UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCURESTI

FACULTATEA INGINERIA SISTEMELOR

BIOTEHNICE

Tema de casă la disciplina: Metode moderne de ambalare

Etichetă pentru sticla de bere Ursus

Nume: Nistor Angelica-Laura

An I master TAIA
 Cuprins

Capitolul 1. Introducere
1.1. Memoriu justificativ
1.2. Prezentarea succintă a produsului (denumire, utilitate, structură sortimentală)
1.3. Etapele elaborării unui ambalaj

Capitolul 2. Ambalajul şi designul de ambalaj

2.1. Analiza morfologică a soluţiilor de ambalare posibile şi tipuri de ambalaje pentru
produsul specificat. Alegerea ambalajului optim
2.2. Materialele folosite la fabricarea ambalajului
2.2.1. Modul de ambalare, închidere şi etanşare a produsului
2.2.2. Etichetare, transport
2.3. Sistemul bicomponent produs – ambalaj
2.4. Modul de îndeplinire a funcţiilor ambalajului de către ambalajul proiectat
2.5. Elemente de etichetare. Proiectarea etichetei. Codul de bare

Capitolul 3. Indicatori de calitate ai unui ambalaj

3.1. Indicatori spațiali
3.2. Indicatori de masă
3.3. Indicatori de consum
3.4. Indicatori de productivitate a muncii la operația de ambalare
3.5 Factori care influențează menținerea calității produselor
 Capitolul 1.Introducere
1.1 Memoriu justificativ

Berea este o băutură alcoolică nedistilata, obişnuită prin fermentarea cu drojdie a unui must
realizat din malţ, apă şi fiert cu hamei.
Conform unei vechi zicale germane, malţul este “sufletul berii”şi constituie materia primă
de bază folosită la fabricarea berii. Berea tradiţională se obţine în general folosind malţ din orz,
însa în anumite regiuni ale globului berea se produce numai din malţ din grâu, sorg sau manioc.
Principalele scopuri ale malţificării sunt:
 acumularea enzimelor;
 hidroliza parţială a substanţelor macromoleculare din bob.
Berea, în actualul înteles al cuvântului, se produce din orz. Băutura obţinută prin reconstituirea
mustului, pornind de la ingredientele recunoscute, urmată apoi de fermentarea alcoolică, a diferit
evident de ceea ce reprezenta până atunci berea. Atunci când la obţinerea berii se folosesc si alte materii
prime în afara malţului de orz (precum sunt de exemplu cerealele nemalţificate şi alte materii prime
amilazice sau zaharoase), este necesar ca malţul din orz să reprezinte cel putin 50% din totalul
materiilor prime formatoare de extract.
Skol este o bere blondă, pasteurizată, realizată după o reţetă autentică: apă, malt, hamei şi
drojdie de cultură pură de la Calsberg Danemarca.
Există şi varianta Skol nepasteurizată, aceasta fiind un tip de bere ce nu a fost pasteurizată
după îmbuteliere, obţinută prin trecerea lichidului printr-o instalaţie modernă de microfiltrare.
Skol nepasteurizat este o bere blondă, proaspătă, care nu este supusă procesării termice,
fiind puse în evidenţă caracteristicile ingredientelor naturale folosite în producţia acestei beri.
Este înnobilată cu hamei aromatic şi are un volum de alcool de 5%, având astfel un gust
intens şi plin.
Microfiltrarea sau filtrarea avansată la rece asigură reţinerea eventualelor microorganism din
bere pe cartuşele filtrante şi constituie o alternativă la pasteurizaea berii, oferind avantajul
menţinerii aromei şi prospeţimii berii.

1.2.Prezentarea succintă a produsului

Denumire - Ursus
Utilitate - Este o băutură carbogazoasă, răcoritoare, cu efect energizant şi un gust specific-
menită să diminueze senzaţia de sete.
Structură sortimentală - Pentru a intra pe piata romaneasca, o firma producatoare de bere trebuie
sainvesteasca injur de 70 de milioane de euro. Din cei 125 de mici producatori de bere care existau
acum unsprezece ani in Romånia, numai 26 au reusit sa faca fata.
 1.3 Etapele eloborării unui ambalaj

Ambalajul reprezintă un mijloc (sau ansamblu de mijloace) destinat să cuprindă sau să

învelească un produs sau un ansamblu de produse pentru a le asigura protecție temporară din punct
de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic, în scopul menținerii calității și integrității acestora în
starea de livrare, în decursul manipulării, transportului, depozitării și desfacerii, până la consumare
sau până la expirarea termenului de garanție.
Un ambalaj trebuie să îndeplinească în principal următoarele cerințe:
- să aibă masă și volum propriu reduse;
- să nu fie toxic nici pentru produs, nici pentru mediul extern;
- să fie compatibil cu produsul căruia îi este destinat;
- să nu prezinte miros și gust propriu;
- să posede rezistență mecanică cât mai ridicată;
- să fie etanș față de gaze, praf, grăsimi;
- să prezinte sau nu permeabilitate față de radiațiile luminoase;
- să aibă formă, culoare, grafică atractive.
Elaborarea ambalajului curinde mai multe etape:
 Etapa iniţială: se formează ipoteze referitoare la consum, examinarea dorinţelor
consumatorilor cu privire la produsul comercializat, analiza ambalajelor produselor
concurenţilor, pe baza unor cercetari şi/ sau a activităţii companiei.

 Etapa a doua: presupune crearea unei imagini de ansamblu a produsului prin examinarea
percepţiei emoţionale a acestuia de către potenţialii consumatori şi a analizei imaginii
prducătorului în percepţia consumatorului, luând în considerare rezultatele cercetărilor
proprii şi a unor eventuale ipoteze.

 Etapa a treia: are ca obiectiv stabilirea priorităţilor prin alegerea conceptului de design,
cu luarea în cosiderare a legăturii cu desing-ul ambalajului anterior şi a tradiţiilor.

 Etapa a patra: are în vedere determinarea posibilitătilor de vizualizare la stand, analiza

percepţiei legată de culorile utilizate, forma si volumul ambalajului.

 Etapa a cincea: constă în prelucrarea şi analiza materialelor colectate, prin examinarea

culorilor şi a nuanţelor, care urmează să fie utilizate în realizarea ambalajului cu
scoaterea în evidenţă a elementelor de bază, legate de transmiterea dorinţelor
consumatorilor potenţiali şi generalizarea mijloacelor de care se dispune şi care se
doreşte a fi folosite la elaborarea design-ului de ambalaj.

 Etapa a sasea: se referă la trasarea sarcinilor tehnice către designer, cum ar fi:
 Stabilirea obiectivelor si prioritatilor in proiectare;
 Stabilirea limitelor estetice şi tehnice;
 Identificarea informatilor care se vor dispune pe ambalaje;
 Prezentarea materialelor şi sarcinilor designerului;

 Etapa a şaptea: presupune evaluarea machetei de ambalaj şi selectarea celei mai bune
variante.
 Capitolul 2. Design-ul de produs
2.1. Caracteristicile produsului. Proprietăţi igienice. Proprietăţi alimentare
(organoleptice, fizico-chimice, dietetice, calorii, valoare nutritivă etc.)

Analiza organoleptică se realizează la temprtaturade 20 ° C. Verificarea caracteristicilor

organolopice se realizează examinând produsul turnat într-un pahar din sticlă incoloră. Se
analizează aspectul, culoarea, mirosul şi gustul prin degustare şi prezenţa sau absenţa corpurilor
străine.
Produs Caracteristici senzoriale Descriere
Ambalaj curat, marcat
Caracteristici ambalaj
corespunzator;
Lichid limpede, cu luciu
caracteristic, de culoare
galben-pai, fără sediment sau
Aspect impurităţi, gust plăcut,
amărui fără miros străin; cu
spumă albă şi perlaj de
dioxid de carbon.
Ursus Caracteristic fiecărui tip
Gust
puternic acidulată, amăruie
Caracteristic fiecărui tip,
plăcut, fără miros strain(de
Miros
mucegai, acru);
Cu aroma de malţ şi hamei;
Spuma trebuie să fie alba,
densă;
Consistenţă
Omogenă.

Tabel.2.1. Proprietăţile organoleptice ale berii Ursus

Aspectul- se observă prin tansparenţă la lumină naturală a zilei, berea fiind turnată într-un
pahar de 500 ml, la 10-120C. Se apreciază limpiditatea, prezenţa impurităţilor sau sedimentului
precum şi impregnarea cu dioxid de carbon (perlj continuu, de durată cu bule fine).
Culoarea - se examinează la fiecare sortiment în parte, astfel la berea blondă variază de
lagalben-pai la galben, la berea brună de la brun la rubiniu deschis, iar la berea specialitate
estegalben sau brun, specifică fiecărui sortiment.
Mirosul - se apreciază imediat după deschiderea ambalajului în care se află berea
observânddacă este plăcut, cu aromă de hamei şi malţ, caracteristic sortimentului sau este neplăcut,
acrusau cu nuanţă de mucegai.
Gustul - se examinează prin degustare, observând dacă este uşor amărui, caracteristic
fiecăruisortiment sau dacă prezintă gust străin, neplăcut, de acru etc.
 Aspectul şi persistenţa spumei - se examinează turnându-se imediat după decapsulare, de la
oînălţime de 30 mm, într-un pahar special, ţinut înclinat, apreciindu-se volumul, compactitatea şi
persistenţa dar şi urma lăsată pe pahar după dispariţie (o urmă albă, dantelată).

Tabel 2.2. Carateristicile chimice ale berii Ursus

Tabel 2.3. Caracteristici fizice ale berii Ursus

 Tabel 2.4. Valoarea nutritivă a berii Ursus
Berea din punct de vedere chimic este un sistem coloidal. Cantitativ, principalele
componente ale berii sunt: apa, extractul şi alcoolul etilic, alături de o mare varietate de compuşi
chimici care contribuie la însuşirile şi valoarea nutritivă a berii.
2.2. Beneficii

Calităţile organoleptice/gustative ale berii conferă acestui produs o largă adresabilitate la

maimulte categorii de consumatori, este un produs de masă, se consumă indiferent de
momentulzilei, indiferent de starea sufletească.
Aproape 50% dintre romani obisnuiesc sa bea bere în timp ce iau masa. În privinţa mărcii
observăm două mari tendinţe ce se vor face simţite şi în continure: pe de o parte se observă
preferinţa tot mai mare manifestată de consumatori pentru segmentul premium şi super premium, o
consecinţă a creşterii puterii de cumpărare, iar pe de altă parte, migrarea unor consumatori spre
segmentul berilor locale pe fondul creşterii consumului de bere la PET. Berea cea mai căutata este
cea blondă, în defavoarea celei negre, roşii sau albe.
2.3. Tehnologia de fabricare a produsului (prezentare succintă)

Berea reprezinta o bautura obţinută prin fermentarea cu ajutorul drojdiei a unor musturi obţinute din
malţ, cu sau fără cereale nemalţificate sau alte surse furnizoare de zaharuri.
Rolul malţului la fabricarea berii: berea tradiţională se obţine în general folosind malţ din
orz, însa în anumite regiuni ale globului berea se produce numai din malţ din grâu, sorg sau manioc.
Principalele scopuri ale malţificării sunt:
 acumularea enzimelor;
 hidroliza parţială a substanţelor macromoleculare din bob.
Berea, în actualul înteles al cuvântului, se produce din orz. Băutura obţinută prin
reconstituirea mustului, pornind de la ingredientele recunoscute, urmată apoi de fermentarea
alcoolică, a diferit evident de ceea ce reprezenta până atunci berea.
Atunci când la obţinerea berii se folosesc si alte materii prime în afara malţului de orzeste
necesar ca malţul din orz să reprezinte cel putin 50% din totalul materiilor prime formatoare de
extract.
Problemele ce apar pe parcursul procesului tehnologic de fabricare a berii în fazele sale esenţiale, se
datoresc în primul rând calităţii defectuoase a malţului prelucrat.
Malţul de bună calitate permite desfăşurarea rapidă şi uniformă a ansamblului de operaţii ale
procesului tehnologic de obţinere a berii, pentru a oferi consumatorului o bere cu gust plăcut, cu
stabilitate senzorială şi coloidală optimă.
Orzul pentru bere este orzul cu 2 rânduri de boabe pe spic, care se însămânţează totdeauna
primăvara şi care corespunde din punct de vedere calitativ ar trebui să corespundă condiţiilor pentru
orzul de calitatea I.
În condiţiile specifice României, unde ponderea culturii este în Câmpia de Sud a ţării şi este
reprezentată de soiuri cu mai multe rânduri de boabe pe spic, s-ar putea introduce denumirea de
orz pentru bere de calitatea a II-a orzul ce are mai multe rânduri de boabe pe spic şi care se
însămânţează totdeauna toamna.
Principalul scop al malţificării orzului pentru bere este acela de a crea, printr-o germinare
dirijată, echipamentul enzimatic corespunzător, care contribuie la solubilizarea dorită a malţului.
Prin procesul de uscare se urmăreşte oprirea solubilizării şi germinării malţului şi obţinerea
gustului, aromei şi culorii specifice malţului.
Aroma şi gustul sunt rezultatul unor reacţii care au loc la temperaturi ridicate între
componentele malţului, în special între produsele de dezagregare.
Reacţia principală este combinarea zaharurilor cu aminoacii, având ca rezultat formarea
melanoidinelor sau a melaninelor produse aromatizante şi colorante.
 Temperaturile ridicate ca şi conţinutul de umiditate trebuie bine controlate pentru a se evita
inactivarea enzimelor, ştiut fiind că enzimele sunt distruse la temperaturi înalte şi că este nevoie de
o cantitate suficientă de enzime la procesul de brasaj.
Uscarea nu influenţează în mod hotărâtor calitatea malţului din punct de vedere tehnologic,
deoarece nu se poate echilibra o conducere necorespunzătoare a proceselor de înmuiere şi
germinare prin tehnici de uscare.
În procesul de uscare există două faze :
- faza de uscare iniţială în care degradările enzimatice mai continuă şi care poate fi socotită
ca o continuare a procesului de germinare ;
- uscarea propriu-zisă a malţului în timpul căreia au loc numai reacţii chimice şi fizico-
chimice între componentele chimice ale malţului.
Macinarea este primul pas in procesul de fabricare a berii, in scopul solubilizarii si al
transformarii in continuare a substantelor macromoleculare continute in malt. Macinarea este un
proces mecanic de maruntire, prin care se tinde spre solubilizarea in plamada a extractului din
malt, pe de alta parte urmarindu-se ca boabele de malt sa fie decojite, avand in vedere utilizarea
cojilor ca material filtrant al mustului de malt.
Procesul de plămădire-zaharificare este cunoscut si sub denumirea acceptata de brasaj.
Brasajul reprezinta complexul de operaţii tehnologice în care se realizează procesul de
dezagregare a proteinelor, de transformare a amidonului în maltoză şi dextrine, în prezenţa apei şi
sub acţiunea enzimelor formate în timpul procesului de germinare a orzului.
Procesul de plamadire – zaharificare este o continuare a solubilizarii enzimatice a boabelor
de orz, respectiv de malt, la care un rol hotarator il joaca temperaturile, duratele, concentratia
plamezii si pH – ul. Cele doua procese dominante la plamadire – zaharificare, sunt:
 degradarea amidonului;
 degradarea proteinelor.
Stabilizarea mustului de malt: Fierberea stabilizeaza mustul astfel incat sa fie prevenite
schimbarile necontrolate care au loc in timpul proceselor urmatoare.
Sterilizarea: Mustul nefiert poate contine numeroase microorganisme, in special bacterii
lactice introduse cu maltul, ce trebuie sa fie distruse pentru a mentine controlul la fermentare si deci
calitatea produsului finit. Aceste microorganisme sunt distruse in cateva minute la temperaturile de
fierbere a mustului, de exemplu la 102 – 103 grade Celsius.
Inactivarea enzimelor: Unul sau doua minute de fierbere sunt suficiente pentru a produce
inactivarea acestor enzime.
Eliminarea prin evaporare a aromelor nedorite: Este aproape clar ca distilarea joaca un rol
vital in indepartarea aromelor nedorite din must si de asemenea in prevenirea formarii lor in must.
Metodele de fierbere a mustului sunt: fierberea conventionala, fierberea la presiune joasa si
fierberea la presiune ridicata. Fierberea mustului este operatia care reprezinta principalul consum de
energie termica in sala de obtinere a mustului.
Unul din obiectivele principale ale operaţiei de fierbere a mustului cu hamei este coagularea
compuşilor proteici. Mustul conţine substanţe azotate solubilizate, însă o parte dintre acestea nu
sunt permanent solubile. Aceste substanţe pot conduce la apariţia de tulburare în berea finită. De
aceea ele trebuie eliminate prin coagulare, care este în fond o primă purificare a mustului.
Coagularea se realizează sub forma unor flocoane mai mult sau mai puţin voluminoase,
acestea antrenând prin precipitare diverse alte substanţe necoagulabile.
Fermentarea este ultima etapă în procesul de obţinere a berii care influenţează în mod
hotărâtor calitatea acesteia. Fermentarea mustului se realizează în două etape şi anume:
 fermentarea primară, pe parcursul căreia are loc transformarea majoritară a zaharurilor
fermentescibile în alcool etilic şi dioxid de carbon, ca urmare a procesului de fermentare
alcoolică;
  fermentarea secundară, pe parcursul căreia se continuă fermentarea extractului
fermentescibil şi se produce saturarea cu dioxid de carbon a berii, precum şi limpezirea ei.
Drojdia este indispensabila pentru obtinerea berii, indiferent de sortimentul acesteia si de
tehnologia aplicata. Industria berii foloseşte pentru fermentarea mustului de malţ hameiat o cultură
de drojdie din genul Saccharomyces carlsbergensis, pornind de la o cultură pură multiplicată în
laborator, apoi la nivel de balon Pasteur şi ulterior într-o instalaţie adecvată, respectiv o statie de
culturi pure, până la nivelul necesar producţiei propriu-zise.
Se poate spune cu certitudine, la nivelul cunoştinţelor actuale, că tulpina de drojdie cu care
lucrează o fabrică poate imprima un anumit gust specific sortimentului de bere produs.
Se poate spune cu certitudine, la nivelul cunoştinţelor actuale, că tulpina de drojdie cu care
lucrează o fabrică poate imprima un anumit gust specific sortimentului de bere produs.
O bere este stabila atunci cand se poate mentine limpede cel putin 6 luni de la data
imbutelierii.
Substantele coloidale din bere sunt raspunzatoare in cea mai mare parte de tulbureala
nebiologica a berii. Acestea sunt substante proteice de diferite grade de degradare care provin din
malt si care sunt combinate cu substante tanante provenind la randul lor din cojile de malt si din
hamei.
După fermentare, berea este mai mult sau mai puţin tulbure, datorită particulelor fine de trub
şi a celulelor de drojdie care au rămas în suspensie.
Berea dată în consum trebuie să prezinte o limpiditate perfectă, cu luciu. La limpezire berea
îşi imbunătăţeşte însuşirile gustative şi de spumare, dar mai ales stabilitatea coloidală şi
microbiologică.
Prin centrifugare se îndepărtează numai particulele grosiere aflate în suspensie, fără ca să se
modifice structura coloidală a berii.
Înainte de a fi trecută la umplerea, berea filtrată este de obicei transferata in tancurile de
linistire a berii. In timpul linistirii berii se asigura temperatura necesara imbutelierii berii si o
omogenizare a compozitiei berii.
Totalitatea utilajelor cu funcţionare corelată pentru îmbutelierea berii, de regulă începând cu
introducerea pe linie a buteliilor goale din depozitul de ambalaje până la predarea în depozitul de
produs finit a produsului îmbuteliat, poartă denumirea de linie de îmbuteliere.
Pasteurizarea berii este operaţia tehnologică care are drept scop protejarea acesteia, pentru a
putea fi conservată o perioadă mare de timp împotriva degradării de natura biologica.
Prelungirea duratei de păstrare a berii este realizată, în cazul pasteurizării, prin inactivarea
microorganismelor capabile să se dezvolte în bere şi respectiv inactivarea enzimelor, care pot cauza
modificări chimice nedorite.
În cadrul fiecărui tip de bere se pot fabrica diferite sortimente de bere cu respectarea
condiţiilor minime de calitate. Orice alt tip de bere poate fi fabricat pe baza unor standarde si
specificatii tehnice profesionale sau de firmă elaborate şi aprobate în conformitate cu reglementările
legale în vigoare.
Berea poate fi produsă şi comercializată pasteurizata sau nepasteurizata, filtrată sau
nefiltrată.

2.4. Materii prime şi ingrediente

 Malțul:
Este principala materie primă utilizată la fabricarea berii, este o sursă de substanţe cu rol de
substrat şi o sursă de enzime hidrolitice, care prin acţiunea lor asupra substratului determină la
fabricarea mustului de bere formarea extractului. În industria berii, malţul este analizat din punct de
vedere fizic şi chimic. Se apreciază aspectul, mărimea, uniformitatea boabelor, culoarea, puritatea,
mirosul, gustul şi rezistenţa la spargere între dinţi. Boabele de malţ trebuie să fie cât mai mari şi mai
uniforme. Malţul blond trebuie să aibă o culoare gălbuie uniformă, asemănătoare cu cea a orzului,
un miros caracteristic, plăcut, fără iz de mucegai. Prin spargerea bobului de malţ între dinţi, trebuie
să se remarce la malţul blond un gust dulceag, iar la cel brun un gust aromatic.

 Apa de brasaj:

Apa este una din materiile prime de bază pentru fabricarea berii, produs în compoziţia căruia
intră în medie în proporţie de 88% şi a cărei calitate o influenţează. Cele mai renumite şi mai tipice
beri fabricate în lume işi datorează caracteristicile îndeosebi calităţilor apelor cu care sunt obţinute.

Astfel berea Pilsen este obţinută cu o apă cu duritate foarte mică, berile brune de München,
Dublin sau Londra se obţin cu ape ce au un conţinut ridicat în bicarbonaţi de calciu şi puţini sulfaţi,
berea de Dortmund, puternic aromată, este obţinută cu apă cu duritate mare conţinând sulfaţi şi
cloruri, în timp ce berile amare de Burton se obţin cu ape cu conţinut mare în sulfaţi de calciu.
Sărurile din apă, disociate sub formă de ioni, işi exercită cea mai importantă acţiune în procesul de
brasaj, cu consecinţe asupra transformărilor care au loc în must în decursul operaţiilor tehnologice
ulterioare şi asupra însuşirilor berii.

Duritatea apei este în funcţie de tipul de bere. Bicarbonatul de magneziu micşorează aciditatea,
produce o culoare mai închisă a mustului şi un gust amar. Conţinutul de 300-400mg/l sulfaţi de
calciu exercită o acţiune favorabilă asupra fermentaţiei şi limpezirii berii, deoarece au un efect
neutralizant asupra acţiunii bicarbonaţilor.

 Hameiul:

Reprezintă o materie primă indispensabilă fabricării berii conferindu-i acesteia gust amar şi o
aromă specifică. Valoarea la fabricarea berii este dată îndeosebi de substanţele (răşinile) amare şi de
uleiurile esenţiale aduse de hamei. Răşinile reprezintă precursorii substanţelor amare din bere şi
determină şi valoarea antiseptică a hameiului, iar uleiurile esenţiale sunt responsabile de aromă de
hamei.

Componentele chimice ale hameiului contribuie la o mai bună stabilitate şi limpezire a mustului
şi la imbunătăţirea însuşirilor de spumare a berii. Singura parte a plantei de hamei care se utilizează
la fabricarea berii este conul de hamei care reprezintă inflorescenţa femelă. Conurile de hamei
trebuie culese pe cât posibil la maturitate şi în decursul a zece zile după atingerea maturităţii.
Recoltarea hameiului se face manual sau mecanic. Hameiul proaspăt recoltat conţine 75-80% apă şi
pentru a putea fi conservat el trebuie uscat cât mai repede după recoltare.
 Fig. 2.1. Schema tehnologică de obţinere a berii blonde

Capitolul 3. Indicatori de calitate ai unui ambalaj

Aşa cum se preciza anterior, ambalajele pot fi privite ca produse finite pentru care s-au
cheltuit resurse materiale, financiare şi economice. În practica comercială ambalajele au un regim
special de circulaţie, de apreciere şi de recuperare, în vederea refolosirii lor.
 Aprecierea economică a ambalajelor se face prin 5 categorii de indicatori tehnico –
economici:
3.1. Indicatori spațiali
Aceştia reflectă gradul de utilizare a spaţiului de depozitare şi de transport. Sunt apreciate
acele ambalaje care:
 are un volum util cât mai mare în raport cu volumul propriu;
 ocupă un spaţiu cât mai redus când se află în stare pliată sau demontată, în raport cu
volumul în stare montată;
 foloseşte cât mai complet suprafaţa paletului de transport sau suprafaţa de depozitare
 are o suprafaţă cât mai mică în raport cu volumul său interior, respectiv cu masa
ambalată.
În tabelul 3.1. sunt prezentate relaţiile de calcul pentru cei mai importanţi indicatori spaţiali
ai ambalajelor:

Tabel 3.1. Indicatori spaţiali ai ambalajelor

Denumirea indicatorului Relaţia de calcul
Volumul util (Vu) V
V u = i ⋅100
Vg
Volumul de depozitare (Vd) Vr
V d= ⋅100
Vg
Suprafaţa exterioară în raport S
cu capacitatea de încărcare S= e
Qa
Suprafaţa exterioară în raport Se
cu volumul interior S=
Vi
Suprafaţa exterioară în raport S
cu numărul de produse S= e
n
conţinute

Semnificaţia mărimilor care apar în relaţiile de calcul este:

Vi - volumul interior al ambalajului (dm3)
Vg - volumul de gabarit (exterior) al ambalajului
Vr - volumul de gabarit al ambalajului, redus prin pliere
sau demontare
Se - suprafaţa exterioară a ambalajului (dm2)
Qa - capacitatea de încărcare a ambalajului (masa
ambalajului şi a produsului ambalat) (kg)
n - numărul de produse conţinute în ambalaj

3.2. Indicatori de masă

Indicatorii de masă permit compararea ambalajelor din punct de vedere al masei cu volumul
interior al ambalajului, cu masa conţinutului şi cu numărul unităţilor cuprinse în ambalaj.
Este apreciat acel ambalaj care are masa proprie cât mai mică în raport cu celelalte elemente
de referinţă precizate mai sus.
Ca şi în cazul indicatorilor spaţiali, sunt precizaţi în tabelul 4.2. cei mai importanţi indicatori
de masă ai ambalajelor:
 Tabel 4.2. Indicatori de masă ai ambalajelor
Denumirea indicatorului Relaţia de calcul
Masa utilă în raport cu M
M u= a⋅100
capacitatea de încărcare Qa
Masa utilă în raport cu Ma
volumul interior M u=
V i
Masa utilă în raport cu Ma
numărul de produse din M u=
n
ambalaj
Masa utilă netă Ma
M n= ⋅100
M a +Q a

Ma - masa ambalajului gol (kg)

3.3. Indicatori de consum

Aceşti indicatori urmăresc compararea ambalajelor din punctul de vedere al consumului de
materiale necesare fabricării ambalajului. Un ambalaj este cu atât mai economic cu cât necesită un
consum mai mic de materiale în raport cu volumul interior al ambalajului, cu masa conţinutului şi
cu numărul de unităţi cuprinse în ambalaj.
3.4. Indicatori de productivitate a muncii la operația de ambalare
Indicatorii de productivitate a muncii caracterizează operaţia de ambalare şi dau
posibilitatea de a compara ambalajele din punctul de vedere al capacităţii acestora de a fi umplute
cu produsul ambalat. Pentru a determina indicatorii de productivitate a muncii sunt necesare
informaţii despre cantitatea (volumul sau numărul de produse) ambalată pe schimb, numărul de
lucrători şi durata unui schimb.
3.5 Factori care influențează menținerea calității produselor
Orice activitate economică se apreciază prin intermediul cheltuielilor (costurilor) implicate.
Indicatorii de apreciere a costurilor permit compararea ambalajelor din punct de vedere al
cheltuielilor totale ale ambalajului şi ale operaţiei de ambalare, ţinând cont de numărul de circuite
efectuate de ambalajele refolosibile.
Un ambalaj este cu atât mai apreciat cu cât cheltuielile totale de ambalaj şi ambalare sunt
mai reduse în raport cu preţul produsului ambalat, cu masa conţinutului sau cu volumul interior al
ambalajului.
În cazul ambalajelor refolosibile, principalul indicator de apreciere a costului se calculează
cu relaţia:

Ca
+C m+C 0
N
C= ⋅100
Cp (4.1.)

în care:
Ca - costul ambalajului propriu-zis
Cm - costul materialelor auxiliare de ambalare
C0 - costul operaţiilor de ambalare
N - numărul minim de circuite prevăzute a fi efectuate pentru ambalajul respectiv
Cp - costul produsului ambalat