După ce băturăm o jumătate de oră la uşa ei, ne-a deschis brusc şi o văzui acolo în faţa

mea, cu ochii mărginiţi de serozităţi roşietice. Dar privirea îi juca veselă peste obrajii uscaţi şi
pământii, o privire care-ţi reţinea atenţia şi te făcea să uiţi restul, din cauza acelei uşoare bucurii
pe care ţi-o dădea fără să vrei tinereţea ei şi pe care încercai s-o reţii din instinct.
Această privire vioaie anima totul în jur, din umbră, cu o bucurie tinerească, fără prea
mult elan, dar curată cum nu întâlnim prea des; vocea ei, spartă când vocifera, relua voios
cuvintele când vroia să vorbească ca toată lumea, le sălta, frazele şi sentinţele, le făcea să joace şi
să ţâşnească vioaie, foarte nostim, cum puteau face oamenii cu vocea şi lucrurile din jurul lor în
acele vremuri când dacă nu ştiai să te descurci povestind şi cântând, rând pe rând, cu îndemânare,
treceai drept nerod, timid, bolnăvicios.
Vârsta o acoperise ca pe un copac bătrân ramurile tinere.
Era veselă maica Henrouille, nemulţumită, răpănoasă, dar veselă. Sărăcia lucie în care
trăia de mai bine de douăzeci de ani nu-i atinsese sufletul. Era pornită numai împotriva lumii de
afară, de parcă frigul, groaza şi moartea nu puteau să-i vină decât de acolo, nu dinlăuntru.
Dinlăuntru nu se temea de nimic, se arăta a fi sigură de capul ei ca de un lucru de netăgăduit şi
bine stabilit, odată pentru totdeauna.