Sunteți pe pagina 1din 76

PRIMĂVARA PRIVIRII

"O, Americă, dulce pământ găsit!", scrie Mateo Realdo Colombo (sau Mateo Renaldo
Colón , după cum ne arată parafa hispanizată a semnăturii sale), în tomul său De re anatomica 2.
1

Aceasta nu este o răbufnire trufaşă pe post de Evrica!, ci un bocet, o parodie amară a avatarurilor
şi nenorocirilor sale, pusă în relief pe chipul tizului său genovez, Cristofor. Acelaşi nume şi,
poate, aceeaşi soartă. Nu-i uneşte rudenia, iar unul moare abia doisprezece ani după ce se naşte
celălalt. "America" lui Mateo este mai puţin confuză şi din cale afară mai mică decât a lui
Cristofor; de fapt, nu e cu mult mai mare decât floarea unui cui. În pofida acestui lucru, a trebuit
să fie ţinută sub tăcere până va fi fost să plece pe cealaltă lume cel ce o găsise şi, cu toate că
măsurile sale erau întru totul neînsemnate, nu a dat naştere la mai puţine frământări.
Suntem în Renaştere. Verbul ei este a descoperi, descoperire. Speculaţia curată a priori
şi abuzul de silogisme sunt la scăpătat, şi lasă locul domniei nedeosebitoare a privirii. Mai exact,
suntem în primăvara privirii. Poate că Francis Bacon, în Marea Britanie, şi Campanella, în
Regatul Neapolelui, s-au oprit asupra împrejurării că, tocmai în clipa în care scolasticii rătăceau
prin îngânatele labirinturi ale silogismului, bruta de Rodrigo de Triana striga "¡Tierra!" 3, ajutând
în acest chip, fără să ştie, la coagularea noii filosofii a privirii. Scolastica (Biserica a înţeles, în
sfârşit, aceasta) nu aduce prea multe foloase ori, cel puţin, de când Cel de Sus s-a hotărât să ceară
parale de la păcătoşi, aduce mai puţine foloase decât vânzarea indulgenţelor. Noua ştiinţă este
bună ori de câte ori te sprijină să ai câştig de aur. Este bună, cu condiţia să nu treacă dincolo de
adevărul Scrierilor Sfinte, şi este şi mai de soi, în cazul scrierilor privitoare la bunuri. Pe măsură
ce soarele se lăsa păgubaş de învârteala lui în jurul pământului (ceea ce negreşit nu s-a întâmplat
cât ai clipi din ochi), geometria se răzvrăteşte în contra foii plate de hârtie, pentru a-şi face colonii
în spaţiul cu trei dimensiuni al topologiei. Aceasta este, mai presus de sine, o izbândă al picturii
renascentiste: dacă natura s-a scris cu simboluri matematice (aşa cum ne dă de ştire Galileo
Galilei), pictura va să stea la obârşia noii gândiri asupra naturii. Frescele Vaticanului sunt o
epopee matematică, aşa cum mărturiseşte hăul filosofic care desparte Naşterea lui Lorenzo de
Monaco de Triumful crucii, care acoperă absida din Capella della Pietá. Pe de altă parte, dar din
pricini aşijderea, nici o cartografie nu se mai ţine pe propriile-i picioare. Se schimbă hărţile
cerului, ale Pământului, ale trupurilor. La fel şi hărţile anatomice, pe care ni se arată noile căi de
navigaţie ale chirurgiei. Şi astfel ne întoarcem la Mateo Columb al nostru.
Aţâţat pesemne de omonimia cu amiralul genovez, Mateo Columb a sorocit că şi el era
menit să descopere. Şi a ieşit din port, pentru a pluti pe mările sale. Negreşit, altele decât ale
tizului său. Dar a fost cel mai măreţ căutător anatomic al vremii sale, iar una dintre cele mai
smerite decoperiri pe care le-a făcut este nici mai mult nici mai puţin decât circulaţia sângelui, cu
care i-a luat-o înainte englezului Harvey (de motus cordes er sanguinis), deşi chiar şi ea este
măruntă pe lângă "America" sa.
Nu încape nici o îndoială, însă, că Mateo Columb nu a putut vedea niciodată publicată
găselniţa făcută tocmai în anul morţii sale, 1559. Cu Doctorii Bisericii trebuia să se poarte cu
smerenie; şi pilde sunt preste poate: cu trei ani mai înainte, Lucio Vanini "se pusese" în poziţia de
a fi ars pe rug de către Inchiziţie, în pofida sau poate din pricină că zisese că doar nu era să dea
ştire de părerea lui cu privire la nemurirea sufletului, până când nu era să fie "bătrân, bogat şi
german"4. Dar, fără îndoială, găselniţa lui Mateo Columb era chiar mai primejdioasă decât
1
Colón este numele spaniol al lui Crictofor Columb. Ţinând seamă de obiceiurile epocii, pe tizul
descoperitorului Americii, îl vom numi mai departe cu numele cu care a intrat în istoriile româneşti:
Columb.
2
De re anatomica, Veneţia, 1599, Cartea XI, capitolul 16.
3
La 12 octombrie 1492, acest marinar a strigar "Pământ!" şi a semnalat că la orizont se zărea uscatul, iar
navigatorii au debarcat pe micuţia insulă pe care indigenii o numeau Guanahuani, căreia amiralul Cristofor
Columb avea să îi dea numele de San Salvador (N.T.).
4
A.Weber. Istoria filosofiei europene.

1
gândirea lui Lucio Vanini. Ca să nu mai băsmuim şi de scârba pe care anatomistul o încerca
pentru flăcări şi pentru odoarea de carne arsă, cu atât mai mult cu cât, de data aceasta, ar fi fost
vorba tocmai de a sa.

VEACUL FEMEILOR

Veacul al XVI-lea a fost al femeilor. Sămânţa, pe care, un veac mai devreme, o pusese la
încolţit Christine de Pisan, dăduse rod şi înflorise în întreaga Europă, răspândind dezmierdătoarea
aromă a Preceptelor adevăraţilor ibovnici. Nu este deloc întâmplător că descoperirea lui Mateo
Columb s-a arătat când şi unde s-a arătat. Până în veacul al XVI-lea, Istoria era povestită de o
voce gravă şi bărbătească. "Oriunde vei privi, pe ea o vei afla, cu firea ei fără de margini: din
veacul al XVI-lea până în al XVIII-lea, femeia este pe scenele casei, economiei, culturii, obştei,
confruntărilor şi chiar jocurilor lumii. Îndeobşte, este copleşită de îndatoririle ei de toate zilele.
Dar ia parte şi la întâmplări care formează, schimbă ori sfâşie lumea. De la un capăt la altul al
scării lumii, ea este în tot locul şi despre prezenţa sa dau statornică mărturie cei ce o privesc, cel
mai adesea pentru a se speria", ne spun Natalie Zemón şi Arlette Farge în Istoria femeilor5.
Găselniţa lui Mateo Columb îşi face intrarea pe neaşteptate, tocmai când obştile femeieşti
(ale căror uşi se deschid mereu în lăuntru) încep în chip grabnic şi ingenios, să se întindă dincolo
de murii care înconjură lăcaşurile preafericiţilor şi ale mănăstirilor, ale lupanarelor sau tihnita, dar
nu mai puţin monahiceasca, dulceaţă a căminului. Sfioasă, femeia se încumetă la controverse cu
bărbatul. În mod oarecum preţios, s-a ajuns a spune chiar că în veacul al XVI-lea are loc "bătălia
sexelor". Cele ce le revin de făcut femeilor ajung să fie, în chip mai mult ori mai puţin
neşovăielnic, prilej de vorbe între oameni.
Dar ce era, oare, în aceste împrejurări, "America" lui Mateo Columb? Negreşit, hotarul
dintre descoperire şi invenţie este mult mai nelimpede decât poate părea la prima vedere. E
vremea, deci, să spunem că Mateo Columb a găsit lucrul pe care orice bărbat l-a visat măcar o
singură oară: cheia fermecată ce descuie inimile femeilor, taina ce îndrumă secreta voie a iubirii
lor. Lucrul pe care, încă de la obârşiile Istoriei, magii şi vrăjitoarele, şamanii şi alchimiştii, l-au
căutat, infuzând tot soiul de buruieni sau cerşind îndurarea zeilor şi a demonilor, şi pe care, în
sfârşit, mereu a năzuit să-l găsească orişicare bărbat îndrăgostit, rănit de neiubirea arătată de
pricina nesomnurilor şi nefericirilor lui. Lucrul pe care monarhii şi oamenii de stat l-au visat,
numai pentru că năzuiau să fie atotputernici: unealta care să subjuge risipita voie a muierii. Mateo
Columb a căutat, a rătăcit şi, în sfârşit, a găsit "dulcea ţară" visată: "organul femeii care conduce
dragostea". Amor Veneris (căci acesta este numele cu care anatomistul l-a botezat, "dacă îmi este
îngăduit să dau nume celor descoperite de mine") era o adevărată unealtă de domnie asupra
liberului arbitru femeiesc, greu de priceput şi pururi scufundat în negurile nopţii. Negreşit, o
astfel de găselniţă avea valenţe câte-n lună şi-n stele: "Cu ce nenorociri nu era să se înfrunte
creştinătatea, dacă pe femeiasca unealtă aveau să se înstăpânească oştile necuratului?", se
întrebau indignaţi Doctorii Bisericii. "Ce era să se aleagă de profitabila mijlocire a negoţului
preacurviei, dacă orice sărăntoc de doi bani ar putea să ajungă la iubirea celei mai scumpe
dintre curtezane?", se întrebau bogaţii stăpâni ai strălucitelor bordeluri din Veneţia. Ori, ceea ce
ar fi fost şi mai rău, ce s-ar petrece dacă urmaşele Evei ar descoperi că strâng înde coapse cheile
raiului şi ale iadului?
Descoperirea "Americii" de către Mateo Columb a fost (în propria-i măsură) o operă
epică zdrobită de litania unui recviem. Mateo Columb a fost tot atât năprasnic şi de neîndurător
precum Cristofor; aşijderi lui, şi o spunem făcând cinste textului, a fost un aprig colonizator, care
a cerut pentru sine dreptul asupra pământurilor aflate: trupul muierii.
Dar, pe de altă parte, pe lângă ceea ce însemna, o altă controversă era să aţâţe şi ceea ce
era organul numit Amor Veneris. Dar există, oare, organul de care vorbeşte Mateo Columb?

5
Istoria femeilor, Editura Taurus.

2
Întrebarea este de prisos şi, în orice caz, ar trebui să punem o alta în locul ei: A existat, oare,
Amor Veneris? În definitiv, lucrurile sunt tocmai vorbele ce le numesc. Amor Veneris, vel
Dulcedo Appeletur (numele cu care descoperitorul a botezat organul) era în conţinut mai mult
eretic. Dacă Amor Veneris este nesmintit mai puţin apostaticul şi mai oareşicarele kleitoris
(gâdilat, după unul din înţelesurile sale), care mai curând duce cu gândul la roade decât la pricini,
este ceva ce va să intereseze pe istoricii trupului. Amor Veneris a existat pentru pricini care nu au
ce nimic de-a face cu anatomia: nu numai pentru că a creat o nouă femeie, dar şi pentru că a dat
ocazie unei tragedii. Cele ce urmează sunt istoria acelei descoperiri.
Cele ce urmează sunt cronica acelei tragedii.

PARTEA ÎNTÂI

TREIMEA

Pe celălalt povârniş al Măgurii Veldo, tocmai pe uliţa ce se chema Bocciari, lângă Sfânta
Treime, se afla il bordello del Fauno Rosso, cea mai scumpă speluncă din Veneţia, a cărei
strălucire nu-şi găsea pereche în întregul Soare-Apune. Ispita bordelului era Mona Sofia, târfa cel
mai bine preţăluită din întreaga Veneţie şi, fără codeală, cea mai splendidă din tot Apusul. Mai
ceva chiar decât Lenna Grifa, care ajunsese o legendă. Precum aceea, străbătea străzile Veneţiei
lungită pe o lectică purtată de doi robi mauri. Precum aceea, Mona Sofia ţinea la picioarele
palanchinului său o căţeluşă dalmaţiană şi purta pe umăr un papagal. După cum se putea vedea,
într-un catalogo di tutte le puttane del bordello con il lor prezzo 6 îi apăreau, scris cu buchii în
relief, numele şi, cu cifre încă şi mai ţipătoare, preţul: zece ducaţi; poftesc a vă spune că era cu
şase mai scumpă decât aceeaşi legendară Lenna Grifa 7. Negreşit, în catalogul de un soi cum nu se
poate mai felurit de amestecat, care era menit doar unor aleşi vântură-lume, nu se pomenea nimic
nici de ochii ei verzi ca smaraldul, nici de sfârcurile sânilor ei, tari ca tăiate în migdală, a căror
măsură şi gingăşie puteau să stea alături de petalele unei flori (dacă o atare floare ar fi fost) ce ar
fi avut măsura şi gingăşia aureolelor ce străluceau pe pieptul Monei Sofia. Nu se spunea nimic
nici despre coapsele ei tari ca de felină, parcă strunjite din lemn, nici despre vocea sa de jar. Nu se
spunea nimic nici de mânurile ei, micuţe şi mai subţiri decât bucuria de bărbat, nici de cerul gurii
ei atât de mic, încât nu ar fi putut primi în ospeţie un mădular înciudat. Nu se spunea nimic nici
barem de harurilele ei de curtezană, în stare să îi sumeţească mădularul chiar şi unui ghiuj lipsit
de vlagă ce va să fi pierdut orice nădejde.

În zorii unei zile din iarna anului 1558, doar cu puţin înainte ca soarele să se iţească
dintre două columne de granit (adus din Siria şi de la Constantinopol) şi să se pună înde leul
înaripat şi Sfântul Teodoric, când maşinăriile maure din Turnul cu Ceas se găteau să sloboadă
întâiul dintre cele şase dangăte de clopot, Mona Sofia îşi lua tocmai rămas bun de ultimul ei
muşteriu, un înstărit neguţător de mătăsuri. Mergând pe scăriţa ce cobora de la micul atriu al
lupanarului, bărbatul şi-a ticluit stola de lână ce purta preste lucco, şi-a tras beretta pe sprâncene
şi, scrutând vecinătatea din tocul uşii, s-a asigurat că nici un trecător nu-l vedea ieşind. De la
bordel a pornit-o drept spre Sfânta Treime, al cărei vuiet de clopote chema drept-credincioşii la
prima liturghie.
Mona Sofia îşi simţea spatele ostenit. Când a tras perdelele de mătase purpurie de la
fereastra iatacului, a văzut, nu fără a-şi face sânge râu, că de mult se crăpase de ziuă. Nu putea

6
Catalog pe care lîl menţionează D. Merejkovski în cartea sa Leonardo da Vinci. Editura Juventud,
Barcelona, 1940.
7
Subliniem că pentru a duce o viaţă de lux era suficientă o avere de cam o mie de ducaţi.

3
suferi să doarmă în larma ce urca din ulicioară. Şi-a spus că i se ivise un prilej de soi pentru a
trage folos de la ziua aceea. S-a sprijinit de căpătâiul crivatului şi a început să-şi dea cu socoteala.
Mai întâi, avea să se îmbrace ca o doamnă şi să meargă să asculte la liturghia de la Catedrala
Sfântului Marcu (chiar că trecuse oareşice timp de când nu se mai dusese să asculte liturghia), pe
urmă să se împărtăşească şi, slobodă de orice mustrare de cuget, să meargă, întru sfârşit, până la
Bottega del Moro, pentru a-şi târgui unele arome pe care cu dărnicie şi le făgăduise. Şi, tot
socotindu-se, în vreme ce-şi potrivea mai cuviincios aşternuturile (tihna de după noaptea aceea de
istov începea să o scoată din ţâţâni), a strâns din ochi pentru a-şi putea da mai lămurit cu
socoteala.
Dar nu se stinseseră încă vuietul clopotelor când, ca în fiece dimineaţă, Mona Sofia a
adormit adânc şi tihnit.

II

Cam pe la aceeaşi oră, dar la Florenţa, preste clopotniţa modestei abaţii inchinate
Sfântului Gabriel se abătuse o burniţă măruntă. Clopotele vuiau fără codeală, de-ai fi zis că de
coardele lor trăgeau tocmai braţele egumenului cel din cale afară de gras şi nu şubredele mânuri
ale unei femei. Dar stareţul trăgea la aghioase. Cu aspra cucernicie ce în zorii fiecărei zile
(nesimţitoare la căldură sau frig, la ploaie sau ninsoare) o zvârlea jos din culcuş încă înainte de
ivirea zorilor, Inés de Torremolinos se atârnase de frânghii cu întreaga sa făptură şi, de parcă tăria
i-ar fi fost insuflată de însuşi Atotputernicul, răzbise să pună în mişcare talăngile a căror povară
era mai mare nu mai puţin de o mie de ori decât femeiescul şi neprihănitul său trup.
Inés de Torremolinos vieţuia cu franciscană cumpătare, în pofida faptului că era una
dintre cele mai avute femei florentine. Prim-născută a unei familii spaniole de neam mare şi viţă
veche, ea se însoţise, încă din fragedă tinereţe, cu un ilustru senior florentin. Pe urmă, precum o
cereau datinile nuntirii, plecase din Castilia sa natală, pentru a merge să trăiască în palatul
bărbatului ei din Florenţa. Dar soarta a vrut ca Înés să văduvească fără a-i fi putut dărui domnului
şi stăpânului ei nici un cârcel pentru viţa lui de neam mare: căci zămislise la vreo trei copiliţe şi
nici unui fecioraş.
Ca foarte nouă văduvă ce se afla, Inés nu rămăsese cu altă avuţie decât mâhnirea de a nu
fi putut da viaţă unui fecior, cu câteva crânguri de măslini, podgorii, castele, bani, precum şi cu
un duh prea-cuvios şi milostiv. În acest chip, pentru a-şi mai uita de amaruri şi a-şi drege greşeala
în aducerea aminte a celui ce-i fusese soţ cu cununie, ea a hotărât să schimbe în bani peşin tot
avutul rămas de la răposatul (la Florenţa) şi de la defunctul său părinte (în Castilia), şi cu aceştia
să pună a se ridica o monahie. În chipul acesta, era să rămână unită cu al său soţ întru veşnicie,
ducându-şi traiul în nevinovăţie şi neprihănire şi punându-şi viaţa în slujba feciorilor pe care
pântecele său nu răzbise să-i zămislească: vreau să spun a obştei monahale şi a celor ajunşi la
sapă de lemn. Şi aşa a şi făcut.
S-ar fi zis că Inés era fericită. Privirea sa franciscană răspândea pace şi linişte. Vorbele ei
erau pururi balsam pentru cei în suferinţă. Mângâia pe cei lipsiţi de alinare şi călăuzea pe cei ce
rătăciseră cărarea. S-ar spune că mergea înainte, spre sfinţenie, fără a întâmpina vreo împiedicare.
În zorii acelei zile a anului 1558, la aceeaşi oră când, la Veneţia, Mona Sofia punea capăt
zilei sale de trudă istovitoare, dar plină de foloase, Inés de Torremolinos da începere unei zile de
muncă fericită şi numai pentru folosul aproapelui. Cele două femei nu ştiau chiar de fel una de
alta. Şi nimic nu ne-ar putea duce să credem că ar fi putut împărtăşi oareşice dimpreună. Acu
toate ca toate, dar soarta dă uneori loc la căi cu neputinţă de desluşit. Fără ca măcar să fi intrat la
vreo bănuială, fără ca măcar să se fi ştiut vreodată una pe alta, cele două femei făceau parte din
aceeaşi treime, un triunghi al cărui vârf era la Padova.

CORBUL

4
I

Pe cea mai înaltă piatră a falnicei măguri ce hotărniceşte Verona de Trento, hăt pe ultima
culme ce se iţeşte din salba de stânci ascuţite ce stau podoabă pe vârful Măgurii Veldo,
netulburată precum bolovanul pe care se aşezase, forma unui corb se zugrăvea pe zarea ca la
amurg al cărei miez daurit nu părea a-şi avea obârşia în soare (care încă mai era o prepunere), ci
în însăşi Veneţia de aur. Era ca şi cum bolta aceea de lumină s-ar fi proptit pe bătrânele cupole
bizantine ale Catedralei Sfântului Marcu. Era ca înserarea ce mergea dinaintea zilei. Corbul
adăsta. Avea răbdare. Dar îl chinuia, ca mai mereu, o foame fără saţ, nedesluşită. Era stăpânul
întregii Veneţii: Veneţia Euganee8 (Treviso, Rovigo, Verona şi, mai încolo, Vicenza) şi Veneţia
Julia9. Dar sălaş avea la Padova.
În vale, totul era gătit mai dinainte pentru festa dei tori, sărbătoarea Sfântului Teodoric.
După crucea zilei, între două pahare, norodul cel prost avea să priponească cinci ori şase boi, luaţi
pe rând de coarne de tot atâtea muieri, şi să îi descăpăţâneze numai dintr-o lămurită lovitură de
sabie. Pare-mi-se că ştia corbul că aşa era să se petreacă. Adulmeca din vreme mirozna ce dintre
toate îi plăcea mai vârtos. Dar mai ştia şi că, de soarta chiar i-ar fi surâs, abia de-ar fi putut prăda
vreun maţ mizer sau vreu ochi, pentru care s-ar fi întrecut cu câinii. Dar acestea nu erau vrednice
nici de istov nici de calea bătută, nici de primejdie, nici de trudă.
Nu se urnise încă din loc. Avea răbduria corbilor. Ar fi putut adăsta până când din
maşinăriile Turnului cu Ceas era să răsune ultimul dangăt de clopot şi, ca în zorii fieşicărei zile,
dinspre Canal Grande să îşi facă apariţia podul plutitor care ducea cadavrele de la bolniţă pe
Insula Cimitirului. Dar nici lucrul acesta nu era vrednic de vreo osteneală; cu puţin noroc, ar fi
putut zmulge o zdreanţă de carne proastă, prea slabă şi mai dinainte atinsă de ciumă.
Făcu stânga-mprejur şi privi în partea cealaltă (spre Soare-Răsare), unde îşi avea sălaşul.
Acolo se afla stăpânul său. Atunci îşi luă zborul spre Padova.

II

Zbură preste cele zece cupole ale bazilicei şi mai apoi preste Universitate. Se puse pe
fruntea celei de-a patra porţi, ce da spre curtea dinlăuntru. Stătea în aşteptare. Ştia că, dintr-o clipă
într-alta, stăpânul său avea să-şi facă apariţia. Aşa se petrecea în fiece zi. Iar el avea răbdare.
Întinse o aripă şi-şi tăinui pliscu-ntre pene. Pasămite nu dădea atenţie decât răsfăţurilor lăuntrice
pe care şi le chivernisea cu dărnicie: îşi alinta penele de pe piept, descotorosindu-se aşa de câte un
păduche.
Tocmai când se desluşi clopotul bătând şi chemând în chipul acesta drept-credincioşii la
liturghie, corbul se întinse ca o coardă, îşi desfăcu alene aripile, scoase un croncănit surd şi se găti
să se arunce pe umărul stăpânului său care, ca în fiece dimineaţă, era să se ivească venind dinspre
galerie şi, înainte de a se duce spre biserică, să meargă până la morgă, pentru a-i dărui lui, corbul
său, ceva ce îi plăcea din cale-afară: un maţ în care încă mai dăinuia căldura vieţii.
Acu toate ca toate, dar în dimineaţa aceea de iarnă toate aveau să se petreacă altminteri.
Vuietul întâiului dangăt de clopot se stinsese mai înainte, dar stăpânul încă nu-şi făcuse apariţia.
Corbul ştia că se afla în chilioară, îi putea simţi mirozna, îi putea desluşi chiar suflarea. Dar, în
pofida acestui lucru, bărbatul nu se lăsa văzut. Atunci, corbul a croncănit înciudat. Era lihnit.
Corb şi stăpân cunoşteau totul unul despre celălalt. Tocmai de aceea, unul pentru altul
simţeau din plin o nemărturisită neîncredere . Leonardino (numele ce i-l pusese seniorul) nicicând
nu se punea fără oareşice prefăcătorie pe umărul stăpânului său; păstra pre cât putea barem o cât
de neînsemnată depărtare înde labe şi stolă, şi se nălţa în zbor, dând scurt şi cadenţat din aripi.

8
Este vorba despre ţinutul Munţilor Eugani, din provincia italiană Veneto (N.T.).
9
Antica Veneţie iuliană (N.T.).

5
Nici seniorul nu avea deplină încredere în tovarăşul său. Şi unul şi celălalt (amândoi o ştiau)
dădeau aşijderea dovezi de spirit inchizitor când iscodeau ce se tăinuia în spatele cărnii.
Se desluşi al doilea dangăt de clopot şi seniorul tot nu-şi făcuse apariţia. Corbul putea
ghici că se petrecea oarece ciudat.
În fieştecare zi, aşezat pe balustrada scării ce ducea la morgă, Leonardino urmărea cu
neostoită atenţie mişcările stăpânului său, mânurile lui ce mânuiau scalpelul cu înţelepciune; şi
când vedea sângele zbucnind din subţirateca brazdă deschisă de tăiş, Leonardino se clătea de la
stânga la dreapta şi zvârlea un croncănit de încântare.
Oricât ar fi cercat, stăpânul nu reuşise a-l face pe Leonardino să-i ciugulească din palmă;
căci, într-adevăr, nu de pricini de teamă ducea lipsă corbul; doar ştia al cui era maţul pe care
stăpânul i-l dăruise cu o zi mai înainte, cunoştea duhoarea pisicii care, până mai ieri, se punea cu
încredere în poalele bărbatului ce, cu aceeaşi mână cu care o dezmierda şi îi dădea să mănânce, o
deşertase cu totul pentru a o diseca.
- Leonardino, murmura stăpânul, în timp ce se apropia alene de corb, legănând un maţ la
capătul braţului întins. Leonardino, îngâna, pe când, la fieştecare pas pe care îl făcea înainte,
corbul da unul înapoi.
Leonardino nu se uita la crâmpeiul de maţ; îl adulmeca, da, dar nu căta la el. Îşi privea
fără odihnă stăpânul în ochii ce parcă îl ispiteau mai ceva decât maţul. Atunci, bărbatul îi arunca
crâmpeiul acela de maţ şi corbul îl prindea în cioc cu lăcomie amar de vreme strunită.
Totuşi, în zorii acelei zile nu s-a ivit ţipenie de om, venind dinspre galerie. S-a auzit
zvonul celui de-al treilea dangăt de clopot şi atunci a ştiut corbul că stăpânul său nu avea să vină
la întâlnirea lor cea de toate zilele. Scârbit şi hămesit, Lenardino şi-a luat zborul spre Veneţia.

CULMEA

Stăpânul se numea Mateo Renaldo Columb şi, negreşit, pricini bine întemeiate îl
împiedicaseră să sosească, în zorii acelei dimineţi de iarnă, la familiara întâlnire pe care, zi după
zi, chiar înainte de liturghie, o avea cu Leonardino. Încuiat între cei patru pereţi ai chilioarei sale
de la Universitatea din Padova, Mateo Columb scria.
"Dacă am dreptul să pun nume celor de mine descoperite, îl voi numi Amor sau Plăcerea
Venerei", îşi însemnă Mateo Columb, punând capăt în acest chip apărării pe care o încropise de-a
lungul întregii noapţi. Tocmai când a închis catastiful gros, cu scoarţe din piele de miel în care
scrisese, a desluşit vuiet de clopote chemând drept-credincioşii la liturghie. Şi-a frecat pleoapele;
ochii i se înroşiseră şi avea spatele istovit. A privit spre ferestruica ce se înălţa rotundă ca luna
deasupra pupitrului său şi a văzut că feştila de lângă catastif ardea acum fără nici un tâlc. În
depărtare, preste cupolele Catedralei, soarele dădea să molcomească uşor văzduhul, făcând să
piară, puţin câte puţin, roua ce făcea să dea colţul verde al ierbii în grădina străjuită de edificiul
Universităţii. Dinspre celălalt capăt al curţii dinlăuntru ajungea până la el odoarea tămâii abia
aprinse în paraclis; urmând bătaia vântului, ea lăsa loc din când în când primitoarelor mirozne
purtate de fumul vetrei din cuhnie. Pe timp ce soarele se înălţa deasupra olanelor galeriei, dinspre
piazza dei frutti creştea o larmă mângâioasă. Zbieretele tarabagiilor şi răcnetele vânzătorilor
ambulanţi, behăitul oilor ce se dădeau pe doi ducaţi, aşa cum strigau ţărăncile ce coborau spre
oraş, se izbeau de monahiceasca tăcere pe care o impunea vuietul clopotului ce, dăngănind,
chema la liturghie.
Încă somnoroşi, frecându-şi mâinile una de alta pentru a ţine piept frigului şi scoţând pe
gură nori albi, stundenţii ieşeau din clădiri, mergând spre galeria ce da ocol curţii centrale din
lăuntru, formând cu toţii un singur şir ce îşi avea obârşia la intrarea în micul atriu al paraclisului.

6
În picioare lângă paroh, Alessandro de Legnano, decanul Universităţii, veghea cu
fervoare asupra ordinii, impunând tăcerea cu privirile auster îndreptate spre ici şi colo, ori, dacă
era cazul, tuşind voit în direcţia celor ce călcau rânduielile.
Înainte să răsune vuietul ultimului dangăt, Mateo Columb s-a ridicat, îndreptându-se spre
uşă. Doar când a apăsat pe clanţă şi a observat că uşa chiliei sale era încuiată pe dinafară, şi-a
amintit că nu pentru el băteau clopotele. Istovul nopţii pierdute şi, mai ales, puterea obişnuinţei
(care, în zorii fiecărei zile, după o scurtă vizită la morgă, îi purta paşii spre paraclis) îl făcuseră să
uite că acum (din porunca Tribunalelor Superioare) se afla întemniţat în propria-i chilioară.
Cugetul îl mustra, cu gândul la Leonardino. Poate că ar trebui să cadă la învoială cu soarta; fără
îndoială, încă şi mai rău ar fi fost să se fi aflat în beciurile îngheţate şi mucegăite ale temniţei
Sfântul Anton. Poate că ar trebui să aducă mulţumiri Tribunalului şi decanului pentru că nu stătea
cu mânurile şi picioarele ferecate în lanţuri, şi pentru că încă mai putea zări soarele molcom de
iarnă prin luna ferestruicii de la chilioara sa. Fără greş, date fiind învinuirile ce i se aduceau, se
cuvenea să fie tratat cu nemărginită severitate: erezie, sperjur, hulă, vrăjitorie şi satanism. Unii
erau puşi la popreală pentru un număr din cale afară mai mic de învinuiri de acelaşi soi. Tocmai
acum se putea desluşi de aici, din chilioara sa, cum în piaţă drumeţii aruncau sudălmi şi scuipau
drept în obraz pe osândiţii la obezi. Şi aceia nu erau decât numai furi de mărunţişuri.
Ultimii studenţi se scurgeau pe sub fereastra lui Mateo Columb, înălţându-se în vârful
picioarelor pentru a putea privi înlăuntru; anatomistul putea desluşi astfel şoaptelele şi hlizelile
răutăcioase ale celor care, până mai ieri, fuseseră proprii săi elevi şi chiar ale celor care ar fi putut
ajunge să îi fie învăţăcei credincioşi. Îi putea şi vedea.
Cu toate că, poate, ar fi trebuit să fie mulţumit cu soarta sa, Mateo Columb blestema ziua
în care îşi părăsise Cremona natală. Blestema ziua în care decanul, călăul său de azi, sorocise să-l
pună în fruntea Catedrei de anatomie şi chirurgie. Şi mai blestema şi pe aceea în care, cu
patruzeci şi doi de ani în urmă, venise pe lume.

II

Il chirologo, după spusa concetăţenilor săi, il Cremonense, în exilul său din Padova,
Mateo Renaldo Columb studiase Spiţeria şi Chirurgia la Universitatea unde acum era întemniţat.
Fusese cel mai strălucit învăţăcel, mai întâi, al lui Leoniens şi mai apoi al lui Vesalio 10. Însuşi
maestrul Vesalio i-a dat decanului, Alessandro de Legnano, povaţa ca învăţăcelul său cremonez
să-i urmeze la cârmuirea Catedrei când, în 1542, însuşi s-a dus să deschidă noi şcoli în Germania
şi Spania. Deşi era încă negrăit dc tânăr, Mateo Columb şi-a câştigat pe merit titlul de Maestro
degli maestri. Spre fala lui Alessandro de Legnano, şeful său cremonez de Catedră a găsit
rânduielile circulaţiei pulmonare înaintea chiar a colegului său, britanicul Harvey, care cu
strâmbătate şi-a păstrat laurii. Mulţi l-au crezut lunatec, atunci când a spus că sângele primeşte
aerul prin bojoci, şi că nu există borte în peretele ce hotărniceşte cele două jumătăţi ale inimii,
îndrăznind în chipul acesta să se pună de-a curmezişul celor arătate de marele Galenus însuşi. Şi
fără îndoială că această credinţă era cu primejdie: un an mai înainte, Miguel de Servet 11 se văzuse

10
A. Vesalius (1514-1564), celebru anatomist flamand, profesor de anatomie la Louvain, Padova şi
Bologna, publică În 1543 De corporis humani fabrica septem, lucrare celebră în care combate opiniile lui
Galenus şi ale medicinii antice, provocând o adevărată revoluţie în lumea ştiinţifică a epocii. În 1544 se
mută la Madrid, ca medic al lui Carol Quintul. Inchiziţia îl acuză de a fi făcut studii de anatomie internă pe
oameni vii, îl judecă şi condamnă la moarte. La intervenţia regelui Felipe II, pedeapsa îi este comutată într-
un pelerinaj la Ierusalim (N.T.).
11
Miguel de Servet (1511 – 1553), medic şi teolog spaniol. A studiat dreptul la Toulouse şi a avut unele
dispute cu teologi catolici şi protestanţi din Bologna, Augsburg şi Strasbourg, a publicat diferite lucrări,
printre cele mai importante aflându-se De trinitis erroribus (1531) şi Dialogorum de trinutate, libri duo
(1532). A studiat medicina la Lyon şi apoi s-a perfecţionat la Paris. Cea mai importantă contribuţie la
dezvoltarea medicinei au constituit-o observaţiile cu privire la circulaţia pulmonară a sângelui. Cartea sa

7
silit să se desţăreze din Spania deoarece, în tratatul sa Christianismi Restitutio, îşi arătase părerea
că sângele era duhul cărnii (anima ipsa est sanguis); silinţa pe care şi-o dăduse, de a desluşi în
vorbe anatomice învăţătura Sfintei Treimi, l-a purtat până pe rugurile din Geneva, unde l-au ars
cu butuci verzi "pentru a-i lungi agonia" 12. Dar laurii descoperirii făcute de Mateo Columb aveau
să încoroneze fruntea englezului Harvey un veac mai târziu şi, aşa cum a arătat Hobbes în De
Corpore, "el a fost singurul anatomist care şi-a văzut îngăduită învăţătura, aflându-se încă
trăitor".
Mateo Columb era un om cu totul şi cu totul al Renaşterii; fiul artelor plastice, al
podoabelor şi al ornamentelor. Fiul risipitor al lumii în care totul, de la cupolele catedralelor la
cana din care sorbea plugarul, de la frescele ce împodobeau palatele până la secera pe care o
mânuia cel ce lucra glia, de la frontoanele bizantine ale bisericilor până la bâta păstorului, totul
avea o alcătuire prodigioasă. Fiind de acelaşi soi, spiritul lui Mateo Columb întreţesea eleganţa
meremetiselilor cu gentilezza amabilă. Totul era însufleţit de avântul lui Leonardo; meşteşugarul
era artist, artistul – om de ştiinţă, omul de ştiinţă – războinic, iar războinicul, din nou, meşteşugar.
A şti mai era şi a şti să faci cu mâinile. În lipsă de ceva mai bun avem pilda însăşi a Papei
Eugeniu I, care descăpăţânase cu propriile-i mâini un prefect întrucâtva neascultător.
Cu nesmintita mână cu care făcea să lunece pana pe catastiful cu scoarţe din piele de
miel, Mateo Columb ştia să mânuiască penelul şi să prepare uleiurile cu care a zugrăvit cele mai
splendide hărţi anatomice; era în stare, de-ar fi vrut, să picteze ca Signorelli 13 ori ca însuşi
Michelangelo. În autoportretul pe care şi l-a făcut, ni se arată chipul unui bărbat cu linii fine, dar
neşovăielnice; ochii vineţi şi barba deasă, de culoare închisă, amintesc, poate, de nişte strămoşi
mauri. Fruntea, înaltă şi semeată se înalţă dintre două bucle ce cad până pe umeri. După propria-i
mărturie, avea mâinile gingaşe şi palide, cărora degetele (lungi şi subţiri) le dădeau o scliviseală
aproape femeiască. Înde arătător şi degetul mare, ţine un scalpel. Autoportretul este o
neîndoielnică mărturie nu numai a chipului, ci şi a marotei sale; privirii treze i se arată (căci, într-
adevăr, aceasta este greu de băgat de seamă) sub bisturiu, în partea de jos a pânzei şi într-o pâclă
neclară, nudul unei femei, din care viaţa s-a scurs. Zugrăveala aduce aminte de alta făcută tot în
vremea ei: San Bernardo a lui Sebastiano del Piombo14; deosibirea dintre chipul prea-fericit al
sfântului şi purtarea sa, căci îşi împlântă toiagul într-un diavol, este aidoma celei ce vedem în
gestul cu care anatomistul îşi înfige scalpelul în carnea femeiască. Iar chipul său este triumfător.
Într-un ev de nume şi însuşiri nebătătoare la ochi, Mateo Columb îşi purta numele ca pe
un balast. Cum, oare, să nu fi luat în seamă imperiosul con de umbră în care îl învăluia aducerea
aminte a vestitului său tiz genovez? Mateo Columb era condamnat la parodie, la batjocura ieftină
a defăimătorilor săi.
Negreşit, opera sa nu a fost mai puţin extraordinară decât a omonimului său. Şi el a
descoperit o "Americă" şi, ca şi celălalt, a prins de veste ce sunt faima şi nefericirea. Şi nu a trecut
cu vederea nici cruzimea. În momentul în care a trebuit să-şi înalţe propriul imperiu colonial,
Mateo Columb nu a arătat nici mai multe scrupule, nici mai multă îndurare decât Cristofor.

Christianismi restitutio (1546) i-a atras duşmănia lui Calvin, care l-a învinuit de erezie; a fost judecat şi
condamnat la ardere pe rug.
12
Knut Haeger. The Illustrated History of Surgery.
13
Luca Signorelli, numit şi Luca da Cortona (1445/1450 – 1523), pictor italian, discipol al lui Piero della
Francesca. În 1482 pleacă la Roma, pentru a participa la decorarea Capelei Sixtine (Testamentul, Moartea
lui Moise). Revine la Cortona, unde realizează primele sale opere de maturitate. Frescele sale Îmbină
dinamismul liniar florentin cu spaţialitatea luminoasă a maestrului său; exaltă plasticitatea trupului
omenesc în compoziţii de un puternic dramatism, anunţând intrarea lui Michelangelo în pictură.
14
Sebastiano Luciani, numit şi Sebastiano del Piombo (1485 – 1547), pictor italian, discipol al lui Giovanni
Bellini, influenţat mai târziu de Giorgione. Începând din 1511 realizează la Roma, în vila Farnesina, fresce
mitologice. Se apropie cu repeziciune de stilul lui Michelangelo, prin lucrări monumentale, unele de o mare
forţă dramatică (Invierea lui Lazăr), altele greoaie şi aride. Mare portretist (Andrea Doria), îşi datorează
faima funcţiei de cancelliere del Piombo (cancelar al Bulelor), în care l-a numit papa Clement al VII-lea.

8
Lemnul din care era cioplită lancea stindardului său întemeietor nu avea să fie înfipt în tihnitele
nisipuri ale tropicelor, ci în miezul ţinutului găsit, şi el l-a cerut pentru sine: boiul femeii.

III

Întemniţat în propria-i chilie, Mateo Columb a pus capăt apologiei pe care o compusese
pentru a o înfăţişa Tribunalului. Când încă se mai vestea urechilor răsunetul ultimului dangăt de
clopot ce chemase la liturghie, în faţa ferestrei sale s-a arătat un trup cu chipul în lumină.
- Aş putea aduce domniei tale oareşice de folos?, a murmurat forma.
Mateo Columb care, silit de Tribunal, trebuise să facă juruinţă de tăcere, a tăcut băgător
de seamă, în vreme ce s-a mai apropiat o leacă, înainte de a se arăta la fereastră. Doar atunci a
putut băga seamă că trupul oprit în faţa luminii era al prietinului său, messere Vittorio.
- Doar n-oi fi smintit la scăfârlie, ca să jinduieşti să te întemniţeze aşijderi mie, a
murmurat şi, cu un gest deloc primitor, l-a îmbiat să plece cât putea de repede.
Messere Vittorio şi-a petrecut o mână printre gratiile ferestrei şi a dat prietinului său un
burduf cu lapte de capră şi o desagă cu pâine. Făcând semn de plictis, ca şi cum la toate acestea s-
ar fi înduplecat în pofida voiei sale, Mateo Columb le-a luat. Era într-adevăr mort de foame. Dar
când tainicul vizitator i-a întors spatele, îndreptându-se spre paraclis, urechilor sale li s-a vestit o
şoaptă:
- Poţi să faci ca, printr-un sol, să îmi ajungă un răvaş tocmai la Florenţa?
Messere Vittorio a şovăit o clipă.
- Ai fi putut să-mi ceri oareşice mai la-ndemână, ştii doar cu câtă grijă veghează decanul
asupra misivelor.
Şi chiar pe loc, cei doi bărbaţi au văzut că Alessandro de Legnano încerca din uşa
paraclisului să se asigure că aveau să vie cu toţii la liturghie.
- Bine, dă-mi solia. Acuma trebuie să plec, a grăit messere Vittorio, pe când îşi trăgea
mâna dintre gratii.
- La drept vorbind, nici nu am scris-o încă. Dar poate că vei trece pe aici când liturghia
ajunge la sfârşit.
Decanul a văzut atunci cum messere Vittorio se opreşte în faţa galeriei.
- Ce faci acolo?, l-a întrebat, punându-şi braţele în şold şi ridicând din sprâncene chiar
mai cu spor decât îi stătea în obicei.
Atunci, messere Vittorio şi-a ticluit şireturile încălţării şi s-a îndreptat spre paraclis.
- Poate că domnia ta băsmuieşti cu încălţarea?
Messere s-a limitat să se hlizească prosteşte, în vreme ce obrajii i s-au făcut ca purpura.
Pentru a-şi scrie răvaşul lui, Mateo Columb îi rămânea doar scurta durată a liturghiei din
paraclis.
Când s-a încredinţat că toţi erau în paraclis, a scos din nou catastiful ascuns (fusese oprit
să scrie) sub micul scriptorium, a luat pana de gâscă, a cufundat-o în călimară şi a început să
însemne pe ultima foaie. Nu încape îndoială că juruinţa de tăcere la care îl silise Tribunalul nu era
o caznă hotărâtă la voia întâmplării, ci era îndreptăţită preste poate: ţelul ei era să ridice o stavilă
pentru ca, după darea-i la iveală, descoperirea să nu se-mprăştie precum seminţele purtate de
vântoasă. Din nesmintită pricină fusese oprit şi să scrie. Îi rămânea doar puţină vreme. S-a
încredinţat din nou că primprejur nu se afla ţipenie de om şi a început să scrie:
"Doamnă a mea,
Inima-mi se zbate în prăpastia şovăielii şi mi se strânge în amarul celui care, după ce, în
Numele Domnului, juruinţă făcut-a de nestricare a tainei, tocmai sfântului Nume ocară i-aduce
când, cu strâmbătate, năzuieşte să se unească sub pecetea tainei cu Fapta Dumnezeirii. Draga
mea Inés, în Numele Domnului hotărât-am să rup juruinţa de tăcere pe care mi-au menit-o
decanul Universităţii din Padova şi Doctorii Bisericii. Căci de moarte mai puţin ca de tăcere mă
tem. Cu toate că, despre partea mea, sunt osândit precum la una la fel şi la cealaltă. Când

9
rândurile mele vor ajunge la Florenţa, eu voi fi fost dinainte dus din astă viaţă. Noaptea mi-am
petrecut-o compunând apărarea cu care mâine trebuie să mă înfăţişez Tribunalului al cărui
întâi-stătător este cardinalul Caraffa. Dar nu trec cu vederea preste faptul că, înainte încă de a
putea eu să rostesc barem cât de cât o singură vorbă de hatârul meu, verdictul îmi va fi fost
dinainte sorocit. Ştiu că soarta-mi e rugul. De-aş da crezare, însă, că poţi interveni de hatârul
vieţii mele în această parodie a chemării la judeţ a unei pricini, te-aş implora să o faci fără
codeală (ţi-am mai cerut atâtea, încât încă ceva nu mai are însemnătate), dar ştiu că zarurile
sorţii mele au fost aruncate. Acum te implor doar să mă asculţi. Nimic preste fire.
Te întrebi, poate, de ce am hotărât să îţi împărtăşesc tocmai domniei tale taina mea.
Pentru că, din întâmplare, deşi poate încă nu ai ştiînţă de lucrul acesta, ai stat la obârşia celor
ce mi s-au arătat.
Acuma totul de la domnia ta atârnă. De vei crede de cuviinţă că pângărire aduc vorbind
de ceea ce juruit-am să ţin sub tăcere, tocmai în această clipă stavilă pune citirii acestor hârtii şi
fă ca ele să-şi afle sfârşitul în flăcări. Dar, de încă întrucâtva mă bucur de-a domniei tale
încredere şi hotărât-ai să le urmezi citirea, te conjur, în chiar Numele Domnului, taina să mi-o
păstrezi".
Înainte de a scrie mai departe răvaşul, Mateo Columb s-a codit câteva clipe. Timpul, tot
mai puţin, se scurgea văzând cu ochii. Trebuie că liturghia ajunsese cam pe la mijloc. S-a frecat la
ochi, s-a sucit în scaun şi, înainte de a urma să scrie, s-a întrebat dacă acel lucru nu era o
sminteală.
Dar acel lucru era să fie începutul tragediei. De-ar fi ştiut că ceea ce avea să îi dezvăluie
doñei Inés de Torremolinos urma să fie mai cumplit ca moartea şi tăcerea, nu ar mai fi pus nici o
vorbă în plus. Dar a cufundat din nou pana în călimară.
Tocmai încheiase răvaşul, când a luat aminte că începuseră să iasă toţi din paraclis.
Mateo Columb a zmuls foaia din catastif şi a îndoit-o în aşa fel încât reversul să se afle
întors în afară. Mai întâi, au ieşit în tăcut tumult studenţii care, dinspre miezul curţii din lăuntru,
mergeau în grupuri mici la aule. În sfârşit, au ieşit messere Vittorio şi, lângă el, Alessandro de
Legnano. Messere Vittorio s-a oprit în atriu şi, moţăind din cap, s-a despărţit de decan. Atunci,
prin fereastra chilioarei sale, Mateo Columb a putut vedea cum decanul se oprise lângă messere şi
nu se mai da dus de-acolo. A mai văzut şi că, proptit de-o coloană, decanul a dat începere unuia
dintre obişnuitele lui şiruri de întrebări. Nu izbutea să audă ce-şi spuneau unul altuia, dar
anatomistul cunoştea bine gesturile de inchizitor ale lui Alessandro de Legnano, când îşi
înţepenea mânurile în şolduri şi încrunta sprânceana preste poate. Anatomistul pierduse orişice
nădejde de a-i mai putea înmâna răvaşul lui messere când, pe neaşteptate, decanul a luat-o înspre
chilioara sa. Messere Vittorio a mai zăbovit o clipă şi, când şi-a dat seama că nici ţipenie nu mai
era în patio şi nici nimeni nu dădea târcoale prin galerie, s-a dus drept şi cu pas grăbit la fereastra
de la chilioara anatomistului. Atunci, Mateo Columb a aruncat răvaşul printre gratiile ferestrei.
Messere Vittorio l-a împins pe urmă cu piciorul destul de departe, s-a lăsat pe vine şi l-a dosit
înde călcâi şi talpa încălţării. Tocmai atunci, din fundul galeriei şi-a făcut intrarea Alessandro de
Legnano.
- Pasămite a sosit vremea ca domnia ta să te schimbi de încălţări, a grăit şi, mai înainte ca
messere Vittorio să poată încropi vreun răspuns, Alessandro de Legnano a mai zis: Te aştept în
atelier.
Pe urmă, s-a întors şi s-a pierdut dincolo de galerie. Messere Vittorio ar fi vrut să îl vadă
mort pe decan; mai mult sau mai puţin, aleanul avea să i se împlinească.

DECANUL

10
Pe masa lui messere Vittorio, scăfârlia lui Alessandro de Legnano zăcea cu privirile
îndreptate ("cu privirile îndreptate" era un chip de-a spune, pentru că ochi săi erau numai două
sfere lipsite de viaţă) spre bolta atelierului. Maestrul îşi trecu palma preste fruntea decanului, care
părea descăpăţânat, se opri la zbârcitura încruntăturii, puse jos dalta şi dădu o lovitură de ciocan
seacă, surdă, care făcu să se ridice un praf ca de oase. Decanul se înfăţişa ţeapăn ca un om mort,
dar avea aerul unui om viu. Era, totuşi, rece. Mult mai rece decât un mort. Messere avusese
trebuinţă de o jumătate de an întreagă pentru a desăvârşi bustul lui Alessandro de Legnano;
decanul tocmai se ridicase în capul oaselor de pe bancheta unde stătuse pentru a i se face chip
cioplit, îndreptându-se spre cioplitura cu care îşi arătase sieşi stima şi admiraţia. S-a privit şi, aşa
cum stăteau nas în nas, s-ar fi spus că decanul se admira într-o oglindă de marmură de Carrara.
Maestrul cioplise chipul leit-poleit al muşteriului său şi orişicine s-ar fi oprit să cate la bustul său
ar fi simţit o scârbă aidoma celei pe care o resimţea avându-l în faţă pe însuşi decanul. Aşijderea
se petrecuse şi cu messere Vittorio în ultimele şase luni, şi fără îndoială că nu o dată îl cutreierase
pofta de a-şi înfige dalta în frunte lui Alessandro de Legnano, mai ales după ce ascultase verdictul
lui:
- Am văzut şi mai rele, zisese, în vreme ce se privea cu absurd şi contradictoriu dispreţ, şi
aproape că îi aruncase în faţă lui messere cei cincisprezece ducaţi. Să fie dus după crucea amiezii
în odaia unde mă îndeletnicesc, adăugase, în vreme ce se sucea pe călcâie şi ieşea din atelier,
trântind uşa.
Bustul pe care îl mântuise messere Vittorio era aidoma modelului. S-ar fi spus că decanul
avea chipul leit-poleit al nătângului: liniile obrazului umflate, buzele din cale afară de ieşite în
afară, care îi aşezau faţa pe un soi de maxilar-balcon, şi pleoapele pe jumătate închise, care îi
dădeau un aer somnoros. Maestrul florentin nu dădea dovezi de nici un soi de bunăvoinţă: când
muşterii erau pe placul său, el se arăta darnic şi îi înfrumuseţa oareşicum, aşa cum făcuse, spre
pildă, cu profilul fără de leac al unui apropiat de vază al neamului Medici. Deşi s-ar fi putut spune
că bustul lui Alessandro de Legnano era însuşi gândul lui messere despre el.
Nimănui în întreaga Padovă nu-i era drag decanul. Şi, fără nici o îndoială, nimeni n-ar fi
suferit văzându-l săvârşit din viaţă.
Ca în fiece dimineaţă spre miezul zilei, Alessandro de Legnano urma să se ducă până în
Piazza dei fruti. Avea să treacă preste Riviera di San Benedetto şi, privindu-l păşind, toţi aveau să
îl salute cu vorbe pompoase, pentru ca apoi, după ce va fi dat colţul spre Ponto Tadi în jos, să-i
facă cele mai negre urări. Jinduind aşijderea cu messere Vittorio, preste închipuire de grasa
neguţătoare de pometuri (de la care, ca în fiece zi, avea să târguiască nişte caise damascos) avea
să îi ureze poftă bună, iar croitorul (la a cărui dugheană avea să facă popas pentru a comanda un
lucco de mătase) avea să poftească a-l vedea ridicat în ştreang şi tras în funie în delicata stolă pe
care i-o comandase cu o săptămână mai devreme şi despre care, când i-o înfăţişase, decanul îi
zisese, vrând să o dea la o parte:
- Oare domnia ta ai croit-o cu dinţii?
Alessandro de Legnano se ştia urât de toţi. Şi acesta îi aducea doar o minunată plăcere.
La Paris, decanul fusese învăţăcelul lui Jacob Sylvius 15. Neîndoios că nu era dăruit cu
harul maestrului său pentru artele medicale. Singura avuţie pe care Alessandro de Legnano o
primise moştenire de la Sylvius era adânca pornire de a deştepta dispreţul aproapelui său. Toate
însuşirile ce i se recunoşteau anatomistului francez (zgârcit, necioplit, trufaş, răzbunător, lipsit de
scrupule şi hrăpăreţ şi câte altele) nu ar fi ajuns pentru a-l arăta pe decanul Universităţii din
Padova aşa cum era şi, fără nici o îndoială, nici el nu aştepta pentru epitaful său mai puţine vorbe
decât cele ce-i fuseseră scrise maestrului:
"Aici zace Sylvius, care nu a făcut nimic pe de-a moaca..
Acum a dat ortul popii şi-i e ciudă că citeşti asta pe daiboj".

15
Jacques Dubois, numit Sylvius (1478 – 1555), medic francez, profesor de anatomie şi maestru al lui
Vesalio, a fost un duşman îndârjit al inovaţiilor introduse de acesta în studiul anatomiei.

11
II

În dimineaţa aceea, decanul avea o stare sufletească bătătoare la ochi. Părea întremat.
Pasămite, spiritul său câştigase o bătălie. Şi chiar aşa era. Afla dinainte bucurie în râvnitele văpăi
purpurii ale rugului pe care cu din cale-afară plăcere urma să îl aprindă, dacă de el era să atârne
aceasta, cu propriile-i mânuri. Aştepta frământat de gânduri să ajungă odată la capăt ziua care de-
abia se arătase. A doua zi urma să înceapă pricina în legătură cu care îi aţâţase, nu fără a se lovi
de piedici fără număr, pe cardinalii Caraffa şi Álvarez de Toledo şi, în sfârşit, pe chiar Sfinţia Sa
Papa Paul al III-lea.
Alessandro de Legnano păşea vioi, de parcă o dată pentru totdeauna podagra, pe care de
atâţia ani o răbda ca pe un balast îndărătnic ar fi contenit să îl mai supere. Era atât de beat de
bucurie, încât nu a luat seama că din încălţarea lui messere Vittorio se zărea o fărâmă de hârtie
prost păturită. Poate că purtarea plină de înţelegere a lui messere Vittorio să se fi datorat numai
neştiinţei. Poate că cioplitorul florentin chiar nu ştia că, de l-ar fi aflat alţii, i s-ar fi sorocit o
soartă aidoma cu a prietinului său; căci, potrivit Sfintelor Legi, cel ce la taclale stătea cu ereticii
întemniţaţi urma să fie, la rândul său, socotit eretic.
Mateo Columb ajunsese să fie ultimul gând stăruitor al decanului. Niciodată nu-şi prea
fuseseră pe plac unul altuia. Alessandro de Legnano avea pentru Mateo Columb o ură pe măsura
adâncii admiraţii pe care i-o vădea din belşug. Mereu îi vorbise anatomistului cu trufaş dispreţ şi
nu scăpa nici un prilej pentru a-l face de râs în faţa studenţilor, numindu-l il barbiere şi făcând în
acest chip trimitere la rânduiala ce nu lăsa pe chirurgi să se alăture Colegiului Regal al Medicilor,
obligându-i să se alăture Breslei Bărbierilor, la loc egal cu cofetarii, berarii şi notarii publici.
Negreşit, când Mateo Columb se făcuse o eminenţă, decanul nu se ferise de onoruri şi luase
numai pentru sine vorbele de preţuire ce de preste tot soseau pentru cel ce găsise rânduielile
circulaţiei sângelui, de parcă la obârşia vredniciei şefului său de Catedră ar fi fost gândurile
avântate ce-şi aveau obârşia în rangul său de decan.
Nicicând nu se priviseră anatomistul şi decanul cu ochi prea buni. Ba tocmai dimpotrivă.
Simţeau din belşug o pizmă straşnică, deşi nu prea cumpănită, unul pentru altul. Mateo Columb
era anatomistul cel mai preţuit din toată Europa; avea strălucire, dar nu şi autoritate. Acuma, că
decanul avea o minte de catârcă era lucru ştiut de toţi, şi nici chiar Doctorii Bisericii nu-l treceau
cu vederea, dar avea trecere la Vatican şi primise binecuvântarea Sfinţiei Sale Papa Paul al III-
lea. Era însăşi autoritatea şi se vădise bun vorbitor printre inchizitori, în faţa cărora luase cuvântul
în pricini ale mai multor colegi eretici ce fuseseră osândiţi la moartea pe rug.
Noua găselniţă a anatomistului trecea însă dincolo de marginile orişicărei îngăduinţe.
Amor Veneris ("America" lui Mateo Columb) mergea mai departe decât era îngăduit în ştiinţă.
Din multe pricini, doar pomenirea unei oarecari "plăceri a Venerei" îi punea decanului sângele în
mişcare.
După părerea lui Alessandro Legnano, de când Mateo Columb fusese pus în fruntea
Catedrei de chirurgie, Universitatea se făcuse o speluncă unde foiau ţărănci, unde intrau şi ieşeau
curtezane, şi unde, tocmai se ajunsese a se da pe faţă aceste fapte, până şi unele sihastre intrau pe
înnoptat şi ieşeau în zori. Se mai zvonea şi că ele o puneau căscând ochii cât cepele şi surâzând ca
nişte Mona Lise. În sfârşit, de parcă nici asta n-ar fi fost îndeajuns, la urechile sale mai ajunsese şi
vestea că prin chilioara anatomistului se perindau femeiuştile de la bordelul deschis la catul
aşezat preste Taverna del Mulo. Iar zvonul nu greşea.

III

De când Bula Prea Sfinţiei Sale Bonifaciu al VIII-lea oprise disecţia hoiturilor, era cu
primejdie să faci rost de morţi. În ciuda acestui fapt, lucra pe sub mână la Padova un soi de piaţă
a stârvurilor, unde cel mai înstărit neguţător era Juliano Batista, cel ce răzbise să pună oarecare

12
rânduială preste tot. După trecerea lui Marco Antonio della Torre pe la Catedra de Anatomie a
Universităţii, învăţăceii săi nu şovăiau să deschidă cripte, să jefuiască morgile bolniţelor şi chiar
să coboare din ştreang pe cei ce fuseseră traşi în funie pentru a servi drept pildă. Însuşi Marco
Antonio a trebuit să pună stavile gloatei de mărunţi anatomişti, împiedicându-i ca, la vreme de
înnoptat, să trimită drumeţii pe tărâmul veşniciei. Acu toate ca toate, dar se străduiau cu atâta
ardoare, de ajungeau să se ferească unii de alţii; iar necrofilia crescuse într-atât, încât lauda mai
presus de toate la care putea nădăjdui o muiere era să audă înainte de a-i fi retezat gâtlejul: "Ce
hoit fermecător aveţi".
La Universitatea din Bologna, strămoşul cel mai îndepărtat al anatomistului, Mundini dei
Luzzi săvârşise în faţa mulţimii, în urmă cu două sute cincizeci de ani, prima disecare anatomică
a două cadavre, dar cel puţin el dăduse dovada de nemărginita bună-cuviinţă de a nu fi deschis
tigva, acel "sălaş al sufletului şi al minţii".
Juliano Batista avea, ca să spunem aşa, întâietate pe piaţa de hoituri; le târguia de la
datornici mai mult ori mai puţin nevoiaşi, de la călăi şi gropari. După ce le sclivisea nurii, le
vindea universitarilor, profesorilor şi necrofililor mai mult sau mai puţin vestiţi.
Dar el ştia că lui Mateo Columb nu trebuia să-i dichisească marfa (înşelăciune de
nesăvârşit, pe de altă parte, cu un anatomist), şi drept urmare se înfrâna să pună bujori în obraji,
să repare strălucirea ochilor cu terebentină şi a unghiilor cu lac adus de preste mări şi ţări.
Dacă anatomistului îi era cu trebuinţă, spre-o pildă, să iscodească un ficat, Juliano Batista
scotea organul, umplea golul rămas cu câlţi şi cârpe, punea marfa de-o parte şi închidea hoitul,
cosându-l cu fir de mătase, pentru ca, într-un sfârşit, să îl vândă altui muşteriu. Dacă un trup nu
mai era bun la nimic, Juliano Batista îl hărăzea oricum altei folosinţe; nu lepăda nimic: părul îl
oferea frăţiei bărbierilor, iar dinţii - breslei bijutierilor.
Disecarea cadavrelor era pe cât de în afara legii pe atât de obişnuită. Dar Bula Prea
Sfinţiei Sale Papa Bonifaciu al VIII-lea era total tăgăduită de lucrarea de zi cu zi. În pofida
acestui lucru, decanul o ţinea în vigoare numai pentru Mateo Columb. Anatomistul ştia prea bine
că Alessandro de Legnano închidea ochii pentru toţi, şi chiar pentru studenţi, dar numai pentru el
nu. În chipul acesta, trebuia să lucreze cu nesfârşită smerenie.
În ultima vreme, Mateo Columb făcuse rost ca de zece hoituri, toate ale unor muieri.
Întocmea cu mare sârguinţă şiruri scrise de nume ale trupurilor disecate, pe care îşi însemna
etatea şi pricinile morţii, înfăţişând în vorbe şi chiar dând contur în desemne, nu numai organele
iscodite, ci şi chipul în care se înfăţişa fieşice cadavru.
Acu toate ca toate, dar deprinderile sale se înrudeau mai mult cu carnea vie decât cu cea
moartă. Şi, mai ales, cu o anume carne ce, pe de altă parte şi în chip special, era bizară în edificiul
Universităţii, fiind îngăduită. Cu ducerea la bun sfârşit a opreliştii se ocupa decanul mai mult cu
râvnă decât cu izbândă. Statutele arătau desluşit că era neîngăduită pătrunderea femeilor în
Universitate. În pofida acestui fapt şi pentru pricini legate nu atât de treburi ale ştiinţei cât cu
precădere de chemări ale trupului, erau mai mult ori mai puţin răspândite ospeţiile tăinuite ale
ţărăncilor ce veneau de la un fics aflat în vecinătatea abaţiei şi care uneori dăruiau câte o noapte
de plăcere Doctorilor şi învăţăceilor lor.
Pentru a răzbi în incinta Universităţii, ele obişnuiau (pe lângă că treceau preste muri) să
se tupileze printre hoiturile ce o dată la şapte zile erau aduse cu carul obştesc al morgii. Ca atare,
pitite sub vreo velinţă, ele rămâneau nemişcate şi singure în hruba morgii, până când ibovnicii lor
le luau în primire.
Odată, poate tulburat din pricina amar de vreme silitei sale înfrânări, un Doctor de vază a
despuiat o ţărancă tocmai acolo, în morgă, printre toate hoiturile, dar, în preaslăvita clipă însăşi a
unei minunate fellatio, în mohorâtul beci şi-a făcut intrarea parohul Universităţii; cu doar câteva
clipe mai înainte, el văzuse intrând "cadavrul", care acum dădea semne de ciudată vigoare.
Ilustrul Doctor nu a luat aminte din întâia clipă la prezenţa acolo a duhovnicescului oaspe, care
privea rătăcit la picioarele sfrijite ale profesorului şi la nu tot atât de sfrijitul său mădular
înfierbântat, ce împroşca cu nemăsurată grabă sămânţă preste trupul mătăhălos şi bine clădit al

13
"defunctei". Şi când, scoţând un ultim gâfâit, a văzut în sfârşit în pragul uşii înalta faţă
bisericească, el nu a reuşi decât să strige, dând ochii preste cap cât cepele: "Miracolo! Miracolo!"
Fără întârziere, a dat să cuvânteze despre cum tocmai i se adeveriseră gândurile aristotelice cu
privire la suflul cu sine adus de sămânţă, şi care, în vorbe metafizice, dă naştere vieţii. Pe urmă,
ticluindu-şi pe sub strai sula, care încă se mai păstra întrucâtva băţoasă, a mai zis şi că, de drept,
dacă sămânţa era în putere să pună viaţă în materie şi să procreeze, cum de nu i-ar fi cu putinţă ca,
pe nesmintită cale, să dea din nou viaţă celor morţi. Apoi, după ce a pus capăt smintitei sale
vorbiri de unul singur, s-a pierdut în sfârşit de cealaltă parte a uşii, fugind pe scări în sus şi
strigând: "Miracolo! Miracolo!"
Neîndoios este, însă, că Mateo Columb avea pricinile lui de a aduce muieri în
Universitate. Şi tot atât de neîndoios este şi că cele ce pe furiş veneau în ospeţie la anatomist
aveau şi ele pricinile lor.

Mânurile lui Mateo Columb ştiau să atingă femeia precum cele ale unui muzician ating
mângâios un instrument. Nedesluşitele hotare dintre ştiinţă şi artă făceau din mânurile sale
unealta cea mai desăvârşită, mai de vază şi mai năzuroasă: aceea a trecătorului meşteşug de a
dărui plăceri; ştiinţă care, ca şi cea a vorbirii, nu lăsa urme, nici mărturii.

IV

La crucea amiezii, messere Vittorio s-a tot dus pe poarta Universităţii, îndreptându-se
spre piazza. Sub soarele molcom al iernii, circari ambulanţi făceau, în mijlocul prostimii de rând
adunate cu mic cu mare în obor înde drumeţii picaţi la voia întâmplării, încercări de cum să
alcătuiască din trupurile lor turnuri, pe care mai apoi le dărâmau de bună voie. Oarece mai
departe, în faţa pieţei, câţiva bărbaţi sobri (neguţători şi seniori) făcuseră cerc în jurul unor
banditori, care dădeau roată de ştire păţaniile zilei. La câţiva paşi mai încolo se aflau alţii, care
preferau să iscodească pe nişte vântură-lume de curând sosiţi de pe celălalt povârniş al Măgurii
Veldo, aducători de veşti îndestul de îndoielnice, dar cel puţin mai atrăgătoare.
Messere înainta cu pas grăbit. A trecut pe lângă cele trei obezi de care erau înlănţuiţi
lotrii zilei şi s-a văzut nevoit să-şi deschidă cale prin droaia de femei şi fete ce se înghesuiau
încercând să îi scuipe pe derbedei. La celălalt capăt al aceleiaşi piazza, ultimul sol era gata de
plecare: îşi strângea desagii şi se gătea să se aburce pe cal.
Încă tulburat, messere Vittorio a răzbit să audă ultimele veşti strigate de banditori. Nu şi-
a putut înfrâna scârbavnicul simţământ de nesuferită silă ce l-a cutreierat la trecerea pe lângă
obezi. Dacă vremea bună era să se lungească, în ca la vreo mai puţin de o lună răvaşul lui urma să
ajungă la Florenţa. Dar atunci, de nu se petrecea un miracol, Mateo Columb era să fie mort.
Iar sorţii au vrut ca vremea bună să se lungească.

NORDUL

Chilioara lui Mateo Columb era întru totul un cub, o încăpere cu latura de patru paşi.
Ferestruica rotundă ca luna ce se înălţa deasupra sobrului său pupitru nu avea geam. De altfel,
singurele ferestre cu geam se aflau la decanat şi în aula magna. Deşi era cum nu se poate mai
nimerită, mai ales pe durata iernii, sticla era un amărunt de cel mai josnic gust faţă cu spilcuitele
mătăsuri veneţiene care ocroteau bortele ferestruite. În vremea aceea, casele noilor oameni cu
stare din Padova erau din cale-afară de uşor de recunoscut: toate aveau ferestrele ocrotite cu sticlă
zugrăvită. Sigur e, însă, că la ferestruica din chilia lui Mateo Columb nu era nici o bucăţică de
mătase; nu era apărată decât de o bucată de postav de rând, care punea oprelişte vântului,
neîngăduind, în schimb, să se strecoare nici un fir de lumină; dimpotrivă, dacă îi era trebuincioasă

14
lumina, anatomistul avea de răbdat vântul, frigul şi, de mai şi ploua, chiar apa. Odaia, în care se
pătrundea prin galeria ce da ocol curţii din lăuntru, era făcută pe din două de o bibliotecă ce suia
până la înalta întunecare a tavanului. Jumătatea de dinapoi a chiliei era dormitorul: un crivat de
lemn, negreşit că fără de nici un căpătâi, şi lângă el o măsuţă de noapte cu un sfeşnic. În
jumătatea de dinainte, faţă în faţă cu biblioteca şi proptit de peretele ce privea spre galerie, se afla
micul pupitru. Cine ar fi venit dinspre galerie, ar fi văzut, deci, un pupitru flancat de o bibliotecă,
pe ale cărei rafturi sălăşuia o nemărginire de animale disecate, ciudate şi urâte foc, care pe un fur
neprevenit l-ar fi putut descumpăni, fără nici o îndoială, oprindu-l să treacă dincolo de uşă.
De când fusese întemniţat în propria-i chilioară, Mateo Columb îşi petrecea cea mai mare
parte a vremii cătând afară, printre gratiile ferestrei. Aşa stătea şi acum, cu privirea pierdută într-
un punct îndoielnic, cine ştie unde aşezat, când l-a văzut pe messere Vittorio, care tocmai îşi
făcuse intrarea pe uşa de căpetenie. Cu un gest aproape nevăzut, cioplitorul i-a dat de înţeles
prietinului său că îi dusese la bună-mplinire primejdioasa însărcinare. A suflat atunci uşurat; în
realitate, se afla mai puţin frământat de soarta sa (dinainte sorocită) decât de cea a lui messere.
Anatomistul nu nădăjduia pentru sine o îngăduinţă aidoma celei arătate maestrului său,
Vesalio, când fusese lăsat la cheremul Tribunalelor Sfântului Oficiu. Andrea Vesalio se
mărturisise cândva lui Mateo Columb despre o întâmplare ruşinoasă şi nefericită care fusese cât
pe ce să îl ducă drept în flăcările rugului: ceruse îngăduinţa de a diseca un tânăr spaniol de neam,
mort pe când el îl iscodea. Când a primit încuviinţarea părinţilor, i-a deschis pieptul şi, spre marea
lui uluire şi deznădejde, a văzut că inima tânărului mai bătea încă. Prinzând de vestea pătăraniei,
părinţii tânărului l-au învinuit pe Vesalio de omucidere, chemându-l, în acelaşi timp, la judeţ,
într-o pricină adusă în faţa Sfântului Oficiu. Închiziţia l-a osândit la moarte; în ciuda acestui
lucru, puţin înainte de a se aprinde rugul, riga însuşi a intervenit, deoarece se chibzuise să îi
schimbe osânda, şi, pentru a ise spăla crima, i-a poruncit anatomistului să facă drept canon un
pelerinaj în Ţara Sfântă.
Dar Mateo Columb ştia că "crima" săvârşită de el era nesfârşit mai gravă, căci el
înfăţişase ceea ce în veci de veci neştiut trebuia să rămână. De aceea, pierduse orice nădejde,
zadarnic era totul, chiar de şi-ar fi tăgăduit găselniţa, precum făcuse Galilei Galilei, şi el dezrobit
din chiliile Universităţi din Padova. Dar, dacă cele date la iveală de Galilei erau amarnic de
"departe" de lucrarea de zi cu zi, "America" lui era, în schimb, la îndemâna oricărui prostovan.
- Unde-ar ajunge omenirea, dacă forţele diavoleşti ar pune mâna pe găselniţa domniei
tale?, l-a întrebat decanul când, pentru că le pomenise de ea, l-au silit la juruinţă de taină, dându-i
în trecere a înţelege că descoperitorul era neîndoielnic unul dintre cei ce îngroşau oştile din ce în
ce mai fără de număr ale pârdalnicului. Ce nenorociri ar pune norodul de prostime şi de rând în
primejdie, dacă Răul s-ar face stăpân pe voia turmei de parte femeiască?, a mai întrebat decanul,
dându-i a înţelege că singurul său ţel era ca, în numele "Binelui", să se înstăpânească pe voia
turmei cu pricina.
Ca atare, Mateo Columb nu putea trage nădăjde la altă soartă decât rugul.
Acu toate ca toate, dar pricina care făcea să i se strângă inima nu erau nici neîndoioasa şi
apropiata plecare pe celălalt tărâm, nici temniţa, nici îndatorirea tăcerii, nici gândul la Inés de
Torremolinos, nici temerea în legătură cu răvaşul pe care tocmai i-l scrisese, nici călcarea
juruinţei de tăcere, nici darea la iveală a secretului pe care se juruise să îl ţină sub pecetea tainei.
Nu-l chinuia nici barem cât de cât nefericirea că nu putea da veste despre găselniţă, ci mai
degrabă că nevinovata voie ce-l mânase spre ea se stinsese în neizbândă.
La obârşia decoperirii sale era numai o dragoste neîmpărtăşită. Nu năzuia să pătrundă
datinile ce în mare cârmuiesc neştiututul mod de procedare al femeilor, ci doar să-şi facă loc în
duhul unei femei anume.
Busola ce-l îndrumase pe Mateo Columb până la "dulcele său pământ găsit" purta
negreşit un nume: Mona Sofia.

LA PUTTANA

15
I

Mona Sofia văzuse lumina zilei pe insula numită Corsica. Nu împlinise încă
douăsprezece luni când, în zorii unei zile de vară, în care maică-sa o luase cu sine la lăut de rufe
pe malul pârâului ce se vărsa în mare, micuţa a fost furată de lângă femeie. Negreşit, la vremea
aceea, Corsica era locul cel mai puţin nimerit pentru ca o femeie să dea naştere unei copile
frumoase coz. Căci, de când Marc Antoniu, mai înainte, şi Pompei, mai apoi, îi izgoniseră din
"Republica" lor din Cilicia, piraţii "cilicienii" îşi purtaseră diaspora pe mările Europei şi ale Asiei
Mici şi îşi întemeiaseră, cu răbdurie şi brutală îndărătnicie, o nouă patrie, de data aceasta pe
insulele ce purtau numele de Corsica şi Sardinia. Se zice că, din pricina farmecului ei promiţător
şi timpuriu, piraţii lui Gorgar cel Negru au aburcat-o pe fetiţă la bordul unei brigantine, alături de
o droaie de robi mongoli, şi au vândut-o mai apoi unui neguţător de carne vie din Grecia. Micuţa
a putut supravieţui călătoriei numai mulţumită grijirii pe care i-a dat-o o tânără roabă căreia, după
ce fusese răzleţită de fiul său, îi mai rămăsese oleacă de lapte. Şederea sa în Grecia n-a fost de
prea lungă durată; un neguţător veneţian a târguit-o pe numai câţiva ducaţi şi a încărcat-o din nou
pe o corabie, care de data aceasta a umflat pânzele spre Veneţia: fără-ndoială că, în ţara sa pe
veneţian îl adăsta mai dinainte un muşteriu.

II

Donna Sidonna a plătit pentru copilă douăzeci de florini, încredinţată fiind că a făcut
negoţ de soi. Văzând-o plină de jeg, Donna Sidonna a început prin a o cufunda copiliţa într-o
vană plină cu apă şi săpun. A frecat-o cu nesmintită şi minunată plăcere cu care se râcâie un
cazan ruginit, a clătit-o, uscat-o şi parfumat-o cu apă de trandafiri, dar în pofida tuturor acestor
lucruri nu a fost de fel uşor să scoată din ea puturoasa duhoare de năier. Apoi a ras-o în cap,
îndepărtându-i smocurile lungi şi tari de sârmoase ce erau, şi în sfârşit a culcat-o pe o velinţă,
lângă vatră. Pe când copila dormea dusă, ea i-a prins la încheietura mâinii brăţăruşa de aur şi
fildeş cu care le-nsemna pe toate femeiuştile din bordel. Şi, observând că micuţa era cum nu se
poate mai slabă şi neîndoielnic şubredă (căci pe corabie fusese hrănită la pieptul fără vlagă al unei
roabe ce abia de putea face faţă bietei sale făpturi), i-a pus drept doică pe Oliva. Pe tânăra roabă
egipteană, cu laptele gustos şi hrănitor, o strigau Oliva 16, pentru că avea pielea de culoarea
măslinei şi era înaltă cât măslinul. Oliva era o femeie subţiratecă; păşea în urma unor sâni învolţi,
cu aureolele sfârcurilor cât florinul de aur. Împlinea cerinţa de căpetenie pentru o fi doică fără de
cusur: avea părul ca pana corului (se ştia doar că blondele aveau laptele amar şi apos, şi că
negresele erau bune să hrănească animale sălbatice, dar nu copii albi). La capătul unei săptămâni,
mersul înainte al fetiţei era de netăgăduit: făcea paradă de sănătoasele perniţe de grăsime ce-i
apăruseră la încheieturi şi râgâia cu puterea unui bărbat în floare. Fecalele (atent iscodite de
Donna Sidonna) îi erau tari, iar culoarea lor dădea mărturie că maţele ei mergeau fără de cusur.
Când a împlinit o lună (de când nimerise în casa aceea), Donna Sidonna a îmbrăcat-o cu
o rochiţă împodobită cu dantele nesfârşite, a parfumat-o cu apă de iasomie şi a pus să fie chemat
un popă pentru a-i da prima împărtăşanie, căci o târfă de soi trebuia, nu încăpea tocmeală, să fie
creştină. Aşa cum s-a mai întâmplat de atâtea alte ori, Donna Sidonna s-a târguit pentru preţul
serviciilor şi a căzut la pace asupra plăţii: popa cerea ca, în fieştecare zi pe durata unei luni, una
dintre femeiuşti să îl desfete cu plăcere "per tutti gli orifizi". Donna Sidonna îi oferea, doar pe
durata unei săptămâni, să zacă împreună cu aceea zi de zi dar numai în prea obişnuita
francescana. Într-un bun sfârşit, s-au învoit ca, vreme de cincisprezece zile, popa să fie desfătat
cu plăcere de-o femeiuşcă "per tutti le orifici". În ziua aceea, micuţa a fost botezată, iar Donna
Sidonna i-a pus numele de Ninna.

16
In limba italiană, ca şi în limba spaniolă, oliva înseamnă chiar măslină.

16
Ninna convieţuia cu alte opt micuţe aidoma ei, dar cum nu se poate de repede a început să
se osibească de celelalte fetiţe din speluncă; nici una nu plângea mai tare ca ea, nici nu mânca cu-
o poftă pe măsura alei sale, învineţind sfârcurile Olivei după fiece supt. Spre osibire de celelalte,
Ninna se încontra, arătându-se cu îndărătnicie protivnică feşelor în care Donna Sidonna o
strângea în fieşice noapte, pentru a o feri în acest chip de grozave sluţiri. Fetiţa îşi vădea
împotrivirea zbierând cât o ţinea gura, aşa încât celelalte se molipseau de-a dreptul şi se puneau
să joace rolul corului, ca bocitoarele care, tocmite la priveghiuri, îngânau tânguirile văduvei. Iar
acesta a fost întâiul semn neprihănit al unei răzvrătiri cu primejdie. O puttana de soi, ca şi o bună
soaţă cu cununie, trebuia să fie supusă, ascultătoare şi recunoscătoare.
Pe măsură ce fetiţa creştea în vârstă, nălţime şi frumuseţe, spiritul său făurea o fire
vulcanică; ochii săi verzi şi tăiaţi în migdală s-au pus la adăpostul unour gene negre, lungi şi
arcuite, dar şi al unei ironii deştepte, răutăcioase şi batjocoritor-usturătoare, care insufla teama şi
farmecul subjugător pe care privirea unui şarpe le trezeşte în victimelor sale. În sufletele pline de
eresuri, deştepta temeri şi negre prevestiri. În cele drept-credincioase, spaime drăceşti, căci, ştiut
este, inteligenţa aduce, cât priveşte pe femeia nurlie, dovada de netăgăduit a înrâuririi diavoleşti.
Puţin înainte de a împlini primul său an, Ninna a început să bâiguie întâile vorbe care,
spre uimirea tuturora, nu se potriveau cu cele pe jumătate bâlbâite de celelalte fetiţe. Spre pildă,
când micile pupile au început să îşi cheme doicile pe nume şi, în semn de timpurie recunoştinţă,
pe Donna Sidonna o numeau mamma, Ninna trecea în chip făţiş cu vederea că binefăcătoarea sa
era de faţă şi nici măcar nu catadicsea să îi arunce o privire. La nimic nu erau de ajutor silinţele
doicilor, care o săltau în braţe lânga mamma, îndemnând-o să-i dăruiască cel puţin un surâs.
Nimic din toate; izbuteau numai ca fetiţa să tragă câte un râgâit sănătos în nasul ocrotitoarei sale.
Donna Sidonna se alina cu gândul că Ninna era încă prea fragedă pentru se dumiri că-i fusese
hărăzită cea mai nimerită soartă la care putea năzui o femeie. Copilele nu se puteau încă dumiri ce
avuţie cheltuia Donna Sidonna pentru fieşicare dintre ele; la urma urmelor, ea nu făcea decât să le
izbăvească părinţii de năpasta de a fi adus pe lume o fată. Chiar dacă părinţii micuţei Ninna
înduraseră fără îndoială o suferinţă asupra de măsură când li se furase copila, era mai bine că au
răbdat totul deodată decât să fi suferit tot restul vieţii lor. De fapt, părinţii trebuiau să îi fie chiar
recunoscători. Ce oameni întregi la minte pot afla mulţumire în a fi părinţii unei copilă? Numai
cheltuieli câtă vreme nu este dată de nevastă cu cununie şi, de au fericirea de a-i găsi un bărbat
legitim, încă mai rămâne cheltuiala pe care o au de făcut cu zestrea pe care ar trebui să i-o dea.
Dacă toţi ar lua în seamă atari lucruri, îşi dădea cu socoteala Donna Sidonna, cămătarii de la
Banca de Zestre nu ar putea trage foloase de la bieţii, deznădăjduiţii părinţi ai fetelor de măritat.
Dar uite cum îi aducea micuţa mulţumiri: cu viclene râgâieli şi chiar cu sunătoare sfidări, dintr-
acelea ce-şi deschid cale de ieşire pe partea dindărăt.
Într-o dimineaţă, când Donna Sidonna tocmai se pusese să vegheze somnul de prunc
scăldat al nerecunoscătoarei sale figlia, a găsit-o pe micuţă stând proptită pe picioare în leagăn şi
pironind-o neclintit şi stăruitor cu privirea; spre stupoarea sa, Ninna a primit-o cu o salutare:
- Puttana, i-a spus, buchisind fără cusur şi adăugând: Fă-te cu zece ducaţi!
Acelea patru au fost primele vorbe ale Ninnei. Donna Sidonna şi-a făcut semnul crucii.
De-ar fi fost în stare, ar fi dat buzna în goana mare afară din încăpere. Dar se-ngrozise atâta de
avan, încât a izbutit numai să scoată un urlet. Donna Sidonna a sorocit că acele patru cuvinte erau
semnul neşovăielnic că pe micuţă se înstăpânise pârdalnicul. De aceea, s-a hotărît pentru calea
cea mai scurtă.
Înainte de a i se înfoia sânii, înainte ca aureolele sfârcurilor de la sânii ei să pară tăiate în
migdală şi să se poată pune alături cu măsura şi gingăşia petalelor de floare, Ninna a fost din nou
vândută unui neguţător de carne vie: pentru zece ducaţi, adică pentru jumătate din ce plătise
binefăcătoarea ei. Într-o dimineaţă de vară, fetiţa a fost scoasă la mezat în piaţa obştei, odată cu o
droaie de robi mauri şi de târfe tinere; a fost dată pe greutate şi vândută, într-un sfârşit, unei
madonna Creta, suflet mărinimos care, printre alte multe, era şi codoaşa unui bordel din Veneţia.

17
III

Ninna, al cărui nume era gravat pe brăţăruşă, a primit unul mai spilcuit, Ninna Sofia. Era
cea mai fragedă pupilă din lupanar. Noua sa mamma era acum madonna Creta, o curtezană
înstărită ajunsă de mult la vârsta retragerii de la cele lumeşti. De la madonna Creta nu putea
nădăjdui nici dulceaţa, nici tragerea de inimă pe care din belşug i le vădise vechea sa
binefăcătoare. Şi cu atât mai puţin putea nădăjdui ca aceea să dea dovezi de răbdare. Când a
ridicat-o în braţe pentru întâia oară, madonna Creta a iscodit fetiţa de parcă ar fi fost o tulpină de
lăptucă. S-a gratulat pentru noua sa târguială şi şi-a spus că în doar doi sau trei ani micul său
plasament putea începe să dea roade. Trei soiuri de oameni prisoseau la Veneţia: nobilii de viţă
veche, popii şi poponarii, şi tot la fel şi toate amestecurile cu puţinţă, plăsmuite din ei trei. Da, era
o treabă de soi, şi-a dat cu socoteala. Ochii minţii ei plăsmuiau dinainte privirea ce urma să
arunce messere Girolamo di Benedetto cărnurilor ei fragede şi încă fără de prihană. Ce nu avea să
dea pentru a dezmierda cu propriile-i degete rablagite vulva fetei, ce se înfoia ca o varză! Şi ce nu
avea să dea pentru a-şi frământa bărbăţia veştejită de dolofanele coapse ale fragedei sale chiriaşe!
Creta nici nu putea să numere atâţia ducaţi dinainte. Dar nu era să îi fie prea uşor.
Ninna Sofia a iscodit prin noul iatac, pe care urma să îl împartă cu patru femeiuşti de
mult învoalte. Era mai cumplit decât un staul şi, în fapt, duhnea a iesle. Era un cub lipsit de orice
fereastră. La picioarele fiecărui perete, pe crivaturi de lemn erau, în loc de orice saltele, oareşice
grămezi de paie pe marginea cărora stăteau aşezate noile sale tovarăşe. Toate erau roabe târguite
pe niscaiva ducaţi. Una dintre ele era întru totul desdinţată, alta era chipul însuşi al sifilisului într-
o stare cum nu se poate mai înaintată, iar celelalte două aveau privirea pierdută fieştecare în câte
un loc nelămurit şi păreau a se găsi hăt departe, dincolo de pereţii odăii. Tuturora li se desluşea în
priviri supunerea biruitelor, mâhnirea ce se întinde până la ultima zi de viaţă, care, fără nici o
îndoială, nicicând nu e prea departe. Puţinul aer pe care îl trăgeau în piept acolo, înlăuntru, era
cald şi năbuşitor. Ninna Sofia şi-a vădit necazul cu un zbieret preste care a venit un bocet strident.
Când uşa s-a deschis, Ninnei, care nădăjduia să vadă venind pe Oliva, sârguincioasa ei doică, i-a
rămas doar timpul trebuincios pentru a vedea cum creşte chipul madonnei Creta, pe când venea
tot mai aproape de ea. După primele trei palme care i s-au pus cruciş pe obraji, a ajuns la
înţelegerea că, doar de-şi curma bocetul, avea poate să contenească şi bătaia. Şi aşa a fost. În fapt,
micuţa Ninna şi-a dat sieşi făgăduinţă să nu mai verse lacrimi nicicând în viaţă. Zis şi făcut.
Spiritul său a fost pe zi ce trecea din ce în ce mai puţin uşor de stăpânit şi de îndrumat,
mai aspru şi mai cu primejdie. Ninna Sofia era o floare otrăvită.
Nici un folos nu aduceau pedepsele pe care, cu dragoste şi, fără de greşeală, spre
propriile-i foloase, i le chivernisea cu prisosinţă madonna Creta. De nimic nu erau bune nici
pilduitoarele plesne de bici ce i se-ncrucişau pe spate, nici chinurile, când noapte de noapte era
pusă în genunchi pe boabe de porumb, nici ameninţarea cu cercurile iadului de pară şi zmoală.
Ninna Sofia arunca madonnei Creta o privire verde, prin umbra lungilor şi arcuitelor gene ale
ochilor săi din ce în ce mai plini de o neostoită ironie răutăcioasă şi deşteaptă, dar din ce în ce mai
goi de lacrimi, surâdea precum Giocondă şi-i şoptea:
- Ai sfârşit domnia ta, madonna Creta?
Dar madonna Creta a chibzuit că, dacă micuţa era îndeajuns de în toată firea pentru a face
pe surda la învăţăturile ce-i dădea, aşijderi trebuia să fie şi pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate
zilele. Aşa încât, înainte încă de soroc, a mers la casa lui messere Girolamo di Benedetto, pentru a
convorbi cu el despre noua sa pupilă.
Messere Girolamo era unul dintre cei mai înstăriţi fabricanţi de mătăsuri din Veneţia şi
fusese priore al breslei până cu numai un an mai înainte. Cum de mult era bătrân, luase hotărârea
de a se retrage din viaţa obştei şi a se hărăzi în întregime huzurului, începând în chipul acesta să
afle bucurie în puţinii ani ce mai avea de trăit. La o adică, nu făcuse decât să huzurească pururi,
dar acuma, în loc să bată cărţile cu tovarăşii lui în odăile de lucru ale breslei, o făcea în cel mai
primitor dintre palatele sale. Messere Girolamo di Benedetto avea două slăbiciuni: jocul de cărţi

18
şi copiliţele. E de la sine-nţeles că nicicând nu ar fi îngăduit să i se spună pedofil. La urma
urmelor, ce era atât de rău în a avea dragi copiliţele şi a le dărui un mic sprijin în bani, mai ales
dacă părinţii acelora se aflau ajunşi la sapă de lemn?
Plata cerută de madonna Creta i s-a părut nemăsurat de uriaşă, dar nu a pus nici o
împotrivire; paralele i-ar fi prisosit, chiar de şi-ar fi pus în gând să le irosească pe toate în anii ce-i
mai avea de vieţuit. Şi chiar dacă nu-şi rătăcise, poate, obişnuinţa de a se târgui, în pricini atât de
gingaşe era pornit să nu se uite la cheltuieli. I-a cerut, totuşi, madonnei Creta să îi facă o
amărunţită istorisire despre însuşirile fetiţei. Messere Girolamo di Benedetto i-a dat ascultare cu
privirea pierdută, şi a părut că află bucurie încă dinainte. De-ar fi ştiut ce avea să tragă de pe urma
micuţei Ninna, messere ar fi ales să dea ortul popii tocmai în ziua aceea.

IV

Aşa cum făcuse înţelegere cu madonna Creta, messere Girolamo a sosit la speluncă la ora
poruncită. A venit mai timpuriu doar cu cele câteva clipe de care avea trebuinţă pentru a intra în
lupanar fără ca nici ţipenie să îl vadă. A adăstat să se îndepărteze câţiva drumeţi şi a trebuit să mai
zăbovească la uşa unei dughene până ce două muieri au pus capăt vorbăriei pe care o purtau la doi
paşi de intrarea în casa de tristă poveste. Când cele două şi-au luat rămas bun, a zăbovit atât cât
muierile să se depărteze de-ajuns, şi-a tras preste ochi pălăria, pentru ca marginile ei să îi învăluie
chipul în umbră, şi în sfârşit a pătruns cu pas uşor în micul atriu al bordelului.
Cu un gest ce arăta dispreţ fără să vrea, messere Girolamo di Benedetto s-a dezis de cupa
cu vin pe care i-a oferit-o madonna Creta. Voia să înceapă lucrarea cât mai degrabă. Inima sa
rablagită bătea acum cu neaşteptată şi tinerească vigoare. Nu în fiece zi îi veneau la moară ape de
soiul acesta. Plăcerea de copiliţe îi dăduse o droaie de dureri de cap; în două împrejurări, îl
învinuiseră pe faţă de a fi călcat în chip necumpătat rânduielile purtării faţă cu copiii şi, în ciuda
faptului că, din fericire, a putut, cu grase "atenţii", să îi descumpănească pe pârâtori într-atât încât
să nu se plângă Tribunalelor, la Veneţia se şopocăia o groază despre poftirile lui messere
Girolamo. În schimb, madonna Creta era chezăşia tăcerii. Ea mijlocea tocmai negoţul de taină.
Tocmai din această pricină, aproape că nu s-a aflat înciudat când i-a mântuit de numărat cei
douăzeci de ducaţi pe care îi sorociseră drept plată.
Madonna Creta l-a dus până în iatacul pe care îl gătise pentru acea împrejurare. În
picioare în pragul uşii, gazda l-a îmbiat pe messere Girolamo di Benedetto să păşească înlăuntru
şi, înainte de a-l lăsa de unul singur cu micuţa, i-a agrăit drăgălaş:
- Pofeşte şi bucură-te domnia ta de ea, dar smereşte-te să nu-i aduci vreo stricăciune.
Când au văzut-o pe micuţa Ninna, ochii lui messere Girolamo di Benedetto s-au împlut
de soare. Era un vis întraripat aşa cum stătea ea acolo, întinsă pe pântece şi de-a dreptul goală.
Mai întâi, messere a dezmierdat-o cu câteva pălmuţe uşoare preste buci şi şi-a trecut degetele
rablagite şi zbârcite preste coapsele-i bucălate. Un firicel de salivă groasă i s-a scurs preste
spinarea ei micuţă, dar l-a şters cu propria-i palmă. Ninna nu s-a împotrivit şi chiar a surâs cu
alintare când, plin de încântare, moşneagul cel şubred şi-a aşezat-o în poală. Trecuseră ani fără
şir de când lui messere Girolamo nu i se mai întărise bucuria şi, când a ştiut fără greş că fericita
pătăranie s-a întâmplat, şi-a spus că micuţa Ninna era un miracol aievea. Cu siguranţă că nu
fusese una dintre acele sumeţiri de care în tinereţe ar fi făcut caz cu din cale-afară mândrie, dar,
fără nici o îndoială, tot era mai de soi ca un ce nimic. O ridică pe copilă de subsuori, o înălţă în
aer şi-şi puse micuţele buci ale Ninnei pe mădularul ca un corn neînsemnat în ceea ce mai purta
încă pe el, un lucco de lână. Amar de vreme se scursese de când nu se mai încinsese atât de avan.
Când a aflat cornul pe care stătea aşezată, Ninna s-a frecat de el ca o pisică şi l-a pus pe jar pe
ghiujul care nerăbdător a tras de lucco, l-a suflecat până preste pântece şi, luându-şi apoi bucuria
în mână, şi-a aşezat-o tocmai lângă privirea fetiţei. Ninna a iscodit forma aceea vineţie pe care
moşneagul cel lipsit de vlagă o vântura în aer şi cât ai clipi a întins mâna spre ea. Dar mâna ei era
atât de mărunţică, încât nu putea cuprinde nici pe jumate grosimea mădularului.

19
- Nu vrei să îi dai o sărutare prietinului meu?, i-a agrăit moşneagul Ninnei, care pasămite
a găsit desfătător numele pe care muşteriul "său" îl dăduse formei, căci moşul a văzut-o
schimonosind un surâs ce lui i s-a părut cu adevărat desfrânat.
Acesta este cuvântul: "desfrânat"; niciodată până atunci nu mai văzuse o fetiţă în stare de
atâta stricăciune. Şi, la drept vorbind, dacă un străin ar fi fost de faţă, fără codeală ar fi gândit că
micuţa Ninna se îndeletnicea cu "ducerea la pierzanie a bătrânilor". Aşa cum îi ceruse messere
Girolamo di Benedetto, Ninna şi-a apropiat gura de mădularul muşteriului (care, da, era acuma
tare şi întru totul sumeţit, mai ceva decât fusese vreodată şi chiar mai preste ce putuse să fie pe
când era fecior) şi l-a sărutat cu buzele aşa cum doica Oliva o dăscălise să sărute obrajii Donnei
Sidonna, lucru ce, de altfel, nu întotdeauna consimţise la a-l împlini. Precum ar fi făcut orişice
femeie în floarea vieţii, Ninna a închis ochii şi şi-a petrecut buzele jur-împrejurul mădularului.
Ghiujul dăduse ochii preste cap şi tremura ca frunza. De parcă, în loc să fi supt lapte de la piept,
ea s-ar fi hrănit cu lapte de la tainicul mădular (căci nimeni nu-i dăduse învăţătură de care era arta
unei fellatio), Ninna a deschis gura atât cât i-o îngăduiau colţurile acesteia şi a înghiţit întreaga
bărbăţie. Ghiujul nu-şi putea da crezare ochilor.
- Târfă mititică, a murmurat, mezină a celor şapte caste de curve.
Cu cât băsmuia bătrânul mai avan, cu atât mai adânc îşi îndesa micuţa în gură mădularul,
ţintuindu-l cu privirile-i verzi, umbrite de gene lungi. Dar, tocmai în clipa în care a simţit cum
forma pe care o hăpăise se cutremura, Ninna a muşcat-o cu toată puterea fălcilor, şi-a înfipt în ea
dinţii până la gingii şi s-a lăsat să cadă din crivat pe podea. A rămas câteva clipe agăţată în aer,
atârnând de gura înfiptă în bucuria bătrânului, până când, în sfârşit, a căzut la pământ. Messere
Girolamo di Benedetto nu a avut cu adevărat ştiinţă de ce s-a întâmplat decât când a văzut
şuvoiul de sânge care ţâşnea cascadă din trunchiul mădularului său. Numai atunci s-a dumirit, de
parcă s-ar fi uitat la o nălucă, că bărbăţia lui o luase aiurea din loc. Micuţa a aruncat bătrânului o
privire şi un surâs îngereşti, în vreme ce a urmat să macine înde dinţi hartanul de carne, iar
privirea sa a desemnat linia unei parabole, urmărind cum ghiujul cădea cu spatele pe podea.
Picioarele lui (întinse precum coarda alăutei) s-au deschis în V, trecând în zbor pe deasupra
crivatului, şi aceasta i-a părut Ninnei desfătător din cale-afară.
Când s-a scurs vremea pentru care mai dinainte se învoiseră, madonna Creta a crăpat uşa
şi, fără a intra încă, a murmurat:
- Timpul a luat sfârşit, messere; nădăjduiesc să nu îi fi adus domnia ta nici o stricăciune
micuţei.
Madonna Creta s-a împiedicat de stârvul muşteriului său şi, înainte de a se putea prinde
cu mâinile de ceva, a lunecat pe sângele de care mustea podeaua iatacului şi s-a prăvălit lângă
hoit. Aşezată într-un colţ al camerei, Ninna a urmat să macine cu dinţii hartanul şi părea
mulţumită de lucrarea sa timpurie. chiar înainte de vreme. A râs la madonna Creta, de parcă i-ar fi
agrăit: "Eşti mulţumită, aşa ar trebui să-mi câştig pâinea mea cea de toate zilele?"
În chiar acea zi, Ninna Sofia şi-a găsit naşul.

CREATORUL17

Cuprinsă de spaimă, madonna Creta a învălit hoitul lui messere Girolamo di Benedetto
într-un crâmpei de ţesătură, a luat fetiţa la subsuoară şi a urcat pe puntea unei mici gondole. După
ce a plătit cu bani peşin tăcerea îngânduratului gondoliere, s-a oprit în locul cel mai puţin umblat
de pe Canal Grande şi a aruncat preste bord atât pe răposatul castrato cât şi pe copilă.
17
Desigur că poate fi o coincidenţă, deşi nu credem, dar nu putem să nu menţionăm faptul că sp. hacedor
(rom. creator, un cuvânt folosit cu extrem de puţină frecvenţă în limba spaniolă) nu aparţine limbajului
biblic decât de când a fost "reabilitat" de J.L.Borges (care l-a folosit ca titlu al unui volum de versuri şi
povestiri), şi el argentinian ca şi autorul acestui roman (N.T.).

20
De parcă soarta i-ar fi fost pecetluită, trupşorul şubred al Ninnei Sofia a ajuns la Riviera
di San Benedetto; de pe cheiul acelui ţărm se ajungea la scările ce urcau la atriul unei Scuola pe
care, cu trei decenii în urmă, o întemeiase Massimo Troglio.
Massimo Troglio era cel mai de vază fattore delle puttane din cuprinsul Europei. Nu
încape nici o îndoială că târguia, neguţa şi chiar jefuia la fel cu orişicare vânzător de robi. Dar
acesta era doar locul de pornire al unei îndelungi şi harnice îndeletniciri, întâiul dintr-o trudă pe
cât de anevoioasă pe atât de cu folos. Massimo Troglio era mai presus de toate maestru,
împreunare a celui mai netrebnic codoş cu cel mai încântător profesor.
Il Fattore, cum îl porecliseră unii, era întemeietorultorul celei mai de vază Scuola di
Puttane; părinte, ca să spunem aşa, al spiţei celor mai desăvârşite curtezane din Veneţia, a însăşi
Lennei Grifa şi al tuturor celor ce podoabe s-au aflat la curtea neamului Medici, al celor care au
înmuiat inimi de monarhi şi de sus-puse feţe bisericeşti. Al tuturor târfelor întru a căror cinstire s-
au ridicat cele mai fastuoase palate din Veneţia.
Nici barem o împărăteasă nu era şcolită precum cea mai puţin luminată dintre curtezanele
lui Massimo Troglio. Celor mai fragede dintre ele, cum ar fi fost micuţa Ninna Sofia, li se
hărăzeau cele mai alintătoare grijiri. Iar cele mai babe erau, sub numele de madonne, codoaşele
celor de vârste mai mici. Ele le imbăiau în lapte de lupoaică, căci apa nu le era încuviinţată de
când cu marile molime de ciumă şi, după cum mărturisea Massimo Troglio, laptele de lupoaică
grăbea creşterea şi înşela băbia; le frământau pielea cu scuipat de iapă, pentru a nu li se fleşcăi
cărnurile şi, o dată la şapte zile, le puneau să doarmă în cocină, înde porci, ca să se deprindă a
răbda miazmele cele mai neplăcute şi tovărăşiile cele mai nefericite.
Massimo Troglio a scris Scuola di Puttane18, o înşiruire de 715 cugetări puse în şapte
cărţi (cu idei trase, fără şovăială, din Cugetările lui Hipocrat19). Printre ele, stăruia asupra faptului
că cele mai destoinice şi mai drept-credincioase târfe erau născute din:
1. dulgher şi mulgătoare; 2. vânător şi muiere mongolă, îndeosibi din Chitai; 3. năier şi
brodeză.
Mai grăia şi că "o femeie poate zămisli un fiu cu până la şase bărbaţi, ale căror zemuri
de sămânţă se întâlnesc în mitră şi se mestecă unele cu altele după puterea seminţelor fiecăruia
dintre taţi".
"Arta Creatorului de Curtezane este cea mai de vază; chiar mai măreaţă decât a
parfumierului ori a alchimistului; aşijderi lor, unim esenţele cele mai nobile cu cele mai josnice,
cele mai protivnice şi cele mai desfătătoare".
Massimo Troglio dădea dovezi de negrăit interes pentru micuţa pe care pronia cerească i-
o dăruise. Ca să nu încapă nici o îndoială că ea n-ar fi fost una dintre pupilele sale, i-a înlăturat
brăţăruşa şi a pus să i se făurească una nouă (din aur şi rubine), pe care apărea gravat numele ei
nou şi pentru totdeauna: Mona Sofia. Arareori mai văzuse o fetiţă cu asemenea fire, cu o
deşteptăciune atât de nemăsurată şi de crescută înaintea vremii şi, mai ales, plină de o atât de
neasemuită şi fără de pereche frumuseţe. Mona Sofia aduna şi închidea în boiul ei de copilă toate
curtezanele, fiind un soi de concentrat de curvă în stare curată. În pofida acestui lucru, Mona
Sofia nu era cruţată de cele două mari şi negreşit tainice nevoinţe cu care trebuie să se războiască
orişice maestru al curtezanelor: iubirea şi plăcerea. Nicicând nu mai văzuse Massimo Troglio ură
mai fără de măsură ca cea pe care din belşug i-o vădea micuţa, nu pentru că l-ar fi frământat
gândul că este ţinta unui atare simţământ, ci pentru că, aşa cum o ştia din propriile-i încercări (de
care dădea mărturie aforismul al IX-lea), "femeia este pe atât de pornită să urască pe cât este de
pornită să iubească". A doua pricină de lăuntrică îngrijorare nu era pentru el lipsa din duhul ei a
oricărei simţiri de durere, ci bănuiala că, în dosul măştii de nepăsare a Monei Sofia, pe cât de
adâncă era durerea, pe atât de profundă era desfătarea pe care aceea i-o trezea. Şi, în fine, primele
18
Scuola di Puttane. Veneţia, 1539.
19
Structura acestei Scuola di Puttane este identică cu cea a Aforismelor lui Hipocrat. Ca şi acelea, ea
dispune de aceeaşi cantitate de aforisme în fiece carte. Stilul, pe de altă parte, este asemănător în mod
vizibil şi deliberat.

21
clipe ale şcolirii unei curtezane nu aveau drept ţel mijlocit decât neîncuviinţarea dragostei şi a
plăcerii. Se tocau o droaie de parale şi era cu trebuinţă o groază de răbdare pentru a ocoli
primejdia, pentru ca (aşa cum în multe rânduri se petrecuse) într-o bună zi, nerecunoscătoarea să
nu fugă, îndrăgostită, după întâiul bărbat. Printre alte aforisme, Masimo Troglio a scris:
* Mai greu este să strici decât să şcoleşti.
* Mai uşor este să pui în locul unui sistem moral un altul decât să răpeşti cuiva propria-i
morală.
* Educaţia în spiritul moralei este prielnică educaţiei curtezanelor.
* Precum filosoful, maestrul curtezanelor trebuie să fie un purtător al moralei.
* Pentru monarh sunt mai acătării curtezanele pe parale decât curvele de plăcere.
Massimo Troglio aşezase la temelia întregii sale filosofii modelul elenic. Învăţăturile ce-i
călăuzeau pana şi, ca atare, truda, erau, la nevoie, cele din Metafizica lui Aristotel. Gândirea sa
despre femeie şi bărbat era aristotelică, după cum tot aristotelice erau şi judecăţile sale cu privire
la împreunare; tot de la izvorul aristotelic se adăpa şi pentru a lămuri în ce fel "bărbatul trebuie
să se servească, din cauze naturale, de foloasele femeii". Iar în capitolul intitulat Despre
monstruoasa stare a femeii, arăta cele ce urmează:
"Aşa cum ne învaţă Maestrul Aristote, sămânţa bărbatului este miezul, probabilitatea de
căpetenie ce pune latenţă formală în făt. În sămânţa sa, bărbatul poartă suflarea, forma,
conformitatea, adică acea kinesis care face din lucruri materie vie. În sfârşit, bărbatul este cel
care pune duh lucrului. Sămânţa are mişcarea la care sileşte părintele său, ea este punerea în
lucrare a unei idei, care se potriveşte formei părintelui însuşi, fără ca aceasta să prepună
transmiterea de materie de către bărbat. În împrejurări ideale, fătul va ţinti spre o conformitate
atotcuprinzătoare cu părintele său. Femeia pune la bătaie temeiul material al sângelui ei,
corporalitatea, carnea ce îmbătrâneşte, se strică şi moare. Dar miezul sufletului este pururea
bărbătesc. Aşa cum ne-a învăţat Maestrul, zămislirea de fete este, în toate împrejurările, rod al
vlăguielii părintelui, ce-şi are obârşia în beteşuguri, bătrâneţe sau coacere timpurie a trupului.
Pururi, femeia pune materia, iar bărbatul – izvodul zămislitor: pentru noi, aceasta este,
deci, însărcinarea specioasă a fiecăruia dintre ei, aceea de femelă şi de mascul. De asemenea,
este trebuincios ca femeia să pună la bătaie un trup, o oareşice câtime de materie, ceea ce nu
este cu folos şi din parte masculului: nu este de trebuinţă ca uneltele să fie în bunurile ce se fac,
nici ca în ele să se îndeletnicească acela ce le produce".
Massimo Troglio pune o lămurire nu numai pentru procreere, ci şi (mereu sub semnul
spiritului lui Aristotel), pentru urmaşii înşişi ai fătului: "Sămânţa este un organon ce are mişcarea
în act" 20. "Sperma nu este parte din fătul la vreme de zămislire şi, precum nici un crâmpei de
materie nu trece de la dulgher la lucrul pe care el îl ticluieşte, pentru a se uni cu lemnul, tot
aşijderi nici o sămânţă oricât de mică nu poate să se amestece în miezul fătului". Şi dă un
exemplu: "Muzica nu este un instrument, nici instrumentul nu este o muzică. În pofida acestui
lucru, muzica este identică cu ideea pe care autorul a avut-o încă de la început".
De aici deducem miezul gândirii lui Massimo Troglio: proprietatea, cinul de autor a
tatălui, şi dreptul autorului, adică al tatălui, de a fi în posesia vlăstarului său. Tot aşa de limpede
este şi că Aristotel nu urmărea decât să dea tărie Dreptului grecesc.
Femeia, spunea filosofia lui, e doar o rămăşiţă, al cărui miez este sângele ce dă pe-afară
în fieştecare lună: un şuvoi de zeamă crudă, murdară, josnică, lipsită de viaţă şi de formă, dar
atinsă, cum era şi normal, de suflul, kinesis, vlăguitului său părinte.
Ca atare, această ultimă revelaţie aristotelică pune în faţa noastră calea şi modul de
producere şi de luare în stăpânire a femeilor.
Mona Sofia era cea mai fermecătoare şi mai înainte de vreme învoaltă dintre femeiuştile
lui Masimo Troglio. Dădea, pe lângă aceasta, dovadă de o timpurie înclinare de a se îndeletnici cu

20
Aristotel. Metafizica, VII, 9, 1034b.

22
actul lumesc. O aplecare stricată şi cam bătătoare la ochi la o copilă de etatea sa. Când Mona a
împlinit şase ani, Massimo Troglio a dat poruncă să înceapă a doua vreme de formare a micuţei.
La Scuola di Puttane, fetelor li se arătau încă din fragedă pruncie învăţăturile religiei şi
mitologiei vechi, şi erau şcolite, cum era de aşteptat, pentru a şti să scrie şi să citească nu numai
în italiana de rând, ci chiar şi pe greceşte şi latineşte. Scuola di Puttane era un aşezământ întru
totul renascentist, cu tot atâta vază ca orişicare dintre puzderia de şcoli de zugravi din Peninsulă.
De fapt, Scuola primea stipendii din partea Primăriei, şi fieştecare femeiuşcă avea cin de slujbaş
obştesc.
Mona asculta fermecată păţaniile de care îi da ştire Filipa, învăţătoarea ei. Ori de câte ori
îi istorisea cum balena l-a înghiţit pe Iona pe de-a-ntregul, ea căsca ochii cât cepele şi îi poruncea
bătăioasă Filipei să treacă preste amăruntele de prisos ale pătăraniei şi să îi spună o dată pentru
totdeauna ce se alesese de viteaz.
Totul a mers perfect până când Filipa a început să umble cu mustrări. Mona a tăgăduit în
chip tăios că ar fi luat în vreun fel parte la Răstignirea Domnului nostru Iisus Christos şi a
considerat nelalocul ei învinuirea că El şi-ar fi dat duhul din pricina sa. La urma urmelor, cine era
ea, ce însemnătate putea avea mărunta sa viaţă pentru soarta, nici mai mult nici mai puţin, decât a
Mântuitorului?
Aşijderea, s-a arătat a nu avea nici o vină şi complicitate cu păcatele Evei, pe care, pe de
altă parte, a mai spus că nu ar fi zărit-o nicicând. Dar a sfârşit prin a le îngădui toate, în pofida
voiei sale şi moţăind din cap fără a fi încredinţată preste fire, pentru că orice putea răbda numai
nu zbieretele ascuţite ale Filipei, care îi spărgeau timpanele.

II

Massimo Troglio (din talent ori, poate, în pofida lui) a făcut din Mona Sofia creaţia sa cea
mai uimitoare. Deceniul de şcoliri şi îngrijiri a dat roade: era cea mai admirabilă femeie din tot
cuprinsul Veneţiei. Creatorul a ştiut să aibă răbdare; când pupila sa a împlinit treisprezece ani, a
înştiinţat-o că sosise clipa iniţierii. Mona şi-a făcut intrarea în societate la festa di laurea pe care,
în fieştecare an, Massimo Troglio o punea la cale în propriul său palat. Era o serbare tulburătoare,
în răstimpul căreia fieştecare laureată primea cinul de slujbaş obştesc din mâinile unui important
om de stat al Republicii. Când s-a fost vestit numele Monei Sofia, în sală s-a aşternut o tăcere
plină de adâncă cinstire şi uimire. Venus de Medici era o prea-ţărănoasă nălucire alături femeia
care îşi făcuse intrarea pe uşa salonului.
Din toate colţurile Europei soseau la Scuola seniori de neam mare, care plăteau cu uriaşe
averi. În mai puţin de şase luni, Massimo Troglio a dobândit înapoi până la ultimul ducaţii
cheltuiţi pe pupila sa. În primul an, creatorul şi-a câştigat de cinci ori la loc paralele tocate pe ea.
Boiul Monei Sofia umflase avuţia lui Massimo Troglio cu două mii de ducaţi!

LIBERTATEA

Într-o zi din cel de-al doilea an scurs de la mântuirea şcolii, Mona Sofia s-a înfăţişat în
fastuosul scriptorium al lui Massimo Troglio. Povârnit asupra unui catastif gros, cu cotor daurit,
creatorul tocmai îşi făcea socotelile cu privire la banii cheltuiţi cu Scuola.
- Am venit să aduc veste domniei voastre despre libertatea mea, a grăit cu siguranţă de
sine Mona Sofia, fără ca măcar să îl salute mai înainte.
Massimo Troglio a nălţat privirile din catastif. i-a ascultat spusele cu băgare de seamă,
dar nu s-a dumirit, de parcă i-ar fi vorbit într-o limbă neştiută.
- Las în mânurile domniei voastre actul care mă face slobodă de ocrotire, a mai grăit şi i-a
întins un pergament scris cu cerneală roşie. Şi nu face trebuinţă să vă osteniţi ridicându-vă,

23
trebuie doar să vă puneţi aici semnătura, a adăugat, sprijinind pergamentul pe pupitrul
ocrotitorului său.
Massimo Troglio a hohotit neprefăcut. În lunga-i viaţă, nimeni nu-i mai înfăţişase o jalbă
(dacă aşa se putea numi revendicarea sclifosită a pupilei sale) atât de neobrăzată. Îndurase, e
drept, neostoită durere, când o grămadă de nerecunoscătoare plecaseră de la el. Trebuise să aplice
pilduitoare pedepse câte unei fugare pe care o prinsese (tăierea unui deget de la picior era ceva
obişnuit), dar ca o femeiuşcă să dea buzna în propria lui cameră de lucru cu atari rugăminţi era
nici mai mai mult nici mai puţin decât anapoda cu drumul.
- Îţi atrag luarea aminte că această Scuola are rânduielile şi legiurile sale, a dat să-i spună
Massimo Troglio, surâzându-i cu căldură părintască, pentru ca …
Dar înainte de a-şi putea mântui vorbele, Mona Sofia a scos un jungher cu prăsele de aur
şi a proptit în pieptul maestrului vârful lui ascuţit. I-a spus, pe urmă, vădind o linişte fără cusur:
- Trupul meu a plătit cu prisos şcolirea pe care domnia voastră mi-a dăruit-o cu dărnicie
şi, de vă e pe plac, vă voi aduce mulţumiri şi vă voi pune la picioare toată adânca mea cinstire şi
stimă. Dar acum cer de la domnia voastră să-mi dea ce mi se cuvine: trupul meu.
Massimo Troglio s-a făcut pe loc alb ca hârtia, dar fără zăbavă s-a roşit de mânie.
Încercând să îşi păstreze liniştea, a grăit:
- Moartă nu-mi eşti bună la ce nimic. Dacă aşa vrei, pot să semnez ceea ce-mi ceri, dar ce
te face să te socoţi că nu voi pune din nou mâna pe tine prin dreptul pe care legea mi-l îngăduie?
Şi prea bine ştii ce pedepse obişnuiesc a da.
Mona Sofia a surâs.
- Domnia voastră nu ar îndrăzni să strice nici barem cât de cât o fărâmă din trupul meu.
Căci eu sunt creaţia domniei voastre. Dar să nu gândiţi că aş fi nerecunoscătoare; de veţi binevoi
a citi pergamentul, veţi vedea că îmi aduc perfect aminte de domnia voastră; căci, până ce
moartea unuia dintre noi veni-va, în veci de veci vă voi da dijma cuvenită din tot bănetul pe care
trupul meu îl va câştiga. Aveţi de ales înde cei zece la sută pe care vi-i ofer sau nimic, a grăit,
apăsând jungherul pe pieptul lui doar cât era trebuincios pentru ca o leacă de sânge să i lunece pe
pântece.
Massimo Troglio şi-a cufundat pana în călimară şi şi-a pus semnătura pe pergament.
Mona Sofia s-a pus în genunchi la picioarele maestrului şi i-a sărutat mânurile, apoi a părăsit
Scuola pentru vecie.
Singur în scriptorium, Massimo Troglio a plâns nemângâiat. A plâns ca un copil.
A plâns ca un părinte.

DESPRE CUM A CUNOSCUT-O MATEO COLUMB PE MONA SOFIA

Anatomistul a cunoscut-o pe Mona Sofia în răstimpul scurtei sale şederi la Veneţia, din
toamna anului 1557. Întâmplarea s-a petrecut în palatul unui duce, cu prilejul unei mari sindrofii
pe care gazda a pus-o la cale de ziua numelui său. Mona Sofia se făcuse femeie învoaltă şi cu
ştiinţă. Avea cincisprezece ani.
Ca o urmare, poate, ori ca rod al nedumeririi lui Leonardo da Vinci, că de ce oare se
ruşinau bărbaţii cu bărbăţia lor şi "îşi tăinuiau mădularul, căruia ar trebui să îi arate toată
preţuirea, ca unui ministru", în anul acela se lăţise printre cavaleri moda de a-şi arăta şi împodobi
cu straşnică strălucire bărbăţiile. Aproape toţi oaspeţii, dacă îi lăsăm de-o parte pe cei mai în
etate, purtau calzas21 deschise la culoare, care făceau paradă de uneltele bărbăteşti ale stăpânilor
cu ajutorul unor panglici strânse pe talie şi pe vintre, astfel încât să le pună în lumină bărbăţiile.
Cei ce aveau puzderie de pricini pentru a-i fi recunoscători Atoatefăcătorului îngăduiseră această

21
Ciorapi-pantalon.

24
modă cu cea mai mare dintre plăceri. Ceilalţi mai căutau şi alte căi pentru a se potrivi timpurilor
fără a se afla nevoiţi să se ruşineze. La Bottega dil Moro se puteau târgui nişte meşteşugite
drăcovenii ce, puse sub calzas, îi împleau de graţie pe bărbaţii mai mult sau mai puţin dizgraţioşi.
Printre nenumăratele podoabe (care mergeau de la juvaierele ce montau "ministrul" printre
pietricele până la nişte găteli cu perle dintre cele mai splendide) se folosea şi o panglică de care
atârnau ca la vreo patru sau cinci clopoţei, dând seama de starea de spirit a "domniei sale". În
acest chip, după clinchetul zurgălăilor, doamnele puteau prinde de veste cât erau de plăcute
cavalerilor.
Sindrofia aceea era aşijderi multor altora: mai întâi, s-a învârtit jocul de sărut, ale cărui
rânduieli porunceau numai ca fieştecine să se mişte după bunu-i plac, cu singură prevederea ca
perechile să se facă şi să se desfacă, sărutându-se.
Mateo Columb rămăsese străin de paşii dănţuirilor şi, cu toate că nu era vreun moşneag,
purta, după datină, un lucco ce, în norodul acela de buci bărbăteşti, îi dădea un aer important. Şi e
de la sine înţeles că s-a văzut dăruit cu mai multe ocheade femeieşti decât cei ce se fuduleau cu
majestuoasele lor campanile, de carne ori de mucava.
Sindrofia nu ajunsese încă la a doua ei felie când şi-a făcut apariţia Mona Sofia. Nu a fost
nevoie să i se vestească intrarea. Cei doi robi mauri au coborât-o din litieră tocmai faţă în faţă cu
golul uşii de la salon. Cea mai trufaşă dintre cele ca la vreo trei ori patru doamne care până atunci
aţinuseră pentru sine luarea aminte a tuturora n-au putut să nu se afle pocite, şchioape sau
gheboase pe lângă nou venită. Mona Sofia avea un boi august. Îmbrăcase o rochie ale cărei poale
se despicau până la obârşia coapselor. Mătasea lăsa să se întrezărească fără cusur întregul trup.
Sânii i se învolburau la fiece pas tocmai acolo, la hotarul răscroielii, care lăsa să se întrevadă pe
jumătate aureolele ce împodobeau sfârcurile sânilor săi. Pe frunte, îi atârna un smarald, cu singur
ţelul de a se dovedi mai sarbăd decât lucirea ochilor ei verzi.
Mona Sofia a fost primită de un adevărat carilon, de o sută de bărbate dangăte de clopot.

II

Mateo Columb stătea într-un ungher retras al salonului. Dar nici anatomistul nu s-a putut
feri de aţâţătoarea înrâurire a nurilor nou venitei. De fapt, a avut chiar cutezanţa de a o lăsa să
băsmuiască de una singură pe smintita doamnă abătută ce-i tocmai îi înşira fără răgaz nefericirile
şi de care nu mai ştia cum să scape.
Gazda a ieşit întru întâmpinarea Monei Sofia şi a băgat-o fără zăbavă în jocul de sărut.
Aşa cum cerea rânduiala dănţuirii, dându-i o sărutare, un cavaler poftea o doamnă să învârtă
dimpreună un danţ; după câteva mici figuri, ea urma să-şi schimbe tovarăşul cu altul, şi aşa la
nesfârşit. Nenumărate erau rânduielile acestui soi de dănţuire priincios ademenirii: în
împrejurarea că nu s-ar fi crezut ispitită de nici un cavaler, doamna putea da întâietate, pentru a
cădea la învoială, pornirii sale de a îmbia să se rotească în joc un bărbat nuntit. Dacă, în schimb,
ea simţea aplecare pentru un holtei, ţelurile-i se vădeau pre cât se poate de desluşite. Alte
rânduieli îndrumau sărutările: doamna ce abia de atingea obrazul cavalerului arăta că singurul ei
ţel era să dănţuiască şi să se veselească o clipă; în schimb, o sărutare iubitoare şi zgomotoasă
mărturisea râvne mai mult ori mai puţin de ochii lumii, spre pildă, privitoare la cununie. În sfârşit,
dacă sărutul atingea buzele cavalerului, ţelul deşucheat al doamnei era limpede ca lumina zilei: ea
râvnea astfel, pur şi simplu, la împreunare.
S-ar fi spus că Mona Sofia învârtea un danţ oriental: îşi legăna coapsele, cu amândouă
mâinile proptite în şolduri. Toată lumea adăsta, tulburată şi iscoditoare, clipa în care ea avea să îşi
aleagă noua pereche; cu gândul la ea, junii cavaleri îşi disputau unul altuia locurile din rândul
întâi şi, fără a se feri cumva de vreo destrăbălată neruşinare, făceau paradă de trupeşele lor
bărbăţii minunat împodobite. Acu toate ca toate, dar trebuie spus că, în trecute împrejurări, fără
număr erau cavalerii, dintre care unii făceau acum paradă de bizare îndrăzneli, pe care Mona
Sofia îi cunoscuse chiar fără alte podoabe decât cele cu care văzuseră lumina zilei pe lume. Iar ea

25
punea, rând pe rând, ochii pe bărbaţii ce aşteptau să fie aleşi, se îndrepta spre câte unul dintre ei
şi, tocmai când părea a se fi hotărât, se sucea pe călcâie şi se ducea spre altul, pentru ca mai apoi
să îl umilească şi pe el, la rândul lui. Legănându-se neîncetat în ritmul alăutelor, ea şi-a deschis
cărăruie printre câţiva cavaleri beţi de atâta dănţuială şi a lăsat roata; atunci, Mateo Columb a
putut vedea cum sânii Monei Sofia, care săltau învolţi la hotarul răscroielii, îmboldeau spre el cu
aureolele ce împodobeau sfârcurile sânilor săi. Mona s-a dus hotărâtă la anatomist. Deşi în alte
împrejurări l-ar fi cutreierat cu prisosinţă ruşinea, văzând că femeia se apropia de el şi îl privea
cum nicicând nu se mai crezuse privit, Mateo Columb a simţit fără şovăială că în întreg salonul
nu era decât Mona, deşi neostoit veneau la el zarva celorlalţi şi muzica alăutelor, şi chiar putea
privi norodul oaspeţilor. Se simţea precum şoarecele în faţa şarpelui. Nici de-ar fi vrut nu-şi putea
lua privirea din ochii ei verzi, care făceau să pălească smaraldul ce purta-ntre sprâncene. Mona
Sofia şi-a atins buzele de anatomist, iar el i-a putut simţi suflarea de izmă şi apă de roze; şi atunci,
ca o briză arzătoare, trecătoare, Mateo Columb a aflat în colţul buzelor fulgerul mângâietor al
limbii ei. S-a învârtit în danţ, da; nu şi-a pierdut cumpătul, nu; a fost curtenitor. A putut chiar să
tăinuiască faptul că, de atunci şi până în ziua trecerii sale-n nefiinţă, nu era să se mai poată lipsi
de suflarea ei de izmă şi apă de trandafiri, de briza aceea arzătoare, trecătoare, de adâncul ochilor
ei verzi. S-a învârtit în joc. Nu s-ar fi zis că, precum victima unui şarpe al cărui venin curge
neîndurat în sânge, bărbatul acela cumpătat, ce juca roată dănţuind, tocmai se îmbolnăvise pentru
vecie. S-a învârtit în joc.
Avea să-şi aducă pururi aminte, până în ziua ducerii sale pe cealaltă lume, de cum se
rotise jucând sub vraja privirilor ei răutăcios ironice; avea să-şi aducă până în ultima zi aminte,
precum se prăznuieşte ziua unui mucenic, de cum o luaseră amândoi la goana mare prin
coridoare, grădini şi galerii, şi de cum, într-un tainic alcov al palatului, pe când alăutele susurau
în depărtare, putuse pune sărutări pe aureolele sfârcurilor de culoarea rozei, tari ca perlele, dar
mai gingaşe ca petalele florilor. Avea să-şi aducă până în ziua trecerii lui la cele veşnice aminte,
ca de o efemeridă neagră şi totuşi avan de dulce, de vocea ei de jar, de sabatul limbii ei, închegată
din pojarul gheenei. Avea să-şi aducă până în ultima zi aminte de cum, aşijderi celui ce şi-a-
mplinit juruinţa de ajunare şi nerâvnire nici barem cât de cât la merindea îngăduită, pentru a-şi
înfrâna pofta de a mânca, nu îi voise trupul cu alean, dar îi spusese în schimb, pe când îşi ticluia
lucco pe trup:
- Aş dori să fac portretul domniei tale.
Şi, aşijderi naufragiatului ce confundă norii din zare cu uscatul râvnit, a crezut că citeşte
iubirea în ochii ei verzi, umbriţi de gene arcuite. Dar nu erau decât nouri.
- Aş dori să fac portretul domniei tale, a repetat cu duhul învolburat de tulburare.
Şi a crezut că citeşte tulburare în ochii ei şerpeşti. Mona Sofia l-a sărutat cu nesfârşit
alint.
- Poţi veni să mă vezi când ai domnia ta vrere, i-a grăit susurând şi a adăugat: Vino chiar
mâine.
Anatomistul a privit-o cum îşi ticluia rochia, a văzut cum, pentru ultima oară, îi dăruia,
pentru a-l săruta, prinosul straşnicelor aureole ale sfârcurilor ce împodobeau sânii ei, şi a privit-o
cum se sucea pe călcâie, mergând spre ieşire. Şi atunci cu urechile lui a auzit-o cum îi spunea,
înainte de a se pierde de cealaltă parte a uşii:
- Vino mâine, te voi aştepta.
Dar nu erau decât nouri.

III

În ziua ce a urmat, la orele cinci fără greş după crucea amiezii, Mateo Columb a suit cele
şapte trepte ce duceau la atriul de la bordello dil Fauno Rosso. Ducea în cârcă un şevalet de
voiagiu, sub braţul stâng o paletă şi, agăţată la cingătoarea cu care îşi încinsese lucco o traistă în
care-şi purta vopselurile în ulei. Era atât de încărcat, încât a fost gata să se izbească de madonna.

26
Când Mateo Columb şi-a făcut apariţia în golul uşii, Mona Sofia, care se primenise cu un
tul străveziu, tocmai îşi gătase de împletit cosiţa în faţa oglinzii din iatac. Anatomistul a zăbovit
în picioare, cu toată povara în cârcă, şi a putut desluşi în oglindă privirile în care cu o zi mai
înainte citise iubirea. Azi, ochii ei erau doar pentru el şi privirile sale. Şi-a făcut ştiută prezenţa,
dregându-şi glasul.
Fără să se întoarcă, fără măcar să privească, Mona Sofia a făcut un gest cu mâna şi l-a
îmbiat să intre.
- Am venit să fac portretul domniei tale.
Fără să se întorcă, fără măcar să privească, Mona Sofia a grăit:
- Ce faci în răgazul şederii tale aici mă lasă întru totul nesimţitoare. Şi fără zăbavă a
adăugat: Dacă, poate, nu ştii, ai de plată zece ducaţi.
- Domnia ta îşi mai aduce aminte de mine?, a murmurat Mateo Columb.
- De te-aş putea vedea la faţă, poate, i-a grăit Mona Sofia neştiutului său oaspe, al cărui
chip rămăsese ascuns în spatele pânzei aduse cu sine.
Atunci, anatomistul şi-a lăsat calabalâcul pe podea. Mona Sofia l-a iscodit prin oglindă.
- Nu cred să te mai fi zărit vreodată, a şovăit şi, din pricina îndoielii, a adus din nou vorba
de plată: Zece ducaţi.

Mateo Columb a lăsat zece ducaţi pe măsuţa de noapte, a desfăşurat pânza, a înţepenit-o
pe şevalet, a scos vopselurile în ulei afară din traista ce-i spânzura la cingătoare, şi-a gătit
penelurile şi, fără a mai scoate vreo vorbă, a început portretul pe care avea să îl numească Femeie
îndrăgostită.

IV

Şi în fieştecare zi, când maşinăriile Ceasului din Turn făceau să se audă cel de-al cincelea
dangăt de clopot, Mateo Columb urca cele şapte trepte ce duceau la atriul lupanarului din strada
Bocciari, intra în iatac, sprijinea cei zece ducaţi pe măsuţa de noapte şi, în timp ce-şi pironea
pânza, fără ca măcar să îşi dezbrace veşmântul, îi agrăia Monei că o avea dragă; că el, deşi ea,
poate, nu voieşte să aibe habar de aceasta, el putea citi în privirile ei că îl prăpădeau de drag. Înde
două trăsături de penel, o implora să lase spelunca şi să meargă cu el pe celălalt povârniş al
Măgurii Veldo, la Padova, căci, dacă aşa i-ar fi ei vrerea, el era gata să-şi lase goală chilioara din
Universitate. Iar Mona, dezbrăcată pe crivat, cu sfârcurile tari ca tăiate în migdală şi gingaşe ca
petalele de frezii, privea fără odihnă la Turnul cu Ceas care se înălţa de cealaltă parte a ferestrei,
adăstând să vuiască odată răsunet de talangă. Şi când, în sfârşit, clopotele dăngăneau, ea se uita la
bărbat cu ochii plini de o răutăcioasă ironie:
- Timpul tău a luat sfârşit, spunea, îndreptându-se spre masa de toaletă.
Şi în fieştecare zi, la cinci ore după crucea amiezii, când umbrele pilaştrilor de la Sfântul
Teodoric mureau în cea a leului înaripat, topindu-se într-o singură şi piezişă fâşie ce străbate
Piazza di San Marco, anatomistul sosea la bordel cu şevaletul, pânza şi vopselurile sale, sprijinea
cei zece ducaţi pe măsuţa de noapte şi nici barem nu se dezbrăca de lucco. În timp ce mesteca
vopselurile pe paletă, îi repeta că o avea dragă, că el ştia cunoaşte, chiar dacă ea ar trece cu
vederea, clipa cînd iubirea i se pune în priviri. Şi-i mai spunea că nici mâna unui zeu nu ar putea
înfăţişa o frumuseţe atât de straşnică precum a sa şi că, dacă madonna nu ar îngădui nuntirea, el
era gata s-o târguiască cu tot aurul pe care îl avea, numai ea să lase odată ticăloasa speluncă şi să-l
însoţească la casa-i din Cremona natală. Dar Mona Sofia, care nu părea nici barem să îi dea
ascultare, îşi dezmierda coapsele dulci şi tari, parcă strunjite din lemn, şi aştepta ca întâiul dintre
cele şase dangăte de clopot să dea răsunet că timpul muşteriului său se terminase.

Şi în fieştecare zi, la cinci ore fără greş după crucea amiezii, când apele canalului
începeau să suie pe trepte, Mateo Columb îşi făcea intrarea în casa de prea-tristă faimă din strada

27
Bocciari, de lângă Sfânta Treime, şi, fără ca măcar să-şi pună jos beretta ce-i coperea creştetul
capului, lăsa cei zece ducaţi pe măsuţa de noapte şi, în timp ce înţepenea pânza pe şevalet, îi zices
iar şi iar că o prăpădea din ochi de dragă, că să fugă amândoi pe celălat povârniş al Măgurii Veldo
sau, dacă ar fi de trebuinţă, hăt pe celălalt ţărm al Mediteranei. Iar Mona, închisă în muţenia ei
neruşinată şi răutăcios ironică, îşi petrecea cosiţa împletită pe sub cingătoare, îşi alinta aureolele
ce împodobeau sfârcurile sânilor şi nici barem nu se căznea să-ntrebe cum mai merge-nainte
zugrăvirea portretului ei. Se uita numai ţinţă la Ceasul din Turn, aşteptând ca el să sune în sfârşit,
pentru a spune singurele vorbe pe care părea în stare să le pronunţe:
- Timpul tău a luat sfârşit.
Şi în fieştecare zi, la cinci ore după crucea amiezii, când soarele era ca putinţa unei
molcomeli de zece ori înmulţită deasupra cupolelor ce împodobeau bazilica Sfântului Marcu,
anatomistul, cu prea-plinul lui de curele, desagi şi umilinţe, punea zece ducaţi pe măsuţa de
noapte şi, în duhoarea acră de vopseluri în ulei şi de străină împreunare desfrânată, îi mai spunea
o dată că o avea câtu-i lumea de dragă şi că era gata să lase la voia sorţii tot ce avea şi să o
cumpere, că să fugă amândoi tocmai pe celălalt ţărm al Mediteranei ori, de era de trebuinţă, hăt în
lumea nouă aflată dincolo de Atlantic. Iar Mona, fără a scoate nici barem cât de cât o vorbă,
dezmierda peruşul ce moţăia pe umărul ei, de parcă în iatac nu s-ar mai fi aflat ţipenie de om,
adăsta ca maşinăriile din Turnul cu Ceas să se urnească într-un sfârşit şi atunci, cu ochii plini de o
desfrânată şi răutăcioasă ironie, spunea:
- Timpul tău a luat sfârşit.
Şi în tot răstimul şederii sale la Veneţia, în fieştecare zi la orele cinci fără greş după
crucea amiezei, Mateo Columb îşi făcea intrarea în casa lupanarul din strada Bocciari, de lângă
Sfânta Treime, şi îi spunea tot într-una Monei că o are pre cât se poate de dragă. Aşa s-a petrecut
fără răgaz până când anatomistul a dus la bun sfârşit portretul şi, cum era de aşteptat, şi tot
bănetul ce avea. Timpul său la Veneţia se sfârşise.
Batjocorit, scăpătat, cu inima frântă şi fără altă tovarăş decât corbul Leonardino, Mateo
Columb s-a întors la Padova cu o singură încredinţare, una şi numai una.

DRUMUL MIRODENIILOR

De când se întorsese la Padova, Mateo Columb îşi trecea cea mai mare parte a vremii
zăvorât în chilioara sa. Abia de-o lăsa, pentru a merge la liturghiile legiuite şi pentru a-şi ţine
lecţiile în aula de anatomie. A început prin a-şi face mereu mai rare furişatele treceri pe la morgă,
iar oareşice vreme mai încolo s-a lăsat cu totul de ele. Pe urmă, i s-a răcit cheful pentru cadavre.
Ferecat în chilioară, doar scotocea fără-ncetare prin unele bătrâne tomuri scrise de spiţeri, pe care
le mai iscodise cândva, cu multă vreme în urmă. Ori de câte ori mergea în codrul sub a cărui
streaşină dăinuia abaţia, nu se mai arăta doritor de a scotoci prin prada nouă ce-i vestea
Leonardino. De la o vreme, anatomistul se schimbase într-un neprimejdios ierbivor. Acum era
spiţer. Căra în desagi o nemărginire de ierburi pe care le rânduia, le potrivea şi mai târziu le
infuza în chip încâlcit şi confuz.
A iscodit harurile mandragorei şi mătrăgunei, ale cucutei şi ţelinei, şi a prins de veste care
erau înrâuririle pe care întrebuinţarea buruienilor le are asupra organelor omului. Povara ce-şi
luase era cu primejdie, căci fără greş hotarul dintre spiţerie şi vrăjitorie era îndoielnic. Mătrăguna
sau doamna-codrului atrăsese luarea aminte atât medicilor cât şi vrăjitorilor. Vechii greci o
numiseră atropa (neînduplecata) şi gândeau că ar avea harul de a lega şi dezlega firul vieţii.
Italienii o cunoşteau, iar doamnele florentine îşi picurau zeama acestei buruieni drept în lumina
ochilor, pentru a-şi îngădui priviri mai largi şi mai visătoare; în acest fel, cu preţul aproape al
orbirii pe viaţă, făceau din ele ispitiri fără de pereche. Ştia care erau urmările dătătoare de vedenii
ale preatemutei măselariţe, ale cărei haruri apăreau scrise şi pe papirusurile de la Eber, în Egipt,

28
încă de multă vreme, de acum mai bine de două mii cinci sute de ani, şi mai ştia, desigur, şi că
Albert cel Mare arătase în scrieri că nigromanţii se foloseau de măselariţă ori nebunariţă pentru
a-i conjura pe davoli.
Mateo Columb a fiert sute de filtre, şi alcătuirea lor a scris-o cu din cale afară precizie în
cataloage; mai apoi, pe timp de înnoptare, a mers în casele de ticăloasă faimă ale Padovei încărcat
cu clondiraşe şi borcănaşe. Îşi sorocise un ţel prin nimic ieşit din obişnuit: să dobândească o
poţiune în stare a îndupleca risipita vrere a spiţei femeieşti. Negreşit că erau filtre fără de număr
pe care şi un ucenic de vrăjitor le-ar fi putut găti pentru doar câţiva ducaţi. Dar Mateo Columb
mai păstra încă urme de înţelepciune. Doar, preste toate, avea luată licenţa de spiţer. Cunoştea
fără greş harurile tuturor buruienilor; citise cărţile lui Paracelsus, ale vechilor medici eleni şi ale
arabilor ce se îndeletniceau cu ierburile tămăduitoare.
Printre însemnările sale se poate citi: "Pentru a te face cu puterea filtrelor trebuie să
prinzi clipa când ele pătrund în gură, mergând spre sălaşul mistuirii. Frecarea pielii poate da
roade, deşi nu e lesne de făcut, iar strădaniile neroditoare au înrâuriri trecătoare. Ele pot fi
băgate şi pe la capătul din cealaltă parte, prin borta anus numită, deşi astfel trupul cu chiu cu
vai le primeşte, deoarece aduc cu sine diarei. După împrejurări, se mai pot trage în piept şi
aburii lor, pentru ca, drept urmare, ele să-şi risipească crâmpeiele mergând de la plămâni la
sânge. Dar calea cea mai nimerită este gura".
Dar cum să dai, oare, de băut atari preparate târfelor, fără ca ele să le alunge cât mai
departe de ele? Cel mai uşor ar fi să îţi ungi mădularul cu infuzii straşnic de dese, pentru ca pe
urmă, prin fellatio, ele să pătrundă în boiul muierilor.
Urmările acestei idei au fost teribile.
Întâia oară, Mateo Columb a cercat o infuzie în care pusese, mestecate în câtimi diferite,
doamna-codrului şi mandragora. Victima sa era o mammola destul de babă, veche chiriaşă a unui
prostibolo aşezat preste catul de jos, ce adăpostea Taverna dil Mulo, o târfă bine trecută de
tinereţi, pre numele ei Laverda. Plătise jumătate de florin şi nu se-ndoia că dăduse prea mult.
Totuşi nu se târguise.
Înainte de a lua îmbucătura cu care o ademenea muşteriul, Laverda şi-a gătit o gură de
vin sfinţit şi rânced, ce avea harul de a ţine departe de trup boleşniţele cele molipsitoare şi
spiritele cele diavoleşti. Anatomistul ştia că deprinderea Laverdei îşi avea obârşia doar şi numai
în eres şi, ca atare, nu a gândit că ar fi putut înrâuri asupra reuşitei încercării lui. Laverda era
muiere pricepută la fellatio; îndemânarea ei se bizuia pe lipsa dinţilor din gură, fapt pentru care
bucătura putea luneca cu nesfârşită uşurinţă, fără a se poticni nici în stavile, nici în împiedicări.
Întâiul rodnic semn al infuziei anatomistul l-a văzut fără-ntârziere. Laverda s-a oprit, s-a ridicat şi
l-a privit pe Mateo Columb cu ochii plini de încântare, răbufnind pe negândite de o patimă
aprinsă ce deîndată i-a-mbujorat obrajii. De tulburare, anatomistului i-a săltat inima în piept.
- Cred că, a început să spună Laverda, cred că m-am …
- … înduplecat?
- … otrăvit, adăugat-a Laverda, şi pe loc a borât pe veşmintele muşteriului tot ce avea-n
maţe.
După această nefericită trudă, Mateo Columb a fiert din aceleaşi ierburi o altă infuzie, de
data aceasta în câtimi răsturnate: dacă primul filtru fusese în stare să trezească o ură atât de
nemăsurată, acum, sucind câtimile, urma, în chip logic, să se răstoarne şi urmările. Era pe drumul
cel bun.
În săptămâna ce a urmat, a suit din nou treptele ce duceau la speluncă. Şi s-a slujit din
nou de infuzie. Dar roadele n-au fost cu nimic mai puţin înfricoşate. A doua jertfită a fost
Calandra, o târfă tânără, ce deprinsese meşteşugul cu doar puţină vreme în urmă. După o grabnică
sfârşeală, când îngrozită s-a deşteptat, ea a putut vedea fără greş cum roiau prin iatac tot soiul de
pârdalnici ce se puneau jos, la picioarele anatomistului. Adevăr este că, pic cu pic, coşmarurile de
spaimă i s-au şters din minte, dar ele i-au lăsat în loc o stăruitoare delirare mistică.

29
Atunci, Mateo Columb s-a chibzuit că ar fi fost mai nimerit să înlocuiască doamna-
codrului cu măselariţa. Zis şi făcut.

II

Când Mateo Columb a intrat în tavernă, s-a lăsat preste toţi o tăcere de moarte; muşteriii
mai aproapiaţi de uşă s-au îndreptat pe furiş spre ieşire şi, odată ajunşi în uliţă, au luat-o
înfricoşaţi la goana mare. Pe măsură ce anatomistul mergea înainte spre fundul odăii, ceilalţi
muşterii se trăgeau de-o latură şi de alta şi, lăsându-i calea deschisă, i se ploconeau cu supuşenie
şi teroare. Când a ajuns pe întâiul palier al scării, Mateo Columb a putut desluşi că, în scurtul
răgaz de care avusese trebuinţă pentru a urca cele ca la vreo treizeci de trepte, tor norodul din
tavernă se mistuise cu mic cu mare. Nu se mai zărea nici barem bătrânul crâşmar.
Când a bătut la uşiţa lupanarului, de cealaltă parte nu s-a mai vestit urechilor nici o larmă.
ă fost atât de nelămurit, încât nici barem nu a avut vreo bănuială de care era pricina spaimei ce
arătau muşteriii. Era gata să se sucească pe călcâie, făcând cale-ntoarsă, când a observat că uşiţa
nu era încuiată. Cu toate că nu voia să intre fără a cere îngăduinţă, s-a lămurit prea bine că micuţa
deschidere dintre uşiţă şi tocul ei era ca o-mbiere. Ţâţânile au scârţâit nu prea primitoare înainte
ca Mateo Columb să se strecoare înlăuntru. În fundul încăperii, privind spre lumina
dezmierdătoare pe care o risipea un sfeşnic cu trei lumânări, a putut zări un chip.
- Pe domnia ta te adăstam, a grăit chipul cu voce caldă de femeie, vino mai aproape.
Mateo Columb a făcut câţiva paşi înainte şi a putut-o desluşi pe Beatrice, cea mai
necoaptă dintre chiraşele casei, o copilă ce nu împlinise încă doisprezece ani.
- Te ştiu pre cât se poate de bine, apropie-te, a repetat Beatrice, întinzându-i mâna. Ştiam
că ai să vii. Nu trebuie să mă înşeli; nu pe mine. Am ştiinţă că venit-a clipa de-mplinire a marii
proorociri. Înainte de a mă da pe mâna şi în voia ta, îţi spun că ale domniei tale sunt boiul şi
sufletul meu.
Anatomistul s-a privit preste umăr, pentru a se încredinţa că fata nu băsmuia cu altul.
- Ştiu că domnia ta ai pus-o cu Laverda şi Calandra.
Anatomistul s-a roşit şi a nălţat tainică rugă pentru nevătămarea celor două neprihănite.
- Fă-mă să fiu pentru vecie a domniei tale, i-a agrăit Beatrice cu voce răguşită şi râzând
răutăcios.
- La asta am şi venit, s-a codit cu sfială Mateo Columb, înainte de a scoate din traistă doi
ducaţi.
Dar Beatrice nici barem nu a zărit paralele.
- Domnia ta nu ştii cât timp te-am avut drag în tăcere. Nu ştii cât am adăstat în aşteptare.
Anatomistul nu-şi amintea să îi fi dat a bea vreun filtru mai nainte.
- Ai adăstat?
- Ştiam că ieri sosise ziua. Iată, craiul nou stă sub crugul lui Saturn, a mai grăit Beatrice,
arătând cerul nopţii de dincolo de fereastră. Poate crezi că nu am în ştiintă de ce a proorocit
astrologul Giorgio de Novara? Ştiu că în conjuncţia lui Jupiter cu Saturn îşi au obârşia legiuirile
lui Moise, după cum grăit-a chiar el; în cea cu Marte, credinţa caldeenilor; în cea cu Soarele, a
egiptenilor; în cea cu Venus, naşterea lui Mahomed; şi în cea cu Mercur, venirea pe lume a lui
Iisus. Şi-a luat răgaz, l-a privit pe anatomist drept în ochi şi, arătându-l, a adăugat: Iar azi Jupiter
intră în conjuncţie cu popasul lunii pe cer.
Mateo Columb s-a arătat şi el la fereastră şi i s-a înfăţişat craiul nou şi luminos. Atunci
privirea-i s-a pus pe Beatrice de parcă ar fi întrebat-o: "Dar ce am eu cu toate astea?".
- Aceasta este clipa noii veniri a domniei tale, a grăit copila, punându-se pe picioare şi
strigând înfundat: E vremea Antichristului! Sunt a domniei tale. Ia-mă, a mai spus, în timp ce,
aruncând velinţa ce o coperea, îşi dezgolea boiul strălucitor.
Dar la început Mateo Columb nu s-a putut dumiri.

30
- Puterea Domnului Atoatefăcătorul fie cu mine, a murmurat, închinându-se şi zbucnind
fără a mai aştepta într-un torent de mânie: Neghioabo, copilă neghioabă ce te afli! Poate vrei să
mă vezi ars pe rug?
Ridicase pumnul şi era pe cale să-i tragă o scatoalcă îndrăcitei când, fără veste, s-a
chibzuit că fata se schimbase într-o făptură primejdioasă. Negreşit, învinuirea de "drăcesc" era
gravă preste poate; dar mai primejdioasă încă era aceea de a-şi fi atras şusţinători de nevoie. Se
putea vedea dinainte ştergând în graba mare putina din Padova, urmărit de o droaie de drăceşti
susţinători.
Tocmai înainte ca pătărania Beatricei să se răspândească precum seminţe purtate pe aripi
de vântoasă, anatomistul a hotărît să ceară îngăduinţă pentru a face un voiagiu în comision la
Veneţia, unde să adaste până ce la Padova aveau să se liniştească apele. Şi ca să-şi îndreptăţească
lui însuşi călătoria şi să nu piardă din vedere ţelurile ce-l mânau, s-a agăţat de un temei al lui
Paracelsus: "Oare cum de nimeni nu poate tămădui beteşugurile din Germania cu leacuri puse de
Atotputernicul pe ţărmurile Nilului?" 22. Acele vorbe aveau să îl poarte în cea mai năstruşnică
drumeţie.

III

A mers la Veneţia. A cules şi ales buruienile ce dădeau rod pe şesuri, ierburile de culoare
verde deschis pe care viitura de noapte le irosea la poalele scărilor, când apele se trăgeau, şi chiar
unele ciuperci puturoase care creşteau de sub roditorul compost făcut din nobilele resturi lăsate
aici de scurgerile palatelor. Încă nu gătise filtrul când s-a lăţit pâna la el vestea că, pe când era
mică, Mona Sofia fusese târguită în Grecia. Înainte de a se aşterne drumului spre mările egee, el
şi-a biciuit spiritul dinainte vătămat, urmând pe furiş primblările Monei prin Piazza di San
Marco. Pitulat în spatele pilaştrilor din catedrală, a văzut-o cum îşi primbla chipeşa trufie, stând
întinsă în palanchinul purtat de cei doi robi mauri. În faţa ei mergea tot într-una o dalmaţiană,
care bătea tactul escortei. Înainte de a merge în Grecia, s-a nevoit privindu-i picioarele-i ca
strunjite din lemn, şi aureolele ce împodobeau sfârcurile sânilor care se iţeau din prăpastia
decoltatei răscroieli, ritmând cadenţa robilor negri. Înainte de a se aşterne drumului în Grecia, şi-a
biciuit cu râvnă asupra de măsură îndurerata spinare a spiritului, privind la ochii aceia verzi ce
făceau să pălească şi sarbăd să pară smaraldul ce-i curgea înde sprâncene.

IERBURILE ZEILOR

În salba de insule ce se abat asupra peninsulei ca perlele, Mateo Columb a agonisit


ierburi, din a căror sevă urma să fiarbă infuzii. În Tesalia a cules măselariţă, sub a cărei înrâurire
îşi făceau proorocirile în vechime preotesele din Delfos; în Beoţia, proaspete frunze de doamna-
codrului; în Argos, a scos din pământ rădăcină de mandragora (despre a cărei sinistră asemănare
cu un omuleţ scrisese Pitagora), băgând seama să îşi astupe urechile, deoarece, aşa cum ştiau
culegătorii, dacă o trăgeai din pământ fără să ai ştiinţă şi grijă, te puteai sminti din pricina
chiţcăiturilor pe care le scotea buruiana în agonie; în Creta, a agonisit seminţe de dutura metel, de
care dau seamă vechile manuscrise sanscrite şi chineze, şi ale căror haruri le desluşise Avicenna
în veacul al XI-lea; în Chios, a cules temuta dutura ferox, o buruiană de dragoste atât de abraşă,
după cum dădeau de ştire cronicile, încât putea face ca prea-iubitul mădular să sară în aer, ducând
tocmai la pierderea vieţii, din pricina irosirii de sânge. Şi a văzut că ierburile, rădăcinile şi
seminţele, toate şi fieştecare în parte, erau bune.

22
Paracelsus. Scrieri.

31
II

La Atena, stând în picioare pe Acropolea, Mateo Columb s-a lămurit ce era "Bun, Frumos
şi Adevărat". Beat de elenică "Vechime", pe lângă o oareşicare doză de cannabis (despre care a
sdat seamă Galenus) mestecată cu doamna-codrului, şi de un păgânism puţin obişnuit, el a
desluşit mizeriile din Rinascitá. Se afla chiat atunci în adevăratul leagăn de aur al nestricatei
"Vechimi". Aici, pe un povârniş al Măgurii Acropolea, a deslegat desaga în care grămădise toate
buruienile zeilor şi a dovedit că erau bune. Mai întâi, a cercat ciuperca numită amarita muscaria
şi a putut vedea Principiul Tuturor Lucrurilor: a văzut cum Eurinome se nălţa preste negurile din
Haos; a văzut-o cum se rotea în dănţuirea Creaţiei, în timp ce despărţea cerurile de mări şi dădea
cep Vântoaselor. Atunci, el, anatomistul, a fost Pelasgo 23, întâiul om. Şi Eurinome i-a dar
învăţătură de cum să mănânce: Zeiţa Tuturor Lucrurilor i-a întins palma mâinii ei, plină de
seminţe de claviceps purpurea, de culoarea cârmâzului. Şi atunci, el a mâncat din sămânţă şi a
fost primul dintre pruncii lui Cronos. Lăsându-se pe spate, pe nesmintita coastă povârnită a
Muntelui tuturor Munţilor, şi-a spus că, da, asta era viaţa aievea şi că moartea nu era decât un
oribil coşmar. S-a simţit cuprins de o îndurare nesfârşită pentru bieţii muritori. A aprins un rug
mic şi pe flacăra lui a ars frunze de mătrăgună, al căror fum l-a tras îndelung în piept; tocmai
lângă el, putea zări menadele orgiilor dionisiace; le putea atinge cu mâna şi putea simţi privirile
lor de foc şi pară; putea desluşi chiar cum îşi întindeau braţele spre el. Stătea în miezul Vechimii,
la porţile cetăţii Eleusis, laude şi mulţumiri aducând zeilor pentru darul seminţei pământului.
Nu îi era cu trebuinţă să răscolească în praful de preste zece veacuri, nici să scotocească
prin arhive şi biblioteci; acolo, în faţa privirilor lui stătea curată Vechimea elenică; avea în bojoci
văzduhul pe care îl respiraseră Solon şi Pisistrate. Totul era la faţa pământului, sub lumina
soarelui; nu erau de tradus manuscripte, nici de descifrat rovine. Fieştecare dintre cei ce săpau
glia păşind pe zarea lumii fusese cioplit de mâna lui Fidias, în privirea fiecărui om din prostime şi
de rând lucea nesmintită lumina ce venea de la ochii celor Şapte Înţelepţi ai Greciei. Ce erau
Veneţia şi Florenţa decât copieri nedesăvârşite şi pompoase? Ce era Primăvara lui Boticelli pe
lângă priveliştea ce se dăruia privirilor sale la poalele Acropolei? Ce erau neamurile Visconti din
Milano sau Bentivoglio din Bolognia, Gonzaga din Mantova ori Baglioni din Perugia, Sforza de
Pezaro sau chiar Medici, pe lângă cel mai nevoiaş dintre oamenii ce săpau glia Atenei? Toţi
seniorii aceştia proaspeţi nu aveau mai mulţi moşi-strămoşi, nici o viţă mai veche decât nefireştile
blazoane pe care le puneau la picioarele lor prea-puternicii lor condottieri. Căci şi în venele celui
mai nevoiaş pomanagiu din portul Pireului curgea sângele de neam mare al Clistenilor. Ce era
măreţul Lorenzo de Medici pe lângă Pericle? Şi, tocmai când îşi punea toate aceste întrebări,
stând culcat pe povârnişul Acropolei, anatomistul a adormit adânc şi tihnit.

III

Mateo Columb s-a trezit abia a doua zi, pătruns până la măduva oaselor de roua rece ca
gheaţa. A putut desluşi lângă el rămăşiţele micuţului rug. A dat să se ridice în capul oaselor, dar
se cumpănea atât de nestatornic, încât s-a pogorât de-a rostogolul la vale până la poalele măgurii.
Îl cutreiera o cumplită durere de cap. În pofida ei, îşi amintea fără greş cele petrecute cu o zi mai
nainte. În fapt, aducerile lui aminte erau mai limpezi chiar decât priveliştea care, nedesluşită şi
greu de lămurit, se dăruia acum privirilor lui: prea sorita lui "Vechime" era doar un şes sterp,
presărat ici şi colo cu bolovani mari şi neprimitori. L-a cutreierat o zdravănă ruşine de sine; nu-i
ajungeau mânurile ca să-şi facă semnul crucii, nici duhul pentru a cere iertăciune Domnului, Unul
şi Atotputernic, pentru bizarul său atac de păgânism. A vomitat.

23
În realitate, nu a existat nici o persoană cu numele de Pelasgo. Textele antice menţionează adesea numele
pelasgilor (pelasgoi), legilor şi carienilor, drept străvechi locuitori ai teritoriilor greceşti de mai târziu
(N.T.).

32
Dar nu a uitat de pricina care-l purtase până în Grecia. A străbătut portul Pireului,
adunând în desagă toate buruienile găsite printre cărămizile cu care fuseseră înălţaţi pereţii
caselor de tainică faimă şi ai crâşmelor unde, înde două sorburi de vin, se târguiau neguţătorii de
femei.
Când încă nu mestecase în câtimi neşovăielnice unele ierburi, rădăcini, seminţe şi
ciuperci, a primit, chiar din gura unui muşteriu, vestea că Mona Sofia văzuse lumina zilei în
Corsica. Ca atare, urmare dând apotegmei lui Paracelsus, s-a călătorit spre insula piraţilor.

IV

Mateo Columb peregrina cu nesmintită cucernicie cu care un pocăit se călătoreşte la


Pământul Sfânt. Mergea pe urma paşilor Monei Sofia cu mistica evlavie a celui ce urcă pe Via
Crucis, iar adânca cinstire şi martiriul său creşteau cu cât înainta. Nădăjduia să găsească cheia
Dării la Iveală a Tainei care, cu fieştecare pas, părea a se afla mereu mai departe. Şi, pe când se
hălăduia spre tainicele mări ale lui Gorgar cel Negru, ar fi putut scrie ca şi tizul său din Genova,
adresându-se Reginei: "En muchas jornadas de espantable tormenta no vide el sol, ni las
estrellas del mar: los navíos tenían abiertos, rotas las velas, perdidas anclas y jarcias y
bastimentos. La gente, enferma. Todos contritos, muchos con promesa de religión, se confesaban
los unos a los otros. El dolor me arrancaba el ánima. La lástima me arranca el corazón. Bien
fatigado estoy. Se me refresca del mal la llaga. Ando sin esperanza de vida. Ojos nunca vieron la
mar tan alta, fea y hecha espuma. Aquella mar hecha de sangre, herviendo como caldera por
gran fuego. El cielo jamás fue visto tan espantoso" 24.
Mateo Columb drumeţea cu nesmintită şi deznădăjduită neplăcere la bordul unei goelete
şubrede precum coaja de nucă, ce a fost gata să se facă bucăţi, strivindu-se de stânci. Anatomistul
nu a putut nici măcar atinge ţărmurile Corsicei, căci piraţii lui Gorgar cel Negru au luat cu asalt
goeleta, au jefuit şi dat morţii toţi năierii şi bună parte din călători. Doar o minune i-a salvat viaţa:
în timpul abordajului, Gorgar cel Negru a fost rănit la un bojoc, iar Mateo Columb l-a grijit,
măntuindu-i viaţa. Drept mulţămire, piratul i-a dăruit libertatea.
Cu mintea încă buimacă de la ierburile zeilor din Olimp, cu trupul betegit de frig şi
umezeală, cu sufletul sfâşiat, Mateo Columb s-a întors la Padova.
Întâmplarea avea să îi dezvăluie că, mergând pe drumul spre Soare-Apune, se putea
ajunge la Soare-Răsare. Aşijderea unui căutător de mirodenii, ce dintr-o întâmplare ar fi dat preste
cel mai mândru El Dorado, Mateo Columb avea să îşi descopere "America", aidoma tizului său
genovez. Soarta era să îi arate că, pentru a drumeţi fără greş la Veneţia, trebuia să facă popas mai
întâi la Florenţa; că, pentru a putea fi domn al inimii unei anume femei, el trebuia să cucerească,
mai întâi, inima altei femei.
Şi aşa a fost.

PARTEA A DOUA

INÉS DE TORREMOLINOS

24
"În lungul zilelor fără de şir ale spăimoasei furtuni nu văzut-am nici soarele, nici stelele mării:
corăbiile aveau borte, velele stăteau rupte, şi rătăcite erau ancorele, parâmele şi merindea. Oamenii,
bolnavi. Cu toţii, plini de căinţă, mulţi juruindu-se a se deda vieţii monahiceşti, se mărturiseau unii altora.
Durerea îmi arde sufletul. Amarul inima îmi rupe. Sleit mă aflu de sfârşeală. Din nou, rana îmi merge
nainte spre mai rău. Am rătăcit orice nădejde de viaţă. Nicicând ochii nu au văzut marea atât de aproape,
de respingătoare şi numai din spumă tocmită. O mare de sânge, ce fierbe precum cazanul pus pe un foc
uriaş. Nicicând cerul nu s-a văzut atât de spăimântător".

33
Când s-a întors la Padova, pe anatomist îl aşteptau două veşti: una bună şi una rea. Cea
rea se lega cu simţămintele a decanului.
- Prin Padova umblă o droaie de zvonuri despre domnia ta, a început prin a-i spune
Alessandro de Legnano. Şi, neîndoielnic, nu prea binevoitoare.
Decanul i-a mai dat de ştire anatomistului că Beatrice, chiriaşa bordelului de la taverna
dil Mulo, fusese trimisă spre judeţ şi arsă pe rug pentru vrăjitorie.
- A pomenit de domnia ta în mărturia ei, a mai adăugat scurt decanul.
Mateo Columb a păstrat tăcere.
- Cât despre mine, te-aş da pe mâna Inchiziţiei chiar azi, a urmat decanul şi a putut
desluşi cum Mateo Columb îşi irosea bujorii din obraji; totuşi, sorţii par a sta de partea domniei
tale.
Atunci s-a prins de veste că un stareţ, rudă cu neamul Medici, pusese ca anatomistul să
fie chemat la Florenţa. O mare doamnă spaniolă, văduva unui senior florentin, Marchizul de
Malagamba, pierduse din trup orice urmă de viaţă, iar un înalt duce, apropiat al aceluiaşi neam
Medici, îl tocmise pe anatomist. Plătiseră o mie de florini dinainte şi alţi cinci sute pentru
împrejurarea că el ar fi avut trebuinţă de sprijinul unui ucenic sau învăţăcel. Decanul a gândit că
drept ar fi fost să treacă preste întâmplarea cu Beatrice şi preste mărturiile Laverdei şi ale
Calandrei, primind la schimb onorariile ce i se cuveneau şefului său de Catedră.
- Chiar mâine vei merge la Florenţa, a poruncit Alessandro de Legnano şi, înainte de a-şi
lua rămas bun de la Mateo Columb, a adăugat: Cât despre învăţăcel, Bertino se va aşterne la drum
cu domnia ta. E sorocit.
La nimic n-ar fi fost de folos să se-ncontreze. Mateo Columb s-a mulţumit să moţăie din
cap, învoindu-se; acu toate ca toate, dar decanul nu-i lăsase nici o putinţă de târguială. Tânărul
Bertino, al cărui nume de botez era Alberto, purta un nume de familie aşiderea cu al decanului.
Nimeni nu ştia întocmai ce rudenie îi unea. Dar Bertino, oarece mai sărac cu duhul decât
ocrotitorul său, era ochii şi urechile lui Alessandro de Legnano şi avea să se schimbe în umbra
anatomistului la Florenţa.

II

Înés era prima dintre copilele neamului de viţă veche pe care o alcătuiau don Rodrigo
Torremolinos, Conte de Urquijo şi Señor de Navarra, şi doña Isabel de Alba, Ducesă de
Cuernavaca şi Contesă de Urquijo. Spre mâhnirea soţului, perechea nu avusese vlăstare de parte
bărbătească. Ca atare, din cauza femeiescului său cin de "prim-născută", mica alteţă s-a bucurat
pe de-a-ntregul de potestas şi divitia. Dar, o obârşie şi moşi-strămoşi de acest soi nu rimau cu
sănătatea ei de şeptilic, cu sarbăda ei gingăşie şi cu înfăţişarea ei puţintică şi bolnăvicioasă. Ca şi
cum trupşorul i-ar fi fost prea puţintel şi prea necopt pentru ca un duh să-şi poată face sălaş în el,
copila părea de-a dreptul vestejită, nu de parcă viaţa urma să o lase, ci ca şi cum nicicând aceasta
nu ar fi însufleţit-o. Leagănul cu căpătâi bogat împodobit, alcătuit de către cel mai de soi ebenist
din Castilia, era atât de uriaş, încât micuţa Inés se făcea nevăzută printre pliurile de mătase. Abia
de scotea, dând mărturie că e-n viaţă, niscaiva oribile horcăituri, dar ori de câte ori se făceau
auzite, acestea păreau să fie cele de pe urmă. De aceea, de cum a sfârşit de întocmit leagănul,
ebenistul a început să îi înjghebe şi o răcliţă. Pe timp ce zilele se scurgeau, micuţa se făcea mereu
mai uşoară, dacă putem să spunem atari vorbe în legătură cu o adevărată absenţă. Doica, văzând
că micuţa Inés nu avea vlagă nici barem ca să se agaţe de un sfârc, îşi pierduse pentru vecie orice
nădejde legată de ea şi pasămite fetiţa urma să primească ultima împărtăşanie înaintea primeia.
Dar, în pofida acestor lucruri şi numai Cel de Sus are de ştire cum, micuţa Inés a izbutit să se
păstreze în fiinţă. Pic cu pic, precum mugurii fragezi se iscă din te miri ce pe un ram uscat, copila
a dobândit culorile din obrajii celor vii. Dar, pe măsură ce micuţa Inés se făcea mai mare, avutul
neamului se făcea mai mic. Crângurile de măslini şi podgoriile familiei sale de neam mare
(cândva cele mai strălucite şi mai îmbelşugate din cuprinsul întregii peninsule, de a căror bogăţie

34
dădeau mărturie armaoriile neamului) au fost pustiite de o ciumă nesăţioasă, care a ras cât ai clipi
din ochi de pe faţa pământului orice vădea o cât de mică pornire spre a da naştere la frunze verzi.
Ruinat, fără alt avut decât deznădejea şi cinurile sale, don Rodrigo afurisea pântecele soaţei sale
care, aidoma şesurilor betege pe care încolţeau doar bălării fără rost, nu avusese vlaga de a-i dărui
un vlăstar de parte bărbătească, sânge din sângele său, care să poată aduce acasă cel puţin o
zestre. Se ştia că Ducesa putea zămisli decât numai prunce sfrijite. Deznădăjduit, don Rodrigo a
luat drumul Florenţei, pentru a cerşi ajutor de la vărul său, Marchizul de Malagamba, de care, pe
lângă rudenia de neam, pe vremuri se simţise legat şi prin creşterea măslinilor. Nobilul spaniol de
viţă veche a implorat, a rugat şi chiar a plâns. Marchizul s-a arătat bărbat de nădejde, cu aplecare
spre îndurare şi alinare. I-a dăruit cuvinte de mângâiere, îmbărbătare şi credinţă; dar parale, nu,
nici un florin. Nemângâiat, Don Rogrigo s-a aşternut drumului de-ntoarcere în Castilia. Acu toate
ca toate, dar la casa nedumeritului nobil castilian de viţă veche a sosit în vara următoare un sol.
Aducea carte scrisă de vărul său, Marchizul. Spre uimirea Contelui don Rodrigo, florentinul o
împeţea pe copila sa, Inés, şi îi făgăduia, în schimbul mâinii ei, paralele pe care i le cerşise în
iarna ce se scursese. Peţitul avea o pricină: Marchizul, văduv şi fără urmaşi, avea trebuinţă de un
pântece care să-i poată zămisli un legitim urmaş de parte bărbătească, într-un cuvânt, de o muiere.
Pe de altă parte, unirea cu o nobilă casă din Castilia i-ar fi făcut parte, deoarece în chipul acesta
şi-ar fi lăţit stăpânirea până hăt în peninsula Iberică. Mesagerul s-a drumeţit spre Florenţa, ducând
învoiala lui don Rodrigo. Înés avea la vremea aceea abia treisprezece ani.
N-au fost nici giuvaeruri, nici ademeniri, nici răvaşe, nici prezenturi, decât numai că
doña Inés a fost pornită de părinţii ei la Florenţa, unde o adăsta soţul său; a mers întovărăşită de o
escortă de slujitori ai ambelor curţi. Inés a purces fecioară şi virtuoasă de la casa părintească la
taina căsătoriei. Marchizul aparţinea osului de neam mare al lui Charlemagne, iar părerea pe care
ea şi-a făcut-o despre el, când l-a zărit pentru întâia oară, a fost că florentinul unise în propria-i
făptură pe toţi iluştrii săi moşi-strămoşi şi vârstele tuturor generaţiilor carolingiene de vază.
Nicicând nu şi-a crezut ochilor că soţul său era un bărbat bătrân şi buhăit, dar nici dimpotrivă.
Inés a fost o bună soaţă şi i-a adus în dar domnului şi stăpânului său întreaga sa virtus in
conjugio; ştia să îşi pună în lumină obârşia şi, fiind "castă", mai ales prea-cucernica-i neprihănire
de soţie cu cununie. Dacă soaţa, aşa cum poruncea rânduiala apostolicească, va să lase de-o parte
orice patimă şi "să se slujească de soţul său de parcă nu l-ar fi avut", lui Inés aceasta nu i-a părut
deloc a fi greu de împlinit; de fapt, abia de încăpea în crivatul neamului alături de vastul său
bărbat. Nu trebuia să îşi frângă pornirile pline de patimă ori de josnică umezire. Nu îi dădea ghies
nici cea mai mică chemare pentru soţul său şi, ca atare, pentru nici un alt bărbat. Pasămite
nicicând nu îi dăduse ghies lui Inés vreo simţire lumească. Nimic nu-i era prilej nici de plăcere,
nici de scârbă. Nu cunoştea nici gemete, nici vaiete, nici imbolduri la vreme de noapte. Cât a
durat însoţirea lor, Marchizul a răzbit de doar de trei ori să săvârşească bărbăteşte cununia, drept
pentru care cei doi s-au cunoscut de trei ori şi Inés din mila cerului a rămas grea de tot atâtea, fără
să o fi cercat vreo frenesi veneris. De parcă pe casa-i s-ar fi abătut un blestem, ea nu a odrăslit,
aşijderi maică-si, urmaşi de parte bărbătească; toate odraslele sale au fost fete: foi uscate pe
veştedul arbore al moşilor şi strămoşilor carolingieni. Iar să se încumete pentru a patra oară întru
cunoaşterea în trup a soaţei sale ar fi fost pentru Marchiz un miracol; ca atare, sătul, vlăguit şi
deznădăjduit, a hotărât să deie ortul popii. Zis şi făcut.

III

Inés era preste închipuire de tânără. Îşi închinase întreaga viaţă purtării de grijă pentru
cele trei metehne ale sale, şi, nu fără a o încerca păreri de rău, aducerii aminte a răposatului,
căruia nu-i putuse astâmpăra jindul de a i se odrăsli un nou cârcel în graţioasa-i viţă. Spiritu-i s-a
vărsat pe de-a-ntregul în înţelegere, îndurare, faceri de bine şi, preste toate, spre Tatăl Ceresc. În
lăuntrul iatacului său, ea închina stihuri fără număr numelui Domnului şi înălţa rugi, deşi era una
dintre cele mai avute florentine de neam.

35
Supravieţuia văduviei fără alt parapon decât cel de a nu-şi fi putut duce întru totul la
împlinire sfinţenia de soaţă, a cărei măsură o dă tiparul gloriei aduse de-un vlăstar de parte
bărbătească. Cât despre rest, nu se nevoia de altă dragoste decât cea a Atotputernicului. Nu simţea
lipsă de mângâierea de pe partea bărbătească; nici nu râvnea la alinătoare plăceri, nici nu o
cutreierau mohorâte ori păcătoase gândiri, pentru că, la nevoie, nicicând nu avusese ştire de
dulceaţa întâielor şi, prin urmare, nu îi putea sta capul la închipuirea ultimelor.
Toate cele moştenite de Inés nu răzbeau să-i aline neplăcerea de a nu-i fi putut dărui un
fecior răposatului. De aceea, pentru a înlătura prisosul de păreri de rău şi, cu asupra de măsură,
pentru a-şi plăti greşeala întru aducerea aminte a domnului său, şi-a pus în gând să dea la vânzare
crângurile de măslini, podgoriile şi castelele, iar cu banii peşin primiţi să pună să se ridice o
mănăstire. În acest chip, cu vieţuirea-i de neprihană şi celibat, era să-mplinească porunca nuntirii,
punându-se în slujba pruncilor pe care pântecele ei nu ştiuse să îi zămislească: a fraţilor monahi şi
a nevoiaşilor. Zis şi făcut.
Am putea da crezare faptului că Inés mergea fără poticnire spre sfinţenie; dar, acum e cu
îndreptăţire să vădim, bărbatul ce s-a pus înde viaţa ei diafană şi gloria ei veşnică a fost Mateo
Renaldo Columb.

IV

Gata fusese să-şi sfârşească zilele ca o precistă. În vara anului 1558, sănătatea ei se topea,
din pricina unui beteşug neştiut. S-a tras, în tovărăşia celor trei copile ale sale, într-o bojdeucă
umilă, lângă monăstirea ce pusese să se ridice, fiindu-i vrerea să-şi aştepte sfârşitul cu
creştinească împăcare.
Timpul colindase spiritul lui Inés, secerându-i cutezanţa şi încoronându-l, în schimb, cu
întunecarea; şi-a găsit adăpost în lumea tulbure din negurile nopţii. Primea orice încercare
cuviincioasă, neruşinată ori chiar de toate zilele ca pe un augur de cel mai rău: de sunau clopotele
mănăstireşti din cine ştie ce pricină, ei nu-i vesteau decât trecerea la cele veşnice a vreuneia dintre
odraslele sale. Spaime o cutreierau pentru starea de sănătate a stareţului (acu toate ca toate, dar
admirabilă) şi, la nevoie, pentru cea a tuturor celor ce-i stăteau prin preajmă. Cel mai de rând
guturai o înfrunta, fără nici o urmă de îndoială, cu o ucigaşă aprindere de plămâni, al cărui
grabnic sfârşit îl proorocea. Cu timpul, temerile-i s-au întors toate spre propriu-i spirit, şi ea se
bănuia de amarnice tânjiri; o oareşice uşoară roşire a pielii îi părea un semn al leprei ce curând era
să se dezlănţuie. O chinuiau nesomnuri fără de hotar, şi-n răstimpul lor neguros inima părea că
vrea să-i iasă din piept, o străbăteau năbuşiri ruşinoase, ce-o cufundau într-o neîndoielnică
sufocare de moarte, şi cât ai clipi din ochi o zgâlţâiau valuri de sudori reci. În părăsirea culcuşului
ei, vedea cum era să-i fie trupul după trecerea-n moarte şi o căznea gândul că gingaşa-i făptură
era să se topească-n putregai. Nu preste multă vreme, toate înfricoşatele ei beteşuguri au trecut
dincolo de hotarele nopţii, cutreierându-i tot cuprinsul vieţii. Puţin câte puţin, din cauza
sfârşelilor ce păreau că mistuie podeaua sub paşii ei, Inés s-a chibzuit să-şi caute pentru totdeauna
adăpost în crivat, în aşteptarea poruncii Domnului Dumnezeu. Dar nici barem în Cel de Sus nu şi-
a găsit tihna şi alinarea, iar chinurile ei erau tot într-una mai mari, deoarece, pe de o parte, o
înfruntau cu sufletu-i prea-cucernic, şi pe de altă parte, ea nici barem nu putea adăsta trecerea pe
lumea cealaltă cu creştinească supunere. Inés părea că îşi dă duhul.
Văzând cum starea sănătăţii ei se vlăguia necurmat, stareţul şi-a adus aminte că un
chirurg din Padova mântuise ca prin minune viaţa unui om în care nu mai mijea nici un firicel de
viaţă şi că tărăşenia aceea fusese, la vremea ei, pricină de băsmuială preste fire. Fără să şovăiască,
prea-cuviosul a pus o vorbă bună la un văr al său de mare vază, un apropiat al neamului Medici,
şi acela, fără a se uita la parale, i-a trimis ca la vreo mie de florini pentru plăţile datorate
eminenţei şi alţi ca la vreo cinci sute pentru drumeţia lui şi alte neştiute împiedicări ce s-ar fi
putut ivi în cale-i.

36
DESCOPERIREA

Un călăreţ a străbătut în goana mare îngustele ulicioare ale Padovei. În goana galopului, a
trântit jos taraba unui vânzător din Piazza del Frutti (iar acela nici măcar nu a avut răgaz să-l
sudălmească) şi o harababură de portocale s-au prăvălit, dându-se de-a rostogolul pe stradă la
vale. Calul era plin de sudoare şi făcea spume la gură; o ţinea tot într-un galop venind tocmai de
pe celălalt povârniş al Munţilor Eugani. Corbul Leonardino l-a văzut; l-a însoţit în taină, zburând
deasupra lui în cerc rotat, încă de când a trecut de vechile ziduri prin Porta Euganea şi, după ea,
când el s-a dus înainte pe Riviera din San Bernardo. Apoi, când a trecut pe Ponte Tadi,
traversând canalul, corbul i-a luat-o înainte şi, de parcă ar fi ştiut mai dinainte, s-a pus pe fleşa
aulei unde stăpânul său obişnuia să îşi ţină lecţiile.
Călăreţul a descălecat în faţa porţii Universităţii şi a străbătut patio în goana mare.
- Unde îl pot afla pe Mateo Columb?, a întrebat pe un bărbat prin faţa căruia fusese gata
să treacă mai departe.
Bărbatul era decanul, Alessandro de Legnano.
Solul i-a dat a înţelege în puţine cuvinte şi fără alte limpeziri şi minuţii decât cele cerute
de uzanţe, că îl aducea aici o treabă grabnică şi, pe loc, şi-a înnoit ruga, ca decanul să priceapă
negreşit că nu avea împuternicire să înştiinţeze despre toate pe nimeni altul decât numai şi numai
pe anatomistul.
- Poruncă primit-am cartea s-o dau doar lui messere Mateo Renaldo Columb, a desluşit
laconic solul.
Pe decan l-a mâniat adânc preţuirea cu care solul a vorbit despre barbiere, şi mai ales
ifosul lui de a nu-i lua în seamă autoritatea, de parcă el ar fi fost numai o slugă, însărcinată a vesti
vizitele "eminenţei sale", Mateo Columb.
- Poate că ar face trebuinţă să te înştiinţez că aici eu sunt autoritatea.
- Poate că ar face trebuinţă să vă înştinţez de la cine vine răvaşul, a grăit solul,
îngăduindu-şi cutezanţa de a îngâna tonul conlocutorului său, în timp ce arăta iscălitura şi pecetea
de pe dosul lui.
Decanul n-a mai aflat altă alegere decât să îi făgăduiască că avea să înmâneze
anatomistului răvaşul de cum acela avea să se întoarcă din voiagiu.

II

Iscodind bolnava, Mateo Columb a ajuns la părerea, în primul rând, că era o femeie
negrăit de minunată şi, în al doilea, că boleşniţa ei preste poate era osebită. Inés stătea întinsă pe
crivat, fără vlagă şi fără nici o sclipire de viaţă. I-a iscodit ochii şi gâtul. I-a pipăit capul şi i-a
privit urechile. Stareţul pândea mişcările medicului cercetându-l neîncrezător. I-a pipăit călcâiele
şi încheieturile mânurilor, şi l-a rugat pe stareţ să îl lase singur cu femeia în suferinţă şi cu
"învăţăcelul" său, Bertino. Stareţul a părăsit iatacul, nu fără oarece îngrijorare.
Mateo Columb i-a cerut lui Bertino să îl ajute să despoaie bolnava. Poate că nimeni nu
îndrăznise a bănui că sub mohorâtele postavuri se tăinuia o femeie frumoasă coz, de care cu
prisos dădeau mărturie mânurile învăţăcelului său, ce tremurau ca frunze în vânt, pe când dădeau
în lături strai după strai.
- Oare nicicând n-ai mai văzut muiere despuiată?, l-a luat Mateo Columb la refec pe
Bertino, nu fără oareşicare răutăcioasă ironie, în trecere atrăgându-i luarea aminte că ar fi putut să
se schimbe în pârâtorul propriei limbi a decanului.
- Ba văzut-am, dar nu în viaţă, a şovăit Bertino.
- Atunci, îţi trag luarea aminte că ce vezi nu este o femeie, ci o suferindă, a agrăit,
întărind cu glasul deosibirea dintre cele două.
La drept vorbind, nici Mateo Columb nu s-a putut abate din calea farmecului ce-mprăştia
frumseţea bolnavei sale, dar inima-i era destul de încercată pentru a nu da semn de nici un

37
zbucium. Mai ştia şi că medicul nu trebuia să ia în seamă păreri părtinitoare: simţea că tulburarea
şi zbuciumul nu erau străine de suferinţa bolnavei. A iscodit vigoarea muşchilor de pe vintrele ei
şi ritmul suflării. Văzând că Bertino întârzia să ducă la bun sfârşit treaba ce-i dăduse, i-a poruncit
învăţăcelului să pună odată capăt despuierii bolnavei. Dar tocmai în clipa când anatomistul era să
îi ia pulsul, Bertino a scos un urlet de groază.
- Un bărbat! E bărbat!, a zbierat, crucindu-se şi chemând în ajutor toţi sfinţii din ceruri.
Dumnezeu Atotputernicul fie cu noi!, a cerut cu chipul schimonosit de spaimă.
Mateo Columb a gândit că nătângul de Bertino se smintise cu totul. Maestrul s-a ridicat,
cercând să-şi liniştească învăţăcelul când, spre stupoarea sa, a putut desluşi înde coapsele
bolnavei, un mădular mic, fără nici un cusur şi sumeţit.

III

Anatomistul şi-a îmbiat cu de-a sila învăţăcelul să nu mai zbiere. Fără îndoială, găselniţa,
orişice va fi fost, punea în primejdie viaţa, şi aşa prea-gingaşă, a femeii în suferinţă. Neîntârziat,
Mateo Columb şi-a adus aminte că, mai devreme cu vreo cincizeci de ani, mersese vestea despre
un bărbat cu înfăţişare parcă de femeie, care, pentru bani, trăgând foloase de însuşirile-i muiereşti,
mulţumea pe unul şi altul cu trupu-i, fapt pentru care ajunsese în flăcările rugului. Dar trupul lui
Inés de Torremolinos era întru totul femeiesc şi, cum era şi firesc, cele trei odrasle ale sale
mărturiseau aidoma, leit-poleit, despre fiziologia-i nu mai puţin femeiască. În pofida acestui
lucru, drept în faţa maestrului şi a învăţăcelului împietriţi de uimire se proţăpea un corn micuţ ce
se sumeţise, ţintind drept spre pupilele lor ieşite din minţi, holbate ca două perechi de florini de
aur.
Gândul care se potrivea întru totul cu cele ce se desluşeau era acela a androginului.
Vechile cronici ale medicilor arabi şi egipteni pomeneau de puzderie de fiinţe dăruite cu ambele
părţi, femeiască şi bărbătească, pe singurul lor trup. Însuşi anatomistul putuse iscodi un căţeluş
hermafrodit. Dar nici chiar această ultimă prepunere nu rima cu faptele: însuşirea ce îndeobşte
apărea în toate cronicile medicale nu lăsa loc nici unei şovăieli cu privire la faptul că o ciudăţenie
de soiul acesta prepunea chircirea pe de-a-ntregul a ambelor organe, bărbătesc şi femeiesc,
stăvilind, drept urmare, împreunarea. Dar cele trei vlăstare pe care Inés de Torremolinos le
odrăslise arătau cu prisosinţă că micuţul corn nu era de fel chircit; dimpotrivă, era crescut şi
reavăn, şi chiar se zbătea.
Îndemnat de propria-i pricepere, anatomistul a luat înde arătător şi degetul mare hartanul
nenumit şi a început să frământe încetişor, cu arătătorul celeilalte mâini, "glandul" roşu a cărui
carne înviase. Întâia zvâcnire pe care Mateo Columb a putut-o desluşi a fost un zbucium fără
voie, de care au fost prinşi pe negândite muşchii bolnavei (ce până-ntr-atunci se păstrase în
desăvârşită odihnă); pe măsură ce creştea pic cu pic, cornul se perpelea, îmboldit de scurte
zvâcniri.
- Se cutremură!, a strigat Bertino.
- Tacă-ţi fleoanca! Sau poate vrei ca de toate acestea să ajungă a avea ştire stareţul?
Mateo Columb n-a încetat să frământe înde degete cornul, de parcă ar fi frecat o creangă
de o piatră pentru a scoate scântei. Fără veste, ca şi cum în sfârşit ar fi reuşit să aprindă scânteia
unui rug, întreg boiul lui Inés s-a cutremurat într-o perpelire fără margini, ce i-a săltat şi arcuit
şoldurile, lăsând-o sprijinită doar în călcâie şi ceafă. Picătură cu picătură, a dat să-şi legene
mijlocul în tactul ce ritmic bătea cu degetele anatomistul. Suflarea i s-a turbat; părea că inima îi
galopa în piept, iar întregul ei boi a fulgerat sub sudoarea ce-a coperit-o-ntru totul, îngânând,
straşnic plămădită de anatomist, toate ruşinoasele simţiri ce pe Inés o făceau să tresalte pe întreg
răgazul nopţii. Dar, deşi Inés se ţinea tot cu simţirile pierdute, nu s-ar fi spus că grijirea ce-i da
anatomistul i-ar fi făcut neplăcere. Răsunetul suflării ei s-a topit într-un gâfâit zgomotos. Pe
chipul ei fără vlagă s-a desemnat o schimonoseală dezmăţată: pe jumătate deschisă, gura a lăsat
vederii limba ce se zbătea între colţurile buzelor.

38
Bertino, învăţăcelul, şi-a făcut din nou cruce. Nu a răzbit să se dumirească dacă sub ochi
avea un exorcism ori dacă, dimpotrivă, maestrul vârîse pe necuratul în boiul lui Inés. Gata a fost
să se piardă-n sfârşeală, băgând seama că bolnava a căscat ochii dintr-o dată, a privit jur împrejur
şi, întru totul stăpână pe sine, s-a lăsat în seama drăcescului rit al anatomistului. Sfârcurile sânilor
ei au crescut şi s-au sumeţit, iar Inés şi le frământa acum cu propriile-i mânuri, privindu-l fără
răgaz cu deşucheată neruşinare pe necunoscut, în timp ce murmura cuvinte de neînţeles limbii
spaniole.
S-ar fi spus că Inés îşi croise drum de la agonie la frenesi veneris. Pe de-a-ntregul trează,
de ne este îngăduit a spune atari vorbe, Inés s-a prins de stinghia de la căpătâiul culcuşului său
ţărănesc.
Pe urmă, printre tânguiri, zgâciri şi "cum îndrăzniţi" suspinate înăbuşit şi dezaprobator,
Inés s-a oprit:
- Cum de vă-ncumetaţi la atâta neruşinare?, a murmurat, în timp ce-şi trecea limba preste
sfârcurile sânilor. Eu sunt femeie fără de prihană, a mai grăit, udându-şi degetele cu buzele. Cum
de vă-ncumetaţi la atâta neruşinare?, a suspinat năbuşit, deschizând coapsele cât putea ea de tare.
Am trei copile, a plâns, frământându-şi fără zăbavă sfârcurile sânilor. Cum de vă-ncumetaţi la
atâta neruşinare?, a cerşit şi s-a oprit.
Îndeletnicirea anatomistului era anevoioasă; trebuia, pe de o parte, să nu se molipsească
de aţâţarea a bolnavei, şi, pe de alta, să facă oareşice ca nu cumva încingerea să i se ogoiască.
Preste toate, Bertino, care îşi făcea cruce după cruce, nu mai contenea cu întrebările şi uimirile, şi
chiar şi-a îngăduit răgazul de a-şi certa maestrul:
- Domnia voastră comiteţi o nelegiurire, o pângărire!
- Fă bine, închide gura şi strânge braţele.
Speriat cum era, Bertino i-a dat ascultare.
- Nu ale mele, idiotule, ale bolnavei!
- Cum de vă-ncumetaţi la atâta neruşinare?, a murmurat Inés. Sunt văduvă, i-a dat nainte,
legânându-şi şoldurile şi tăbărând pe mâna anatomistului. Cum de vă-ncumetaţi la atâta
neruşinare?, s-a smiorcăit. Sunteţi aicea doi bărbaţi, iar eu doar o biată muiere fără apărare, a spus
şi a-ntins mâna spre bărbăţia învăţăcelului, care, cu toate că Bertino îl implora pe Cel de Sus,
începuse a se sumeţi oareşicum, ceea ce neîndoielnic era să îi aducă anatomistului tăcerea lui
Bertino. Cum de vă-ncumetaţi la atâta neruşinare?, a murmurat Inés, că nici barem cât de cât nu
v-am mai văzut vreodată până acum.

IV

Mateo Columb a rămas lângă bolnavă, la Florenţa, vreme de zece zile. Zece zile, în
răstimpul cărora Inés şi-a tămăduit cel puţin toate vechile suferinţe. Anatomistul a căzut la
învoială cu stareţul să se aşeze într-o chilioară a mănăstirii, a cărei vecinătate cu bojdeuca
bolnavei îi îngăduia să nu-şi curme tainica îngrijire. Acu toate ca toate, dar Inés a luat aceasta
drept o neiertată lipsă de ospitalitate, şi l-a găzduit în propriile-i încăperi. I-a gătit un primitor
alcov în apropierea iatacului său.
Acum, Inés nu mai era femeia stricată pe care o cunoscuse Mateo Columb. Dimpotrivă,
avea un aer de sfântă; umbla înveşmântată cu nespusă sfială şi era cum nu se poate mai cumpătată
în purtări şi vorbire. În pofida acestui lucru, când bătea ora la care urma să se supună îngrijirii
chibzuite de anatomist, părea că în trupu-i îşi croieşte drum un spirit drăcesc neţărmurit, care
culca la pământ ostreţele ruşinii şi se mistuia doar la clipa extazierii, după care Inés se întorcea la
obişnuita-i cumpătare. Bolnava avea aerul că, fiind protivnică plăcerii, se răzvrăteşte prin unele
uşoare "Cum de vă-ncumetaţi la atâta neruşinare?", care mai curând aduceau cu geamătul de
bucurie decât cu tânguirea. După ce îngrijirea se curma, ea nu mai pomenea nimic de aceasta, de
parcă nu ar fi păstrat în minte cele petrecute în iatacul ei sau ca şi cum ea nu ar fi fost mai
însemnată decât una cu buruieni vindecătoare. Pe măsură ce grijirea înainta, atât tainicul corn al

39
bolnavei, de forma unui adevărat penis, cât şi suferinţele ce-o încercau se făceau tot mai
neînsemnate. Cât despre rest, Inés părea a afla negrăită mulţămire în tovărăşia lui Mateo Columb.
Dimineţile hoinăreau, mergând pe jos, urmând cărarea ţărmurită de gard viu ce ducea la pădurea
sub streaşina căreia se adăpostea mănăstirea; pe la crucea amiezii se puneau la umbra unui stejar,
desfătându-se cu zmeură şi mure pădureţe. Pe la jumătatea după amiezei, Inés şi anatomistul se
întorceau acasă, se închideau în iatac şi atunci începea îngrijirea. Inés se punea blând pe crivat şi
îşi descoperea picioarele, suflecăndu-şi fustele şi deschizând o leacă, în acelaşi timp, genunchii;
îşi arcuia apoi spatele, săltându-şi bucile dulci şi bucălate şi îi întindea mânurile anatomistului,
strângând din ochi şi din buzele încă jilave şi pătate de zeama murelor.
În fieştecare dimineaţă, Mateo Columb şi bolnava lui hoinăreau, mergând pe jos prin
pădurea sub streaşina căreia se adăpostea abaţia, şi după crucea amiezii se duceau în casă şi "cum
de vă-ncumetaţi la atâta neruşinare, căci eu, deşi nu port rasă monahicească, m-am devotat cu
totul sihăstriei". Şi la fieştecare înnoaptare, după o cină uşoară şi molcomă, "cum de vă-
ncumetaţi la atâta neruşinare, că doar am juruit aducerii aminte răposatului meu domn neprihană
şi celibat".
La rândul său, Mateo Columb afla şi el plăcere în ospeţia-i de la Florenţa. Şederea sa aici
nu era pricinuită doar de veghea la sănătatea femeii ce amar tânjea. Ce era, oare, acel mic corn
fără de nume, ce se purta aidoma unui mădular de bărbat? Ce era, oare, mărunta rătăcire ce se iţea
nenormală din femeiescul pubis al doñei Inés? Era Inés, oare, muiere? Se afla, oare, în faţa unei
monstruoase greşeli a firii ori, precum îl cerca o bănuială, i se arătase în faţă cea mai grozavă
descoperire din tainicul trup al muierii?
Tocmai la vremea şederii sale în Florenţa a făcut anatomistul primele însemnări ce aveau
să fie temeiul celui de-al şaisprezecelea capitol al tratatului său De re anatomica. Zi după zi, scria
în catastiful său despre cum îi mergea înainte bolnava.
"Processus igitur ab utero exorti id foramen, quod os matricis vocatur illa praecipue
sedes est delectionis, dum venerem exercent vel minimo digito attrectabis, ocyus aura semen hac
atque illac pre voluptate vel illis invitis profluet".
Ziua întâi:
"Cornul mic ce iese din mitră lângă borta ce se numeşte gura matricei 25, este în chip
deosibit sălaşul plăcerii bolnavei; când e în trudire, frământându-se cornul numai cu un deget,
sămânţa26 curge dintr-un loc într-altul mai grabnic decât văzduhul, din cauza plăcerii, chiar fără
ca ea să aibă de gând aceasta".
Ziua a doua:
"Acest penis femeiesc27 pare să agonisească în sine toată dezvăluirea plăcerii pământeşti
întru năruirea sănătăţii organelor lăuntrice, care nu arată nici un soi de aţâţare la imbolduri.
Trebuie arătat că acest corn se ridică şi se lasă în jos ca un mădular, înainte şi după împreunare
sau frământare" 28.
Ziua a treia:
"Această parte era tare şi lunguiaţă, când am găsit-o la întâia mea cercetare, şi atârna
moale, după frământare, când suferinda atinsese bucuria trupească.

25
Desigur, astăzi se ştie că organul în chestiune nu iese din matrice, fapt pe care îl notează Thomas W.
Laquier în articolul său cu privire la Mateo Columb, "Amor Veneris, vel Dulcedo Appeletur" din Istoria
corpului uman, Ed. Taurus.
26
A se observa că acesta foloseşte cuvântul "spermă", atribuindu-se încă organului un caracter eminamente
masculin.
27
Pare cel puţin enigmatic modul în care îl menţionează, căci "penis femiesc" ar părea o primă încercare de
a universaliza acea "anomalie", cum are să o spună mai încolo; această contradicţie denunţă confuzia
acestor prime însemnări.
28
Această însemnare este aproape identică cu nota scrisă de Jane Sharp în secolul al XVII-les: "… se ridică
şi coboară ca o verjă şi face ca femeile să se excite şi să le fie bine în timpul copulaţiei".

40
Huzurul durează doar un pic în puţinele ceasuri de după frământare, şi atunci la
bolnavă nu se bagă de seamă nici poftiri lumeşti, nici patimă, ea nefiind nici aţâţată la plăcere,
nici cu poftă de bărbat ori râvnitoare de bărbăţie. În schimb, ori de câte ori apendicele se
scoală, bolnava are un aer trist, ameţeli şi sufocări, ce încetează doar după frământare şi
bucuria trupească".
Ziua a patra:
"Bolnava îşi vine în fire. Nu o mai cutreieră tristeţi, nici sufocări, iar ameţelile sunt tot
mai rare. Cornul rămâne amar de vreme în stare de răgaz şi este mai puţin umflat, de parcă
toate pătimirile ei ar atârna de aceasta. Voi pune ciudăţeniei numele de Amor sau Plăcerea
Venerei (Amor Veneris, vel Dulcedo Appeletur)".
Ziua a cincea:
"Trebuie băgat de seamă că de corn par să atârne iubirea, starea sufletească şi voia
bolnavei, şi din această pricină trebuie să prepun că cel ce se înstăpâneşte pe micuţul mădular
va pune stăpânire şi pe starea sufletească şi voia ei, fapt pentru care femeia în suferinţă se
poartă cu mine precum o îndrăgostită, arătându-se gata să îmi împlinească toate poftirile.
Cornul pare să fie cuibul iubirii şi plăcerii bolnavei. Acest soi de dăruire nu atârnă de nici o
însuşire ce nu s-ar lega cu ştiinţa de a frământa cu artă şi cu tact, şi cu cunoaşterea cărniţelor
sensibile, cum sunt mădularul şi creasta inferioară a părţii alungite".
Şi, într-adevăr, anatomistul ştia să tragă foloase din "arta şi tactul" său. Mateo Columb se
tânguia fără sfială de cât de mic era căştigul lui de şef de Catedră; se plângea doñei Inés precum
tizul său Reginei: "Şi-mi dădeam cu socoteala la cât de puţine foloase mi-au adus cei douăzeci
de ani de slujire: nu am în ţinuturile mele natale nici barem un coperiş; şi, dacă voi să mănânc
ori să dorm, la han ori la crâşmă, uneori îmi face lipsă chiar şi o băncuţă pentru a-mi plăti
partea. Suferinţele îmi rup inima". Aşa se bocea anatomistul în faţa bolnavei sale. Iar lui Inés,
care era până preste poate îndurătoare şi mărinimoasă, i se rupea sufletul de mila lui.
- Îi sunt de ajuns domniei tale cinci sute de florini?, întreba ea ruşinată ca şi cum i-ar fi
dat o măruntă pomană.
Atunci, pe înnoptat, după ce îşi socotea fiece băncuţă a "simbriei" sale, anatomistul scria:
"Pe timp ce îngrijirea merge înainte, voia bolnavei se arată mereu mai supusă, iar
ascultarea şi starea sa de spirit par să nu aibă nici pisc, nici hotar".
Iar, după fieştecare zi de grijire, anatomistul părea şi el să nu mai aibă nici pisc, nici
hotar. Nu-i scăpa nici un prilej de a-şi plânge amar nefericirile.
- Îi sunt de ajuns domniei tale o mie de florini?, întreba Inés plină de sfială.
Toată patima pe care din belşug o punea Inés până nu de mult la picioarele
Atotputernicului s-a întors, revărsându-se întru totul asupra anatomistului. Rimele pe care altădată
le stihuia întru Gloria Atotputernicului erau hărăzite acum altuia. Noaptea somnul o lua pe când
stătea cu gândul la anatomist; el îi bântuia visele şi numele lui îi stătea pe buze când se trezea în
zorii zilei. Vechea ei iubire pentru nevoiaşi, îndurarea şi înflăcărarea sa, aveau toate un nume
nepereche. Dar a sosit clipa plecării. Sănătatea lui Inés de Torremolinos era, după cum se socotea
medicul său, întru totul înzdrăvenită. Nici o pricină nu îl mai ţinea în Florenţa. Stareţul le-a adus
arzătoare mulţumiri lui messere chirologo şi învăţăcelului său pentru serviciile aduse.
Dar suferinţa lui Inés purta acuma un nume: Mateo Renaldo Columb.
Şi, în timp ce mergea călare la Padova, inima anatomistului bătea cu puterea neliniştii.
Simţea că ceva glorios se petrecuse în viaţa-i.

PE PĂMÂNTURILE VENEREI

II

"Cariay, Veragua. Minele de aur, ţinutul binecuvântat unde se află aur la nesfârşit, unde
oamenii îşi împodobesc cu el picioarele şi braţele, şi unde se căptuşesc şi înfrumuseţează cu el

41
lăzi şi mese! Femeile poartă coliere care le atârnă de la cap până pe spate. Gangele se află la
zece zile depărtare. De la Cariay la Veragua e tot atât de aproape ca de la Pisa la Veneţia. Ştiam
toate acestea: pe Ptolomeu, pe Sfintele Scripturi. Este raiul pe pământ …", ar fi putut scrie Mateo
Columb tot aşa cum tizul său genovez îi scrisese Reginei. "O, Americă, dulce pământ găsit", au
fost cele cinci cuvinte care au întruchipat cel mai deplin epopeea lui Mateo Columb.
Anatomistul urma să se dumirească neîntârziat că sfârşeala aceea ciudată, boleşniţa aceea
monstruoasă, era, la drept vorbind, aşijderi Indiilor Orientale. La întoarcerea sa la Padova, a
iscodit ca la vreo sută şapte femei, între vii şi petrecute din viaţă. Spre uimirea sa, în toate
cazurile a putut dovedi că acea "verjă" pe care o descoperise la Inés de Torremolinos, "puţintică
şi ascunsă în spatele cărnii labiilor", o aveau toate femeile. Beat de încântare, a putut găsi că
lucrarea cornului celui mic nu se deosibea deloc de cea pe care o dovedise în boiul şi voia lui Inés
de Torremolinos. Pierdut în propria-i încântare, anatomistul găsise cheia iubirii şi a plăcerii. Nu-şi
lămurea cum de acea dulce comoară trecuse neştiută răstimp de atâtea veacuri, nu se dumirea nici
cum generaţii de înţelepţi şi anatomişti din Soare-Răsare şi din Soare-Apune nicicând nu văzuseră
diamantul acela care se zăreşte cu ochiul liber, doar dând într-o parte cărnurile vulvei.
"O, Americă, dulce pământ găsit", a însemnat anatomistul la începutul capitolului al
XVI-lea al tratatului său De re anatomica. Ceea ce avea să urmeze era o simfonie epică.
Printre tânguiri şi "iubirea mea", anatomistul mângâia coastele noilor pământuri; ele se
dăruiau noului Stăpân al Patriei Venerei aşijderi indiencelor de aramă care se iveau din adâncul
frunzişurilor şi se ofereau zeilor bărboşi pe jumătate oameni, pe jumătate animale. Aşa hoinărea,
iscodind frunzişul femeiesc, cu spada în dreapta, Scripturile în stânga şi crucea la gât. Se afunda
în inima uscatului şi, într-o zi, Cerescul Tată i-a agrăit: "pune nume lucrurilor"; de atunci, la
capătul fiecărei zile, însemna în ziarul său: "De mi-este dat nume a pune celor de mine găsite …";
de atunci a început să pună nume lucrurilor. Aşa umbla, dând târcoale celor făcute din propria-i
coastă.
Printre ahuri şi "dragostea mea", săruta nisipul noilor pământuri, împlânta stindarde şi nu
avea vorbe pentru a da nume atâtor lucruri noi. Nu trebuia să poarte război împotriva unor indieni
sălbateci, nici a vrăjmaşilor. Era îndeajuns să arate şi să spună "acest lucru este al meu" şi atunci,
cu doar buricul unui deget, al unui degeţel (minimo digito, Înţelept şi Iscusit), se deschideau
frunzişurile pentru ca Sfântul Creşte să pătrundă în Valea adâncă.
Umbla aşa, punând nume şi făcând pentru sine ceea ce era al său, precum a lui Adam
fusese coasta. Ce farmec dezmierdător! Şi astfel era să prezinte lucrurile lumii: "Aceasta, prea
plăcut cititor, este obârşia de căpetenie a iubirii la femei", spunea, arătând spre coastele
pământului Venerei.
Ridica ancorele şi se-ndrepta spre canaluri şi arhipelaguri pe unde nicicând picior de om
nu trecuse, şi în trecere decreta cu degetul ridicat: "De le este atinsă viguros cu un deget (minimo
digito), sămânţa curge dintr-un loc într-altul mai ceva decât văzduhul, din pricina plăcerii, chiar
fără voia lor", şi atunci era Stăpân şi Senior al femeieştilor maree. Apele puteau să se deschidă şi
să se închidă la pasul său. Era Domn, Patron şi Suveran al voinţei Venerei, şi ea cădea, chiar fără
voie, sclavă a Supremului.
Umbla aşa, botezând în numele Sfântului Ioan şi al Sfântului Iosif. Totuna e de-i spui
matrice, mitră sau vulvă, arăta şi continua să dea nume.
Miezul "Americii" sale avea, fără nici un fel de-ndoială, un nume: Mona Sofia. Nu era
nevoie să străbată lumea căutând iarba care să poată lua în stăpânire inima ei făţarnică. Nu avea
să mai nalţe rugi nici zeilor, nici demonilor. Nici barem nu avea să mai umble cu ademeniri şi
curtenii. Aici, la îndemâna sa şi fără altă străduinţă decât să o frământe cu înţelepciune şi
iscusinţă, era cheia ce descuia poarta inimii de muiere. Găsise pricina pământească a iubirii.
Îmbla pe unde nici un bărbat nu drumeţise mai înainte. Ceea ce magii, vrăjitoarele, guvernanţii,
dramaturgii şi, în sfârşit, orice muritor îndrăgostit, căutaseră încă de când se făcuse lumea, găsise
el, anatomistul, el, Mateo Renaldo Columb. Acuma da, avea pentru sine, la porunca degetului său
arătător, Înţelept şi Iscusit, pământul ce-şi juruise: Mona Sofia.

42
Şi avea să ajungă şi mai încolo. Dacă duhul muierii era o împărăţie ce nu putea fi
subjugată nici barem de toate oştile lumeşti, pricina era atât de simplă şi de vădită încât, prin
însăşi străvezia sa, nu o observase nici ţipenie: Amor Veneris, obârşia iubirii femeieşti, era
vrednica dovadă a lipsei sufletului la femei. Aşa cum urma să o arate chiar în tratatul sa De re
anatomica.
Dar, cum cel ce se încumetă în inima văilor cu chiu cu vai dă de cărăruia de întors,
anatomistul avea şi el să se piardă pururea în hăţişul pădurii din jurul propriei lui coaste.

II

Capitolul al XVI-lea al tratatului De re anatomica a fost o epopee, un cânt epic. La 16


martie 1558, Mateo Columb i-a înfăţişat decanului, aşa cum porunceau statutele Universităţii
pentru ca o scriere să poată fi dată la tiparniţă, un catastif de ca la vreo sută cincisprezece foi,
învăţătura sa dusă la bun sfârşit, dimpreună cu şapte desemnuri anatomice (una dintre cele mai
uimitoare scrieri din vremea Renaşterii), pe care le zugrăvise-n ulei cu propria-i mână, şi în care
pusese hărţile noului său continent: Amor Veneris.
În acelaşi an, la 20 martie, Alesaandro Legnano a dat buzna în chilioara lui Mateo
Columb dimpreună cu parohul Universităţii şi două gărzi de corps. Decanul i-a dat citire verdictul
Tribunalului Superior, prin care era încuviinţată cererea lui Alessandro de Legnano ca un sobor
de Doctori să iscodească lucrarea şefului de Catedră şi să hotărască asupra învinuirilor: erezie,
blasfemie, vrăjitorie şi satanism. Toate scrierile manuscripte au fost luate cu japca, aşijderi
nenumăratelor maldăre de zugrăveli proptite de pereţi.
Faptul că Mateo Columb n-a fost ferecat într-o carceră a temniţei San Antonio nu trebuie
pus pe seama bunei voinţe a autorităţilor, ci doar a strădaniilor ca despre pricină să nu se dea ştire
norodului cu mic cu mare înaintea verdictului dat de sobor. Anatomistului i-au adus ştire că,
potrivit poruncilor din Bula dată de Sfinţia Sa Paul al III-le pentru soborurile doctorale ridicate la
cinul de Tribunal Suprem în materie de credinţă religioasă, care le dădeau haruri ambulante,
judecarea pricinii urma să să se ducă la capăt chiar în Universitate. Tribunalul era să aibă drept
întâi-stătători pe însuşi cardinalul Caraffa şi pe un trimis al cardinalului Álvarez de Toledo.

PARTEA A TREIA

FAPTELE PROCESULUI

PLOUĂ

Aşezat la pupitrul său, Mateo Columb priveşte cum cade ploaia de celalată parte a
ferestruicii rotunde ca luna ce stă coroană preste micul căpătâi al crivatului său. Cade ploaie
preste cele zece cupole gemene ale bazilicei şi preste păşunea ce se topeşte pe linia ştearsă a zării.
Cade o ploaie cu picuri fini, ce abia umezeşte. O ploaie cu picuri blânzi ce nu dau răgaz, care
hărţuieşte precum un gând rău ori o îndoială. O ploaie ca o idee. Ca o taină. Cade, s-ar spune, o
ploaie cu picuri de veacuri. O ploaie cu picuri habotnici, de sihaştri desculţi. Franciscani. Uşoară
ca picioarele sfinţilor, ploaia cade preste coperişuri, preste păsări. Ploaia cade, ca întotdeauna,
preste cei nevoiaşi. Cade încet, dar viguros, o ploaie cu picuri ce, tot căzând şi căzând, va să
zăpăcească picioarele înapoiaţilor sfinţi de marmură. Nu se va întâmpla nici azi, nici mâine. Dar
cândva, cam preste vreo câteva zile, va să ardă torţe negre, jăratec de ruguri. Dar ploaia cade. O
ploaie cu picuri blânzi, stăruitori; ca o prevenire, ca o proorocire. Cade o ploaie cu picuri
prietinoşi, pioşi, care, cel puţin, pune răcoare pe rana cărnii arse. Cade o burniţă băşcălioasă
preste cei ce sapă glia hrănindu-l pe stareţ, şi preste stola Papei Paul al III-lea. Preste Vatican. Şi

43
cade o ploaie cu picuri molcomi, râvniţi; ca nişte mădulare mici, picăturile se strecoară pe sub
severa răscroială de la gâtul sihastrelor. Cade o ploaie cu picuri germinali. O ploaie cu picuri
latini.
Mateo Columb se uită cum cade ploaia cea nouă. Ploaia cade şi, din străfundurile de tină,
ies la iveală tezaurele din Vechi. Cade o ploaie cu picuri arheologici. Acolo, de sub picioare,
izvorăşte vechea splendoare. Ploaia cade şi, tot căzând şi căzând, sfârşeşte prin a răscoli lutul
istoric, iar el vomită marmuri, cărţi, monede. Tot ce se află pe faţa glodului se face, pus alături,
necuviincios şi, mai ales, de rând. Sub hăţişul de străzi trase de întâmplarea simplei treceri, sub
cătunele mizere, apa dezveleşte Vechiul şi Splendidul Imperiu ce va să fie scos la iveală. Ploaia
cade şi, din fundul pământului, izvorăsc Bunătatea, Frumosul şi Adevărul. Ploaia cade şi, tot
căzând şi căzând, condottieri se fac ţărână şi, în locul lor, se ridică duhurile lui Scipio şi Flaviu.
Desţărat din dulcele meleag ce a descoperit, din locul său de tihnă şi verdeaţă, exilat în
chilioara sa, departe, cum nu se poate mai departe de "America", de Patria sa, Mateo Columb
priveşte cum cade ploaia.
Anatomistul priveşte cum cade ploaia aceea care, de nu va să se întâmple un miracol,
pentru el va să fie ultima.

II

La 25 martie 1558, având drept înainte-mergători cinci călăreţi şi drept după-mergători


cinci gărzi de corps, a ajuns la Padova soborul ai cărui întâi-stătători erau cardinalul Caraffa şi
trimisul privat al cardinalului Álvarez de Toledo. Eminenţele Lor au primit adăpost în
Universitate şi au hotărât să-şi ia un răgaz de trei zile, pentru a iscodi amăruntele pricinei, înainte
de începerea judeţului. Decanul a dat găzduire Tribunalului în aula de anatomie, dar aceasta a
părut în ochii Eminenţelor Lor prea mare pentru atât de puţină prostime; Tribunalul era să fie
alcătuit din trei juzi: cardinalul Caraffa, presbiterul Alfonso de Navas (trimis privat al
cardinalului Álvarez de Toledo) şi un reprezentant al Sfântului Oficiu din Padova. Acuzarea era
să aibă ca împuternicit pe însuşi decanul, iar apărarea pârâtului nu urma să se bizuie decât pe
propria-i apologie. Pe lângă toate, urma să se ţină seama şi de doi sau trei martori. Pentru toate
acestea, Eminenţele Lor au considerat mai mult decât îndestulătoare o aulă obişnuită.

III

La 28 martie 1558, s-a dat începere pricinei. După formele de rigoare, Tribunalul Suprem
avea, mai întâi, să înscrie spusele martorilor acuzării, mai apoi, să asculte imputările acuzatorului
şi, în sfârşit, apărarea pârâtului. Tribunalul şi-a propus să lucreze în mare grabă: martorii aveau să
fie de faţă, dar fără alt cuvânt decât acela înscris în actele notariale dinainte trudite. Nu aveau să
aibă drept de a se amesteca, nici de a-şi primeni spusele, ameninţaţi fiind cu învinuirea de
mărturie calpă. Potrivit formelor, notarul Universităţii, Darío Renni însuşi, a înscris mărturiile ce
aveau să fie făcute.

SPUSELE MARTORILOR

INTÂIA MĂRTURIE

SPUSA UNEI TÂRFE CARE ZICE CĂ A FOST FERMECATĂ DE CĂTRE


ANATOMIST

Stând în picioare în faţa juzilor, Darío Renni a citit întâia mărturie.

44
Io, Darío Renni, procedând la inscrierea spuselor unei hetaire găsite la catul de sus al
numitei Taverna dil Mulo, care zice că numele său este Calandra, că are şaptesprezece ani şi că
locuieşte tocmai în acea cloacă.
Numita spune că în ziua a paisprezecea a lunii iunie a anului o mie cinci sute cincizeci şi
cinci, un bărbat cu privire fioroasă a urcat la catul de sus al tavernei şi a cerut să
preacurvească. I-au fost înfăţişate toate chiriaşele din bordel şi a hotărât să-şi stâmpere pofta cu
numita Laverda. Martora spune că bărbatul s-a dus cu aceea în încăperi, după ce a plătit un preţ
de mai mare ruşinea, căci aceea era târfă bătrână şi carecumva bolnavă; şi că oaspetele a ieşit
din iatac fără târfă şi a plecat în mare grabă din casă.
Numita spune că s-a aflat din cale-afară de frământată la gândul celeilalte târfe, căci
aceea nu a ieşit din odaie, iar din iatac nu venea nici un zgomot. Numita spune că, deoarece
cealaltă nu mai venea, a intrat în încăpere şi a găsit-o zăcând lângă crivat. Numita spune că mai
întâi a crezut că omul rămăsese nemulţumit şi că se răzbunase pe cealaltă pentru că-şi împlinise
prost treaba, deoarece era bătrână şi fără de dinţi în gură. Dar, în urmă, a văzut că sufla şi nu
era rănită nici cu jungherul, nici cu bâta.
Numita spune că, după ce s-a trezit din sfârşeala ce-o luase, cealaltă i-a dat ştire de cele
petrecute; că muşteriul îi dăduse să îi sugă bărbăţia şi, când ea făcuse acel lucru, văzuse că el
era necuratul însuşi, care cerea de la ea dragostea şi duhul ei. Numita spune că cealaltă i-a mai
istorisit şi că hălăduise înde râurile lui Caron şi văzuse diavoli preacurvari care băgau
prealungi mădulare prin toate bortele trupului ei, căci era femeie desfrânată.
Numita spune că nu i-a dat crezare celeilalte hetaire, căci era demult târfă bâtrână şi
pătimea de sminteală venerică.
Dar, în săptămâna ce a urmat, oaspele şi-a făcut din nou apariţia la catul de sus al
tavernei, a cerut din nou să se destrăbăleze, i-au fost arătate toate femeiuştile casei şi de data
aceea s-a hotărât pentru numita, care era târfă de preţ şi cum nu se poate mai zdravănă. Numita
spune că muşteriul era bărbat chipeş la boi şi avea privire fioroasă, dar că ei i-a plăcut preste
poate şi s-a oferit cu minunată plăcere şi fără încontrare să îl slujească.
Numita spune că muşteriul şi-a suflecat veşmintele deasupra cingătorii şi i-a cerut să se
bucure de mădularul lui tare şi sumeţit. Numita spune că a făcut precum îi poruncea meşteşugul,
cu artă şi nemăsurată dibăcie, şi că, în timp ce trudea, a căzut pradă farmecelor şi s-a blestemat
de a nu fi dat crezământ vorbelor Laverdei.
Numita spune că acela era necuratul în trup, care cerea de la ea dragostea şi sufletul ei,
că ea a văzut feluriţi diavoli ce ascultare îi dădeau blestematului, şi că toate acele bestii cu
porniri fioroase îi arătau supuşenie domnului lor, înfigându-şi uriaşele lor mădulare în floarea
dintre bucile numitei, pe care osânda fără seamăn o făcea să sufere peste poate. Că la auzul ei
ajungeau poruncile pe care stăpânul fiarelor i le dădea, ca ea să-i încredinţeze dragostea şi
duhul ei, de voia ca marele-i chin să ajungă vreodată de izbelişte. Numita mai spune că stăpânul
fiarelor din locul de pară şi smoală îi cerea, pe dragostea ei, să se destrăbăleze; şi îi agrăia că
sufletul ei al lui era, deoarece în păcatul cărnii îşi găsise ea ajutorare. Numita spune că, în
pofida chinurilor, s-a împotrivit să îi dea iubirea, căci primise împărtăşania, şi Celui de Sus Îi
încredinţase dragostea şi duhul său.
Când i-a fost arătat anatomistul, Mateo Renaldo Columb, numita a spus că acela era
bărbatul.

A DOUA MĂRTURIE

SPUSA UNUI VÂNĂTOR CARE ZICE CĂ L-A VĂZUT PE ANATOMIST ÎN


TOVĂRĂŞIA UNOR BESTII DIAVOLEŞTI

45
Io, Darío Renni, notar al Universităţii din Padova, procedând la înscrierea spuselor
numitului A, care zice că are douăzeci şi cinci de ani şi că locuieşte în cătun, dimpreună cu soţia
şi cei patru prunci ai săi.
Numitul spune că, pe când se afla la vânătoare în codrii vecini cu monăstirea, a văzut un
bărbat ce mergea în tovărăşia corbului său. Iar omul ducea pe umăr o traistă mare şi plină cu
fiare duse pe cea lume, pe care le strângea din mers, îndrumat fiind de corb. Numitul spune că
procedarea aceluia i-a tras luarea aminte şi, răzbit de iscodire şi de spaimă, s-a chibzuit să-l
urmeze pe furiş, căci bărbatul părea a fi necuratul în trup. Bărbatul s-a îndreptat spre un bordei
vechi, rovinat şi părăsit, în care a purtat tot nesuferitul rost al traistei sale. Numitul spune că, de
după fereastră, a văzut cum bărbatul dădea corbului să înfulece din stârvuri. Înfricoşat, numitul
a mai văzut pe masă şi alte hoituri spăimântătoare: un câine cu pene de curcan lângă o pisică cu
solzi de peşte. Şi că, după ce bărbatul îi atingea, diavolii aceia prindeau viaţă, frămâtându-se şi
zbătându-se ca smintiţii.
Când numitului i-a fost arătat anatomistul, el a zis că bărbatul pe care îl văzuse este
Mateo Renaldo Columb.

A TREIA MĂRTURIE

SPUSA UNEI ŢĂRĂNCI CARE ZICE CĂ A FOST VRĂJITĂ DE ANATOMIST

Io, Darío Renni, notar al Universităţii din Padova, procedând la însemnarea spuselor
numitei A, care zice că are şaptesprezece ani şi că este soţia lui B.
Numita vieţuieşte, dimpreună cu soţul său cu cununie, în cătunul vecin cu Casa Mare.
Chelarul Casei este C, care dă mărturie de cele spuse mai înainte.
Numita spune sub juruinţă că îl cunoaşte pe Maestrul Mateo Renaldo Columb, a cărui
înfăţişare a lămurit-o cu neîndoielnică precizie. Mai spune că i-a cunoscut chilia din
Universitate, despre care a dat amărunte fără greş.
Întrebată despre chipul în care l-a cunoscut pe anatomist, numita spune că l-a văzut
pentru întâia oară dimpreună cu Fray D, în apropierea Casei Mari, de cealaltă parte a gardului
viu ce hotărniceşte pământurile senioriale de cătunul din pământurile vasale. Numita spune că,
după ce-au zăbovit îndelung, hoinărind la primblare primprejurul atelierelor, cuhniei,
cuptorului, hambarului şi staulului din maidanul numitului fics, sihastrul şi anatomistul s-au
despărţit. Unul s-a îndreptat spre Casa Mare şi s-a pierdut de cealaltă parte a tufişurilor.
Celălalt s-a îndreptat spre cuptor, unde numita cocea pâinea şi, după ce şi-a spus numele, a
întrebat-o de soţul şi stăpânul ei. Numita spune că, precum i-a cerut anatomistul, a mers să-şi
caute bărbatul, care meşterea la abaţie, căci era zi de muncă pe daiboj. Numita declară că
oaspetele a convorbit amar de vreme cu soţul ei şi că, după cum părea, căci urechilor sale nu li
s-a putut vesti ce-şi spuneau, vorbirea lor era chiar despre numita. Spune că omul ei a mers în
căutarea chelarului şi că, apoi, cei doi au rămas să convorbească singuri. Numita spune că a
văzut cum anatomistul îi dădea bani chelarului şi că apoi el a învoit-o să iasă din cătun în
tovărăşia şi sub grijirea oaspelui, Mateo Renaldo Columb.
Numita spune că pe timp de înnoptare a fost dusă pe furiş în hrubele Universităţii şi că,
pe când stătea înde morţi, anatomistul i-a poruncit să se despoaie şi să se pună pe o masă rece
de marmură. Numita spune că medicul a silit-o să desfacă picioarele şi că, ţinând-o astfel, i-a
băgat un diavol în trup. Că, aflându-se în culmea plăcerii şi a extazierii, de la care nicicum nu se
putea trage, deoarece necuratul din trupul său îi dădea din mare belşug o minunată plăcere ce
nicicând nu aflase, anatomistul i-a poruncit fiului Bestiei să momesscă sufletul numitei, pentru ca
trupul să-i ardă în focul Gheenei. Numita spune că s-a îndrăgostit de fiorosul diavol şi de
domnul ce-l aţâţa în jurul organului poftirilor sale lumeşti, stăpânindu-l doar cu un deget. Şi că,
începând din ziua aceea, ea nu a mai putut primi nici un soi de bucurie de la bărbăţia omului ei,
deoarece trupul ei era prins ostatec fiorosului diavol.

46
ACUZAREA

APOLOGIE INCRIMINATOARE

ÎNVINUIREA ADUSĂ LUI MATEO COLUMB DE CĂTRE ALESSANDRO DE


LEGNANO, ÎN FAŢA SOBORULUI DE DOCTORI AI BISERICII

Suntem martorii întoarcerii necuratului pe Pământ. Îl puteţi vedea orişiunde. Orişiunde


veţi întoarce privirea nu veţi vedea decât murdara lui lucrare. Se împlineşte proorocirea făcute
de Sfântul Ioan, pe când i s-a fost arătat îngerul ce fereca în lanţuri pe necuratul, osândindu-l la
zece veacuri de desţărare în prăpastie. Azi, la capătul celor zece veacuri, necuratul este din nou
cu noi. Este înde noi. Priviţi! Priviţi împrejurul domniilor voastre! Astăzi toţi dezgroapă pe
vechii zei. Oare avem să punem în locul Sfintei Maria pe Venus? Oare avem să începem să
adorăm din nou pe Bachus şi vom îngropa pe Sfântul Ioan Botezătorul? E îndeajuns să privim la
biserici: toate sunt pline ochi de vechii zei păgâni! Şi atunci vă grăiesc vouă: Ce se poate
nădăjdui de la noroade când însăşi casa lui Dumnezeu Atoatefăcătorul e acum a necuratului?
Ascultaţi doar josniciile ce se băsmuiesc prin pieţe şi târguri, şi spuneţi-mi prin ce se deosibesc
de bârfele istorisite de noii "literaţi" ce au ajuns să nu mai aibă ştiinţa nici chiar de latinească şi
de grecească: trândăvie, stricăciune a minţii, poveşti grosolane, snoave şi tot soiul de neruşinări
sunt ceea ce astăzi se chiamă literatură. Atenţie! Necuratul umblă printre noi. A sosit ceasul
când fiul ridica-se-va protivnic tatălui şi învăţăcelul de-a curmezişul vrerii maestrului. Va să
vedeţi hoarda micilor anatomişti din Universitatea ce ocârmuiesc: nici măcar nu au voit să se
juruiască pe măiastra vorbă a şefului de Catedră. Ei nu mai ascultă în reverenţioasă tăcere şi
chiar îşi râd de noi sub nasul nostru. De-aţi vedea cum se vorbeşte de Atotputernicul, cu
nesmintită lipsă de temei, cu nesmintită şi rece depărtare ca despre încolţirea seminţelor de
zarzavaturi. Şi asta pentru că orişicare îşi zice acuma ateu de parcă ar vorbi de deosibirea înde
un soi de merinde şi altul! Şi atunci vă grăiesc vouă: Atenţie! Necuratul a scăpat din robie şi se
află printre noi.
Astăzi necuratul a îmbrăcat atotcuprinzătorul veşmânt al ştiinţei. Astăzi, calpi prooroci
se dau drept oameni de ştiinţă şi artişti. Oare avem să zăbovim cu braţele încrucişate ca, într-o
bună zi, noii zugravi, cioplitori, anatomişti, să Îl dea de-o parte pe Domnul nostru Iisus Christos
şi pe amvoane să înalţe din marmură fină chipul lui Lucifer?
De noi, creştinii, depinde acuma să ştim a deosibi Adevărul de farsă.
Îl învinuiesc pe osândit de sperjur, căci şi-a călcat juruinţa. Vă amintesc făgăduielile pe
care a juruit să le-mplinească în ziua în care a primit titlurile de medic:
"Mă juruiesc pe Tatăl Ceresc, luându-L ca martor, să duc la împlinire această juruinţă,
după puterile mele şi potrivit părerilor mele: să arăt celui ce mi-a deprins această artă o
veneraţie aidoma celei pe care o port părinţilor mei, să împart cu el avutul meu şi să iau asupra
mea nevoinţele ce le-ar avea; pe fiii lui să-i cred proprii mei fraţi şi să îi învăţ această artă, fără
plată şi fără de vreo altă învoială, de s-ar vedea nevoiţi să o deprindă; să iau în sarcina mea
toate preceptele, învăţătura orală şi toate celelate învăţături ale pruncilor mei, ale pruncilor
maestrului meu şi ale învăţăceilor ce au semnat învoiala şi se supun prin juruinţă rânduielii
medicinale, şi ale nimănui altcuiva. Voi face folosinţă de tratamentul de merinde întru lecuire, în
vederea ajutorării bolnavului, după puterea şi dreapta mea înţelegere; şi îl voi feri de necazuri şi
strâmbătăţi. Nu voi da nicicui, chiar de mi-ar cere-o, nici leac de moarte, nici atari idei. În
neprihană şi sfinţenie îmi voi duce viaţa şi meşteşugul. Voi merge în orişice casă numai pentru a
da grijire bolnavului, fără nici o voie de a aduce jignire ori de a strica prin lucrări trupeşti vreo
fiinţă, bărbat sau femeie, rob ori om slobod. Cele văzute sau auzite în împrejurarea grijirii
bolnavului ori tocmai dincolo de el, dar în legătură cu viaţa lui, lucruri cărora nicicând nu ar
trebui să li se ducă vestea, le voi păstra sub pecetea tăcerii şi a tainei. Drept urmare, fie-mi dat,

47
de voi rămâne credincios juruinţei şi nu o voi călca, să aflu bucurie de la viaţa şi de la arta mea,
pururi lăudat înde oameni. Dar, de n-o voi venera şi voi fi sperjur, lucruri protivnice lor să se
împlinească".
Îl învinuiesc pe osândit de sperjur, căci şi-a călcat fieştecare cuvânt al juruinţei sale,
necinstind şi pângărind meşteşugul în vederea căruia a fost şcolit în astă Casă.
În învinuiesc pe osândit de satanism şi vrăjitorie. Tot ce aş putea spune domniilor
voastre este un ce nimic faţă de dovezile pe care osânditul însuşi vi le pune în faţă: aţi ascultat
spusele martorilor; aţi citit tot ceea ce scrie în hârtii şi aţi văzut zugrăvelile pe care osânditul le-
a făcut cu propriile-i mânuri. Dar dovada cea mai zdrobitoare sunt chiar vorbele pârâtului.
Găselniţa ce spune că-i a lui nu este decât o drăcească înşelătorie. Ce alt nume i s-ar mai putea
da aşa-zisului Amor Veneris? Pârâtul s-a-mpăunat de a fi găsit organul ce stăpâneşte voia,
iubirea şi plăcerea femeii, de parcă voia duhului şi plăcerea trupului ar putea fi puse pe picior
de egalitate. Cum altminteri decât "drăcesc" s-ar putea numi cel ce are cutezanţa de a-l ridica pe
necuratul în slava Atotputernicului?
Iar despre partea numai trupească, ce este aşa-zisul Amor Veneris? Vorbe, numai vorbe.
Puteţi căuta şi răscăuta cât vă e vrerea domniilor voastre înde organele femeieşti şi nu veţi da de
nici un Amor Veneris, de nici un organ care să nu fi fost mai dinainte iscodit de Rufo din Efes,
Avicenna sau Julius Polux. Poate că Amor Veneris nu este decât acea nymphae pe care o
pomeneşte Berengario ori acel praeputio matrices despre care, încă din veacul al X-lea, a
povestit Haly Abbas. Atunci vă spun vouă: vorbe, numai vorbe. Sau poate că "găselniţa"
pârâtului să fie acel tentigenem de care a vorbit Abulcasis? Vorbe, numai vorbe diavoleşti.
Dar va trebui să las învinuirea chiar osânditului. Ascultaţi-i apărarea şi veţi găsi în
propriile-i vorbe dovezile despre care vă grăiesc.

APĂRAREA

Data aleasă pentru ca pârâtul să îşi facă apărarea a fost 3 aprilie. Mateo Columb a intrat în
aula unde se afla Tribunalul Suprem fără altă tovărăşie decât propria-i credinţă. Purta un lucco de
lână, avea stola pe umeri, iar foggia care îi acoperea capul şi fruntea pe jumătate şi-a dat-o la o
parte doar când a ajuns în faţa estradei. La dreapta juzilor era acuzatorul lui, decanul Alessandro
de Legnano. Cardinalul Caraffa i-a citi spre aducere aminte învinuirile aduse împotriva sa şi,
odată sfârşite formele cu bine, i-a poruncit să-nceapă fără greş a-şi lua apărarea.
Toţi stăteau cu privirile aţintite pe chipul său posomorât. Iar el, în picioare în faţa
judeţului, nu afla de spus nici o vorbă; în răstimpul întemniţării sale încercase neostoit o grămadă
de soiuri de vorbire, iar acum nici unul dintre ele nu-i venea într-ajutor.

II
APOLOGIA LUI MATEO RENALDO COLUMB ÎN FAŢA SOBORULUI DE
DOCTORI AI BISERICII

Deşi împrejurările nu par a fi nici cele mai potrivite, nici cele mai prielnice, poftesc să
dau începere prin a vă spune că pentru mine, prea-smeritul, este o nemăsurată onoare că
Excelenţele Voastre catadicsesc să-şi îndrepte luarea aminte spre cele ce jinduiesc să vă
înfăţişez. Şi spun aceasta deoarece în lăuntrul meu sunt încredinţat că, în împrejurări cu mai
puţină grăbire decât cele pe care soarta mi le-a hărăzit, domniile voastre înşivă aţi fi îngăduit cu
minunată plăcere să puneţi opera şi găselniţa mea sub nepreţuita voastră proteguire. Sunt dintre
aceia ce dau crezare că tot ce se leagă de trup trebuie să fie arătat mai întâi pe calea vorbirii
despre Dumnezeire, căci nimic nu este în afara Domnului nostru Dumnezeu. Meşteşugul meu,
anatomia, nu face decât să iscodească Opera Atotputernicului şi, în acest chip, să îi aducă

48
adorare. Domniile voastre, prea-luminate feţe bisericeşti, cunoaşteţi nu numai pe calea credinţei,
ci şi pe aceea a raţiunii. Nici una dintre vorbele pe care le-aţi citit în opera mea nu are altă
socoteală decât credinţa religioasă. Astfel îmi fac vrerea de a vă spune că Sfintele Scripturi nu
sunt doar hârtie pe care tiparniţa a aşezat slove; de câte ori îmi este dat să iscodesc un trup, văd
în el Opera Prea Înaltului, şi în fieştecare crâmpei din trupul acela pot citi Cuvântul sfânt, iară
sufletul meu se înduioşează din cale afară.
Înainte de a vă înfăţişa apărarea mea, poftesc a vă mai spune şi că nu am pierdut încă
nădejdea ca, după ce îmi veţi fi ascultat vorbele, să luaţi sub înţeleapta domniilor voastre
proteguire găselniţa ce este înfăţişată în tratatul meu, De re anatomica.
Înţeleg că, puse pe buzele acuzatorului meu, unele din spusele mele, vă pot apărea numai
prea-îndrăzneţe himere. Din credinţele mele anatomice se pot trage ca la vreo câteva păreri
privitoare la morală. Voi să spun domniilor voastre că a înfăţişa o gândire asupra trupului
implică, în mod constrângător, şi a înfăţişa una asupra duhului. Descoperirile mele sunt
anatomice; dacă înfăţişarea însărcinărilor pe care le duc la împlinire organele ce vi le înfăţişez
în vorbe şi cărora le hărăzesc aceste sarcini duce la o doctrină metafizică, negreşit că voi lăsa pe
filosofi să le hotărnicească una de alta. Cu toată smerenia, eu nu sunt decât un mărunt
anatomist, al cărui ţel este nesmintit de a da interpretare Operei Prea-Puternicului şi laudă de a-
I aduce astfel.
Cu grăbire vă spun, din această pricină, că, aşa precum sunt încredinţat că veţi consimţi
când îmi voi încheia apologia, nimic din tot ceea ce am scris în tratatul De re anatomica şi nimic
din cele ce acum voi spune domniilor voastre nu se răzvrăteşte împotriva Sfintelor Scripturi,
căci, dimpotrivă, eu mai într-una m-am tras de la Adevărul care de la ele ne vine.
Încuviinţaţi, deci, pentru a pune rânduială şi pentru ca cele ce vă voi înfăţişa să fie, pe
cât îmi este îngăduit, mai uşor de dumirit, să îmi împart discursul în nouăsprezece părţi.

PARTEA ÎNTÂI
Despre pricina pentru care kinesis nu este o însuşire a sufletului, ci a trupului

- Îngăduiţi-mi, întru aceea, să dau un ocol nu prea mare înde unele lucruri ce se leagă
de trup şi de însărcinările sale cele mai de jos, arătându-vă unele dintre împreunările pe care am
răzbit să le vădesc între ele.
În picioare în faţa estradei, anatomistul a păstrat un lung şi precugetat moment de
reculegere, căutând să atragă spre sine toată luarea aminte a celor din sobor.
- Făceţi-mi domniile voastre hatârul de a privi acele maşinării, a grăit, boldind cu mâna
spre fereastră, de cealaltă parte a căreia se putea desluşi fără greş Turnul cu Ceas, tocmai în clipa
în care, de parcă puse la cale de anatomist, maşinăriile au început să risipească jur împrejur
răsunet şi dangăt de clopote, şi uitaţi-vă la mişcarea oamenilor de bronz, a pisat cu stăruinţă, şi
nu doar că a răzbit să trezească luarea aminte a Doctorilor, dar lucrul acela părea să se fi
întâmplat chiar numai din voia celui ce glăsuia, priviţi-i pe oamenii care bat clopotele şi
observaţi ceasul pe care ei îl înconjură, căci despre acesta jinduiesc a pune la cale cu domniile
voastre. Voi începe prin a vă zice că acea maşinărie fără cusur, în termen, trudeşte fără nici un
alt temei decât cel ce îndrumă mişcarea trupului fieşicăruia dintre noi.
Precum maşinăriile acelea, şi noi suntem făcuţi din miez material, iar miezul are formă.
La fel cu ele, miezul este însufleţit de un soi de kinesis, care-i insuflă mişcarea. Acesta este
hotarul înde anatomie şi filosofie, căci s-ar părea că întrebarea cu privire la ceea ce stăpâneşte
mişcarea aşteaptă, de fapt, un răspuns metafizic.
- De mult se ştie că duhul îndrumă mişcările trupului, domnia ta nu vii să ne spui nimic
nou …
- Iată că mă siliţi să o iau înainte. Vă voi spune, cu părerea de rău de a mă vedea silit să
vă-ntorc vorba, doar că, după mintea mea, nimic din suflet nu ia parte la acest maşinism, aşijderi
cum nici un duh nu îndrumă mişcarea maşinăriilor din ceas. Dar v-aş ruga să îmi îngăduiţi a

49
urma în ordinea rânduită. Înainte de a vă împărtăşi ce gândesc cu privire la suflet, poftesc a vă
da de ştire despre găselniţa pe care am făcut-o şi pe care, din fericire, nimeni nu a pus-o în
cumpănă. Vă vorbesc despre găselniţa mea cu privire la mersul sângelui prin bojoci. Am scris
despre chipul în care sângele care rămâne constrâns în concavităţile inimii încearcă, pe când se
lărgeşte, a găsi ieşire aiurea, spre loc mai larg, şi se descarcă voiniceşte din concavitatea
dreaptă în vena arterioasă, şi din concavitatea stângă în artera cea mare. Când, în urma lărgirii,
inima se contrage din nou în sine, sângele nou pătrunde din vena cavă şi din vena stângă în
concavitatea dreaptă. Există, la borta de intrare a celor patru coridoare, nişte muşchi mărunţi,
care dau răgaz pentru ajungerea sângelui la inimă numai prin ultimele două şi plecarea lui din
inimă numai prin primele două.

PARTEA A DOUA
Despre fluidurile kinetice

Ei bine, îngăduiţi-mi acum să vă lămuresc cum se mişcă părţile trupului şi domniile


voastre veţi vedea cum punerea la lucru a întregii kinesis muşchiulare nu atârnă de fel de duh, ci
doar de trupul însuşi. Îngăduiţi-mi să vă vorbesc de nişte corpuşoare puţintele care trăiesc în
sânge şi pe care le-am numit "fluiduri kinetice" 29. Fluidurile, care se mişcă cu mare grăbire, trec
din sângele ce vine de la creier în nervii care se leagă cu musculatura. Corpuşoarele cele
puţintele au ştiinţă de doar două soiuri de mişcare: contragerea şi lărgirea. Pentru ca un muşchi
să se întindă, trebuie să existe unul protivnic care să se strângă, şi ambii trebuie să fi primit, în
câtimi diferite, fluidul care vine de la creier. Nu băsmuiesc despre nici o pricină metafizică,
deoarece fluidurile kinetice sunt întocmite, aşa cum v-am mai spus, din substanţă, din miez. Şi
tocmai miezul împle ori goleşte muşchii, pentru ca ei să se contragă sau să se lărgească. Acesta
şi nu altul este temeiul mişcării. Astfel, fluidurile kinetice vieţuiesc în muşchi şi se primblă prin
ei, mergând de la unul la altul, lărgindu-i şi chircindu-i. Trebuie, cu toate acestea, să vă spun că
tot ceea ce tocmai v-am istorisit este doar temeiul pe care se sprijină kinesis; de-abia îmi rămâne
să vă povestesc cum sunt făcuţi nervii, căci ei pun în mişcare acest maşinism, pentru ca el să fie
în bună rânduială şi nu în haos. Următoarea istorisire va fi totodată şi apărarea mea faţă cu
spusele unuia din martorii Excelenţei Voastre, a grăit Anatomistul, adresându-se decanului, prin
ale cărui vorbe mi se aduce învinuirea de a mă fi însoţit, Doamne Dumnelzeule, mântuieşte-mă
în veci!, cu bestiile diavoleşti.

PARTEA A TREIA
Despre bestiile diavoleşti

Anatomistul s-a îndreptat spre scaunul său şi de acolo s-a-ntors la estradă, purtând pe
umăr o traistă preste poate de încărcată.
- Aceasta este traista pe care a văzut-o vânătorul, a grăit, ridicând-o întreaga ei greutate
şi arătând cu ea spre sobor; nu mai este nicicum şi pentru nimeni o taină că, în zorii fiecărei zile,
mă duc în pădurea în streaşina căreia se află hotarul cătunului, pentru a culege rămăşiţe de
animale pe care, în urmă, le disec, pentru a le iscodi. Îngăduiţi-mi să aduc în faţa domniilor
voastre ceea ce tocmai v-am lămurit cu privire la mişcare, a grăit, şi a început fără a mai zăbovi
să dezlege nodul desagii. Pe loc, vânătorul, care-şi înfăţişase mărturia şi apoi rămăsese în sală
aşezat alături de ceilalţi martori, s-a nălţat în picioare şi, straşnic tulburat, a cerut îngăduinţa de a
se retrage, îngăduinţă care, cum era de aşteptat, i-a fost neprimită. Doctorii priveau la anatomist
nu fără a se arăta oarecum, dar în mod desluşit, îngrijoraţi de ce avea să scoată el din desagă.

29
Fluidurile kinetice pe care le descrie Mateo Columb sunt, în mod suprinzător, analoge cu cele pe care, în
Tratat despre pasiuni, Descartes avea să le numească "spirite animale". N-ar fi de mirare ca filosoful
francez să se fi inspirat chiar din Mateo Columb.

50
Murmurul din sală se făcuse vuiet. Mateo Columb a băgat mâna până la fundul traistei şi, când a
scos-o, înfăţişând ce aflase în ea, vuietul s-a schimbat în urlet obştesc, iar vânătorul a izbucnit în
zbierete de spaimă:
- Iată-l, acesta-i pârdalnicul, unul din cei pe care i-am văzut! La rug cu el! Duceţi-l pe
rug!
Anatomistul apucase de labe un animal avan de urât. Era un soi de lup împodobit cu o
pereche de colţi imenşi, care se iţeau din spatele unui bot mototolit. În loc de blană, pene roşii îi
copereau căpăţâna pe de-a-ntregul, făcând să pară că aruncă flăcări învăpăiate, pe când restul
trupului i-l copereau solzi de aur. Pe spinare, i se desluşeau două aripi înotătoare, ca de peşte.
Norodul cu mic cu mare, martorii şi chiar juzii au fost pe punctul de a se lua la întrecere, luând-o
la goană afară din aulă, dar tocmai în clipa în care anatomistul a pus bestia jos au văzut cum ea a
desfăşurat o pereche de aripi uriaşe şi au auzit cum a scos niscaiva răgete ca de leu.
Şi numai pentru că, doar din întâmplare, cu mic cu mare nu au îndrăznit să se apropie de
el, de spaimă să nu-i izbească bestia, a scăpat Mateo Columb de a fi ucis tocmai acolo şi cât ai
clipi din ochi.
- Nu trebuie să aveţi teamă de nimica. Acesta este animalul pe care martorul l-a crezut a
fi necuratul. Puteţi vedea că este doar substanţă fără nici o sclipire de viaţă, a grăit, arătându-l
soborului, ai cărui juzi dăduseră prevăzători un salt în sus. Nimic nu vă poate face el de unul
singur, deoarece este numai miez neînsufleţit. Eu însumi l-am întocmit. Priviţi. Nu este decât
mumia unui lup căruia i-am dat blana deoparte; în locul rămas gol, în porii firelor de blană, am
înfipt cu mâna mea pene de cocoş şi solzi de peşte văpsiţi. Cât despre înotătoare şi aripi, ele sunt
cusute cu ac şi aţă.
- Cu toţii l-am văzut cum mişca, şi la urechile noastre ale tuturor i-au ajuns răgetele.
- Ei bine, tocmai despre asta vă vorbesc vouă. Dacă domniile voastre îmi lasă răgaz, vă
voi lămuri, cu ajutorul animalului prefăcut şi meşteşugit, cum se naşte mişcarea. Nimănui nu i-ar
putea trece prin minte că maşinăriile ce la fieştecare oră scot vuiete răsunătoare din clopotul
Ceasului ar putea fi bestii ale necuratului. Şi nici acesta nu e. Temeiul ce îndrumă mişcările sale
este acelaşi la unul şi la celelalte, a grăit Mateo Columb, arătând, din nou, înspre fereastră şi
adăugând: Priviţi.
Anatomistul a înşfăcat animalul de spinare şi, ţinându-l în braţe, a mişcat ceva ce-i se
ivea din pântece. L-a lăsat pe podea şi din nou aula a fost toată numai zbierete şi numai vacarm.
Animalul a început să meargă de la un loc la altul, dând din aripi ca ieşit din minţi şi scoţând
răgete înspăimântătoare.
- Nu vă temeţi. Nu vă face nimic.
- Opreşte chiar acum pe animalul pârdalnicului! Opreşte-l!
Dând ascultare poruncii, anatomistul şi-a luat animalul de gât, i-a atins din nou pântecele,
iar el s-a pus a sta liniştit şi ţeapăn precum un hoit. Sprijinindu-şi animalul pe propriile-i labe,
Mateo Columb şi-a urmat lămurirea:
- Vedeţi, deci, că ceea ce botezat-am kinesis nu atârnă de fel de la suflet. Animalul
prefăcut şi meşteşugit merge, glăsuieşte din sunete şi bate din aripi aşijderi unuia ce ar fi viu.
Această bestie care, de altfel, nici nu vieţuieşte în natură, este, cu toate acestea, o bună, deşi
poate simplă, îngânare a temeiului ce porunceşte mişcarea chiar în fieştecare din trupurile
noastre. Ţelul cu care l-am alcătuit este nesmintit acela de a vă atrage luarea aminte asupra
adevărului celor crezute de mine.

PARTEA A PATRA
Despre automate

- Vă voi lămuri acum despre cum se mişcă animalul meu. Aşa cum tocmai v-am arătat,
nervii lucrează asupra muşchilor, imprimându-le mişcarea. În clipa aceea, anatomistul a dezvelit
un mâner de bronz pitit în pântecele animalui, înde solzi, a tras de el şi la pântece s-a deschis o

51
uşiţă cu ţâţâni. Nervii noştri au două părţi: pieile dinafară şi măduva dinlăuntru. Întâile sunt
precum un maţ ori o căptuşală pentru a doua. Contragerea musculară nu este decât rodul
zgârcirii nervilor. Aidoma cu ce se întâmplă când tragem de capătul unei funii, la ei se mişcă
ceea ce este legat de capătul opus. Aşa se mişcă şi muşchii. Trupul nostru dă adăpost la nervi
fără număr, care îmboldesc la cele mai isteţe şi dibace mişcări. Cu smerenie v-am arătat temeiul,
cu ajutorul a cam abia la vreo douăzeci de "nervi prefăcuţi şi meşteşugiţi", făcuţi din aţe trecute
prin căptuşeala unor maţe, pentru a duce întru douăzeci de mişcări diferite. Temeiul nu e prin
nimic altul decât al maşinăriei unui ceas, a grăit anatomistul, arătând Tribunalului concavitatea
întredeschisă în pântecele automatului; aici puteţi vedea frânghia în spirală care se contrage şi,
când i se dă drumul, duce mişcarea la toate părţile mişcătoare prin mijlocirea frânghiilor de
care v-am convorbit. Deşi este, fără nici o îndoială, şubredă, această îngânare arată cu
îndestulătoare apropiere ceea ce încerc să vă lămuresc. Am întocmit ca la vreo preste zece
automate de acest soi, urmând temeiurile ce am putut găsi în purtarea trupurilor vii şi în formele
lăuntrice ale celor lipsite de viaţă.
- Priviţi cum anatomistul ni se dă drept Cerescul Tată şi pretinde că alcătuieşte aidoma
Creatorului, s-a înfuriat decanul, smucindu-se din scaun şi boldind cu degetul arătător spre pârât.
- Excelenţa Voastră e în greşeală, a agrăit cu blândeţe Mateo Columb. Noi, anatomiştii,
nu facem decât să tălmăcim Opera şi, potrivit cu cât izbutim să răspândim lumină acolo unde
înainte erau umbre, doar adorăm pe Creatorul. Ştiinţa, aşa cum o cred eu, este calea pentru a ne
lămuri, şi într-acest chip a adora, creaţia Sa. Preste fire de smeritele mele maşinării sunt doar
stângace leacuri alături de Opera Atotputernicului, şi nu au alt ţel decât acela de a ajuta la
pătrunderea cel puţin a unei mici părţi a Creaţiei.
- Vorbe! Potop de vorbe, l-a întrerupt decanul. Domniile voastre aţi auzit cu propriile
urechi ceea ce tocmai a mărturisit pârâtul. Şi, surâzând cu doar jumătate de gură, Alessandro de
Legnano a urmat: Anatomistul tocmai a îngăduit că, pentru a-şi încropi păpuşile, s-a slujit de
iscodirea hoiturilor. Nu mai este trebuincios să vă atrag luarea aminte că o Bulă a Prea Sfintiei
Sale Bonifaciu al VII-lea, ce nu a fost încă prefăcută, opreşte disecarea cadavrelor, a mai grăit
decanul, cu avana încredinţare că vorbele sale erau de netăgăduit.
- Îi mulţumesc Excelenţei Voastre pentru a fi fost, într-un sfârşit, de aceeaşi părere cu
mine că animalul meu nu este unul drăcesc, cum straşnic arăta Excelenţa Voastră până de
curândă vreme, ci doar o nevătămătoare jucărie. Tocmai aceasta voiam să v-o arăt. Dar însuşi
acuzatorul a sfârşit prin a nesocoti, pe propria-i spinare, vorbele martorului pe care el l-a adus.
Roşu de furie, decanul nu a mai putut tâlcui, de data aceasta, nici o vorbă protivnică şi s-a
mărginit să-şi privească martorul cu ură fioroasă, de parcă acela ar fi fost răspunzător de vorbele
din urmă ale anatomistului.
- Cât despre Bula pe care o pomeneşte Excelenţa Voastră, îmi îngădui să vă contrazic; în
ea nu se citeşte că "este oprită disecarea cadavrelor", cum spuneţi, ci că "este oprită «obţinerea»
de hoituri pentru disecare", lucru întru totul diferit. Vă trag din nou luarea aminte asupra
pricinii pentru care a oprit atât de abraş şi înţelepţeşte Prea Sfinţia Sa Bonifaciu al VII-lea atari
lucrări obişnuite, legate nu de disecare, o spun din nou, ci de calea pe care se dobândeau morţii.
Excelenţa Voastră nu trece cu vederea că totul a început tocmai în Universitatea al cărui întâi-
stătător sunteţi acum şi fără şovăială chiar la Catedra de anatomie, a cărei ocârmuire îmi revine
mie. În vremea din care datează Bula, Catedra de anatomie era cârmuită de Marco Antonio
della Torre şi, fără-ndoială, vă aduceţi aminte ce ravagii a făcut acela. Cine ar putea, oare, da
uitării cronicile acelei vremi? Marco Antonio se arăta de un ateism avan. Profesuia, cum era de
aşteptat, disecţia de hoituri omeneşti fără să se lase stânjenit de morală, de abateri sau de alt soi
de oprelişti. Şi tot atât de neîndoios este şi că îşi aţâţa ucenicii să-şi facă rost de cadavre în orice
chip. Nu numai că ei le târguiau de la călăi şi gropari, ci le şi furau de la morgile bolniţelor şi
chiar le scoteau, calde încă, din ştreangurile unde atârnau prin pieţe. S-a mai spus că le scoteau
din cripte şi că le alegeau când trupurile li se mai ţineau încă pe picioare, ca pe miei ce urmează
a fi fripţi. Dar prea bine ştiţi şi că nu acesta este cazul meu. Ştiţi cu câtă grijă le aduc

52
învăţăceilor mei oprire să facă disecări şi că mă folosesc pentru aceste ţeluri numai de cadavre
ce vin de la morgi. Pe de altă parte, nu treceţi cu vederea nici că, înainte de a înfige scalpelul
într-un hoit, eu disec zeci şi zeci de animale. Şi, aşa cum domniile voastre înşivă puteţi iscodi,
"bestia drăcească" pe are spuneţi că am ticluit-o eu însumi nu are în ea nici un ce omenesc.

PARTEA A CINCEA
Despre trupurile vii şi despre morţi

Până aici v-am arătat chipul în care lucrează trupul şi, aşa cum veţi ajunge la învoială
cu mine, maşinismul nu e cu ce nimic altul decât temeiul cel mai simplu care comandă
maşinăriilor pe care le vedeţi în Turnul cu Ceas. De aceea grăiesc vouă: duhul nu aduce nimic în
mişcarea trupului.
- Face, oare, domnia ta ziceri pe furiş despre aceea că aşa-zisa kinesis nu este un har al
duhului?
- Nu fac ziceri furişe, ci hotărâte. Kinesis nu este poruncită de suflet. Această greşeală
îşi are obârşia în simpla iscodire a hoiturilor. Cercetându-se un cadavru se dă crezare, în mod
greşit, că trecerea în nefiinţă este pricinuită decât numai de lipsa sufletului; vă spun, cu toate
acestea, că mişcarea şi căldura atârnă numai de trup. E îndestulătoare pilda animalului meu, a
grăit anatomistul, ţintindu-l pe decan în ochi cu privirea şi fără a da răgaz a arătat spre capătul din
fund al sălii, unde o pisică îşi trecea timpul desfăcând în bucăţi un gândac, a mişcărilor lui pas cu
pas, fără-ndoială preste fire mai fără de cusur ca ale noastre, pentru a dovedi că duhul nu pune
nimic în kinesis, doar dacă nu vă este cu orice preţ vrerea să hărăziţi acelui animal un suflet, a
adăugat, arătând spre pisică, dar continuând să privească pe decan.
Turbat, Alessandro de Legano nu a răzbit să spună nimic protivnic zicerilor lui Mateo
Columb. Şi, văzând că nimeni nu zicea nimic ori, cel puţin, că nu izbândea să dea de izbelişte
spusele sale cu vorbe mai mult sau mai puţin desluşite, anatomistul a urmat:
- Duhul e lipsă când se întâmplă trecerea în moarte, prin singurul rod al coruperii
organelor ce pun trupul în mişcare. În chipul acesta, trupul nu moare din lipsa sufletului, ci din
coruperea unora ori a tuturor organelor. Iar acum, după ce v-am înfăţişat câteva chipuri ale
lucrării trupului, îngăduiţi-mi să vă vorbesc şi despre duhul ce în el îşi are sălaşul.

PARTEA A ŞASEA
Despre pasiunile sufletului şi despre acţiunile trupului

Şi, deoarece v-am grăit despre trup, daţi-mi răgaz să urmez, vorbindu-vă despre el,
pentru a trage lămuriri cu privire la duhul din el. V-am mai arătat că această kinesis nu este o
sarcină a sufletului, ci numai şi numai a trupului. Urmând cărăruia pe care am trasat-o, voi
îndrăzni să merg mai departe, spunându-vă că, pentru a trage lămuriri cu privire la duhul din
trup, trebuie să hotărnicim ceea ce se leagă de mişcare de ceea ce este străin de ea. Dacă vă
învoiţi cu mine că sufletul nu are nimic de-a face cu lucrurile fizice, ci doar cu cele metafizice,
veţi trebui să îngăduiţi ideea mea că mişcarea, kinesis, este o parte a fizicii legată doar de cele
materiale. Kinesis stăpâneşte lucrările trupului nostru. Şi, pentru a deosibi cele trupeşti de cele
sufleteşti, vă voi spune că, din opunerea înde lucrările trupului şi lucrările nemateriale ale
duhului, se trag patimile. Eu iau patimile drept toate voile care nu au nici o legătură cu trupul, ci
încep şi iau sfârşit chiar în suflet, fără ca trupul să se bage într-un chip sau altul. Poftesc să vă
mai spun că ele se arată în mod activ în duh şi în mod neactiv în trup. Că nu apar din nici un
organ şi nu poruncesc lucrarea nici unui alt organ, ci se iscă în suflet şi nu aduc schimbări decât
numai în duh. Fac această distingere înde acţiuni şi patimi, pricepute ambele în înţelesul lor
curat, deoarece există şi patimi care sunt izvodite în suflet, dar care poruncesc mişcarea
trupului. În pofida acestui fapt, este de trebuinţă să deosibim patimile de lucrări, căci, deşi aduc
anumite mişcări în trup, ele nu au alt ţel decât cel din duh; spre pildă, când sufletul are trebuinţă

53
să îşi dea la iveală iubirea faţă de Domnul Atoatefăcătorul, prin rugăciune. Vedeţi cum, în
această împrejurare, trupul este doar o cale de arătare a duhului şi ţelul lucrării se află numai în
suflet. În acelaşi chip, dar de-a-ndăratelea, există lucrări ale trupului care nasc în el şi în el îşi
găsesc sfârşitul, dar în cazul cărora înde naştere şi trecerea în moarte se interpune duhul, pentru
a ocoli trupul. Acesta este cazul lucrărilor păcătoase, la a căror sfârşire cu bine sufletul se
împotriveşte. Drept pildă, când organele poftelor lumeşti sunt încinse şi este trebuincios să
intervină duhul, pentru a împiedica păcatele cărnii. Ori, aşijderi, atunci când s-a dat făgăduinţă
a se face ajunare şi organele mistuitoare cer să fie hrănite, sufletul intervine pentru a evita
ispitirea canonitului cu merinde.

PARTEA A ŞAPTEA
Despre iubire şi păcat

Punând o pildă de ceea ce vă agrăiesc, nimic nu vorbeşte mai pe de-a-ntregul de ele


decât ce-am putea băsmui despre dragoste. Se greşeşte chibzuindu-se că patimile ne duc la
păcatul cărnii. Ispitirea care sfârşeşte în păcat nu se leagă nicum cu patimile, ci tocmai cu
lucrările, deoarece păcatul îşi are obârşia în trup. Va trebui, pentru aceea, să facem deosibire
înde iubire, care este numai un har al duhului, şi imboldul trupesc. Dragostea este o patimă,
deoarece îşi are începutul şi sfârşitul în suflet, în timp ce imboldul trupesc începe şi se
desăvârşeşte în trup. Astfel, nu există nici un organ care să slujească iubirii, nici s-o aprindă,
nici s-o stingă, în timp ce imboldul trupesc îşi are sălaşul neîndoielnic în trup, atât pentru
începutul cât şi pentru sfârşitul său. Domniile voastre trebuie să îngăduiţi, dimpreună cu mine,
că dragostea cea mai curată este cea pe care I-o închinăm Făcătorului cerului şi al pământului.

PARTEA A OPTA
Despre anatomia femeilor şi despre morala bărbaţilor

Şi acum, după ce v-am înfăţişat ce-mi dau eu cu socoteala despre maşinismul trupului şi
după ce, îndeobşte, v-am vorbit despre duh, îngăduiţi-mi să vă lămuresc unul dintre temeiurile
care mi-au îndrumat pana pe când scriam tratatul De re anatomica, care este lucrarea
încheietoare a multor ani de cercetare. Am spus cândva: "Dacă ştiinţa moralei iscodeşte chipul
cum procedează bărbaţii, atunci anatomia urmează să-şi pună deoparte pentru sine iscodirea
felului cum procedează femeile". Pentru a vă lămuri miezul vorbelor mele, daţi-mi răgaz să vi-l
citez pe desăvârşitul Aristotel. Vă aduceţi, poate, aminte de dibaci măiestrita învăţătură a lui
Aristotel cu privire la împreunare. În Metafizica, el arată că unirea femeii cu bărbatul face cu
putinţă zămislirea în următorul chip: sămânţa bărbatului dă fătului conformitatea, consistenţa şi
temeiul, în timp ce femeia aduce doar miezul fătului, adică, trupul. Mai spune desăvârşitul
Aristotel că sămânţa nu este un fluid material, ci cu totul şi cu totul metafizic. Aşa cum ne-a
învăţat Maestrul Aristotel, sămânţa bărbatului este consistenţa, este miezul putinţei care
transmite probabilitatea formală fătului. Bărbatul poartă în sămânţa sa suflul, forma,
conformitatea ce face miezul, materia vie. Bărbatul, în sfârşit, este cel ce pune suflet în lucru.
Sămânţa are mişcarea pe care i-o descarcă părintele său, este lucrarea unei idei ce se potriveşte
formei tatălui, fără să aducă cu sine transmiterea de materie de către bărbat. În împrejurări
ideale, fătul va tinde la conformitatea întru totul cu tatăl: "Sămânţa este un organon ce posedă
mişcarea în act" 30. "Sămânţa nu este parte a fătului în formare", căci, aşa cum nici un crâmpei
de substanţă nu se descarcă de la dulgher la lucrul pe care el îl întocmeşte, pentru a se uni cu
lemnul, tot aşa nici un crâmpei de sămânţă nu poate interveni în alcătuirea fătului; nu altminteri
decum muzica nu este un instrument, nici instrumentul nu este muzica. Acu toate ca toate, dar
sunetul muzicii este identic cu ideea de mai înainte a autorului.

30
Aristotel, Metafizica, VII, 9, 1034b.

54
PARTEA A NOUA
Despre inexistenţa sufletului la femei

Aş dori să vă spun că, ducând această credinţă a desăvârşitului Aristotel până la


marginea sa îndrituită, vom vedea că nu avem nici o pricină să prepunem că femeile ar avea
duh.
Ultimele vorbe spuse de anatomist au încins în aulă murmurul prostimii de rând cu mic
cu mare. Ici şi colo, se putea vedea cum unii erau de partea sa, iar unii Doctori soborniceşti
făceau chiar fără să se fi învoit câte ce gest de îngăduinţă.
- Anatema cadă asupra ta!, a strigat decanul, ridicându-se în picioare. Cine altul dacă nu
însuşi Satan ar putea veni cu atari vorbe?, s-a lungit el în a spune, când a descoperit că nici un
gând nu-i venea la-ndemână. Nicicând nu se cugetase că era să încerce a se ridica întru apărarea
femeilor. În realitate, nu avea nici barem cât de cât o părere binevoitoare muierilor. Decanul le
purta ură muierilor. Iar Mateo Columb avea prea bine ştire de aceasta. Ca atare, i-a fost cu mare
folos lunga tăcere a decanului, pentru a-l privi, nerăbdător să cunoască ce se chibzuia el cu privire
la vorbele pe care tocmai le grăise.
- Aduci ofensă Sfântului Nume al Precistei, a fost vorba cea mai de netăgăduit ce i s-a
năzărit prin minte.
- Îngăduit să-mi fie să vă aduc aminte că miracolul îi este oprit bărbatului. Iar
Neprihănita Zămislire este un miracol, a cărui lucrare Atotputernicul a fost făcut-o asupra
Mariei. Dar vă cutezaţi, oare, domniile voastre a năzui ca toate femeile să procreeze aşijderea
Mariei? Excelenţa Voastră să bage seamă că Maica Preacurată este fără pereche şi că nu
altminteri este şi Fiul Tatălui Ceresc. Dar, dacă Fiul Domnului Dumnezeu a avut un trup pe
Pământ, acest trup I L-a dat Maria. Ştiţi că nu grăiesc numai de miracolul făptuit asupra Mariei.
Dar aveţi şi pilda Evei. Oare aţi dărui-o pe Eva cu nesmintita cucernicie pe care o revărsaţi
asupra Maicii Domnului? Excelenţa Voastră să bage de seamă şi că Atoatefăcătorul a bătut în
veci de veci în Eva pe toate urmaşele ei, să fie osândite, şi după Maria, la chinurile facerii. Nu
puteţi da crezare că sunt totuna Sfânta excepţie şi vinovata rânduială ce-şi are obârşia în păcatul
originar. Şi grăiesc vouă cu Grigorie cel Mare: "Ce altceva se poate înţelege prin femeie decât
voia cărnii?"

PARTEA A ZECEA
Despre obscura procedare femeiască

Tot ceea ce v-am grăit despre suflet este numai cu privire la bărbaţi, dar nu la femei. De
aceea vă spun că, dacă năzuim a înţelege obscura procedare femeiască pe cărarea moralei, nu
vom ajunge la nimica, deoarece muierile sunt lipsite de duh. Şi de aceea vă mai spun şi că numai
un drumeag singur ne duce la înţelegerea purtării femeilor, şi acela este al iscodirii trupului. Şi
nu mă şovăi cu privire la ceea ce vă grăiesc, deoarece, ca rod al neostoitelor mele iscodiri, am
putut birui să descopăr un organ din trupul femeiesc ce împlineşte îndatoriri aidoma celor
împlinite de sufletul bărbaţilor, şi care cu uşurinţă pot fi luate drept ceea ce eu botezat-am cu
vorba patimi. Vreau să vă arăt că femeile nu au patimi de acest soi, ci numai lucrări ce-şi au
începutul şi sfârşitul în propriul lor trup. Aleanurile ce poruncesc procedării femeieşti nu se
ivesc decât numai în trup, mai lămurit, în organul de care mai înainte am vorbit. Unii
metafizicieni şi de asemenea unii anatomişti au căutat sălaşul din corp unde şi-ar putea găsi
adăpost duhul. Dar eu vă spun vouă că el nu-şi are adăpostul în trup, ci pluteşte la voia
întâmplării primprejurul lui, cum ar face-o un înger. Cât despre femei, dacă vrerea vă este să le
daţi oareşice aşijderea sufletului bărbătesc, veţi trebui, drept urmare, să daţi salaş sufletului lor
în lăuntrul trupului, precum se încarnează un diavol. Şi vă spun că diavolul îşi are sălaşul în
trup, tocmai în organul despre care am să vă vorbesc acuma. Şi mă cutez a vă spune că, de

55
putem lămuri lucrarea organului, vom putea, în sfârşit, să lămurim şi obscura procedare
femeiască.

PARTEA A UNSPREZECEA
Despre existenţa unui organ femeiesc pe care botezatu-l-am Amor Veneris, asemenea
sufletului bărbătesc

Ceea ce doresc să vă mai zic este că îşi află loc în trupul femeii un organ cu sarcini
aşijderea celor ale duhului bărbaţilor, dar a cărui natură este întru totul diferită, căci atârnă
numai de trup.
Organul este sălaşul de căpetenie al plăcerilor femeii. Cornul ce se iţeşte din mitră
lângă borta numită gura matricei este începutul şi sfârşitul tuturor lucrărilor ce au în vedere
plăcerea pământească. Când femeile sunt în trudă lumească, nu numai când se freacă viguros de
o verjă, ci şi când sunt atinse cu un deget, sămânţa 31 curge dintr-un loc într-altul mai grabnic
decât văzduhul, din cauza plăcerii, chiar şi fără voia lor. Dacă această parte a mitrei este atinsă
când femeile sunt râvnitoare trupeşte şi cum nu se poate mai încinse, ca şi cum ar arde din plin şi
ar fi aţâţate la plăcere şi cu poftă de bărbat, se poate vedea că această carne este o leacă mai
tare şi lunguiaţă, într-atât încât pare a fi un soi de membru bărbătesc (şi chiar de aceasta
urmează să mă ocup mai departe). Tocmai din pricină că nimeni nu a descoperit nici cornul, nici
ce folos aduce, de-mi este îngăduit a da nume celor de mine găsite, numească-se Amor Veneris32.
Şi vă spun fără şovăială că în acest organ îşi au obârşia toate lucrările femeii şi toate
procedările ce s-ar putea asemăna patimilor bărbăteşti. Voi să spun că femeia este sub
înrâurirea lui Amor Veneris şi că toate lucrările ei, de la cele mai de vază până la cele mai
dezgustătoare, de la cele mai vrednice de consideraţie şi demne de cinstire până la cele mai
josnice şi mai vrednice de dispreţ, nu-şi au obârşia decât numai în organul pomenit mai nainte.
De la cea mai mizerabilă târfă până la cea mai drept-credincioasă şi neprihănită soaţă cu
cununie, de la cea mai prea-cucernică şi evlavioasă sihastră până la ultima dintre vrăjitoare,
toate femeile, fără nici o deosibire, sunt la cheremul acestui organ anatomic.

PARTEA A DOUĂSPREZECEA
Despre gingăşia morală a femeilor

Acum urmează să vă vorbesc despre cum lucrează organul şi despre cum şi de ce


înrâureşte el în fieştecare femeie diferite procedări. Şi, de gândiţi că apologia mea este
protivnică femeilor, vă înşelaţi, deoarece, la fel cum bărbatul procedează conform liberului său
arbitru şi în virtutea tăriei de suflet ce i-a fost dată, femeia nu este stăpână pe procedarea sa, ci
roabă, atârnând la cheremul lui Amor Veneris. Cum se va vedea mai departe, gingăşia sa
morală nu o hărăzeşte altui lucru.

PARTEA A TREISPREZECEA
Despre pricina pentru care sămânţa bărbătească are fire de căpetenie metafizică şi despre
pricina pentru care ea îşi găseşte imboldul în sine

V-am infăţişat până acum credinţa mea despre fluidurile kinetice. Ele lucrează aşiderea
unei voinţe, vreau să spun că deschid cale lucrărilor ce poruncesc trupului, pentru ca el să nu
piară, cum ar fi simplele lucrări ale hrănirii, ieşirii afară şi câte-n lună şi-n stele v-am mai spus,
şi că într-un trup care se bucură de ocrotirea unui duh lucrările păcătoase merg pe o altă cale
decât cea pe care le-o impune obârşia, adică trupul. Poftesc a vă vorbi acum despre calea şi

31
Aşa este menţionat fluxul.
32
"Amor Veneris, vel Dulce Appeletur". Aşa îl menţionează Mateo Columb în De re anatomica.

56
soarta fluidurilor kinetice, care trebuie din pricini fireşti şi aşa precum le face creierul să fie
date afară din trup, pentru a nu-l învenina. Am în ştiinţă că trupul păstrează statornic numărul
fluidurilor acelea, şi că cel mai adesea, pentru ca ele să nu împle trupul întru totul, alege calea
facerii nevăzute a apei. Într-o mişcare oarecare, schiţă anatomistul un gest în văzduh, mişcând de
mai multe ori braţul, fluidul care ajunge la un muşchi pentru a-l contrage sau pentru a-l lărgi se
face nevăzut tocmai în răgazul lucrării, din pricina căldurii pe care mişcarea o naşte. Aşa se
petrece în cele mai simple lucrări; acu toate ca toate, dar în lucrările cele mai cuprinzătoare,
unde apare în chip constrângător lucrarea sufletului, totul se încâlceşte întrucâtva. În jindul
robit celor lumeşti, când apare imboldul spre împreunare, trupul iscă un negândit şuvoi de
fluiduri kinetice care se scurge, potrivit maşinismului de care v-am vorbit dinainte, spre organele
poftirilor trupeşti, uşurând desfacerea venelor şi lărgirea muşchilor, pentru ca sângele să se
ducă în mădular şi el să se sumeţească. Sămânţa are, precum grăit-a desăvârşitul Aristotel, fire
metafizică, deşi are trebuinţă de oareşice miezos pentru a-şi face vânt dinspre mădular în afară.
Ne este dat să vedem că miezul material al spermei este alcătuit numai şi numai din fluiduri
kinetice în stare curată. Doar acestui lucru îi putem datora faptul că ea zbucneşte cu o vigoare
aidoma celei de care se bucură lava unui vulcan. Sămânţa are îndatorirea nu numai de a
îndruma spiritele, ci şi de a descărcat în trup toată povara fluidurilor kinetice, cărora el le-a dat
naştere cu gândul la împreunare, dat fiind că, dacă ele ar rămânea în el, l-ar învenina, fiind
obârşia unor suferinţe de neîndurat. Dar ce se petrece, oare, cu fluidurile când lucrarea este
curmată prin voia duhului?

PARTEA A PATRUSPREZECEA
Despre suflet şi poftirile trupeşti

Potrivit maşinismului ce mi-a fost dat să aflu, poftirile trupeşti se vădesc la bărbat când
organele văzului ori ale pipăitului sunt aţâţate de ceva din afară, ispititor şi păcătos din fire,
adică, de o femeie sau o icoană a ei şi fără nici o greutate se poate băga de seamă că o
zugrăveală ce înfăţişează o femeie frumoasă coz pricinuieşte o procedare aşijderea. Aţâţarea ce
se desprinde din nervii cei mai din afară, spre pildă, ai privirii, dă slobozenie fluidurilor kinetice
ce-şi au sălaşul în muşchi, şi ele merg spre creier aşijderi unui mesager. Acolo, în creier, îşi
descarcă poverile o droaie de fluiduri kinetice, ce se duc spre organele poftirilor lumeşti, aşa
cum v-am mai spus, pentru a învia bărbăţia cărnii şi a pune cutezanţă în toţi muşchii ce lucrează
întru împreunare. Cele mai numeroase fluiduri de soiul acesta îşi află sălaş în coaie şi în dulcele
mădular, sub formă de sămânţă. Aici începe a lucra duhul, controlând lucrările. Dar, dat fiind că
sămânţa este, aşa cum v-am mai grăit eu vouă, metafizică din fire, ea este alcătuită în cea mai
mare parte din spirite curate. Dacă iscodiţi sămânţa la o vreme după ce a fost slobozită, veţi
vedea că volumul ei se face mic văzând cu ochii până la a zecea lui parte. Aceasta o pricinuiesc
spiritele ce o părăsesc pentru a se întoarce în suflet. Astfel încât, când pune capăt lucrarilor de
obârşie păcătoasă, duhul schimbă acţiunile trupului în patimi ale sale. Cui altcuiva am putea
datora, oare, faptul că, dacă nălţăm cu toată fervoarea rugi către Tatăl Ceresc, atunci când ni-e
vrerea să ocolim ispitirea, poftirile pământeşti se sting pe de-a-ntregul şi tainicul mădular se
întoarce la huzurul său, deşi era plin ochi de zeamă de seminţe? Dacă umpleţi un maţ aproape-
ntru totul cu apă, el nu va putea descreşte decât dacă îl veţi goli de apă ori dacă plezneşte din
cauza apăsării dinlăuntru. Dar aţi văzut că asta nu se petrece cu bărbăţia care, prin truda
sufletului, poate veni înapoi la nemişcarea-i, fără ca sămânţa să zbucnească şuvoi din ea, vreau
să spun că, fără ca ea să fi sfârşit lucrarea de obârşie păcătoasă. Este lămurită, deci, firea
metăfizică a seminţei, care este singurul fluid ce nu are trebuinţă să fie dat afară; nu ar fi cu
putinţă să se păsuiască la nesfârşit darea afară a apelor mici şi a fecalelor, în timp ce sămânţa,
după ce a fost iscată, nu are imperioasă trebuinţă să fie dată afară. Şi aceasta din pricina
faptului că miezul său sunt unele spirite ce-şi au sălaşul în duh şi de la el fac cale întoarsă când
nu le este îngăduit să se izbăvească, zbucnind afară. Nu avem de ce să ne ruşinăm atunci când ne

57
ştim la cheremul ispitei; dimpotrivă, cu cât ne izbăvim de ea de mai multe ori, cu atât mai mari şi
mai numeroase fi-vor patimile sufletului nostru.

PARTEA A CINCISPREZECEA
Despre poftirile trupeşti la femei şi lipsa unui îndrumător al sufletului

Ei bine, dar ce se petrece, oare, în trupul femeii când ea este încinsă şi avan pofteşte la
un dezmierdător mădular, seamă băgând că ea nu are un duh care zeama de seminţe ce-şi are
obârşia în aceste lucrări să o schimbe în patimi ale sufletului? Sămânţa femeii este mult mai
deasă şi mai grea decât a bărbatului, deoarece printre fărâmele sale nu sunt spirite, cum se
întâmplă la bărbat, adică are numai fluiduri kinetice curate. Desfăşurarea aţâţării trupeşti este
deosibită de la femeie la bărbat. V-am mai spus că această desfăşurare îşi are obârşia, la bărbat,
în organele simţitoare ce au fost încinse de ceva păcătos, adică, de o femeie. Ca urmare,
bărbatul este subiect al aţâţării şi, dimpotrivă, femeia este obiect al ispitirilor. Nu altminteri de
cum ceva nu poate fi, în acelaşi timp, altceva, un subiect nu poate fi, în acelaşi timp, şi obiect.
Ceea ce poftesc să vă arăt este că lucrarea de aţâţare trupească a femeii nu îşi are obârşia în
organele de simţuri la vederea unui bărbat, ci se face dintrodată şi în chip firesc şi îşi are
obârşia de plecare în lăuntrul trupului, fără şovăială în organul de care v-am vorbit domniilor
voastre. Femeia este în veci de veci obiect al păcatului. Ceea ce vă înfăţişez acum, în vorbe
anatomice, nu este nou, în gânduri morale: aveţi, din nou, pilda Evei, care este obiect al ispitirei,
al cărui subiect este Adam. Dar de acest ultim gând am să vă vorbesc mai încolo. Îngăduiţi-mi
să-mi urmez vorbirea privitoare la obârşia şi ţelul jindului femeiesc, ce este rob celor lumeşti.
Imboldul trupesc, care se iscă în mod firesc şi de la sine, îşi are obârşia în Amor Veneris,
făcându-l pe el să slobozească poverile fluidurilor kinetice spre creier şi înfăţişându-i jinduirile
sale. Atunci, creierul slobozeşte puzderie de fluiduri noi, pentru a pune în mişcare maşinăriile de
a ademenire, şi pentru a hrăni, în acelaşi timp, toţi muşchii care muncesc întru împreunare.
Asţfel începe poftirea de verjă. Ei bine, deoarece femeia nu are un duh care să hotărască asupra
imboldurilor, înfăptuirea păcatului va fi cu putinţă numai dacă, prin ademenire, ea răzbeşteşte a
ispiti fără greş un bărbat, ademenindu-l. S-ar spune că femeia este puterea voiei cărnii şi,
dimpotrivă, că bărbatul este puterea voiei sufletului. După cum unul sau altul trage izbândă, se
făptuieşte ori nu păcatul. Să facem acum oprire la această a doua împlinire. Ce se petrece în
trupul femeii când nu se comite un păcat, deoarece a izbândit voinţa duhului bărbatului? V-am
mai arătat că, în bărbat, spiritele seminţelor fac cale-ntoarsă la suflet, rânduind şi ţinând
statornice volumulurile fluidurilor kinetice din trup. Totuşi, ce se întâmplă cu toate fluidurile de
seminţe ale femeii când, după ce au fost iscate, nu mai pot să fie nici slobozite, nici schimbate în
patimi ale duhului?

PARTEA A ŞASESPREZECEA
Despre înmagazinarea de fluiduri kinetice în femei

Ceea ce se poate vădi mai întâi şi mai întâi este că Amor Veneris creşte în mărime, căci
în el se adună toate zemurile. În unele împrejurări ce mi-a fost dat să le ţin sub cercetare,
cornişorul poate ajunge să fie de aceeaşi mărime cu firavul mădular al unui copil. În sfârşit,
când nu mai pot fi ţinute în frâu, zemurile nu sunt date afară, ci aruncate în lăuntrul trupului,
unde fac tot soiul de rele, ceea ce se vădeşte mai mult decât adeseori la femei. De nenumărate
ori, suferinţa pricinuită de adunarea fluidurilor kinetice se poate lua cu uşurinţă drept
înduplecarea la pofta unui diavol şi, chibzuindu-ne cum nu se poate mai bine, dacă necuratul
acela are vreun loc aiurea al trupului drept sălaş, nu staţi în cumpănă a da crezare că acesta
este tocmai Amor Veneris. Grecii din bătrâni au crezut a găsi în mitră obârşia tuturor soiurilor
de rele; cât despre mine, nici eu nu şovăi a crede că suferinţele nu au alt sălaş decât organul ce
mi-a fost dat să găsesc. Ei bine, dacă lucrarea jindului robit celor lumeşti apare la femei în mod

58
firesc şi de la sine, aşa cum tocmai am apucat de v-am spus, este cu trebuinţă să vă întrebaţi de
ce, nefiind nici urâte, nici babe, există muieri care nici nu trezesc ispitiri în bărbaţi, nici poftesc
la verjă, ci, dimpotrivă, sunt bune şi prea-fericite şi chiar pot să dea dovezi de iubire, în rostul
bărbătesc al vorbei, adică, dragoste fără de prihană. Există pentru aceea deosibite pricini.

PARTEA A ŞAPTESPREZECEA
Despre pricina pentru care există femei bune şi care nu se arată ispitite de păcat

Cea mai răspândită dintre pricini este fecioria. Dacă n-aţi cercat niciodată dintr-un un
cerb, niciodată nu veţi putea jindui să vă faceţi merinde din carnea sa. Amor Veneris începe să
îşi vădească înrâurirea după ruperea himenului. Este răspândită credinţa că irosirea fetiei este o
urmare a poftei de mădular; vă încredinţez că a doua este o urmare a primeia.
- Îngăduit fie-mi să înfăţişez norodului contrazicerea în care pluteşte domnia ta, a
intervenit decanul. Dacă, precum spui domnia ta, femeia este obiect al păcatului, al cărui subiect
este bărbatul, şi, pe lângă aceasta, după propriile vorbe ale domniei tale, întâia, în mod firesc şi
de la sine, încinge jindul robit celor lumeşti al celui de-al doilea, dat fiind că într-o fecioară nu s-
ar putea isca nici un soi de pofte trupeşti, deoarece, conform celor ce ai grăit, acest Amor
Veneris al domniei tale nu-şi duce la capăt depravata inrâurire atâta vreme cât himenul este
nevătămat, ce o înrâureşte, atunci, pe fată să-şi piardă fecioria?
- Excelenţa Voastră a luat-o înaintea celor ce tocmai mă găteam să le spun. Aşa este, nu
există pasămite pricină pentru care fata să lase deoparte neprihana sa, deoarece, cât timp
himenul este nevătămat, Amor Veneris nu are nici o însărcinare de împlinit. Aş putea aduce, de
hatârul meu, dovada că femeia, când purcede fecioară de la casa părintească la taina nuntirii,
este jertfită întru desfrâul soţului său, care o aţâţă la împreunare. Acu toate ca toate, dar încerc
să previn zicerea în răspăr pe care Excelenţa Voastră o are negreşit în minte. V-am arătat mai
înainte că jindul robit celor lumeşti se iscă în bărbat când organele sale simţitoare au fost
încinse de un obiect dezmăţat din afară, adică, de o femeie al cărui imbold trupesc s-a dezlănţuit
în lăuntrul trupului său, ispitindu-l şi ademenindu-l pe bărbat. V-am mai spus şi că nimeni n-ar
putea jindui să mănânce carne de cerb, dacă nu a cercat din ea mai nainte. Ceea ce îi dă ghies
femeii neprihănite să îşi piardă fecioria nu este aleanul trezit de mădular, ci altă poftă, şi ea
firească şi de la sine: vroiesc a vă atrage luarea aminte asupra zămislirii pruncilor.
Zămislirea unui prunc are trebuinţă de şuvoiul nestăvilit al fluidurilor kinetice, atât
pentru a înfrunta nemărginita trudă musculară care se împlineşte cât femeia este grea, cât şi
pentru a da fătului "câtimea" sa statornică de fluiduri de soiul acesta. V-am pomenit despre cum
ne lămureşte desăvârşitul Aristotel: bărbatul aduce sufletul, iar femeia – miezul.
Există, pentru femeie, două cărări ale tăriei morale, fecioria şi procrearea, şi două ale
desfrâului, păcatul şi beteşugurile.
Când bărbatul se abate de la păcat, în virtutea liberului său arbitru, o abate de la el şi
pe femeie; bărbatul este cel ce trebuie să ducă pe femeie pe cărarea tăriei morale.

PARTEA A OPTSPREZECEA
Despre pricina pentru care Amor Veneris este dovada trupească despre facerea femeilor
aidoma cum ne-o arată Sfintele Scripturi.

Încuviinţaţi-mi acum să vă înfăţişez şi alte haruri trupeşti ale lui Amor Veneris. V-am
convorbit mai nainte despre forma organului, despre îndatoririle şi înrâuririle ce le are asupra
purtării femeilor. Aşa cum foarte eminentul Sobor va fi putut lua aminte, nici una dintre vorbele
mele nu se abate întru nimic de la Sfintele Scripturi, ci, dimpotrivă, ele nu au alt ţel decât a da de
înţeles măreaţa Operă şi, astfel, laudă a aduce Creatorului. Pe calea aceasta mi-a fost dat să
găsesc, în vorbe anatomice, un alt Adevăr despre care grăiesc Sfintele Evanghelii. Vorbesc de
facerea femeii. Anatomia omenească este precum un tom ale cărui vorbe, de ştii să le buchiseşti

59
cum trebuieşte, te pune în mod uimitor sub ochi Cuvântul. Arăt fără şovăială că Amor Veneris
este dovada trupească a Cuvântului lăsat nouă de Atoatefăcătorul în versetele douăzeci şi doi şi
douăzeci şi trei ale Genezei. Organul despre care vă grăiesc este rămăşiţa anatomică a obârşiei
femeii; forma bărbătească pe care o îmbracă Amor Veneris dezvăluie că, precum arată
Scripturile, femeia este făcută dintr-o coastă a bărbatului.

PARTEA A NOUĂSPREZECEA
Despre cum comparăm tainicul mădular şi Amor Veneris

Am putut citi pe chipurile domniilor voastre oroarea, când v-am povestit că organul ce
mi-a fost dat să găsesc are înfăţişarea unui mădular al bucuriei şi, pe lângă aceasta, se scoală şi
se pleacă în jos, precum acesta. Şi, într-adevăr, Amor Veneris se poartă pasămite aşijderea unei
verje. Deşi nu încape îndoială că ele nu sunt în nici un chip la fel. Principala deosibire este
fiziologică, mai curând decât anatomică, întrucât dulcele mădular nu este decât o cale, o
unealtă, iar Amor Veneris - o pricină. Vreau să vă spun că procedarea mădularului atârnă,
potrivit cum se scoală sau se pleacă în jos, de avatarurile trupului şi ale duhului (precum mai
înainte v-am arătat), în timp ce de Amor Veneris atârnă toate lucrările femeii. Un alt anatomist,
strălucitul Leonardo da Vinci, a arătat că bărbăţia are viaţa sa proprie, că este un animal cu
suflet şi ochii ai minţii neatârnători de ai bărbatului, şi că lucrează după cum i-e voia. Şi a mai
grăit şi că, deşi un bărbat freamătă să îşi aţâţe mădularul, el se împotriveşte să îi dea ascultare
şi se mişcă pe propria-i socoteală, fără îngăduiala şi fără dorul bărbatului, atât când este
deştept, cât şi când doarme, şi că, în sfârşit, mădularul face ceea ce-i este pe plac. Şi, într-
adevăr, uneori acest lucru este pasămite adevărat. Cu toate acestea, vă voi agrăi că faptul acesta
este neîndoios doar numai în chip înşelător. Când, într-adevăr, verja se scoală cât ai clipi din
ochi şi fără a avea vreo pricină, adică, fără a se pune la mijloc ceva din afară şi dezmăţat, ea are
o pricină deosibită de cea pe care ne-o arată Leonardo da Vinci. Mădularul bucuriei creşte fără
pricini vădite datorită numai ocolului dat de fluidurilor kinetice, ce au fost iscate pentru un ţel,
care dintr-o pricină ori alta s-a văzut păsuit sau curmat; spre pildă, când ne gătim pentru a
sfârşi cu bine o îndatorire oarecare şi o încercare neaşteptată ne îngrădeşte să o ducem la bun
sfârşit. Potrivit cu mărimea îndatoririi, trupul găteşte muşchii pentru a face faţă lucrării,
dăruindu-le o oareşice cantitate de fluiduri kinetice. Potrivit maşinismului pe care vi l-am
înfăţişat, dacă trupul este îngrădit să ducă mai departe lucrările, el se va vedea silit ca, pe
anumite căi, să se scape de zemuri. Nu este greu să găseşti înde două lucruri legături de la
pricină la rod; domniile voastre veţi vedea că este obişnuit şi uşor de dovedit că, atunci când
mădularul de noapte s-a sumeţit pe propria-i socoteală, aceasta s-a petrecut după păsuirea unei
îndatoriri la a cărei ducere la bun sfârşit eram înclinaţi. Totuşi, este cum nu se poate mai uşor să
te scapi de fluiduri, căci nu au iscat sămânţă în bărbăţie şi, nu altminteri decum s-au îndepărtat
de la drumul lor firesc spre dulcele mădular, ele pot apuca pe alt drum de la el spre diferiţi
muşchi şi, în chipul acesta, pot să fie date afară prin topire, prin ducerea la bun sfârşit a unei
îndatoriri care să aibă trebuinţă de o câtime de zemuri aşijderea cu cea pentru care eram mai
dinainte gătiţi. Cât despre pricină, în împrejurarea că un bărbat a hotărât să păcătuiască şi
chiar a dat parale pentru aceasta, când mădularul de noapte se statorniceşte să nu lucreze cu el
întru păcat, pricina nu este străină de cele despre care v-am grăit mai înainte. Se întâmplă ca,
într-unele împrejurări, să nu ştim care sunt ţelurile la care însuşi duhul nostru ne obligă trupul,
cel dintâi despărţindu-se se voia noastră şi silindu-l pe cel de-al doilea să treacă de partea sa 33.
Ei bine, tot ceea ce a arătat strălucitul Leonardo da Vinci cu privire la tainicul mădular,
este adevărat, cu şi mai avane pricini, şi pentru Amor Veneris, de vreme ce nu numai că are

33
E de observat, în acest punct, că Mateo Columb face să se năruie întregul său construct dualist trup-
suflet, feminin-masculin, păcat-virtute, introducând un al treilea element care disociază voinţa de suflet şi
de trup, deşi nu dispune de elemente pentru a-şi fundamenta această enigmatică aserţiune.

60
viaţă, voinţă şi proprii ochi ai minţii, ci şi pentru că, pe lângă aceasta, viaţa, voinţa şi ochii
minţii sunt cei care poruncesc procedările făpturii fizice dimprejurul organului 34. Aşa trebuie
înţelese voia şi ochii minţii femeii: întru înţelesul lui Amor Veneris.
Bărbatul trebuie să procedeze cu femeia precum sufletul său lucrează cu trupul său, căci
trupul bărbatului este femeiesc, tot aşa cum duhul său este bărbătesc.
Pun aici capăt apologiei mele, încredinţat fiind întru totul că tot ceea ce v-am grăit este
drept pe de-a-ntregul şi nu se îndepărtează nici cu o iotă de Sfintele Scripturi. Dea Domnul ca
dreptatea fie de partea mea.

VERDICTUL

MIRACOLUL

Cei pe care soborurile doctorale îi găseau vinovaţi la primul judeţ, cu chiu cu vai mai
puteau întoarce osânda în faţa Tribunalelor Sfântului Oficiu. În pofida acestui fapt, un miracol era
să se petreacă de hatârul sorţii lui Mateo Columb.
Tocmai în ziua în care soborul a dispus scrierea verdictului de osândă, un sol de la Roma
a sosit la Padova; ducea cu sine carte scrisă pentru întâi-stătătorului sobornicesc. Cardinalul
Caraffa a citit misiva o dată şi încă o dată, şi nu a putut să nu simţească pământul ce i se mişca
sub picioare. Răvaşul purta pecetea Sfinţiei Sale Papa Paul al III-lea. Sănătatea septuagenarului
Pontif mergea văzând cu ochii din rău în mai rău şi avea trebuinţă de slujirea tocmai a lui Mateo
Columb. Faima anatomistului nu era, la Roma, tocmai aceea a unuia cu aplecare spre sfinţenie, ci
mai curând dimpotrivă. Dar fapt era că Mateo Columb ajunsese, prin truda clevetitorilor săi,
medicul cel mai de vază din cuprinsul Europei. În pofida faptului că apropiaţii săi au încercat să
aducă pe Sanctitatea Sa la înţelegerea că aceea nu era o hotărâre acătării, pe patul său de
suferinţă, Alessandro Farnese era încă destul de orb despre partea bănuielii de viaţă pe care o mai
avea, pentru a hotărî cu privire la propria-i sănătate, şi îndestul de temut pentru a-şi pune voia
pecete preste toate. De aceea, soborul al cărui întâi-stătător era însuşi cardinalul Caraffa s-a văzut
silit să dea un verdict priincios pârâtului. Dar verdictul sobornicesc priincios al sus-puselor feţe
bisericeşti a fost numai pentru anatomist, şi de el nu s-a bucurat în egală măsură şi opera lui.
Mateo Columb a fost arătat nevinovat, iar Doctorii s-au chibzuit să nu trimită pricina în faţa
Tribunalelor Sfântului Oficiu. În pofida acestui lucru, soborul a decis să păstreze poprirea ce
decanul o poruncise pentru tratatul De re anatomica. O alegere solomonică ce, departe de a da
mulţumire părţilor, a înşelat aşteptările şi a uimit totodată pe toţi. Chiar şi pe înaltele feţe
bisericeşti înşişi.
Doctorilor le mergea gândul (ca în mai toate împrejurările şi din porniri fireşti) la
luminosul drum al rugurilor căruia îi ţinea partea decanul. Ţinând seama de marea cinste la care
decanul îşi ţinea Doctorii, soborul îl osândise încă dinainte pe anatomist chiar mai înainte ca el să
fi spus vreo singură vorbă întru apărarea sa şi se gătea să dea un verdict nemilos. Nu pentru că ar
fi luat drept diavoleşti descoperirile anatomistului; din contră, găselniţa lui Mateo Columb era o
adevărată revelaţie pentru Doctori; deoarece, în sfârşit, Amor Veneris lămurea una din tainele cele
mai avane (şi, fără nici o îndoială, dintre cele mai încâlcite) pentru Biserică: femeia. Dar nu era
vorba numai doar despre descoperire, ci şi despre descoperitor. Şi, desigur, ar fi fost o nenorocire
răspândirea unei atari găselniţe. Dacă toate se potriveau celor propuse de anatomist, Amor
Veneris era un adevărat mijloc de lucrare al puterii asupra dispersei voinţe femeieşti. Era firesc ca
facerea publică a descoperirii să producă, prin forţa lucrurilor, tot soiul de ravagii. Ce s-ar

34
Aceasta este definiţia femeii, aşa cum rezultă ea din teoria lui Mateo Columb: toată carnea aceea care
înconjoară Amor Veneris.

61
întâmpla dacă găselniţa lui Mateo Columb ar cădea în mâinile vrăjmaşilor Bisericii? Cu ce
nenorociri nu s-ar vedea înfruntată Creştinătatea dacă pe micuţul mădular al păcatului ar pune
mâna oştile pârdalnicului ori, şi mai rău încă, dacă urmaşele Evei înseşi ar descoperi că poartă,
tocmai înde picioare, cheile raiului şi ale iadului? Pricina descoperirii era următoarea: dacă Amor
Veneris este organul care porunceşte voinţei muierii, arta medicinei va fi cea care va să dăruiască
puterea asupra stricatului Amor Veneris şi, drept urmare, cel ce va porunci acelui organ va fi
domn şi stăpân asupra voiei femeieşti. Ei bine, cum se pune mâna pe domnia asupra lui Amor
Veneris? Prin înţeleptele arte ale medicinei sau, de este cazul, ale chirurgiei. Ştiind să atingi.
Ştiind să tai.
Fără îndoială, cea mai bună soartă pentru tratatul De re anatomica ar fi geloasa lui
tăinuire de către Biserică şi înscrierea în Index Librorum Prohibitorum. Dar cine s-ar putea pune
chezaş că Mateo Columb are să păstreze taina, chiar de s-ar lega prin juruinţă? Cum să te
încredinţezi, pe de altă parte, că anatomistul însuşi nu are să facă folosinţă, în propriul său folos,
de găsirea lui Amor Veneris? În acelaşi timp, el ar putea fi, pentru Biserica însăşi, un Leac Sfânt
pentru a readuce turma simţitoare şi zvăpăiată pe calea vredniciei şi a sfinţeniei, spre pildă, de s-
ar da afară sălaşul pârdalnicului din boiul femeii. Dacă acel organ nu este răspunzător de păcat,
atunci de ce să nu le scapi pe femei, încă de la naştere, de desfrânatul Amor Veneris? Oare nu taie
evreii pieliţa prepuţului? Vor fi având ei pricini să o facă. Dar acestea sunt încă doar glose. De
căpetenie şi cu grăbire e ca, pe orice cale, isprava să fie ţinută sub tăcere. Pentru aceea, soborul s-
a gândit la un verdict care să deschidă drum spre Tribunalul Sfântului Oficiu.
Acu toate ca toate, dar tratatul nu era să aibă soarta autorului său. De re anatomica
tocmai ajunsese în neguroasele cataloage popritoare, Index Librorum Prohibitorum, pe care
Sfinţia Sa Paul al III-lea le pornise în 1543. Anatomistul s-a legat cu juruinţă să nu îşi facă
găselniţa cunoscută norodului de rând. Aceasta i se ceruse pentru a i se ierta viaţa.
Când cardinalul Caraffa a primit răvaşul de la Roma, în ziua de 7 noiembrie 1558,
soborul de Doctori şi-a făcut cunoscut verdictul ce, nu încăpea nici o îndoială, avea cui să fie
menit.

VERDICTUL

I
VERDICTUL SOBORULUI DE DOCTORI AL CĂRUI ÎNTÂI-STĂTĂTOR ERA
DECANUL UNIVERSITĂŢII DIN PADOVA

Luând cunoştiinţă de veştile, mărturiile şi apologiile înfăţişate soborului pe care l-aţi


întrunit pentru şeful Catedrei de Anatomie, autorul lucrării De re anatomica, chirologo Mateo
Renaldo Columb, din Universitatea pe care o cârmuiţi.
Soborul, dacă e să grăiască adevărul şi numai adevărul, nu răzbeşte a se dumiri nici de
reaua-voinţă a domniei voastre faţă de şeful de Catedră, nici de contrazicerile înde care domnia
voastră se zbate când se încumetă în gânduri furioase, dacă furia şi gândirea pot sta una lângă
alta. Şi poate că tocmai cea din urmă este pricina orbirii ce nu vă îngăduie pe domnia voastră a
vedea toate aşa cum sunt.
Domnule decan, cu privire la judecăţile şi sudalmele pe care le proferaţi, protivnice
tratatului De re anatomica, mai ales capitolului al XVII-lea, nu putem cunoaşte decât chipul de
domnia voastră dat, deoarece, precum spuneţi, "tratatul se află în puterea mea şi îl păzesc cu
râvnă".
Dar judeţul nu poate cuprinde întreaga întindere a celei de-a treia deduceri pe care o
înfăţişaţi. În primul rând, daţi drept absurdă găselniţa anatomistului domniei voastre; în al
doilea rând, îl învinuiţi de plagiere şi uzurpare, căci organul acela a fost înfăţişat în vorbe, după
cum spuneţi, încă din Bătrâni, de către Rufo din Efes şi Iulius Polux, de către anatomiştii arabi
Abul Kasis şi Avicenna, de către Hipocrat şi chiar de către Fallopio. Alegeţi: ori ţinem seama de

62
întâia afirmare, şi spunem că un atare organ nu este, sau o luăm în seamă pe a doua, şi spunem
că el este tot atât de ştiut precum bojocii.
Cât despre noi, nu avem ştire de nici o vorbire dinainte despre un organ de acest soi. Nu
putem spune nici că este, nici că nu este.
Chiar de ar fi, credem că zelul domniei voastre (vrednic de cinstire, fără nici o îndoială)
de a apăra Sfintele Temeiuri şi teama ca o atare găselniţă să nu dea ghies ereziei şi să
înmulţească numărul necredincioşilor, sunt cinstite, deşi greşite. Adevărul, domnule decan, îl
aflăm în Scripturi şi niciunde în afara lor. Ştiinţa nu dă la iveală Adevărul. Ea este doar o biată
flăcăruie ce aruncă lumină pe slova Făcătorului cerului şi al pământului. Ştiinţa stă mai jos
decât Tatăl Ceresc, tocmai pentru a face ca Adevărul să fie pătruns. Nouă, drept-credincioşilor,
ne este îndeajuns să avem convingeri cu credinţă, dar necredincioşii nu ajung să se încredinţeze
de Adevăr, dacă Raţiunea nu le dă o mână de ajutor.
Domnia voastră nu ia aminte că, dacă găselniţa anatomistului ar fi aievea, am avea în
sfârşit în faţa ochilor noştri dovada anatomică a facerii femeii, despre care dau mărturie Sfintele
Scripturi. Dacă domnia voastră va citi cu luare aminte versetele din Geneză, din ele va putea
afla tocmai cele ce vă spunem.
În sfârşit şi pentru toate cele spuse mai nainte, declarăm că pârâtul Mateo Renaldo
Columb nu se face vinovat nici barem cât de cât de vreuna dintre învinuirile ce i s-au adus.
Totuşi, Tribunalul nu încuviinţează tipărirea tratatului De re anatomica, aşa cum mai înainte s-a
poruncit prin Index Librorum Prohibitorum.

PARTEA A PATRA

SFINTELE ARTE

La 8 noiembrie 1558, chiar sub nasul indignat al lui Alessandro Legnano, Mateo Columb
s-a dus la Roma, însoţit de o escortă de la Vatican. Medicul privat al Sfinţiei Sale Papa cutreiera
drumurile ca un adevărat principe, şi toţi i se adresau ca unei Eminenţe. Amândoi, atât decanul
cât şi anatomistul, ştiau, cu toate acestea, că steaua sa norocoasă era tot atât de şubredă ca şi
sănătatea Sfinţiei Sale Paul al III-lea.
La Vatican, Alessandro Farnese zăcea pe crivatul pontifical. Şomoioagele bărbii crescute
la voia întâmplării îi dădeau aerul unui rabin răzbit de bătrâneţe. Mateo Columb a îngenunchiat pe
o latură a crivatului, i-a luat mâna şi a crezut că nu-şi va putea conteni plânsul cînd, sărutându-i
inelul, Pontiful l-a binecuvântat agrăindu-l cu glas firav. Când şi-a venit în fire din simţirile ce-l
cutreieraseră, anatomistul a poruncit să fie lăsat singur cu Sanctitatea Sa, ceea ce de altfel nu i-a
fost îngăduit. La Alessandro Farnese omenească nu mai rămăsese decât pielea ce-i curgea pe
oase. Era de mult bătrân când îl numiseră Papă (avea şaptezeci şi doi de ani) şi supravieţuise cam
tuturor beteşugurilor de pe această lume. Nu mai era cel ce răzbise să unească pe principii
Bisericii împotriva turcilor otomani; negreşit că nu mai era nici cel care, mai întâi dând dovezi de
răbdare şi după aceea pur şi simplu cu sila, răzbise, dintr-o dată, să pricinuiască întrunirea
Conciliului din Trento. Nu mai era cel care, cu Sfântă răbdare, trebuise să dea ascultare capriciilor
ducelui de Mantova, ale Împăratului şi ale protestanţilor. Şi nu mai era fără doar şi poate nici acel
înfocat apărător al Tribunalelor Inchiziţiei, a căror puzderie de ruguri chibzuise că nu ajungea
pentru a curăţa sufletele atâtor păcătoşi, şi pe ai cărei juzi îi crezuse puţin numeroşi şi birocraţi, şi
de aceea îi înmulţise precum făcuse Christos cu peştii şi pâinile, dăruindu-le haruri ambulante şi
ridicând soborurile lor la cinul de Tribunal Suprem al credinţei religioase, iar pe ei îi trimisese la
Veneţia, Milano, Neapole, Toscana şi în orice alt oraş unde i se păruse nimerit să îi
împuternicească. Nu mai era nici barem cât de cât cititorul nesătul care făcea de unul singur
alegerea cărţilor ce aveau să putrezească în Index Librorum Prohibitorum ori chiar să ardă pe rug

63
(odată cu autorul lor, fără nici o îndoială). Alessandro Farnese nu mai era nici unul dintre aceştia,
ci propria lor vedenie, îmbătrânită şi mai mult moartă decât vie. Mâna sa zbârcită, al cărui
pontifical deget arătător avusese gândul de a seculariza Parma şi Piacenza, pentru a face din ele
principate ale neamului Farnese, zăcea acum lipsită de viaţă înde mânurile demonicului anatomist
cremonez, care tocmai fusese mântuit din loc de pară şi smoală, pentru a fi adus în loc de tihnă şi
verdeaţă. Eminenţa Sa îşi punea viaţa în mânurile celui care până mai ieri fusese însuşi glasul lui
Lucifer, iar astăzi se schimbase în unealta Domnului Dumnezeu.
Starea Sfinţiei Sale Paul al III-lea era neliniştitoare cu adevărat, nu numai pentru
Eminenţa Sa, ci şi pentru înflăcăratul său medic privat, a cărui soartă atârna de sănătatea
Pontifului. După ce l-a iscodit ore şi ore în şir, Mateo Columb a avut îngrijorătoarea siguranţă că
nu-i rămâneau prea multe de făcut; Alessandro Farnese nu se tămăduise niciodată de suferinţa
nemiloasă care, cu cinci ani în urmă, îl adusese pe pragul morţii. Ca atare, anatomistul nu se
dumirea cum de mai putuse dăinui încă un lustru. Inima Sfinţiei Sale Papa bătea fără prea mare
convingere, chipul său avea dinainte culoarea morţilor, iar el vorbea cu glas astmatic, care de-abia
se făcea vestit; fieşce vorbă cerea de la el o trudă mistuitoare, iar imboldurile vechii sale limbuţii
erau de fieştecare dată curmate de unele chinte de tuse seacă, care îl cufundau într-o sufocare ce
dădea pielii sale culoarea violetelor. Când accesele de tuse se stingeau, el se făcea din nou, aşa
cum era de şase luni încoace, verde la chip. Nu mai aveau preţ acuma nici podagra, care-l
chinuise viaţa întreagă, nici atacurile de boala copiilor, nici vechile migrene, nici oribilele
herpesuri care-i brăzdau pielea (motiv pentru care-şi lăsase să crească o barbă semitică). Sfinţia
Sa Paul al III-lea se stingea din viaţă. Eminenţa Sa singur îl dăduse afară pe neghiobul de medic
pe care îl îndemnase să-l cheme într-ajutor destrăbălatul de Álvarez de Toledo; după spusele
Sanctităţii Sale, acesta din urmă se chitise să-i urmeze în Scaun cât de repede cu putinţă. Sigur
sau nu, de când medicul dinainte îşi luase povara de a griji de sănătatea sa, lui Alessandro Farnese
îi mergea, zi după zi şi într-un chip de speriat, din rău în mai rău. Mateo Columb a avut aceeaşi
părere cu bolnavul său. Într-adevăr, îngrijirea ce i se dase era mai vătămătoare decât amarnica
tânjire însăşi; ca urmare, noul medic duhovnicesc a dat poruncă să nu i se mai ia sânge Papei, căci
aceasta nu făcea decât să vlăguiască şi mai mult pe Sfântul Părinte, a poruncit să fie oprite
clistirele care-l lăsau fără putere, şi cu deosibire a oprit să i se mai dea să beie buruieni borâtoare.
Îngrijirea potrivită nu urma să fie, precum cea dinainte, o încercare de a scoate afară beteşugul
prin toate sfintele borte, căci, la rigoare, amarnica tânjire Pontifului era una singură şi preste
închipuire de uşor de numit: Sfinţia Sa era uitat devreme. Îar medicul dinainte izbutise să stingă
în trupul bătrânului Papă chiar şi ultimele licăriri de viaţă.
Mateo Columb a dat poruncă să fie strânse într-un clondiraş toate pontificalele fecale, şi
într-o garafă toate prea-sfintele ape mici, dintr-o zi întreagă. În răstimpul nopţii, anatomistul a
iscodit materiile din ulcioraşe. Odoarea, culoarea şi desimea lor au fost conştiincios luate aminte.
Înainte încă de răsăritul soarelui, Mateo Columb a făcut alegerea îngrijirii de urmat. Într-adevăr,
singurul beteşug de care suferea Sfinţia Sa Paul al III-lea nu era altul decât propria-i bătrâneţe.
Sfântul Părinte trebuia să vieţuiască. Mateo Columb ar fi fost gata să îi lase de la el
sleitului Alessandro Farnese jumătate din ce-i mai rămânea lui de trăit. Dar mai era şi altă alegere.
Sfinţia Sa Paul al III-lea avea trebuinţă de sânge tânăr. Şi tocmai aşa ceva avea el să-i
dea.

ZIUA SFINŢILOR MUCENICI35

De Ziua Sfinţilor Mucenici, cu încuviinţarea Sanctităţii Sale, Mateo Renaldo Columb,


înflăcăratul medic privat al Sfinţiei Sale Papa Paul al III-lea, a poruncit să fie aflate zece fetiţe cu

35
În calendarul catolic, 28 decembrie (N.T.).

64
vârsta înde cinci şi zece ani, cum nu se poate mai tefere, precum este de la sine bine înţeles, şi să
îi fie aduse în pontificala sa cameră de lucru. A grijit de unul singur pe cinci dintre cele zece şi le-
a dus la crivatul Sanctităţii Sale. Bătrânul Papă a binecuvântat pe fieştecare dintre copile, care au
plâns cutremurate de tulburare când i-au sărutat inelul, după care au fost duse în iatacul dinadins
gătit pentru ele, aflat în apropierea alcovului unde dormea anatomistul. Odată împlinite acestea,
Mateo Columb a dat poruncă să fie căutate cele mai zdravene doici din Roma. A ales el singur
trei dintre ele, care se înfăţişau mai de soi decât toate. Erau trei tinere femei admirabil alcătuite,
cu tot atâtea perechi de ţâţe magnifice drept înainte-mergătoare. Mateo Columb a socotit potrivit
să încerce trufandalele din laptele fiecăreia dintre ele; a iscodit singur gustul şi desimea laptelui
care zbucnea şuvoi când degetele sale de anatomist frământau uşor aureolele ce împodobeau
sfârcurile sânilor.
De trei ori pe zi, Sanctitatea Sa era hrănit cu laptele făcător de bine al doicilor sale; ca un
copil, se pleca la sânul doicii al cărui rând venise şi îi sugea laptele până ce adormea profund. Era
tulburător să priveşti cum i se dădea să sugă sleitului Alessandro Farnese cel ştirb şi cu barba
albă. Această ultimă grijire era făcătoare de bine, dar nu îndestul, deoarece, deşi în laptele de
femeie erau fluiduri kinetice de preţ, la urma urmelor, ele nu erau îndestul de numeroase pentru a-
i întoarce Pontifului barem cât de cât din prospeţimea pierdută. Drept urmare, înainte de ziua pe
care o statornicise, Mateo Columb a pus să fie adus în camera sa de lucru cel mai destoinic călău
din Roma.
Dar călăul nu a putut decât să se supere când anatomistul i-a cerut să dea pe cât putea
dovezi de mai puţină cruzime. La urma urmelor, îndeletnicirea sa tocmai asta era.
Şi tocmai în noaptea aceea, înainte ca Ziua Sfinţilor Mucenici să ajungă la sfârşit, prima
dintre cele cinci fetiţe a fost jertfită.

Înainte de a sorbi pentru întâia oară din filtrul gătit cu sânge, Sanctitatea Sa s-a rugat
pentru sufletul copilei care negreşit o luase înaintea alui său pe drumul ce duce în Împărăţia
Cerurilor, şi s-a bucurat de norocul ei fericit şi timpuriu.
- Amin, a şoptit, ridicând cotul până a putut privi în fundul pocalului.

II

De trei ori pe zi, Sfinţia sa Paul al III-lea sugea şi de alte trei ori dădea pe gât, până la
ultimul strop, filtrele cu sânge tânăr pe care i le gătea de unul singur medicul său. Mateo Columb
a răsuflat uşurat când a putut vedea că, în răstimpul primei săptămâni, sănătatea Papei s-a mai
îndreptat. Îngrijirea nu era nouă, fără doar unele amărunte; într-adevăr, când vigoarea îi scăpătase,
Papei Inocenţiu al VIII-lea, care îşi atrăsese multe simpatii mărturisind public despre bărbăţia lui
şi recunoscându-şi cei trei urmaşi (Franceschetto, Battistino şi Teodorino), medicul său îi dăduse
o îngrijire aşijderea, deşi nici în acele împrejurări roadele nu fuseseră deloc însemnate. Pricinile
neizbânzii nu erau greu de vădit, s-a chibzuit anatomistul: în primul rând, laptele doicilor era mai
întâi muls de slujnice şi pus în pocale şi abia pe urmă adus Pontifului; iar Mateo Columb ştia că
fluidurile kinetice se topeau dispărând deîndată ce simţeau văzduhul şi, ca atare, laptele trebuia
luat nemijlocit de la sfârcuri, aşa cum lăsase Creatorul, prin supt. În al doilea rând, sângele cu
care se găteau filtrele era de fecioraş, deşi era învederat că cel de fată era substanţă pură, miez
curat, aşa cum spunea desăvârşitul Aristotel, când îşi înfăţişa gândurile despre zămislire. Sângele
bărbătesc nu era de nici un folos, căci, precum se ştia, era făcut din spirite curate şi din numai
puţin miez, ca şi vinul.
Orişicum ar fi fost şi orişicine va fi ştiut din ce cauză, sănătatea Sfinţiei Sale Paul al III-
lea părea că din tânjire amarnică merge spre bine.
Ştirea a ajuns la Padova. Alessandro de Legnano era numai venin.
Sfântul Părinte îşi privea medicul privat cu ochi buni. De altfel, avea pentru aceasta
pricini neostoite, căci, printre alte mici izbânzi, Sfinţia Sa recăpătase vechea-i limbuţie. De la un

65
supt la altul, Alessandro Farnese schimba cu Mateo Columb şiruri de vorbe potop, căci îi agrăia
ca unui om de încredere. Nu şovăim a crede că vechiul său inchizitor, cardinalul Caraffa, îl răbda
pe nechematul sosit de la Padova mai greu decât ar fi îndurat un cui în gât.

ÎNTR-AL NOUĂLEA CER

Mateo Columb era într-al nouălea cer. În răstimpul şederii la Roma, anatomistul
cremonez a dus la bun sfârşit cea mai întinsă lucrare de zugrăveli în ulei: cele mai izbutite hărţi
anatomice ce se desemnaseră vreodată, zugrăvite cu cele mai fine vopseluri în ulei, şi sute de
schiţe în tuş, care dădeau formă marotei sale: Amor Veneris. Şi, tot în răstimpul şederii la Roma, a
zugrăvit cea mai încântătoare şi mai bizară dintre pânzele lui: Hermes şi Afrodita, nume ce, fără
nici o urmă de îndoială, nu se poate să îl fi dat decât cei ce se ocupau cu poprirea ideilor, căci
uleiul nu înfăţişa unirea a doi zei într-un singur trup, ci chipul lui Inés de Torremolinos, aşa cum
îl păstra anatomistul în minte, din vremea în care găsise Amor Veneris.
Totul era acum gând avântat. Nimic nu îi rămânea nelaîndemână. Furtunoasele zile ale
Inchiziţiei erau de mult rămase în urmă. Acum putea privi la vechii lui juài chiar de la dreapta
prea-înaltului tron al Sfinţiei Sale Paul al III-lea, căruia îi dăruise viaţa, precum Christos lui
Lazăr. Măruntul anatomist cremonez era acum mâna Celui de Sus. Numele său era hărăzit
Măririi. De fapt, acum vieţuia în cetatea Raiului pe Pământ. Schimbase vechiul său lucco de in pe
altele de mătase, şi beretta sa de bumbac pe un fes cu alesături din fir de aur, căruia cu dinadins
pentru el îi căutase tăietura însuşi croitorul Sfinţiei Sale Papa. Se pricopsise; onorariile de medic
privat al Sanctităţii Sale atingeau cifra pe care chiar el o credea nimerită şi, oricând ar fi dat
poruncă, ar fi putut ajunge şi la sfintele cufere cu bani. La urma urmelor, ce preţ putea avea viaţa
Sfinţiei Sale? Nimic nu îl mişca; nimic nu-l atingea. Făcea primblări prin cuprinsul Vaticanului
de parcă totul ar fi fost al său. Numai el putea pătrunde, fără a cere vreo îngăduinţă anume şi
orişicând îi era pe plac, în alcovurile pontificale; numai el putea curma soborniceştile adunări;
numai el putea să dea porunci chiar Sfântului Părinte: el sorocea la ce oră să ia masa Sanctitatea
Sa, care erau orele Sale de culcare şi de trezire, el sorocea dacă era nimerit ca Sanctitatea Sa să
primească pe unul ori pe altul în vizită, el avea ultimul cuvânt în ceea ce priveşte furiile
pontificale şi pontaficalul huzur.
Dar fericirea sa încă nu putea fi întreagă; în fiece noapte, înainte de a se cufunda în somn,
chibzuia cu gândul la Mona Sofia. În pofida acestui lucru, îndura aleanul revederii cu liniştea pe
care i-ar fi dăruit-o un hrisov de proprietate. Fără doar şi poate avea să fie a lui. Ce însemnătate
mai puteau avea puzderia de peţitori ai femeii sau numărul celor ce aveau să o cunoască în trup?
Avea să vie ziua în care, slobod, pricopsit şi cu vază, el va sui cele şapte trepte ce duc la atriul
deja ştiutului bordello dil Fauno Rosso, şi atunci, da, precum un general la ale cărui picioare se
aruncă biruit vechiul vrăjmaş, avea să schimbe-n colonie prea-râvnita-i ţară. Ştia negreşit că era
dator să umble cu grijă şi, mai ales, să aibă răbdare; trebuia să urmeze a se purta precum un om
politic.
La Vatican, nimeni nu trecea cu vederea înrâurirea pe care o avea Mateo Columb asupra
voiei Sfinţiei Sale Paul al III-lea. Aşa a prepus şi vechiul său inchizitor, cardinalul Álvarez de
Toledo. Văzând că trecerea pe care altădată o avea pe lângă Sanctitatea Sa scăpătase, Álvarez de
Toledo a ales să se apropie de medicul privat al Papei. Cardinalul cunoştea mult prea bine ce
vorbe îi plăcea anatomistului să audă. Se învăţase întru totul minte de cum să îl măgulească.
În schimb, cadinalul Caraffa nu-şi putea tăinui nici neostoita neplăcere, nici dispreţul ce-l
încerca pentru Mateo Columb. Nici barem cât de cât nu putea tăinui adânca-i pizmă, nici adăsta
să i se dea preste nas.
Drept dovadă a încrederii sale şi a împăcării lor pentru vecie, cardinalul Álvarez de
Toledo a pus în mâinile medicului pontifical propria-i sănătate. Iar Mateo Columb ştia preste

66
închipuire de bine că, printre cardinali, Álvarez de Toledo avea cei mai mari sorţi de izbândă în
lupta pentru a-i urma în scaun Sfinţiei Sale Paul al III-lea. Într-adevăr, cardinalul spaniol ştia o
groază de lucruri despre negoţuri.

II

Încrezător în propria-i stea norocoasă, Mateo Columb s-a hotărât să încunoştiinţeze pe


Sfântul Pontif de starea tratatului său, De re anatomica, cerându-i să fie pentru vecie date la o
parte urmările popririi lui prin Index de către cardinalul Caraffa.
- Poate că nu e clipa nimerită, se mulţumise să răspundă Sfinţia Sa Paul al III-lea.
Aceea a fost întâia uriaşă dezamăgire a lui Mateo Columb. Dar era răbduriu şi gata să
aştepte.
- Vom vedea mai încolo, vom mai vedea, a fost al doilea răspuns când, preste şase luni,
anatomistul i-a atras din nou luarea aminte Sfinţiei Sale Papa.
- Fiule, va trebui să te mărturiseşti, căci făptuit-ai amarnic păcat, a spus părinteşte
Alessandro Farnese; tocmai mi-ai împărtăşit ceea ce, în faţa soborului, te-ai legat cu jurământ să
nu dai nimănui de ştire.
Anatomistul nu-şi venea în fire din indignata-i uimire. El tocmai îi mântuise viaţa şi iată
cum îi aducea mulţumire Sanctitatea Sa! Şi nu doar că îi reteza orice gând de a-şi vedea tipărit
tratatul, ci, preste toate, îşi mai şi îngăduia să îl mustre.
Aşa a ajuns Mateo Columb să tragă nădejde că sleitul şi nerecunoscătorul Alessandro
Farnese avea să crape o dată pentru totdeauna. La urma urmelor, numai el, anatomistul, era mâna
Domnului şi, precum putea da viaţă (ceea ce şi făcuse cu bolnavul din al cărui trup fugise orice
sclipire de viaţă) aşijderea putea să o şi ia. Oare nu el era medicul privat al următorului Papă?
Prieteşugul ce îl lega de cardinalul Álvarez de Toledo era zi după zi mai trainic; aveau
acelaşi dor şi, ori de câte ori băsmuiau despre sănătatea Sanctităţii Sale, nu puteau trece cu
vederea ocheadele complice ce-şi aruncau unul altuia. Nicicând nu şi-au grăit vreo vorbă cu
privire la tainicele lor aleanuri; nici nu aveau trebuinţă.

III

Într-o dimineaţă ploioasă, Sfinţia sa Paul al III-lea s-a trezit mort. Însuşi Mateo Columb
s-a îngrijit să lăţească vestea cea rea. Tocmai în ziua aceea s-a întrunit conclavul. În realitate,
nimic nu părea a pregăti ceva neaşteptat. Mateo Columb era doar la un pas de a-şi vedea, în
sfârşit, tratatul la tiparniţă. Se gătea să sărute inelul noului Papă, prietinul său, cardinalul Álvarez
de Toledo. Cu inima uşoară (nu existau pricini de frământare, nici de alean), anatomistul a prânzit
în alcovul său, după care a cerut să fie deşteptat la jumătatea după-amiezii şi a mers să se culce.
La jumătatea după-amiezii, s-a arătat la fereastra alcovului şi a privit înspre bazilică. Încă
nu se desluşea ieşind fumul. A ales să rămână în odăile sale, căci nu voia să dea ascultare la nici
un soi de băsmuială de palat. Se înnopta când s-a arătat din nou la fereastră. S-a aflat cuprins de o
uşoară frământare, nevăzând nici o veste pe pronia unde soarele făcuse popas la scăpătat. De ce,
oare, întârzia atâta vestea, dacă totul era menit? Dar s-a întors fără zăbavă în crivat.
Înnoptarea pusese stăpânire pe toate, când anatomistul a hotărât să se pună la fereastră cu
ochii-n patru în aşteptarea fumului alb.

CINA CEA DE TAINĂ

Tocmai la miezul nopţii, hornul bazilicii a slobozit un caer subţirel de fum alb. Toate
clopotele Vaticanului au sunat cu vuiet de moarte şi din toate galeriile oameni de prostime şi de

67
rând au început să se scurgă, îndreptându-se în goană spre Piaţa lui San Pietro. Un stol de
porumbei speriaţi s-a înălţat, zburând rotit pe lângă cupola bazilicii. Dintrodată totul s-a luminat.
Inima anatomistului s-a însufleţit cu o îngrijorare amar de vreme reţinută. De la fereastră putea
desluşi lămurit logia Sanctităţii Sale. A râs de tulburare cum nu mai hohotise de mulţi ani.
Norodul cel mai de jos, adunat cu mic cu mare, zbiera, cerând să cunoască pe noul Papă. Ca
seminţele risipite de vântoasă şedea pe buzele tuturor numele noului Pontif. Era să se numească
Sanctitatea Sa Paul al IV-lea? Dar care înde cardinali era să fie Paul al IV-lea? "Álvarez de
Toledo", se citea pe buzele norodului.
Având ca înainte-mergătoare o tăcere mormântală, alcătuită numai doar din tulburare,
zbucium şi supunere, Pontiful s-a înfăţişat în logia. Mateo Columb râdea cum nicicând nu mai
hohotise. Numai când înflăcărarea i s-a mai domolit, îngăduindu-i să caşte bine ochii, anatomistul
a putut desluşi cu limpezime chipul Sfinţiei Sale Papa Paul al IV-lea. Inima i-a sărit atunci din
piept. Râsul i s-a făcut de piatră. Salutând prostimea de jos din logia de sus, l-a văzut pe însuşi
cardinalul Caraffa.
De departe, i s-a năzărit că noul Pontif îi aruncase o privire.

II

Chiar în noaptea aceea, Mateo Columb şi-a adunat tot avutul. Nu găsea nici o pricină ca
să prepună poprirea pentru vecie a tratatului său, căci aceasta era lucru neîndoielnic încă dinainte,
şi nici barem ca să tragă nădăjde cât de cât că vechiul său inchizitor ar putea să nu ducă la bună
implinire osânda lui, ce rămăsese nelămurită. Prea bine cunoştea ura pe care Caraffa o-ncerca
pentru el din belşugul rărunchilor.
În pofida acestui lucru, nu, nu era încă totul pierdut. S-a chibzuit cu socoteală şi s-a
hotărât fără întârziere. Mai avea încă un prea-râvnit refugiu la Veneţia. Nu-şi dăduse uitării ţelul
vieţii. Şi nimic pe lume nu ar fi putut-o opri pe Mona Sofia să-i dăruiască inima pentru vecie.
Pentru că acuma, da, anatomistul avea cheia de la poarta ce apăra voia femeii pe care o jinduia
pentru sine. Iar femeia era Mona Sofia.
Preste toate, acum era putred de bogat şi cu chiu cu vai şi-ar fi putut toca avuţia în viaţa
ce-i mai rămăsese de trăit. După toate altele, nu era să fie tocmai atât de greu să se smulgă din
ghearele lui Caraffa. În două minute a ales cum avea să arate răstimpul ce-i mai rămăsese de trăit:
pe loc avea să plece la Veneţia, să meargă la bordello dil Fauno Rosso, să plătească cei zece
ducaţi care îi îngăduiau să câştige iubirea Monei Sofia, iar de la Veneţia avea să meargă cu ea pe
celălalt ţărm a Mediteranei ori, de-ar fi fost trebuincios, spre noile pământuri de pe cealaltă faţă a
lumii, dincolo de Atlantic.
Atunci, îndrăgostită până preste urechi de anatomist, Mona Sofia era să se schimbe în cea
mai credincioasă femeie şi, tot astfel, în cea mai credincioasă soaţă cu cununie.
Tocmai pe înnoptat a adunat ceva veşminte şi toate paralele pe care le câştigase în
răstimpul şederii sale la Vatican. Şi-a aruncat foggia pe frunte şi, mergând în contra norodului, ca
un criminal, şi-a deschis drum până s-a pierdut pe uliţele Romei.
În spatele său, Vaticanul era în sărbătoare.

PARTEA A CINCEA

LITURGHIA NEAGRĂ

Graba cu care năvăliseră una după alta întâmplările din ziua în care începuse judecarea
pricinei, înălţarea sa de necrezut la dreapta tronului ocupat de Sfinţia Sa Paul al III-lea, până la
meteorica sa cădere şi fuga de cardinalul Caraffa, graba cu care se urmaseră întâmplările, făcuseră

68
ca Mateo Columb să-şi uite întru totul de răvaşul ce, întemniţat în chilioara sa din Universitate,
pusese să i se trimită lui Inés de Torremolinos. În fapt, s-ar spune că-şi uitase întru totul de
vechea lui Mecenă. Chibzuia la Mona Sofia ca la o ursită; avea să vină ziua (care, în sfârşit şi
chiar înainte ca el să se fi gândit, sosise) în care avea să trebuiască să lase Vaticanul şi atunci avea
să meargă la Veneţia, la bordello din strada Bocciari, lângă Sfânta Treime, să întâlnească, în
sfârşit, pe cea care-i fusese menită. Nu avea mintea temătoare de clipa aceea, ci mergea cu gândul
nesăbuit din pricina căruia credinţa morţii ne dă totuşi răgaz să trăim fără a fi încercaţi de o
statornică spaimă. În pofida acestui lucru, în răstimpul şederii sale la Vatican, nu-şi amintise nici
barem o dată de Inés de Torremolinos, femeia ce fiinţa la mare depărtare.
Fapt este că soarta a vrut ca, prin mijlocirea serviciilor lui messere Vittorio, răvaşul ce
scrisese să ajungă la Florenţa.

II

În zorii unei zile din aprilie 1558, un sol a bătut la poarta umilei bojdeuci din streaşina
abaţiei. De când Mateo Columb plecase din Florenţa, Inés nu mai avusese veşti de la anatomist.
Din ziua aceea, gândul ei nu se îndrepta decât spre Mateo Columb, şi orişice pe lume îi aducea
aminte de el. De atâtea ori se amăgise, la sosirea vreunui sol, că avea să primească negreşit veşti
de la Mateo Columb, încât, pentru a da de-o parte alte şi alte dezamăgiri, îşi dăduse cu socoteala
să nu mai ia aminte la un atare noroc. Nici barem nu a catadicsit să privească la pecetea ce se iţea
din ceara purpurie ce sigila panglica care strângea răvaşul făcut sul. S-a dus până la micul
scriptorium de lângă vatra în care ardeau câţiva butuci. Oarece mai la o parte, copilele cântau şi
alergau de colo-colo. Numai după ce s-a pus la pupitru, a îndrăznit să arunce o privire peceţii.
Inima i-a săltat în piept. A încercat să nu îşi strice tihna sau cel puţin să pară liniştită, şi mângâios
le-a poruncit copilelor să meargă să se joace în iatacul lor. Înainte de a desface panglica ce înnoda
sulul, a strâns răvaşul la piept şi a înălţat o rugă Făcătorului cerului şi al pământului. Adăstase
clipa aceea răstimp de luni nesfârşite. Dar acum, la capătul puzderiei de frământări şi dezamăgiri,
când în sfârşit putea, chiar de n-ar fi fost decât atât, să alinte hârtia atinsă de mânurile
anatomistului, o neostoită strângere de inimă se înstăpânise pe ea. Oareşice îi spunea că răvaşul
nu îi aducea nimic bun. L-a scos atunci din panglica ce-l ţinea răsucit.
A trebuit să se prindă cu mâna de scriptorium, pentru a nu cădea jos de pe scaun, când a
citit: " "Când rândurile mele vor ajunge la Florenţa, eu voi fi fost dinainte dus din această viaţă"
. Toate ca toate, dar cu ochii înecaţi în şiroaie de lacrimi şi cu pieptul înăbuşit de suspine, a urmat
să citească. "De vei crede de cuviinţă că pângărire aduc spunând ceea ce juruit-am să ţin sub
tăcere, chiar în această clipă opreşte citirea hârtiilor mele şi fă ca ele să-şi afle sfârşitul în
flăcări", a buchisit şi, chiar gândindu-se că anatomistul comitea un sacrilegiu, şi a urmat citirea.
"Dacă am luat hotărârea să rup juruinţa de tăcere ce mi-a fost impusă şi dacă am ales
să îţi dezvălui doar domniei tale ce am descoperit, este pentru că în trupul tău găsit-am, doamna
mea, dulcea mea "Americă". În el găsit-am sălaşul iubirii şi minunata plăcere a femeilor. Şi
domniei tale trebuie să îi mulţumesc pentru că am putut să dau de ştiinţă Opera Divină în
legătură cu iubirea femeiască. Amor Veneris al meu este Amor Veneris al domniei tale. Să nu
crezi că nu ştiu cât m-ai avut de drag. Şi poate că mă mai îndrăgeşti şi astăzi. Dar nu te înşela;
nu pe mine mă are drag domnia ta. Şi nici barem nu mă îndrăgeşti domnia ta. Când te-am
tămăduit de suferinţa aceea stingheritoare, fără vrere am înlocuit-o cu iubirea pe care mi-o
porţi. În Amor Veneris se cuibărise beteşugul şi tocmai Amor Veneris al domniei tale mă
îndrăgeşte. Nu te amăgi. Cine sunt eu, ca să merit, doamna mea, iubirea domniei tale?"
Inés de Torremolinos a mântuit de buchisit răvaşul cu senină netulburare. Avea încă
privirile revene, dar inima ei bătea acum cu o pace năprasnică. Dintrodată, ochii i s-au umplut de
o liniştită şi blând-răutăcioasă ironie. S-a pus în picioare şia mers la cuhnie. A luat un cuţit şi o
cute. A iscodit împrejurarea în tihnă. S-a tânguit amarnic de prepusa săvârşire din viaţă a
ibovnicului ei, şi-a plâns din belşug de milă şi chiar şi-a mulţumit sieşi pentru părerile de rău. În

69
timp ce ascuţea cuţitul pe cute, a putut simţi cum în ochii minţii ei pătrundea lumină nouă. În
atâtea rânduri o împresuraseră temeri negre de pieire şi sminteală. Dar acum, frecând tăişul de
cute, îşi spunea că sosise ora celei mai măreţe şi splendide limpezimi a minţii. Mâna nu-i mergea
nici sub un imbold mistic, nici sub unul extatic. Nicicând nu se vădise mai liniştită.
- Amor Veneris, vel Dulcedo Appeletur, îngâna, în timp ce trecea tăişul pe piatră.
Ascuţea cuţitul cu nesmintita linişte cu care, în zorii fiecărei zile, bătea clopotele la
abaţie. Acum, în sfârşit, putea fi deplin stăpână pe inima sa. Nici barem cât de cât nu o spăimânta
gândul neostoit că, precum ştia şi anatomistul, era îndrăgostită de el până preste urechi. Atâtea
ore de frământare ar fi putut fi cruţatete, de-ar fi ştiut-o mai dinainte. Era doar nespus de uşor!
Când a văzut că tăişul cuţitului era fără cusur ascuţit, a ridicat privirea până dincolo de
fereastră, împlându-şi duhul cu priveliştea. Cuţitul a tăiat iute şi fără greş. Nu a simţit nici o
durere şi aproape că nu a pierdut sânge; doar pe coapsă i s-a pelin un fir purpuriu şi subţirel. Între
degetul arătător şi cel mare strângea acum pricina tuturor chinurilor sale. A privit organul acela
puţintel la făptură şi, cu un surâs fericit, a grăit:
- Amor veneris, vel Dulcedo Appeletur.
Din clipa aceea şi pururi pentru vecie avea să se lipsească de dragoste. Acum, în sfârşit,
era stăpână pe propria-i inimă.

ÎNVIEREA CĂRNII

Începând din ziua aceea, în Florenţa nu s-a mai ştiut nimic despre Inés de Torremolinos.
Din zorii acelei zile de april, când un sol a bătut la poarta bojdeucii din streaşina abaţiei, stareţul
nu a mai avut veste nici despre binefăcătoarea sa, nici despre cele trei copile ale ei. A dat numai
de nişte prea subţirele fire de sânge pe podeaua cuhniei şi, lângă cute şi cuţit, de patru puţintele şi
aşijderea fărâme de carne, patru perle purpurii, al cărui sălaş anatomic stareţul nu l-a putut afla cu
precizie. Dar Inés de Torremolinos şi cele trei copile ale sale se mistuiseră din Florenţa.
Inés se aflase la un pas de sfinţenie. Dar este neîndoios că şi tăria morală este la un pas de
flăcările rugului. Deoarece, drept e să o spunem abia acuma, Inés de Torremolinos şi-a sfârşit
zilele, la capătul unui scurt judeţ ţinut în Castilia-i natală, pe un rug aprins de Sfântul Oficiu în
1559. Atunci nu a grăit nimic întru hatârul său.
Mărturia care i-a menit destinul a fost un tom ale cărui stihuri, după s-a mărturisit în faţa
Tribunalului, le-ar fi întocmit ea însăşi. Şi, fără de-ndoială, păcatul este neţărmurit de mic pe
lângă tot ceea ce i s-a pus în seamă şi ea însăşi a recunoscut. Liturghia Neagră (numele sub care e
ştiut tomul) a fost arsă pe rug odată cu cea care o alcătuise şi, potrivit celor scrise despre viaţa sa
(din care abia se păstrează câteva rămăşiţe), doar câteva stihuri de-ale acelui tom au fost ferite,
mulţumită tradiţiei orale. Din cele şaizeci ce formau Liturghia Neagră, se are ştiinţă doar de
câteva strofe de câte şapte versuri 36.

LITURGHIE NEAGRĂ

Versuri

36
Din versiunea castiliană, originală şi completă, nu s-a găsit niciodată vreun exemplar, căci cu toatele au
fost arse pe rug. Cele şapte fragmente care au supraviţuit aparţin unei traduceri în italiană, existentă în
Antologia Prohibita. Traducerea din italiană este rodul muncii noastre modeste şi lipsite de iscusinţă.

70
Să ardă carnea mea pe rug aşa.
Aşa să muşc cucuta cea amară
şi-n ştreang să pier;de-ar fi ca ea,
nimic cu doliu nu mă împresoară
şi încă de pe acum m-aş arăta
ca târfă între curve-n astă ţară.

14

În numele iubirii, mâine


totul călăului Îi este dat.
Pentru el facem pâinea, ca
să ne dea un codru de pită.
Pentru el naştem prunci.
Totul în numele iubirii.

De pâine nu ştie să facă,


de prunci să nască nu e-n stare,
pentru una arta este prea puţină
şi pentru alta e pom fără gând:
pâinea pe gură s-o-nghită
şi pruncii să-i facă pe fund.

22

Dragostea era pentru mine


suferinţa, chinul şi pumnalul
ce înjunghiind ne răneşte.
………….
Căci, pentru a fi cântat iubirea,
nu văzut-am în jur decât bocete
şi de rău de iubire-am murit.
………….

43

V-au spus: Gătiţi mâncarea!


Aici vă las a mea reţetă,
care de-acum şi-n veci
de veci n-o mai fi taină.

Luaţi pentru înghiţit dejunul,


când soarele apare şi se ridică.
Din douăzeci de feciori, unul
cu mădularul gros şi fără frică,
şi numai lapte bun pe laringe
voi daţi, căci setea o stinge
şi mai bun nu e niciunul.

Dar la ora ţinerii liturghiei

71
pe când popa limba-şi ascute,
nu vreau nici ostia, nici vinul
şi iau la-mpărtăşanie divinul
mădular nespus de iute.

II

Primul stih este tocmai miezul tragediei. Este o mărturisire de temeiuri şi totodată o
proorocire a sorţii ei. Inés de Torremolinos a fost nu doar târfă-ntre curve-n astă ţară; nu doar
cea mai preţăluită şi cea mai râvnită târfă din Spania. Ci, în nesfârşitul an 1559 (cel mai lung din
întreaga sa viaţă), ea a întemeiat breasla târfelor celor mai fără de cusur din Mediterană. Nu
trebuia să le dea creştere de principese, nici să le strunească spiritul întru neiubire şi trupul întru
înfrânare de la plăceri, căci în vecii vecilor nu aveau să îndure chinurile iubirii, nici să fie roabe
plăcerii. În prea-lungul an 1559, Inés de Torremolinos nu numai că a făcut din desfrâu meşteşug
şi cu măiestrie a dedat la el multe femei. Dar s-a făcut şi o abraşă luptătoare întru slobozenia
inimilor femeieşti. În prea-lungul al 1559, Inés de Torremolinos a adunat cu boiul său o avuţie de
multe ori mai nemăsurată decât cea cu care rămăsese de la tatăl său şi de la răposatul său soţ. A
pus să se înalţe cele mai strălucite bordeluri şi şi-a cules chiriaşele dintre sufletele cele mai
nevoite. De la copilele căzute fără leac pradă iubirii până la sihastrele din monahii, toate femeile
dădeau ascultare înflăcăratelor chemări la război proferate de Inés de Torremolinos. Fieştecare
din ele ţinea în propriile-i mâini adevăratul liber arbitru de a fi, în sfârşit, stăpâna propriei sale
inimi.
Mai bine de o mie cinci sute de femei se îndeletniceau în lupanarele stăpânite de Inés de
Torremolinos. Mai bine de o mie cinci sute de femei aleseseră drumul slobozeniei şi se
lepădaseră de blestemul lui Amor Veneris. Tăierea lui era, în toate împrejurările, un meşteşug dus
la împlinire numai de Inés de Torremolinos. Nici barem un bărbat nu primea vreo câtime din
uriaşele câştiguri ce se grămădeau în lupanarele ei. Ele erau adevărata oaste a voilor femeieşti.

III

Stihurile Liturghiei Negre au ajuns să fie un temut catehism. Ascultându-le, nici o femeie
nu putea decât să creadă că de ea era vorba într-una ori alta din strofe: holteie şi neveste; văduve
şi sihastre; îndrăgostite şi cu aşteptările înşelate. Liturghia Neagră era, fără greş, un titlu care
vorbea de toate femeile, deşi se lega cu sabaturile şi cu tenebroasele rituri iniţiatice ale
vrăjitoarelor. Şi, tot fără greş, vrăjitoarele erau bine înfăţişate în vorbe de către autoritate; În
Cataloage despre harpii şi vrăjitoare, se putea găsi o lămurire fără de cusur despre cine era
vrăjitoare: "Cea care face rău alteia; cea care face încercări păgubitoare; cea care priveşte cu
coada ochiului; cea care priveşte cu neruşine în faţă; cea care iese pe înnoptat; cea care moţăie
ziua din cap ; cea care umblă cu un aer trist; cea care râde necumpătat; zăpăcita; drept-
credincioasa; spăimoasa; viteaza şi deosibita; cea care se mărturiseşte ades; cea care nu se
spovedeşte nicicând; cea care se fereşte; cea care acuză boldind cu degetul arătător; cele care
au ştire despre pătăranii din locuri de departe; cele care au pătruns tainele ştiinţelor şi artelor;
cele care vorbesc limbi fără număr".
A fi târfă nu era o abatere vrednică de osândă. Dar neîndoios că vrăjitoria, da. Iar
Catalogul harpiilor şi al vrăjitoarelor avea pentru fieştecare sac câte un petec.

PARTEA A ŞASEA

TREIMEA

72
În zorii unei zile din iarna anului 1559, puţin înainte ca soarele să se arate pe cer, o droaie
de oameni jinduitori de căldură din pricina, poate, a năprasnicului frig castilian, au făcut o roată
strânsă în piaţă, căci văzuseră cum călăul punea foc buştenilor. În mijloc, ţintuită la stâlpul unui
rug, stătea Inés de Torremolinos. Oarece mai încolo, stăteau înfipţi alţi trei pari, cu asupra de
măsură mai înalţi la stat decât micuţele-i copile.
- Ardeţi-le pe vrăjitoare, zbierau doamnele, în timp ce-şi urcau copii în cârcă, pentru a
putea sta să vază pilduitoarea solemnitate.
Mai întâi, călăul a pus foc buştenilor preste care spânzurau picioarele copilelor, ale căror
bocete urmau (după opinia juzilor) să sporească înmiit suferinţele Vrăjitoarei-Mamă. În pofida
acestui lucru, nici una dintre ele nu a prins să urle când crengile s-au aprins cu totul. Sufocate,
măruntele făpturi omeneşti şi-au dat duhul mult înainte ca feţişoarele să le fie sluţite de bunul
plac al pojarului şi pălălaiei ce a suit până la vârfurile parilor.
S-ar fi spus că la căldura ce se înălţa dinspre pământ se frigeau pieile nesimţitoare ale
unor salamandre şi nu firavele picioare ale unei femei. Inés de Torremolinos ţinea piept caznei,
privind în jur cu evlavie, iar făptura sa uşoară părea că, de n-ar fi fost ţintuită de stâlp, s-ar fi putut
înălţa odată cu fumul negru ce se desfăcea din carnea arsă a călcâielor ei. De parcă însuşi
Atotputernicul i-ar fi suflat putere, ea îndura fără vaiete căldura înmiit mai mare decât a
femeiescului său boi.
Deodată, de sub lacoma pălălaie încinsă de vântoasă, a învăluit-o şi a acoperit-o cu totul
o vâlvătaie, iar când s-a întors în iadul jăratecului flăcăraia a lăsat să se întrezărească un trup de
nerecunoscut, negru şi fără nici o formă. Mai avea încă o sclipire de viaţă. Aţâtând pălălaia roşie,
călăul a putut desluşi cum ochii osânditei îl priveau îndurători. Pentru o clipă, i s-a părut că Inés
era bărbat sau, cel puţin, oarece aşijderea unui bărbat, căci s-a simţit copleşit de un simţământ ca
de ruşine când osândita (ori ce se mai afla din ea) s-a petrecut din viaţa asta de zbucium şi chin.
Se zvonea ultimul dangăt al clopotelor bazilicii.

II

La aceeaşi oră, dar la Veneţia, un bărbat ce-şi tăinuia chipul sub o foggia trasă până
preste sprâncene, înainta cu pas uşor pe ulicioara Bocciari. Păşea de parcă şi-ar fi pus în minte să
ajungă la locul hărăzit încă înainte ca soarele să urce pe cer printre columnele pe care se sprijină
leul înaripat şi Sfântul Teodoric. Maşinăriile maure din Turnul cu Ceas nu zvoniseră încă vuietul
primului dintre cele şase dangăte de clopot. Înainte de a se avânta pe treptele ce urcau la micul
atriu din bordello dil Fauno Rosso, bărbatul şi-a potrivit foggia şi s-a încredinţat că nu-l văzuse
nici unul dintre drumeţii care, la ora aceea a dimineţii, mergeau să asculte prima liturghie de la
Sfânta Treime.
L-a primit madonna Simonetta şi deîndată l-a îmbiat să intre.
- Cunoaşteţi mai dinainte obiceiurile casei?, l-a întrebat şi, văzând că oaspetele nu-i
răspunde, i-a întins catalogul şi o cupă cu vin, crezând că era doar un drumeţ sfios.
Cum nu-şi lua gluga de pe cap, s-ar fi spus că bărbatul alesese să rămână neştiut. Nu
aruncase nici barem o privire cupei ce i se întinsese.
- Trebuie să văd pe Mona Sofia, a grăit strâns bărbatul.
De parcă avea lacăt la gură, femeia a moţăit din cap.
- Ştiu că ora nu este nimerită, s-a dezvinovăţit oaspele, dar trebuie să o văd degrabă,
tocmai acum.
- Cine o caută?, a murmurat femeia, ţinând obrazul în pământ.
Mateo Columb nu a înţeles la ce erau de trebuinţă atâtea forme.
- Sunt un vechi muşteriu, s-a mulţumit să spună.
- Dar nu vă va putea sluji.
- Pot adăsta, dacă acuma are alte interese, dar vremea nu-mi prisoseşte.

73
Anatomistul a putut vedea că privirile femeii se umezeau. Nu a înţeles. Atunci a luat-o de
braţe şi a zgălţăit-o abraş.
- Ce se petrece aici?, a strigat şi fără zăbavă a luat-o la goană pe scările ce duceau la
catul de sus.
- Pentru Dumnezeu, mărire în veci Atoatefăcătorului, vă rog, nu mergeţi în iatacul ei!, l-a
implorat femeia, încercând să îl înşface de lucco.

III

Ceea ce a desluşit Mateo Columb când a pătruns în iatacul Monei Sofia i-a îngheţat
sângele în vine. S-a simţit cuprins de înfricoşare. De o tulburare apocaliptică. Acela era sfârşitul
lumii.
În iatac se revărsase o miazmă ucigătoare. În mijlocul crivatului zăceau nişte rămăşiţe
pământeşti schilodite şi chinuite, un schelet pe care atârnau puţine resturi de piele cenuşiu-
verzuie, zbârcită şi stricată, împestriţată cu tumori purpurii. Mateo Columb s-a apropiat de crivat,
sprijnindu-se de pereţi. A putut doar să-şi dea seama că acele rămăşiţe pământeşti erau chiar
Mona Sofia numai privindu-i ochii verzi ca smaraldul, ce acum dădeau să îi iasă din cap, făcând-o
să pară smintită.
Niciodată, nicicând în întreaga sa viaţă de medic nu văzuse un atare sifilis. A dat la o
parte velinţele şi a putut avea sub ochi panarama cea mai macabră pe care-i fusese dat vreodată să
îşi arunce ochii: picioarele acelea cu coapse tari de animal, strunjite de parcă ar fi fost din lemn,
erau acum doar două oase fără rost. Mânurile atât de mici, încât păreau că nu ar fi putut cuprinde
un mădular a cărui carne înviase, erau ca două crengi în toamnă, iar aureolele, doar de-ar mai fi
fost, ar fi avut mărimea şi fineţea de catifea, precum a unei flori, a sfârcurilor Monei Sofia.
Mateo Columb s-a pus pe marginea crivatului, i-a drăgălit părul rărit şi împuţinat, şi i-a
trecut palma mâinii sale preste fruntea numai brazde. Şi a plâns. Nu de sânge rău. Nu de jale.
Mateo Columb a plâns cu tulburarea îndrăgostiţilor. Îi era drag de fiece fărâmă din trupul acela
nimicit de suferinţe. Cu nespusă grijă i-a apucat călcâiele cu mâna şi încetişor i-a despărţit
coapsele. Sub ochi i s-a ivit vulva uscată şi vestejită, ca gura unei babe desdinţate; a tras în lături
fărâmele de carne şi i-a alintat Amor Veneris. L-a dezmierdat încetişor, drăgăstos. L-a mângâiat
cu nesfârşită alintare. A plâns şi tulburarea dragostei i-a pus un nod în gât.
- Dragostea mea, i-a spus el în nespus de multe rânduri şi din tot adâncul sufletului,
iubirea mea, a îngânat în timp ce-i alinta dulcea "Americă".
Anatomistul a aflat un dârdâit uşor sub buricele degetelor şi la auzul său s-a vestit un
murmur. Cu obrajii şiroind de lacrimi, a întrebat-o:
- Mă ai drag?, şi întrebarea lui a fost o rugă implorândă.
Mona Sofia şi-a îndreptat privirile spre fereastră, a tras în piept atât cât i-au îngăduit
plămânii îndureraţi (nu mai mult decât o mică gură de aer) şi, fără barem decât a mişca din buze,
cu o voce care părea că vine din străfundul unei peşteri, a grăit:
- Timpul tău a luat sfârşit, a auzit-o spunând anatomistul, înainte de a mai scoate un
horcăit, ultimul.

CULMEA

Pe cea cea mai semeaţă piatră a falnicei măguri care hotărniceşte Verona de Trento, în
vârful Măgurii Veldo, un corb se pune pe carnea încă proaspătă. Înainte de a-şi înfige ciocul în
stârvul cu cărnuri din belşug, trage în piept duhoarea ce-i place negrăit de avan. S-ar spune că este
pentru el mirozna cea mai râvnită. Ciuguleşte un ochi şi trage de el până îl ia din orbită. Îl dă o
leacă mai la o parte şi apoi, într-o clipită, îl înghite. Se apleacă acuma spre pieptul stârvului şi-şi

74
vâră ciocul în plaga din care, ca un ţăruş, se iţeşte un jungher. Mănâncă pe săturate. Înainte de a
se înălţa în zbor luând drumul Veneţiei, înainte de a trece dând din aripi preste Canal Grande, pe
unde, dintr-o clipă într-alta, ca în zorii fiecărei zile, are să îşi facă apariţia podul plutitor care
adună morţii, se pune pe degetul stârvului umflat şi ciuguleşte până scoate o bucăţică de carne.
Este pentru întâia oară că Leonardino a mâncat, fără a avea de ce se teme, din mâna stăpânului
său.
Mâine se va întoarce pentru resturi.

SUMAR

PROLOG
PRIMĂVARA PRIVIRII
VEACUL FEMEILOR

PARTEA ÎNTÂI
TREIMEA
CORBUL
CULMEA
DECANUL
NORDUL
LA PUTTANA
CREATORUL
LIBERTATEA
DESPRE CUM A CUNOSCUT-O MATEO COLUMB PE MONA SOFIA
MUL MIRODENIILOR
IERBURILE ZEILOR

PARTEA A DOUA
INÉS DE TORREMOLINOS
DESCOPERIREA
PE PĂMÂNTURILE VENEREI

PARTEA A TREIA
FAPTELE PROCESULUI
PLOUĂ
SPUSELE MARTORILOR
ACUZAREA
APĂRAREA
SENTINŢA
VERDICUL

PARTEA A PATRA
SFINTELE ARTE
ZIUA SFINŢILOR NEVINOVAŢÎ
ÎNTR-AL NOUĂLEA CER
CINA CEA DE TAINĂ

PARTEA A CINCEA
LITURGHIA NEAGRĂ
ÎNVIEREA CĂRNII
LITURGHIE NEAGRĂ

75
PARTEA A ŞASEA
TREIMEA
CULMEA

76