Războiul dintre Rusia și Georgia

1. Introducerea
Războiul dintre Rusia și Georgia din 2008 reprezintă un conflict armat între Georgia, pe de-o parte,
și Federația Rusă pe cealaltă parte. Războiul a început în august 2008 ca urmare a unei operațiuni militare
lansate de către forțele georgiene contra regimului separatist oset. Pe data de 8 august Rusia a trimis forțe în
sprijinul osetilor. În urma acestui război Osetia de Sud a fost recunoscută ca entitate statală de Federația
Rusă, Georgia la rîndul ei pierzînd de facto controlul asupra acestei regiuni.

Conflictul „îngheţat” de la începutul anilor ’90 din Georgia se înfierbântă subit la sfârşitul verii lui
2008. Ceea ce era considerată a fi o problemă domestică a Georgiei, şi anume mişcările separatiste din cele
două provincii, Osetia de Sud şi Abhazia, devine o chestiune de interes mondial ce produce schimbări
importante în relaţiile internaţionale şi în paradigma de analiză a acestora. Acest conflict „îngheţat” se
transformă într-un adevărat război regional de facto, prin actorii implicaţi direct, dar, luând în considerare
forţele care intră în coliziune în mod indirect, capătă valenţe internaţionale. Este un moment de mare
intensitate care nu numai că va lăsa viitorul Georgiei în balanţă, dar va produce o criză profundă a relaţiilor
dintre Rusia şi Occident, cea mai mare de la căderea Uniunii Sovietice. Războiul de cinci zile din august
2008 redeschide, aşadar, chestiunea poziţionării Rusiei pe scena internaţională, a relaţiilor dintre o Federaţie
Rusă emergentă şi Vest – şi, în particular, Statele Unite 2.

2. Calmul dinaintea furtunii

Principala prioritate a Georgiei este integritatea teritorială a statului, integrarea provinciilor
separatiste Osetia de Sud şi Abhazia, conform declaraţiilor Ambasadorului Georgiei la ONU, Irakli
Alasania, în martie 2008. De asemenea, integrarea euro-atlantică este promovată în 2008, la începutul anului,
Georgia aplicând pentru programul MAP (Membership Action Plan), alături de Ucraina.
În relaţia cu Rusia, Ambasadorul Alasania menţionează că schimbarea de la nivelul conducerii ruse
prin alegerea preşedintelui Medvedev nu prefigurează nicio schimbare a traiectoriei relaţiilor ruso-georgiene.
În ceea ce priveşte America, acesta subliniază că „relaţiile dintre Statele Unite şi Georgia sunt un model
pentru cum o superputere şi o ţară mică pot fi aliaţi strategici”, subliind importanţa fructificării acestor relaţii
şi încrederea pe care Georgia o are în această alianţă 5.

3. Cursa înarmărilor
După eşecul recuperării celor două provincii secesioniste în 2004, preşedintele Saakaşvili realizează
că şansele Georgiei de a câştiga teritoriile nu pot fi sporite decât printr-o reformă radicală a forţelor armate
georgiene capabile să lupte cu separatiştii. Aşadar, fondurile militare au crescut, atingând 8% din PIB în
2007-2008, s-a renunţat la serviciul militar obligatoriu în favoarea formării unei armate profesioniste şi s-a
implementat un program de achiziţionare de armament. Printre achiziţii s-au numărat peste o sută de tancuri
T-72, zeci de piese de artilerie grea, peste 200 de vehicule blindate uşoare şi câteva elicoptere de atac şi de
transport. De asemenea, au fost procurate şi UAV-uri de provenienţă israeliană utilizate în monitorizarea
aeriană a teritoriului celor două republici secesioniste.
Georgia a început antrenarea unei mari forţe de rezervişti, sporind numărul acestora cu 25.000 pe an,
într-un efort de a ajunge la un număr final de 100.000. În antrenarea trupelor georgiene, un aport important l-
au adus Statele Unite, care a implementat un program de antrenament de contrainsurgenţă, întrucât Georgia a
fost de acord cu trimiterea de trupe în Irak. Guvernul a făcut o prioritate şi din dezvoltarea şi antrenarea unui
grup operativ special în cadrul Ministerului de Interne, echipaţi cu vehicule blindate, artilerie şi drone de
supraveghere, instruiţi să lupte cu separatiştii 6.

4. Planuri strategice sau visuri naive

Deveniseevident că echilibrul de forţe dintre autorităţile georgiene şi cele separatiste înclina categoric
înspre partea georgiană. Chiar şi forţa de menţinere a păcii rusească – 500 de soldaţi în Osetia de Sud şi
2.300 în Abhazia – nu mai era o putere pe măsura armatei georgiene. Dacă ar fi dorit să preia controlul
asupra regiunilor separatiste utilizând forţa, Georgia ar fi putut face acest lucru, iar singura în măsură să le
protejeze putea fi Armata Rusă care să intervină direct.
Aşadar, în 2008, principalul obiectiv al Georgiei era un atac împotriva Osetiei de Sud, avansând
profund în teritoriul regiunii. Situaţia era favorabilă, teritoriul Osetiei de Sud fiind redus, iar autorităţile
osetine nu deţineau controlul asupra tuturor zonelor regiunii. Bazându-se pe superioritatea calitativă şi
cantitativă a armatei sale, Georgia spera să înfrângă forţele osetine rapid, ocupând capitala Tskhinvali şi
blocând Autostrada Trans-Caucaziană ce face legătura cu Rusia. Atunci Georgia ar fi putut instaura o
administraţie proprie, condusă de Dmitriy Sanakoev şi ar fi preluat controlul asupra întregii enclave
separatiste.
Principala problemă a planului georgian a fost aceea că a omis posibilitatea unei intervenţii din partea
Rusiei, bazându-se pe faptul că oferind Moscovei garanţii privind trupele de menţinere a păcii, atunci aceasta
ar avea o reacţie întârziată sau slabă. Totuşi, Rusia avea cunoştinţă de planurile georgiene, iar singurul
detaliu care lipsea era data exactă a începerii operaţiunii. Prin urmare, decizia politică de protejare a Osetiei
de Sud a fost luată în avans , căci un răspuns întârziat ar fi fost inutil, existând şanse mari ca aceasta să fie
ocupată în câteva zile: teritoriul este mic, forţele sale armate slabe, iar capitala extrem de vulnerabilă,
localizându-se la graniţa cu Georgia.
În iulie 2008 schimburile  de focuri dintre autorităţile georgiene şi cele osetine s-au intensificat peste norma
obişnuită, pentru ca la începutul lui august să se amplifice îngrijorător. Escaladarea conflictului a lăsat patru
osetini morţi şi şapte răniţi, pentru ca numai în două zile să se ridice numărul la şase, respectiv 15. După 2
august autorităţile osetine au început evacuarea capitalei şi numeroşi osetini s-au refugiat în Rusia 5.
Decizia: eliberarea leilor în Osetia de Sud
 
 La 8 august 2008, în timp ce preşedintele Rusiei Dmitri Medvedev se afla în vacanţă, iar liderii lumii
asistau, la Beijing, la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, Rusia atacă Georgia şi invadează Osetia
de Sud. Aşadar, de atât a fost nevoie pentru a izbucni un război ţinut mocnit aproape două decenii, amintind
oricărui cetăţean din Occident de vorbele lui Neville Chamberlain despre Cehoslovacia anilor 1930: un
război „într-o ţară îndepărtată, între oameni despre care noi nu ştim nimic”.
Totuşi, acţiunea unilaterală a Rusiei s-a produs ca o contra-acţiune a evenimentelor ce se petrecuseră
în Georgia în urmă cu o zi, adică joi, 7 august, când aproape de miezul nopţii, preşedintele georgian Miheil
Saakaşvili ordona forţelor armate să răspundă atacurilor grupărilor secesioniste din Osetia de Sud, să
oprească bombardarea satelor georgiene de către miliţia osetină, menţionând totuşi „să se reducă la
minimum victimele civile”.
Saakaşvili a hotărât să intre în război, în încercarea de a recupera teritoriul Osetiei de Sud cu forţa, şi
deschide luptele în arealul civil al capitalei enclavei, Tskhinvali. Deşi forţele georgiene le surclasau pe cele
osetine atât cantitativ, cât şi calitativ, s-au confruntat cu o opoziţie brutală. Au reuşit să avanseze mult în
teritoriul Osetiei de Sud, dar, ruşii au intrat în război înainte ca Georgia să ocupe tunelul Roki, ce leagă
Osetia de Sud de Rusia.
Consiliul de Securitate al Rusiei s-a reunit la 8 august, la cererea preşedintelui Medvedev şi a hotărât
intrarea în război de partea osetinilor. Argumentul a fost adus tot de Medvedev, care susţinea că „femei,
copii şi bătrâni mor în Osetia de Sud, iar majoritatea dintre ei sunt cetăţeni ai Federaţiei Ruse”, iar „cei
responsabili pentru asta vor fi pedepsiţi corespunzător”. Astfel că la incursiunea Georgiei în Osetia de Sud,
Rusia a răspuns prin lansarea unor atacuri aeriene în regiune şi trimiterea de trupe armate în Osetia de Sud.
În aceeaşi zi, sunt  distruse şi bazele aeriene din jurul capitalei Tbilisi. Saakaşvili declară stare de război
pentru 15 zile şi mobilizează rezerviştii, însă, până duminică, ruşii controlează Tskhinvali şi cea mai mare
parte din Osetia de Sud. Între 7 şi 12 august, Rusia a dislocat 20.000 de forţe în Osetia de Sud şi tot atâtea în
Abhazia, totalul cărora reprezenta de trei mai mult decât armata georgiană 5.
 5. Al patrulea front: războiul cibernetic
Interesant este că asaltul de pe uscat, aer şi apă al forţelor armate ruseşti a fost coordonat şi amplificat
de atacuri în spaţiul cibernetic. Acest conflict a fost primul din istorie în care atacurilor militare le este
adăugată o ofensivă cibernetică bine orchestrată, astfel apărând un „al patrulea front” al invaziei coordonate
de Rusia. În după amiaza zilei de 8 august, ruşii au început să blocheze, să redirecţioneze şi să preia
controlul asupra spaţiului cibernetic georgian.
Website-ul prezidenţial al Georgiei a fost luat sub control extern şi a început să deruleze imagini cu
Adolf Hitler intercalate cu fotografii ale preşedintelui Saakaşvili. Dar şi alte 38 de website-uri importante din
Georgia au fost atacate, printre care cel al Ministerului de Externe, Băncii Naţionale, Palamentului, Curţii
Supreme, Comisiei Centrală Electorală, ambasadelor americane şi britanice. Intenţia Rusiei a fost de a răni
onoarea statului georgian, demonstrând cât de uşor poate fi blocat spaţiul său virtual, şi, în aceeaşi măsură,
de a restricţiona contactele autorităţilor cu publicul. Pentru a facilita comunicarea dintre autorităţi şi lumea
exterioară, Polonia şi Estonia, aliaţi ai Georgiei, au intervenit şi au oferit guvernului georgian website-urile
lor ca platforme alternative şi temporare 4.

6. Încetarea focului nu înseamnă şi restabilirea păcii

Schimbarea de situaţie îi obligă, deci, pe georgieni să cedeze, iar, la 10 august, Secretarul Consiliului
Naţional de Securitate al Georgiei, Alexander Lomaia, anunţă că Georgia a cerut secretarului de stat
american Condoleezza Rice să acţioneze ca mediator între părţile beligerante şi menţionează că Georgia a
încetat focul şi s-a retras din Osetia de Sud. Ministrul de externe rus, Sergei Lavrov, se opune, argumentând
că armata georgiană a rămas în Tskhinvali, iar Medvedev reiterează un principiu fundamental al Rusiei
pentru care a intrat în acest război: „Rusia a fost în mod tradiţional, şi va continua să fie, un garant al
securităţii popoarelor din Caucaz”, şi „niciodată Rusia nu a fost doar un observator pasiv şi nu va fi
niciodată”. Aşadar,  luni, 11 august, ruşii bombardează oraşul georgian Gori şi îl ocupă.
Acordul de încetare a focului a fost încheiat la 12 august, după numai cinci zile de război, când
preşedintele Medvedev a raportat lui Javier Solana, Înaltul Reprezentat pentru Politică Externă şi Securitate
Comună al Uniunii Europene, că „a fost obţinut scopul operaţiunii Rusiei de a constrânge partea georgiană
să accepte pacea şi a decis să o oprească” 6.

7. Dezacordul pentru încetarea focului

Întrucât nu s-a putut ajunge la o concluzie într-un for internaţional, medierea conflictului trebuia
preluată de un terţ actor. Preşedintele american Bush era decis să nu lase războiul ruso-georgian să
escaladeze într-o confruntare ruso-americană de tipul Războiului Rece. Prin urmare, cel mai puternic aliat al
Georgiei nu dorea să preia frâiele mobilizării Occidentului pentru formularea unei decizii comune faţă de
Moscova, ceea ce scotea din joc orice posibilitate de a răspunde militar Rusiei, întrucât singura capabilă să
facă asta ar fi fost America. Statele Unite au jucat un rol activ în soluţionarea crizei, însă numai sprijinind
politic medierea, din spatele cortinei.
Rolul de mediator direct i-a revenit Uniunii Europene, mai precis preşedintelui Franţei, Nicolas
Sarkozy, care deţinea preşedenţia rotativă a Uniunii Europene. La momentul izbucnirii conflictului, Sarkozy
se afla la Beijing, alături de ceilalţi lideri ai lumii, la deschiderea Jocurilor Olimpice. Aici, a încercat să îl
abordeze pe fostul preşedinte şi actualul premier rus, Putin, privind situaţia din Georgia. Preşedintele francez
i-a cerut să îi acorde două zile pentru a media o soluţionare paşnică a conflictului, iar când Putin l-a refuzat,
a coborât termenul la o singură zi. Întrucât Putin refuză din nou, Sarkozy realizează ca liderul rus nu
intenţionează să încheie conflictul încă din faşă, ci este pregătit să îi dea o lecţie preşedintelui Saakaşvili.
Aşadar, Sarkozy se întoarce în Franţa pentru a decide ce este de făcut.
Sarkozy decide că un partener mai rezonabil de negociere este Medvedev şi nu Putin. Atunci când lui
Medvedev i-a fost sugerată o vizită a preşedintelui francez, acesta a răspuns, prompt, afirmativ. Totuşi,
pentru a evita să fie pus într-o situaţie jenantă, Sarkozy a pus câteva condiţii privitoare la vizita sa la
Moscova: menţionând că nu este o vizită de curtoazie, ci una în care se doreşte să se găsească o soluţie
pentru încheierea ostilităţilor, Sarkozy insistă ca până la momentul sosirii sale să aibă loc încetarea focului,
iar Moscova nu va invada Tbilisi. Medvedev îl asigură că nu va fi pus într-o situaţie jenantă şi că îi vor fi
respectate condiţiile 1.

8. Negocierile de pace dintre Rusia și Georgia

La 12 august 2008, Preș edintele Medvedev s-a întalnit cu președintele în exercițiu al Uniunii Europene,
Președintele Franței Nicolas Sarkozy – și au aprobat un plan de pace din șase principii ale reglementării
pașnice, numit și Planul Medvedev -Sarkozy. [ 3, art. 5].
Acesra prevedea :
1. Evitarea utilizării forţei.
2. Încetarea definitivă a tuturor ostilităţilor.
3. Acces gratuit la asistenţă umanitară.
4. Întoarcere a forţelor armate georgiene la locurile lor de desfăşurare permanentă.
5. Retragerea a Forţelor Armate pe linia dinaintea începerii ostilităţilor.
6. Începerea discuţiilor internaţionale asupra viitorului statut al Osetiei de Sud şi Abhazia şimodalităţi
de a asigura securitatea lor de durată. [3, art 5].

În cele din urmă ultimul punct la insistenţa preşedintelui georgian şi cu acordul lui D.Medvedev a
fost exclus din tratat. Dmitrii Medvedev a semnat acordul de încetare a focului, la 16 august care anterior
fusese deja semnat de autoproclamatele Ossetia de Sud și Abkhazia, şi de preşedintele Georgiei, M.
Saakashvili. Însă pe data de 18 august, Rusia cere din nou includerea în acord a discuţiilor   privind statutul
celor două regiuni Osetia de Sud şi Abhazia şi întărirea acordului printr - o rezoluţie a Consiliului de
Securitate a ONU. OSCE decide trimiterea a 20 de observatori în zona pentu a monitoriza  procesul de oprire
a operaţiunilor militare, promiţind mărirea numărului acestora pînă la 100. La NATO seţine o întrevedere de
urgenţă care stabileşte crearea unei comisii NATO- Georgia şi acordarea unui ajutor umanitar ţării.
Ministerul Apărării a Rusiei declară, la 22 august că retragerea forţelor armate ruse s-a efectuat conform
acordului de încetare a focului, punctele de control au fost scoase, militarii s-au retras din localităţile
Georgiei, inclusiv Gori şi Iogeti.
  Rusia a recunoscut independenţa Abhaziei şi a regiunii Tskhinvali la data de 26 august. Mai târziu în
acelaşi an, a recunoscut independenţa acestor teritorii Nicaragua, 5 septembrie. În 2009 s-a al
ăturatVenezuela, 10 septembrie, şi Nauru 15-16 decembrie.[3, art.6].

9. Planul de pace în şase puncte

Planul de Pace în Şase Puncte intermediat de preşedintele francez din partea UE prevede: să nu se
recurgă la folosirea forţei, încheierea definitivă a tuturor ostilităţilor, acordarea accesului liber pentru
ajutorul umanitar, retragerea forţelor armate ale Georgiei pe poziţiile lor permanente de cantonament,
retragerea forţelor armate ale Federaţiei Ruse pe liniile anterioare declanşării ostilităţilor, adoptarea unor
măsuri adiţionale de securitate de către forţele ruse de peacekeeping înainte de stabilirea mecanismelor
internaţionale, organizarea unei conferinţe internaţionale despre statutul viitor al Osetiei de Sud şi Abhaziei
şi modalităţile de asigurare a securităţii acestora pe termen lung.
Oficialii americani au găsit documentul revoltător, deşi s-au aflat în permanentă conexiune cu
oficialii francezi, nu s-au aşteptat la un astfel de rezultat. În viziunea americană, un acord de încetare a
focului trebuie să stabilească date şi locuri precise, ceea ce în acest caz nu se întâmpla. Natura vagă, ambiguă
lăsa loc a numeroase de interpretări ce puteau fi folosite de Rusia în propriul avantaj.
Planul este simplist şi ambiguu şi nu aminteşte nimic despre integritatea teritorială a Georgiei, însă la
conferinţa de presă, Sarkozy menţionează respectarea acestui drept inalienabil al oricărui stat suveran,
invitându-l şi pe preşedintele Medvedev să îi împărtăşească opinia, având în vedere că anterior, preşedintele
rus l-a omis din discursul său. Medvedev adaugă, totuşi, acest drept „nu înseamnă că un stat suveran are
dreptul să facă orice doreşte”, iar referitor situaţia celor două enclave separatiste afirmă că „în ultimii ani
dreptul internaţional a dat numeroase cazuri foarte complicate de popoare ce îşi exersează dreptul la
autodeterminare şi apariţie a unor noi state pe hartă. Iată, de exemplu, Kosovo” 4.

10. 26 august 2008, ziua când independenţa devine o

soluţie umanitară
Situaţia din Kosovo era adusă la masa discuţiilor în mod deliberat, pentru a reaminti europenilor că
independenţa Kosovo fusese susţinută doar de Uniunea Europeană, împotriva dorinţei Rusiei. În aceeaşi
logică a legii talionului, la 26 august 2008, preşedintele Medvedev anunţă că, din motive „umanitare”, Rusia
recunoaşte independenţa Osetiei de Sud şi Abhaziei. Iar într-o conferinţă de presă susţinută ulterior,
preşedintele rus subliniază că recunoaşterea independenţei de către Rusia este „irevocabilă”, iar o polemică
pe acest subiect este o „fantezie”.
În discursul său, Medvedev indică faptul că Georgia a împins Rusia spre acest gest, deşi, încă de la
semnarea acordurilor de încetare a focului de la începutul anilor ’90, Rusia s-a dedicat respectării
principiului inviolabilităţii graniţelor georgiene şi a acţionat ca un mediator şi apărător al păcii just, care a
promovat rezolvarea conflictului pe baze politice.  Georgia a fost cea care nu a dorit o soluţionare paşnică a
conflictelor, cea care s-a pregătit în mod sistematic de război, „în timp ce sprijin politic şi material era
furnizat de gardienii săi străini”.
În încheierea discursului său, Medvedev evidenţiază faptul că recunoaşterea independenţei celor două
republici secesioniste este singura modalitate, unica soluţie posibilă „de a salva vieţi umane”.  În răspuns la
decizia Rusiei, Casa Albă emite în aceeaşi zi o declaraţie prin care condamnă decizia preşedintelui Rusiei,
care este „în neconcordanţă cu numeroase Rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU pe care Rusia le-a
sprijinit în trecut” şi care încalcă şi acordul de încetare al focului semnat sub medierea preşedintelui Franţei. 
Singurul stat care a acordat recunoaştere diplomatică celor două enclave secesioniste în 2008 a fost
Nicaragua, la începutul lunii septembrie. În prezent, Osetiei de Sud şi Abhaziei le este recunoscută
independenţa şi de Venezuela, Nauru şi Tuvalu 6.
 Bibliografie:
1. Fotescu Alexandru și Nica Maria. Donatorii și prioritățile lor în Georgia.București, 2009. 49 p.
 
2. Jim Nichol. Russia-Georgia conflict in august 2008: Context andimplication for U.S interests.
2009. 39 p.
3. Ko William, Besant Alexander, „Georgian Foreign Policy. Interview with Ambassador Irakli
Alasania”, Yale Journal of International Affairs, martie 2008, pp. 44-50.
4. Popjanevski Johanna, Nilsson Niklas. Russia s war in Georgia: Causes andimplications for Georgia
and the word. 2008. 45 p.
5. Pukhov Ruslan, The Tanks of August, Centre for Analysis of Strategies and Technologies, Moscova,
2010.
6. Six Point Peace Plan, august 2008, Guvernul Georgiei Medvedev’s Statement on South Ossetia and
Abkhazia, 26 august 2008.
 Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați

Facultatea : Transfrontalieră de Științe Umaniste, Economice și Inginerești

Specialitatea: Relații internaționale și Studii Europene

REFERAT
La disciplina: Negociere și mediere în relațiile internaționale
Pe tama: Războiul dintre Rusia și Georgia

A elaborat: studenta anului I, grupa: ReISe, Coordonator: Conf. dr.

Vîhodeț Elena. Rarița Mihail

Cahul 2016