”. Este un panegiric. Nu are legătură cu primatul papal.
La Înălţarea Creştineştii Cruci şi la Sfânta Înviere.
Cuvânt de laudă pentru arhangheli şi îngeri şi pentru celelalte cete ale puterilor
cereşti. Sfântul Părinte spune că serafimii sunt cei împodobiţi cu câte 6 aripi, aşezaţi în prima
linie a armelor cereşti. Sunt spirituali, fără vreo alcătuire trupească, veşnici, cu puterea de a
cunoaşte şi a înflăcăra şi pe alţii. Heruvimii sunt plini de ochi, cu puteri într-o măsură
potrivită pentru cei ce răspund la o chemare într-ajutor. Tronurile sunt scaun al lui Dumnezeu,
pe Care Îl înconjoară cu dragoste. Domniile redau, prin slujba lor, puterea divină şi
împărtăşesc bunătăţile cereşti. Sfântul Părinte vorbeşte despre fiecare ceată îngerească în
parte. Arhanghelul Gavriil este “mijlocitorul şi dătătorul adevăratei veselii”, este “prea
îndumnezeit şi prea ales între îngeri”, “cel mai cunoscător tâlcuitor al tainelor divine şi cel
mai de frunte îngrijitor şi chivernisitor al tuturor bunurilor divine”.
 27

Sfântul Ioan Damaschin

Viaţa. S-a născut în jurul anului 675 în Damasc, dintr-o familie nobilă. Împreună cu
fratele său Cosma, viitorul episcop de Maiuma, Sfântul Ioan Damaschin a primit o educaţie
aleasă. După anul 726 a început să scrie pentru apărarea sfintelor icoane. La anul 732 era la
lavra Sfântul Sava, la Ierusalim. A fost toată viaţa preot şi monah. În anul 754 a fost
anatematizat împreună cu Gherman, fostul patriarh al Constantinopolului, dar a fost reabilitat
de Sinodul al VII-lea ecumenic. A murit la anul 749.
Opera. A lăsat lucrări polemice, dogmatice, moral-ascetice, oratorice, exegetice şi
poetice.
Lucrări polemice şi dogmatice: 1)Cuvântări (trei la număr) contra celor care resping
sfintele icoane (tratate); 2)Contra maniheilor; 3)Contra nestorienilor; 4)Contra iacobiţilor;
5)Dialog între un saracen şi un creştin; 6)Introducerea elementară în dogme; 7)Despre firea
compusă; 8)Despre Sfânta Treime.
Opere moral-ascetice: Sfintele Paralele (un manual de morală, cuprinzând un
florilegiu de texte scripturistice şi patristice, mai ales din lucrări ale Sfântului Vasile cel Mare
şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur; este o paralelă între virtuţi şi vicii); Despre Sfintele Posturi;
Despre virtuţi şi vicii.
A scris şi un Comentariu la Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Cea mai cunoscută
lucrare este Izvorul cunoştinţei, în 3 părţi, adresată lui Cosma de Maiuma. Partea I,
“Dialectica”, cuprinde definiţii ale diferitelor noţiuni, luate din operele filosofilor şi ale
Sfinţilor Părinţi. Partea a doua este o istorie a ereziilor, insistând asupra mahomedanismului,
iconoclasmului şi pavlicianismului. Partea a treia se numeşte “Expunerea exactă a credinţei
ortodoxe”, sau “Dogmatica”.
Cele trei tratate contra iconoclaştilor. Primul tratat a fost compus nu mult după ce
Leon al III-lea Isaurul (717-741) a publicat primul edict contra iconoclasmului, căci Sfântul
Ioan Damaschin ne vorbeşte despre iconoclasm ca despre un pericol ce atunci începea să
ameninţe Biserica. Al doilea tratat este după ianuarie 730, când Gherman a fost depus, dar
înainte de sinodul antiiconoclast din 730-732. Acest tratat, într-un stil popular, se adresează
unor credincioşi care s-au plâns că nu l-au înţeles pe primul. Se lasă la o parte definiţiile şi
consideraţiile dialectice. Al treilea tratat a fost scris la scurt timp după al doilea, fiind un
manual despre cultul sfintelor icoane. Sfântul Ioan Damaschin aduce mărturii din Părinţii şi
scriitorii bisericeşti pentru cultul sfintelor icoane.
Motivele închinăciunii absolute sau ale adorării. Adorarea ia naştere în sufletele
oamenilor din mai multe motive: 1)admiraţia faţă de măreţia şi înţelepciunea nesfârşită a lui
Dumnezeu; 2)mulţumirea pentru bunătăţile pe care ni le dă, deoarece totul din lume se
datoreşte bunătăţii Lui; 3)insuficienţa firii omeneşti: pentru că ştim că suntem neputincioşi să
facem binele prin noi înşine, ne închinăm lui Dumnezeu, spre a fi izbăviţi de rău şi a avea
parte de bine; 4)pocăinţa şi mărturisirea păcatelor.
Despre cele două voinţe în Hristos. Sfântul Ioan Damaschin adună între paginile
acestei lucrări lămuriri privind probleme hristologice ale vremii. Cuprins: 1)Recunoaşterea
celor două naturi în Hristos aduce după sine recunoaşterea unor proprietăţi naturale duble şi a
unor proprietăţi ipostatice simple; 2)Deosebiri naturale şi ipostatice; 3)Ipostase de aceeaşi
specie şi ipostase de naturi deosebite; 4)Despre natură şi ipostasă; 5)Despre proprietăţile
naturale; 6)Despre proprietăţile ipostatice; 7)Deosebirea dintre proprietăţile naturale şi cele
ipostatice; 8)În Hristos sunt două naturi; 9)În Hristos este o singură ipostasă...; 15)Omul ca
microcosmos; 16)Proprietăţile naturale ale trupului şi cele ale sufletului; 17)Părţile comune
sufletului şi trupului...; 20)Proprietăţile naturale sunt dăruite oamenilor de Creator...; 22)Ce
înseamnă voinţa; 23)Voinţa naturală şi cea ipostatică; 24)Analiza noţiunii de voinţă; 25)În ce
constă voinţa naturală şi în ce constă voinţa ipostatică; 26)Funcţiunea voinţei; 27)Voinţa
naturală este ceva singur; 28)În Domnul Hristos sunt două voinţe; 29)Mărturiile Tradiţiei;
28

30)Despre liberul arbitru...; 32)Despre ipostasa compusă...; 34)Mărturiile Sfintei Scripturi cu

privire la voinţa şi lucrarea Domnului Hristos...; 39)Cum s-au împăcat între ele proprietăţile
celor două naturi în Domnul Hristos...; 41)Felul de lucrare al Domnului este unic.
Cuvânt la Naşterea Maicii Domnului. Sfântul Părinte a rostit câteva dintre cele mai
frumoase cuvinte în cinstea Maicii Domnului, din literatura patristică.
Cuvânt la Bunavestire. În prima parte a cuvântului, Sfântul Părinte ne introduce în
atmosfera de sărbătoare. În partea a doua se cuprinde o lungă rugăciune.
Imnografie. Sfântul Ioan Damaschin este dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai
poeziei bisericeşti din perioada a treia patristică. Poezia sa liturgică, alcătuită mai ales din
canoane, este răspândită în toate cărţile de ritual: la Naşterea Domnului, la Botez, la Rusalii,
la Paşti, la Înălţarea Domnului, la Schimbarea la Faţă, la Bunavestire. Are şi un canon la
Adormirea Maicii Domnului şi 6 canoane (considerate de unii ca neautentice) la sfinţi. Este
autorul elementelor de bază ale Octoihului, al canoanelor Învierii pe cele 8 glasuri, al stihirilor
Învierii la vecernie şi laudelor duminicale şi antifoanelor pe cele 8 glasuri la utrenia
duminicală.
Doctrină. Hristologie. Sfântul Ioan Damaschin tratează probleme hristologice mai
mult în cartea a treia şi începutul cărţii a patra din “Dogmatica” sa, dar şi în lucrările: “Despre
firea compusă contra achefalilor”, “Contra nestorienilor”, “Contra iacobiţilor”, “Despre două
voinţe în Hristos”. Hristos a fost zămislit în chip supranatural, prin conlucrarea Sfântului Duh,
născându-se om desăvârşit. Naşterea Fiului din Tatăl este din firea Acestuia şi în afară de
timp. Ipostaza Fiului este desăvârşită şi nedespărţită de cea a Tatălui. Logosul devine şi
ipostază a trupului. Trupul despre care vorbim nu exista mai înainte. Logosul, sălăşluit în
pântecele Mariei, şi-a luat trup înzestrat cu suflet raţional, fără a fi circumscris în ipostaza Lui.
Firea divină a Logosului a desăvârşit firea umană prin enipostaziere. Unirea firilor s-a făcut în
chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.
Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi ipostază şi, după unire, se păstrează în El cele
două firi. Sfântul Ioan Damaschin învaţă că înainte de unirea Logosului cu trupul cel
omenesc, a avut o singură fire (cea divină). După unire, nu devine o fire compusă, căci divinul
nu absoarbe umanul, ci fiecare fire îşi păstrează însuşirile. Firea umană se desăvârşeşte prin
conlucrarea cu Logosul. Hristos nu este om îndumnezeit, ci Dumnezeu-om.
Învăţătura ortodoxă susţine existenţa a două firi, într-o ipostază. Nestorienii vorbeau
de 2 firi şi 2 ipostaze. Monofiziţii vorbeau de o fire şi o ipostază. Ereticii identificau firea cu
ipostaza. Însă o fire nu poate exista fără ipostază. Iisus Hristos, ca om, nu avea o ipostază,
fiindcă fără împreuna-lucrare a Logosului, nu ar fi putut realiza mântuirea noastră. Pe lângă
ipostază şi neipostatic există enipostază, în sens de diferenţă în altul, ca parte într-un întreg.
Sfântul Ioan Damaschin a lămurit învăţătura lui Leonţiu de Bizanţ. Unirea celor două
firi este una substanţială şi reală, nu imaginară. În acest fel, firea omenească ia parte la
harismele ce i se împărtăşesc prin perihoreză.
Urmările unirii ipostatice sunt: comunicarea însuşirilor, între umanitatea şi
dumnezeirea lui Iisus Hristos; îndumnezeirea firii omeneşti; integritatea firii umane în
persoana Mântuitorului; Lui I se cuvine o singură închinare (adorare), deşi are 2 firi; Fecioara
Maria este Născătoare de Dumnezeu, în sens propriu şi real. Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte
şi despre sincatabază divină, ori despre chenoză.
În Hristos sunt două voinţe: divină şi umană, voinţe distincte, dar care nu se opun una
alteia. Căci Hristos voieşte unit, nu împărţit. Voinţa omenească este subordonată voinţei
dumnezeieşti, neavând o iniţiativă proprie, căci voinţa divină hotărăşte.
Firile sunt legate prin perihoreză. La fel sunt şi cele 2 lucrări în persoana lui Hristos,
care lucrează potrivit celor două firi ale Sale. Lucrarea umană este îndumnezeită şi participă la
lucrarea divină, iar cea divină la cea umană.
 29

Cinstirea Sfintelor Icoane. Erezia iconoclastă începe sub Leon al III-lea Isaurul (717-
741). Acest împărat proclamă, în anul 726, un edict contra icoanelor. Se continuă sub
Constantin al V-lea Copronimul (741-775), care condamnă totodată şi cultul Sfintei Fecioare
şi cultul sfinţilor. Pentru iconoclaşti, pictarea Mântuitorului apărea ca o înclinaţie spre
nestorianism.
După edictul din 726, Leon al III-lea convoacă un sinod la anul 730, la care participă
peste 300 de episcopi iconoclaşti. Patriarhul Gherman al Constantinopolului a refuzat să
semneze condamnarea icoanelor. A fost depus şi înlocuit cu Atanasie. Împăratul Constantin al
V-lea Copronimul a dat 8 anatematisme contra icoanelor şi a cinstirii lor. Celelalte Biserici
ortodoxe din Răsărit şi Biserica Romei nu au urmat exemplul Bizanţului.
Ortodoxia a fost restabilită în Constantinopol sub împărăteasa Irina (Sinodul al VII-lea
ecumenic, la Niceea, 787) şi sub împărăteasa Teodora (843). Sfântul Ioan Damaschin (+749)
a fost supranumit “teologul icoanelor”. A scris 3 tratate contra iconoclaştilor, între anii 726 şi
730. Sub numele său ni s-au transmis 6 lucrări contra iconoclaştilor: 1)Primul tratat apologetic
contra celor care atacă sfintele icoane; 2)Al doilea tratat apologetic...; 3)Al treilea tratat
apologetic…; 4)Cuvânt propriu să convingă despre sfintele şi cinstitele icoane, către toţi
creştinii şi către împăratul Constantin şi către toţi ereticii; 5)Epistolă către împăratul Teofil
despre sfintele şi cinstitele icoane; 6)Dialog care înfierează, făcut de credincioşi şi de
ortodocşi şi de cei care au dar şi râvnă pentru combaterea celor care sunt împotriva credinţei
şi învăţăturii sfinţilor şi ortodocşilor noştri părinţi.
La sfârşitul fiecăruia dintre tratatele amintite se prezintă mărturii din Sfânta Tradiţie,
din operele Părinţilor şi ale scriitorilor bisericeşti. Sinodul al VII-lea ecumenic va porni de la
aceste lucrări.
Icoana-închinăciune. Icoana înseamnă, astăzi, reprezentarea grafică a cuiva. Dar
Sfântul Părinte spunea:
“Icoana este asemănare, care înfăţişează originalul; cu toate acestea, este oarecare deosebire
între icoană şi original, deoarece icoana nu se aseamănă în totul cu originalul”.
După Sfântul Ioan Damaschin, sunt 6 feluri de icoane: 1)icoana naturală (Fiul este
icoana vie a Tatălui); 2)paradigmele divine (sunt icoane şi exemple de lucruri ce pot fi făcute
de Dumnezeu); 3)omul (făcut de Dumnezeu după chipul Său); 4)icoanele întrebuinţate de
Sfânta Scriptură (ce atribuie forme şi chipuri lui Dumnezeu şi îngerilor, pentru ca noi să ne
facem o idee, fie şi slabă, despre ele); 5)icoana celor viitoare (toiagul lui Aaron, vasul cu
mană, stâlpul de foc, ca închipuiri ale Maicii Domnului); 6)icoana, în forma cunoscută, ca
aducere aminte a faptelor trecute, a minunilor sau a virtuţilor.
Închinăciunea poate fi: 1)adorare (ce se cuvine numai lui Dumnezeu); 2)închinăciunea
(ce se cuvine prietenilor şi slujitorilor Lui); 3)închinăciunea (cuvenită locurilor lui
Dumnezeu); 4)cea cuvenită obiectelor afierosite lui Dumnezeu (ex. cortul); 5)cea cuvenită
tuturor oamenilor (făcuţi după chipul lui Dumnezeu); 6)cea cuvenită autorităţilor lumeşti;
7)cea datorată stăpânilor, sau binefăcătorilor. Aşadar, pentru Sfântul Ioan Damaschin,
închinăciunea presupune o relaţie interpersonală, fiind “simbolul fricii, al darului, al cinstei, al
supunerii şi al smereniei”.
Pe baza argumentului hristologic, Sfântul Părinte justifică legitimitatea pictării
icoanelor şi a folosirii lor.
Iconoclaştii cereau să se respecte poruncile Decalogului. Lor le răspunde Sfântul
Părinte că nu cunosc diferenţa dintre adorare şi închinare. Decalogul opreşte tocmai adorarea.
Dumnezeu a poruncit să se facă un cort al mărturiei, cu heruvimi. Pictarea şi folosirea
icoanelor este nu doar îndreptăţită, ci şi utilă, căci sunt mijlocitoare ale adevărurilor
mântuitoare.
30

Unii adversari ai icoanelor refuzau atât folosirea, cât şi cultul icoanelor, mai ales în
Răsărit. Alţii respingeau doar cultul acestora, în Apus. Cu toţii însă acceptau închinarea la
Sfânta Cruce şi Sfintele Evanghelii.
Sfântul Ioan Damaschin spunea că “cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel
înfăţişat în icoană“. Icoana este cinstită şi venerată “nu ca Dumnezeu, ci ca icoana
Dumnezeului întrupat”. Creştinii nu se închină materiei din care este lucrată o icoană, ci
“acelora care sunt înfăţişaţi de ea”. Sfinţii sunt fiii lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai
lui Hristos, sunt dumnezei “nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel
sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii lor”. Creştinii se închină sfinţilor ca unora ce
sunt slujitori ai lui Dumnezeu. De aici vine necesitatea cultului icoanelor Mântuitorului şi ale
sfinţilor. Deci, cultul sfinţilor şi al Maicii Domnului vine din vrednicia acestora, fiind demni
de închinăciune prin relaţia lor cu Dumnezeu.
Rolul icoanelor este:
a)Instructiv-educativ.
“Icoanele sunt cărţi pentru cei neştiutori de carte şi cronici care vorbesc neîncetat, ai cinstirii
sfinţilor, instruind fără cuvinte pe cei ce le văd şi sfinţind vederea. Nu am prea multe cărţi, spune
Sfântul Părinte, şi nici nu am timp liber spre a citi. Intru însă în biserică, spitalul obştesc al sufletelor,
înăbuşit de gânduri ca de nişte spini. Podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează vederea ca o
livadă şi, pe nesimţite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea ucenicului,
răsplata cununilor şi mă aprind ca prin foc cu dorinţa de a-l imita. Căzând la pământ, mă închin lui
Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului şi mă mântui”.
Vedem aici efectul psihologic-educativ al cinstirii icoanelor. De aici vine latura
îndreptată de la om spre Dumnezeu, căci cinstirea icoanelor înseamnă slava Lui şi râvna
pentru mântuirea sufletelor.
b)Harismatic. Icoanele sunt o necesitate în cultul nostru. Sunt un mijloc de comunicare
între cel ce se roagă şi Dumnezeu, Maica Domnului sau sfinţi. Iar dacă cel zugrăvit de icoană
este plin de har, atunci şi icoana participă la har, în măsura credinţei. Cinstirea adusă icoanei
se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană. Este o distincţie între închinăciunea de adorare,
datorată lui Dumnezeu (latrie) şi cea “din pricina lui Dumnezeu” (proschinisis), prietenilor şi
slujitorilor lui Dumnezeu (îngeri, sfinţi etc).
Prin toată învăţătura sa, Sfântul Ioan Damaschin nu a impus icoana în cultul Bisericii,
căci aceasta a existat de la început, ci a dat cinstirii icoanelor un suport doctrinar, bazat pe
Scriptură şi Tradiţie. Formulările sale (i kata latreia proschinisis şi i ek timis proschinisis) au
fost oficializate de Sinodul al VII-lea ecumenic.
Cinstirea sau venerarea sfinţilor şi a sfintelor moaşte. Sfântul Ioan Damaschin spune
care sunt temeiurile cinstirii sfinţilor:
a)Natura omului.
b)Temeiul supranatural (Hristos S-a făcut om pentru a îndumnezei pe om). Sfinţii au
primit Duhul Sfânt în inimile lor. De asemenea, prin strădania lor şi prin libera hotărâre, s-au
făcut asemenea lui Dumnezeu, făcându-se dumnezei, nu după natură. Precum fierul înroşit se
numeşte foc nu după natura sa, ci prin participarea lui la foc.
c)Preamărirea sfinţilor din partea lui Dumnezeu. Sfinţii trăiesc şi domnesc împreună
cu Hristos. Încrederea noastră în sfinţi este îndreptăţită. Cinstirea sfinţilor trece asupra lui
Dumnezeu. Citând interpretarea Sfântului Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Damaschin
spune că Dumnezeu stă aşa zicând în mijlocul dumnezeilor şi împarte fiecăruia după meritele
sale (Cuvântul 40). Sfinţii trebuie să fie deci şi dumnezei, domni şi regi, pentru că Dumnezeul
lor este cu adevărat Dumnezeu, domn şi rege.
Cinstirea sfinţilor este dulie, căci reprezintă cinstirea ce îi revine sfântului ca unui
slujitor al lui Dumnezeu, ca unui prieten al Lui şi ca unui împreună-moştenitor al lui Hristos.
Cinstirea sfinţilor a fost motivul pentru care venerăm sfintele icoane.
Sinodul al VII-lea ecumenic hotăra:
 31

“Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei ce au plăcut lui Dumnezeu, atât cei înainte de lege, cât
şi cei de sub lege şi cei de sub har, sunt demni de onoare după corp şi suflet, ori nu face rugăciuni către
sfinţi, care aud rugăciunile noastre şi ne pot ajuta, să fie anatema”.
În ce priveşte cinstirea sfintelor moaşte, acelaşi sinod spunea:
“Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dăruit nouă moaştele sfinţilor ca nişte izvoare mântuitoare,
care revarsă în multe moduri binefaceri peste cei neputincioşi; deci cei ce vor cuteza a lepăda moaştele
martirilor, despre care am ştiut că ele sunt autentice şi adevărate, dacă vor fi episcopi sau clerici, să se
depună, iar dacă vor fi monahi sau mireni, să se scoată din comunitate”.

Imnografi greci
Roman Melodul
Era sirian din Edesa. A fost diacon în Berit. S-a mutat la Constantinopol, la Biserica
Maicii Domnului. Se ştie doar că Roman, cel “cu îngerii împreună-vorbitor”, a primit într-o
noapte de Crăciun darul condacelor. Sfânta Fecioară i s-a arătat în vis şi i-a dat o bucată de
papirus, pe care a înghiţit-o. După aceea, s-a trezit şi a mers în amvon, compunând condacul:
“Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire naşte...”, Condacul Naşterii Domnului. A compus şi
alte condace, la toate sărbătorile de peste an, praznicele împărăteşti şi ale sfinţilor mari.
Sinaxarele spun că a compus 1000 de imne. Mitrofan Kritopoulos vorbeşte de 400. S-au
păstrat numai 85, nu toate autentice. Imnele sale sunt lungi, având cel puţin 24 de strofe.
Condacul nu este doar o poezie religioasă, ci presupune trăire, comuniune cu
Dumnezeu. Iniţial, condacul avea o formă orală. Aşa îl cunoaşte Sfântul Efrem Sirul.
Elementele tehnice ale condacului sunt: prooimionul (preludiul); icosul sau troparul (toate
icoasele au la bază acelaşi irmos şi se termină cu acelaşi refren); irmosul (prima strofă din
şirul de icoase ce alcătuiesc condacul); refrenul (ultima strofă a condacului); acrostihul (din
litera iniţială a fiecărui icos şi poate fi alfabetic sau nominal). Strofele au acelaşi număr de
silabe, au acelaşi accent şi construcţie sintactică. Roman a alcătuit condace la Crăciun, Paşte,
la Sfânta Fecioară, Petru, Iosif, la Sfântul Mina, Sfinţii 40 de Mucenici etc. Se evidenţiază
prin măreţia limbii, construcţia dramatică şi dialog.
Au existat două persoane purtând acest nume de Roman. Se pare că s-a născut între
anii 466 şi 493. Roman a fost un bun predicator, dar şi un bun poet. Subiectul imnelor lui
Roman este liturgic: la Naşterea Domnului, la Bobotează, la Înălţare, la Cincizecime etc. A
scris şi un imn Despre cutremur şi incendiu. Foloseşte elemente din omiliile hrisostomice. La
anul 560, Roman a murit.
Elementele doctrinare sunt puţine. Îl prezintă pe Hristos ca triumfător. Numeroase sunt
elementele de mariologie. Limba imnelor sale este populară, ca şi a scriitorilor de la începutul
epocii bizantine.

Sfântul Andrei Criteanul

Sfântul Andrei Ierusalimiteanul sau Criteanul, „cel plin de har şi daruri”, s-a născut pe
la anul 660 d.Hr., într-o familie evlavioasă de oameni cinstitori de Dumnezeu şi virtuoşi. În
Damascul Siriei a primit cele dintâi învăţături. La vârsta de 15 ani a mers la Ierusalim, fiind
impresionat profund de Locurile Sfinte, ale căror imagini le-a purtat în suflet toată viaţa.
Acolo s-a instruit şi a aprofundat cunoştinţele teologice. A devenit monah şi apropiat al
patriarhului Teodor al Ierusalimului. În anul 685, acesta l-a trimis la Constantinopol cu
Mărturisirea de credinţă a Bisericii ierusalimitene, referitoare la cele hotărâte la Sinodul al VI-
lea ecumenic (Constantinopol). A rămas în capitala Bizanţului pentru douăzeci de ani,
evidenţiindu-se ca predicator şi dascăl. Pe la anul 711 a fost ales episcop al Cretei, dovedindu-
se a fi neîntrecut păstor de suflete, teolog şi imnograf. Spre sfârşitul vieţii, a mers la
Constantimopol. Pe drumul de întoarcere, a murit în insula grecească Lesbos, la 4 iulie 740, zi
în care este şi pomenit.
32

Opera Sfântului Andrei cuprinde mai ales lucrări imnografice şi encomiastice (24 la
număr). Ne-a lăsat minunate cuvântări în cinstea Maicii Domnului, care pot constitui
adevărate prototipuri ale genului: la Bunavestire, la Naşterea Maicii Domnului, la Intrarea în
Biserică şi la Adormirea ei. A rostit alte frumoase cuvântări la praznicele împărăteşti,
cuvântări de laudă la sfinţi (ex.: la Ioachim şi Ana, la Ioan Botezătorul, la Cosma şi Damian,
la Sfântul Ierarh Nicolae) şi în cinstea Sfintei Cruci.
Sfântul Andrei a fost unul dintre cei mai mari imnografi creştini. A alcătuit canoane,
imne lungi cu ode sau cântări, diferite ca număr, dar nu mai mult de nouă cântări. Fiecare
dintre ele avea o strofă introductivă, numită irmos, apoi altele, numite tropare. Această
împărţire se recunoaşte lesne şi la Canonul cel Mare. Canoanele Sfântului Andrei sunt în
cinstea Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul, a altor sfinţi, sau la
sărbători. Din ele se revarsă mulţimea sentimentelor sale. Astfel, autorul acestor canoane
devine întocmai ca o călăuză a fiecărui creştin, care cântă, sau ascultă, retrăind cu intensitate
taina mântuirii. Sfântul Andrei, înzestrat cu atâtea daruri literar-poetice, s-a dovedit a fi şi un
erudit cunoscător al Sfintei Scripturi şi un profund teolog ortodox.
Cea mai de seamă dintre scrierile sale este Canonul cel Mare. Este o „bijuterie” a
imnografiei ortodoxe, prin care se face cunoscut în întreaga literatură patristică, definindu-l ca
fiind un prestigios scriitor şi părinte bisericesc.
Este numit Canonul cel Mare pentru extensiunea lui, cuprinzând un număr de două
sute cincizeci de tropare. Canonul acesta este numit mare şi pentru bogăţia şi profunzimea
ideilor, pe care le exprimă şi le îmbracă într-o minunată formă. El conţine un continuu şi
persuasiv îndemn, adresat sufletului, solicitat să facă tot ceea ce îi este cu putinţă, şi cât mai
degrabă, în eliminarea răului, a păcatului, a viciului şi săvârşirea binelui, având în faţă
multitudinea exemplelor pe care le oferă întreaga Sfântă Scriptură.
Canonul cel Mare se cântă pe glasul al doilea, care este un glas dulce şi plin de
smerenie, exprimând căinţa sufletului. La începuturi, slujba Canonului era separată, dar din
vremea lui Fotie al Constantinopolului, din secolul al IX-lea, ea a fost introdusă în cadrul
Pavecerniţei Mari.
Sufletul este chemat la judecată, prin conştiinţa lui nepărtinitoare, pentru a trezi
simţăminte de căinţă, de părere de rău, de regret şi pocăinţă, iar în final, spre luarea unei
hotărâri demne, de îndreptare. În această manieră, se face o adevărată „radiografie a
sufletului”, în care, ca într-o oglindă, se vede fiecare, aşa întocmai cum este, cu faptele şi viaţa
sa.
Fundamentat pe conţinutul întregii Scripturi, Canonul oferă ascultătorilor o veritabilă
cateheză, zugrăvind minunat chipurile unui impresionant număr de personaje biblice, care au
trăit de-a lungul a sute şi mii de ani şi care prin viaţa şi faptele lor sunt aduse de faţă tocmai
pentru a fi luate ca pilde de către creştini.
Apelul tot mai des făcut sufletului devine vibrant: „Suflete al meu, scoală! Pentru ce
dormi? Sfârşitul se apropie şi vei să te tulburi. Deşteaptă-te dar, ca să se milostivească spre
tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea şi toate le plineşte” (Condac, glas VI).
Întregul cuprins şi ideile centrale ale Canonului celui Mare se recapitulează în condac.
Adresându-se sufletului său, autorul îl strigă să se trezească, să se ridice. Amintirea păcatelor,
a morţii şi a judecăţii ce va urma ne cheamă la pocăinţă, iar deşteptarea este revenirea în fire a
sufletului, pentru a fi iertaţi de Hristos.
Multitudinea persoanelor biblice invocate în Canon este dovadă că toată Scriptura
rămâne pentru Sfântul Andrei o carte a vieţii mereu deschisă, din care avem ce învăţa, ceea ce
trebuie să facem sau nu, ceea ce este bine sau rău, de folos sau vătămător, iar în final, ceea ce
este mântuitor.
Fiecare peasnă sau cântare a Canonului, formată din mai multe tropare, se încheie cu
două tropare. Primul este precedat de: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, în care se
 33

cheamă lucrarea Sfintei Treimi, izvorul harului, al sfinţeniei, „Dumnezeirea Cea deofiinţă şi
nedespărţită…, nedespărţită în fiinţă, neamestecată în Feţe, lumini şi lumină, şi trei sfinte şi
unul sfânt”. Este lăudată „Treimea - Dumnezeu”, adresând această chemare salvatoare:
„Părinte Cel ce eşti fără început, Fiule Cel împreună fără de început, Mângâietorule Cel bun,
Duhule Cel drept; Născătorule al lui Dumnezeu - Cuvântul, Cuvinte al Tatălui celui fără
început; Duhule Cel viu şi făcător, Treime în Unime, miluieşte-mă!” (din Peasna a IV-a, a
VII-a, a VIII-a).
Troparele treimice îl ajută pe creştin să se întoarcă spre Dumnezeu cu inima şi mintea,
cu întreaga sa existenţă. În biserică fiind, el se află în casa Tatălui ceresc, voind să se schimbe
prin pocăinţă şi rugăciune. Adunarea credincioşilor devine Trupul lui Hristos. Mirele răstignit
bate cu iubire la inimile noastre, chemându-ne. Astfel, rugăciunea credincioşilor în Canonul
cel Mare nu este un monolog, ci este vocea dialogului care are loc în adâncurile existenţei
umane.
În al doilea tropar, precedat de: „Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor”, adresat Maicii
Domnului, mijlocitoarea mântuirii neamului omenesc şi a fiecăruia în parte înaintea
Mântuitorului lumii, se subliniază destoiniciile ei, care a născut „pe Cel fără de ani din
Tatăl…, neştiind de bărbat... Şi alăptând a rămas Fecioară”. Iar în alt tropar se zice: „Şi ai
născut, şi eşti fecioară şi ai rămas întru amândouă cu firea fecioară“. Iar prin Maica Domnului
şi prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu din ea „s-a îmbrăcat întru a noastră frământătură
Dumnezeu… şi a unit Lui firea omenească”. Maica Domnului este Uşa şi Scara ce uneşte
cerul cu pământul. Ea ne călăuzeşte la Hristos. Credincioşii dialoghează cu ea ca şi cu Hristos.
În ea „încăput-a Cel neîncăput din fire; purtat-a pe Cel ce poartă toate; hrănit-a pe Cel ce
hrăneşte, pe Hristos dătătorul de viaţă”. Ea este un unicat, fiindcă „singura este după naştere
maică şi fecioară”. Pentru aceasta, este „nădejdea celor ce aleargă“ la ea, „limanul celor
înviforaţi” (din Peasna a III-a, a IV-a, a VIII-a), deci a celor ce ascultă rugăciunile Canonului.
Aşadar, chemarea întru ajutor a Sfintei Treimi şi a Maicii Domnului oferă Sfântului Andrei
prilej de teologhisire în dogma trinitară şi mariologică, fundamentele credinţei şi trăirii
creştine.
Pe întreg cuprinsul Canonului şi îndeosebi în partea finală sunt chemaţi în rugăciune
Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, pildă de pocăinţă şi Sfântul Andrei, drept recunoştinţă din
partea Ortodoxiei pentru marele lui merit de a ne lăsa mărturisire această lucrare imnografică
de excepţie, în care sufletul îşi găseşte linişte, alinare, mângâiere şi sprijin în strădaniile şi
nevoinţele duhovniceşti şi mai presus de toate încrederea în rugăciunile şi mijlocirile lui de
arhiereu al Cretei, „învăţător preaales al pocăinţei” şi „dumnezeiesc ocrotitor” (din Peasna a
V-a).

Scriitori latini
Sfântul Grigorie cel Mare
Viaţa. A fost papă între anii 590-604. Italia era în perioada de decădere. Papa era
nevoit să intervină. Longobarzii ameninţau Roma. Bizanţul nu îi putea respinge pe barbari.
Sărăcia era prezentă peste tot.
Grigorie s-a născut la Roma, în anul 540, într-o familie bogată, cu tatăl senator. Mama
sa este cinstită ca Sfânta Silvia. A avut trei surori, ce trăiau ca monahii. În anul 573 era
prefectul Romei. Între timp studiază dreptul. La 30 de ani renunţă la toate. O parte din avere o
împarte săracilor, iar cu o altă parte întemeiază 7 mănăstiri. Sfântul Grigorie era înclinat spre
viaţa retrasă şi spre studiul Scripturii şi Tradiţiei. Papa Benedict I l-a hirotonit diacon. Papa
Pelagiu II l-a trimis la Constantinopol (579-590), ca reprezentant al Romei, apocrisiar. Atunci
a scris “Moralia”. Aici a lucrat şi la Sfânta Liturghie, care îi poartă numele. Se pare însă că nu
a vrut să înveţe limba greacă. Reîntors în patrie, s-a instalat la mănăstire. La moartea papei, la
34

anul 590, a fost ales el papă. Atunci Roma era ocupată de longobarzi, pe care mai târziu i-a
creştinat. A trimis misionari în insulele britanice. A avut legături cu francii şi cu goţii din
Spania. A ajutat pe cei săraci. A administrat averile Bisericii. A organizat asistenţa socială în
vreme de ciumă şi foamete. Spunea că patrimoniul Bisericii este patrimoniul celor săraci. A
arătat râvnă, ca Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur. A iniţiat evanghelizarea Angliei.
A murit la 12 martie 604.
Opera. Este autorul lucrării Moralia sau Comentariu la Iov, în 35 cărţi, scrisă poate la
Constantinopol şi inspirată din Origen. Sunt cuvântări, rostite în faţa unor călugări. Lucrarea a
fost revizuită de autor. Nu este un comentariu ştiinţific, ci sunt consideraţii de natură morală.
S-ar părea că a scris şi un tratat de teorie a muzicii. A compus imne şi melodii. A rânduit
cântarea bisericească pe ceasuri. A lăsat un liturghier şi o culegere de cântece corale.
Grigorie insistă asupra datoriei slujitorului bisericesc de a predica. De aceea, scrie: 40
de Omilii despre Evanghelie (590-591); 20 de Omilii despre Iezechiel; Comentariu la prima
carte a Regilor; Comentariu la Cântarea Cântărilor, de autenticitate nesigură. A alcătuit şi
Dialoguri despre viaţa şi minunile Părinţilor italieni, arătând că nu numai în Orient au existat
asceţi (şi) făcători de minuni.
S-a păstrat un Epistolar cu 854 de scrisori, care reflectă activitatea sa. Autorul a
menţinut legătura cu Bizanţul. S-a înţeles cu barbarii, ca să apere Roma. A apărat credinţa şi
Italia. A rezolvat neînţelegerile episcopiilor sufragane. În anul 596 l-a trimis pe Augustin din
Cantenbury să organizeze sediile episcopale în Britania.
În anul 591, la începutul activităţii, a scris Cartea Regulei pastorale, pentru sine şi
pentru oricine vrea să fie păstor de suflete. Este un lung tratat, sub formă de epistolă, către
Ioan de Ravenna. Este cea mai importantă lucrare pastorală a Sfântului Grigorie. Se mai
numeşte “Cartea grijii pastorale”. Iese în evidenţă prin modul în care este concepută, prin
valoarea literară şi a principiilor şi normelor pe care le cuprinde. Este mereu actuală. Se
împarte în 4 părţi. În partea întâi sunt 11 capitole, în afară de prolog, în care arată cât este de
sublimă slujba de păstor, cu toate greutăţile ei. Partea a doua, tot cu 11 capitole, vorbeşte
despre viaţa păstorului, despre virtuţile lui, mai ales cele care îl pun în contact cu alţii. Partea
a treia, în 40 de capitole, vorbeşte despre modul în care preotul trebuie să înveţe şi să
îndrume. Este un tratat de pedagogie creştină. Nu este suficient ca preotul să cunoască
elementele doctrinare ale creştinismului, ci trebuie să fie deopotrivă psiholog şi pedagog.
Doctrina. Urmează pe Fericitul Augustin, fără a-i repeta erorile. Între raţiune şi
minune, preferă minunea. Vorbeşte despre cele 9 cete îngereşti. Hristos este al doilea Adam.
Este răscumpărătorul şi mijlocitorul, împăcându-ne cu Dumnezeu. Susţine existenţa
purgatoriului şi indisolubilitatea căsătoriei. Episcopul poate fi hirotonit de cel puţin alţi 2
episcopi.
Pacea. Sfântul Grigorie arată importanţa virtuţii păcii. Atrage atenţia “semănătorilor
de ceartă“ că trebuie să chibzuiască asupra gravităţii păcatului lor. Uneori “pacea” înseamnă
liniştea sufletului împăcat cu Dumnezeu. Adevărata pace numai Hristos a avut-o. În cele
aproximativ 850 de scrisori, Sfântul Părinte arată duhul împăcării şi al păcii, de care era
stăpânit. Războiul este expresia degradării sufletului omenesc dominat de păcate.
Personalitatea preotului. Sfântul Părinte le cere celor ce vor să fie preoţi să se
pregătească pentru a putea învăţa pe alţii. Condamnă ignoranţa unora dintre preoţi. Predica
trebuie trăită de cel ce o rosteşte. Preotul trebuie să trăiască în duhul sfinţeniei lui Hristos.
Mântuirea noastră este un act comunitar - sobornicesc. Preotul trebuie să fie un călăuzitor bun
şi destoinic, un rugător, un mijlocitor între Dumnezeu şi om. Trebuie să fie curat în gânduri.
Preotul învaţă tainele cele despre Dumnezeu. Ignoranţa preotului este inadmisibilă. În plus,
viaţa sa morală trebuie să fie pe măsură. Limbajul predicii sale trebuie adaptat puterii de
înţelegere a celor care îl ascultă. Smerenia îşi are rolul ei. Motivul scrierii cărţii “Liber regulae
 35

pastoralis” este “fuga de răspundere personală“ pe care o simţea înainte de a fi hirotonit, cum
el însuşi mărturiseşte.

Boetius
Cel mai de seamă reprezentant al culturii din vremea regelui Teodoric, din Peninsula
Italică, Boetius sau Boeţiu s-a remarcat prin capacităţi intelectuale deosebite. S-a născut la
Roma la anul 475, dintr-o familie nobilă. A primit o educaţie aleasă, continuând studiile la
Alexandria, la şcoala filosofului neoplatonic Ammonius Sakkas. În anul 476, când Odoacru
cucereşte Italia, încheind practic existenţa Imperiului Roman de Apus, Boetius era în Italia.
Din anul 493, Teodoric, regele ostrogot devine stăpânitor. Exista doar partea răsăriteană a
Imperiului Roman, cu care Italia ţinea încă legătura. Boetius a devenit vestit. Şi-a făcut o
carieră în viaţa politică, deşi era roman, cu aprobarea regelui ostrogot, fiind în anul 510
consul. Cu vremea, Teodoric începe să se teamă pentru posibila alianţă între latini şi
răsăriteni. Boetius a fost acuzat de legături anti-ostrogotice cu Iustin I al Bizanţului şi închis
de regele Teodoric. Acum a scris una dintre cele mai importante cărţi: Consolarea filosofiei.
A fost ucis la anul 504, acuzat de trădare. Este cinstit ca martir în Apus.
Avem în cazul lui Boetius două categorii diferite de opere, păgâne, profane,
neoplatonice, dar şi creştine. Boetius, în lucrările sale teologice, abordează temele legate de
credinţă, prin prisma logicii aristotelice, fără argumente biblice. Câteva secole mai târziu,
scolastica mergea pe această linie.
Dintre lucrările ştiinţifice, amintim Fundamentele aritmeticii, din anul 505. Aici se
raportează la literatura grecilor ca la un izvor de ştiinţă. Matematica este luată ca un
instrument de abstractizare intelectuală, ce conduce pe om la contemplarea adevăratei
realităţi. O altă lucrare de acest gen este Fundamentele muzicii, ce întrebuinţează o lucrare
mai veche, a lui Ptolemeu, numită Elementele de armonie. Dintre lucrările de logică, amintim
traducerea şi comentariul lui Boetius, la Categoriile lui Aristotel şi alte traduceri şi
comentarii.
Mai importante sunt operele sale teologice, care au în centru mai ales problema
trinitară. Alte preocupări ale sale sunt hristologice. Se foloseşte de procedee logice şi concepte
luate din filosofia neoplatonică şi din cea aristotelică.
Boetius a scris: Micile opere teologice (Opuscula theologica); Cum e posibil ca
Treimea să fie un singur Dumnezeu şi nu trei dumnezei (bazându-se pe învăţătura Fericitului
Augustin, Boetius vrea să demonstreze cu argumente filosofice că substanţa este semnul
unităţii divine, în timp ce Sfânta Treime poate fi explicată prin relaţiile dintre Persoane);
tratatul Contra lui Eutihie şi Nestorie (o contribuţie apuseană importantă la definirea
hristologiei, în care Boetius vrea să discute din punct de vedere filosofic valabilitatea
învăţăturii bisericeşti că în Hristos sunt două naturi şi o singură persoană; autorul prezintă şi
ereziile celor doi, Nestorie şi Eutihie).
Cea mai vestită operă a lui Boetius este Mângâierea (Consolarea) filosofiei, când
fusese întemniţat de regele Teodoric şi aştepta sentinţa. Boetius vrea să găsească mângâierea
pe care filosofia i-o poate aduce. Dar de ce caută Boetius mângâiere în filosofie şi nu în
credinţă? Căci, credea el, filosofia îi poate răspunde la unele întrebări fundamentale, precum
cea despre sensul răului şi de ce este el permis de către Dumnezeu şi care este rolul liberului
arbitru. Filosofia lui este religioasă, ca o sinteză între neoplatonism şi creştinism. Opera este
împărţită pe 5 părţi. Este dialog şi expunere, proză şi versuri (prozimetru). Propune o nouă
formă de poezie, didactică, trezind emoţii. Iniţial, filosofia încearcă să-l consoleze pe Boetius,
după care analizează inconstanţa norocului, ce guvernează lumea. Cel care este înţelept, să nu
se minuneze de schimbările destinului, nici să nu-şi bazeze pe acestea fericirea. În cartea a
treia, filosofia îi explică autorului că nu trebuie să se plângă pentru nenorocirile sale.
Adevăratul bine este Dumnezeu şi totul este condus de providenţă. Se vorbeşte şi despre
36

destin şi preştiinţă. Limbajul este limpede. Se spune despre Boeţiu că a fost ultimul dintre
romani şi primul dintre scolastici. Civilizaţia latină antică târzie se încheie cu el.

Cassiodor
S-a născut într-o familie nobilă, la anul 485, în Calabria. La anul 507 a rostit un vestit
panegiric în cinstea regelui Teodoric. A avut o carieră administrativă în conducerea regatului
got. În anul 551, Cassiodor se afla la Constantinopol. A scris o Istorie a goţilor. S-a întors în
Italia. S-a retras (la 555-560) în mănăstirea pe care o construise. Aici se studiau ştiinţele şi
literatura. A murit pe la anul 580, la 92 de ani.
Lucrări laice. Întâlnim la Cassiodor atât lucrări profane, cât şi creştine. A scris
Cronicile, de la Adam şi până în vremea regelui Teodoric. Unele informaţii sunt luate din
experienţa directă, descriind evenimente trăite de Cassiodor. Este de la anul 520. Goţii fiind
filoarieni, Cassiodor nu vorbeşte despre arianism. O altă lucrare este cea numită Originile şi
faptele goţilor, o istorie a goţilor, ce vrea să îi prezinte pe goţi ca făcând parte din lumea
civilizată. Lucrarea s-a pierdut în mare parte. Regele Teodoric este lăudat exagerat. Cea mai
cunoscută lucrare a lui Cassiodor din perioada laică a vieţii sale este Variae (epistulae), din
anul 537, o culegere din 12 cărţi. Ajută la cunoaşterea epocii. Din perioada anilor 537-540
datează tratatul Despre suflet (De anima), asemănător cu al lui Tertulian.
Lucrări creştine. La Vivarium, unde Cassiodor s-a retras, era o bibliotecă. Se punea în
practică programul mănăstirilor din apus, de atunci. Se studiau textele religioase. Aici a apărut
lucrarea Despre ortografie, dovedind preocuparea autorului pentru traducerea textelor greceşti
(Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur). Cassiodor a scris o Istorie a Bisericii, în 3 părţi, bazată pe
lucrările similare ale lui Socrate, Sozomon şi Teodoret.
Alte lucrări: Comentarii la Psalmi (554-555), după modelul Fericitului Augustin, cu o
tâlcuire alegorică, spirituală, respectând regulile retoricii, cu note, care facilitau înţelegerea
textelor complicate; Prezentarea Epistolei către Romani; Principiile modului cum trebuie să
fie înţelese textele sacre şi textele profane (2 cărţi, a doua vorbind despre cele 7 arte liberale).

Leandru de Sevilla
S-a născut între anii 536-540, în Cartagena, Spania, într-o familie nobiliară de origine
greco-romană, tatăl său fiind guvernatorul provinciei. Familia sa a fost silită să plece din
oraşul natal, cînd acesta a fost cucerit de bizantini, stabilindu-se în Sevilla. Leandru şi-a
sprijinit mama rămasă văduvă, ca să îi crească pe fraţii mai mici. Leandru şi cei trei fraţi ai săi
au fost canonizaţi şi cinstiţi ca sfinţi.
Leandru a devenit monah într-o mănăstire din apropierea Sevillei, ce ţinea rânduiala
Sfântului Benedict şi care era un centru de cultură ascetică şi teologică. S-a străduit să îi
convertească pe invadatorii vizigoţi arieni la adevărata credinţă. Se pare că Leandru a fost,
între anii 563-574, dascălul Sfinţilor Fulgenţiu şi Isidor. La anul 579 era ales episcop al
Sevillei. Aici a întemeiat o şcoală teologică ortodoxă. Regele vizigot l-a exilat în 579-580,
plecând la Constantinopol, pentru a sprijini cauza Ortodoxiei. Va rămâne acolo până în anul
586. L-a întânit în Constantinopol pe diaconul Grigorie, viitorul Grigorie cel Mare, papă al
Romei. Cei doi vor rămâne prieteni (dovadă este şi bogatul epistolar gregorian). Grigorie a
aflat astfel şi despre mezinul familiei, Isidor, care a corespondat apoi cu viitorul papă. La
insistenţa lui Leandru, Grigorie cel Mare va lucra la tâlcuirea cărţii lui Iov (Moralia in Iov),
aflat fiind la Constantinopol. În această perioadă, Leandru va scrie mai multe tratate
dogmatice contra arienilor, pierdute însă. După o serie de evenimente istorice, al treilea sinod
local de la Toledo a consfinţit convertirea arienilor vizigoţi, atribuită de Isidor de Sevilla lui
Leandru.
Până la moartea sa, la sfârşitul lui 599 sau începutul lui 600, Leandru a continuat să se
dedice misiunii creştine şi lucrării de educaţie a păstoriţilor săi. A făcut numeroase biblioteci
 37

şi şcoli, în mănăstiri. Sevilla a devenit cel mai important centru cultural din Spania. Ziua sa de
prăznuire este 27 februarie.
Leandru a fost un neobosit traducător din greaca veche, traducând Apophtegmata
Patrum şi canoanele Părinţilor răsăriteni. Dintre puţinele sale scrieri, se mai păstrează decât o
lungă epistolă către sora sa Florentina. Sfânta Florentina (prăznuită pe data de 20 iunie) a
intrat încă de la o vârstă fragedă în mănăstire, la îndemnul fratelui său mai mare, Leandru. Se
pare că a ctitorit peste 40 de mănăstiri. Moaştele ei au fost îngropate în catedrala din Sevilla,
alături de cele ale sfinţilor Leandru şi Isidor, fraţii ei. Datorită urgiilor timpului, moaştele
Sfinţilor Leandru şi Isidor s-au pierdut.
Isidor de Sevilla scrie că Leandru a alcătuit două cărţi contra învăţăturilor arienilor şi o
lucrare despre feciorie, dedicată surorii sale Florentina, pe lângă multe omilii şi epistole, la
care se adaugă creaţiile sale liturgice.
Principala lucrare a lui Leandru se numeşte: Despre rânduiala fecioarelor şi
dispreţuirea celor lumeşti (De Institutione Virginum et Contemptu Mundi). Pare o lungă
epistolă către sora sa Florentina, dar este un tratat dedicat monahiilor. Aici termenul virgo
(fecioară) înseamnă femeie care şi-a dedicat averea şi viaţa slujirii lui Hristos. Lucrarea
cuprinde două părţi: un Prolog şi o Rânduială sau un typikon despre viaţa monahală.
Lucrarea nu este un cod juridic, nici nu are un aspect teoretic. Viaţa monahală nu este
înţeleasă ca o excludere socială, ci ca singurătatea lăuntrică prin care fecioara îşi aţinteşte
gândul inimii spre Hristos. Lucrări similare au mai scris în apus: Sfântul Ciprian al Cartaginei,
Sfântul Ambrozie al Milanului, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Sfântul Ioan Casian şi
Sfântul Benedict de Nursia. Leandru scrie sfătuitor, preamărind virtutea fecioriei. Nu este un
compilator, ci este un gânditor plin de originalitate.

Benedict de Nursia
Despre viaţa şi activitatea Sfântului Benedict de Nursia aflăm de la Sfântul Grigorie
cel Mare, care a alcătuit o scriere aghiografică închinată acestuia. Sfântul Benedict este
considerat întemeietorul vieţii monahale cenobitice din Apus şi autorul unor cunoscute Reguli
monahale, întemeietor al unor vestite mănăstiri (Monte Cassino) şi al unui ordin monahal
(benedictin). S-a născut în anul 480. A fost trimis să studieze la Roma. Dezamăgit de viaţa de
acolo, doritor de linişte şi singurătate, a renunţat la studii şi s-a retras într-o peşteră. A devenit
vestit şi localnicii îl căutau pentru viaţa sa sfântă. A săvârşit mai multe minuni. La Monte
Cassino, unde se aflau ruinele templului păgân închinat zeului Apollo, Sfântul Benedict a scos
din templu sculptura zeului, construind în loc două biserici, închinate Sfinţilor Ioan
Botezătorul şi Martin de Tours, precum şi o mănăstire vestită. A creştinat prin predicile sale
populaţia păgână din zonă. Vindeca pe bolnavi. Se spune că şi-a cunoscut data morţii,
cerându-le ucenicilor să-i pregătească mormântul cu şase zile înainte de a muri. Despre el zice
Sfântul Grigorie Dialogul că "a fost un om cu o viaţă vrednică de cinste, Benedict după nume
şi har, care şi-a păstrat inima curată încă din vremea prunciei sale... De vrea cineva să afle mai
multe despre viata şi firea sa, poate să găsească toate faptele acestui povătuitor chiar în
învăţătura Rânduielilor sale". E prăznuit la 11 iulie.
Rânduielile sale monahale (Regulile monahale, unul dintre primele regulamente din
apus) îmbină regulile cenobitice, pe cele individuale, preluate de la monahii egipteni, prin
intermediul Sfântului Ioan Casian, cu cele de tip augustinian. Manifestă o tendinţă de sinteză.
Autorul lor suprimă austeritatea excesivă, integrează monahul în comunitate şi introduce
jurământul de şedere permanentă în mănăstire (prin care monahii unei mănăstiri rămâneau
uniţi prin legături care durau toată viata). Introduce în monahismul cenobitic principiul iubirii
frăţeşti, pe care Fericitul Augustin îl adresa tuturor creştinilor. Cere punerea în comun a
bunurilor, respectul diferenţelor personale şi dragostea faţă de îndrumătorul spiritual, care
depăşeşte teama. Sfântul Benedict înţelege că nu poate exista un manual al vieţii monahale.