INTRODUCERE ÎN CERCETAREA

DIN ACTIVITĂȚILE MOTRICE

Introducere
Fiecare domeniu de activitate are metode ce cercetare proprii, tehnici de
aplicare a unor metode, dar toate se supun unor reguli generale, specific acestei
activități. În fiecare domeniu cercetarea reprezintă ”motorul ” de dezvoltare.
Metodele de cercetare sunt specific fiecărui domeniu, sau dezvoltat și s-au
perfecționat de-a lungul timpului asfel încât rezultatle obținute să poată fi identice de
câte ori se reia studiu.

Obiective:
- Familiarizarea cursantului cu terminologia specifică cercetării;
- Cunoașterea direcțiilor și a preocupărilor de cercetare în domeniu
- Cunoașterea metodelor de cercetare

Conţinut
Definirea noţiunii de ştiinţă
Tipuri de cercetare
Definirea termenilor
Elemente de teoria cercetării
Exemple de Aplicaţii practice ale cercetării în domeniul recuperării

Rezumat
Cercetarea ştiinţifică este inseparabilă de cunoaşterea ştiinţifică. In acest sens
putem afirma că o cercetare ştiinţifică autentică apare şi se dezvoltă odată cu ştiinţa
ca domeniu independent al cunoaşterii ştiinţifice. Munca de cercetare ştiinţifică este,
în esenţă, o activitate creativă, ceea ce implică impunerea amprentei personale şi de
aceea încercarea de a stabili norme valabile pentru orice studiu este, oarecum,
riscantă. Cercetarea este de mai multe tipuri se poate clasifica după diferite criteria.
În domeniul activităţilor motrice consemnăm începuturile unor cercetări
interdisciplinare asupra performanţelor motrice ale căror rezultate s-au aplicat
parţial în asistenţa ştiinţifică a sportivilor, asupra recuperărilor de orice natură.

Concepte si termeni de reţinut:

Știință, tipuri de cercetare, metode de cercetare, experiment, experienţă,
inovaţie, inventive.

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

Procesul de creaţie

3
Definirea noţiunii de ştiinţă

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte noţiunea de “ştiinţă” ca

fiind “ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre realitatea obiectivă şi
subiectivă”, sau “ansamblu de cunoştinţe veridice despre natură, societate şi
gândire” (John Bernall – 1901 – 1971 fizician englez).
Definirea conceptului de ştiinţă este cu atât mai dificilă cu cât se constată
complexitatea deosebită a fenomenului de studiat.
Cercetarea ştiinţifică este inseparabilă de cunoaşterea ştiinţifică. In acest
sens putem afirma că o cercetare ştiinţifică autentică apare şi se dezvoltă odată
cu ştiinţa ca domeniu independent al cunoaşterii ştiinţifice.
Cele două domenii se condiţionează reciproc, întemeindu-se una pe
cealaltă. Cercetarea dintr-un anumit domeniu reprezintă „motorul” ştiinţei
respective, componenta dinamică, a cărei stagnare determină trecerea
domeniului în latura istorică.
În evoluţia cercetării filosoful Cl. Bernard (citat de Enăchescu, 2005)
desprinde trei etape:
- etapa sentimentală – care a produs religia, aici sunt cuprinse
personalităţi ca Giordano Bruno, Leonardo Da vinci, Galileo Galilei,
N. Copernic, J. Newton şi alţii;
- etapa raţională – care a produs filosofia, când şi-au desfăşurat
activitatea savanţi ca R. Descartes, Charles Darwin, H. Jackson etc.;
- etapa experimentală – care a produs ştiinţa propriu-zisă.
Munca de cercetare ştiinţifică este, în esenţă, o activitate creativă, ceea
ce implică impunerea amprentei personale şi de aceea încercarea de a stabili
norme valabile pentru orice studiu este, oarecum, riscantă. Cei care realizează
cercetarea ştiu că personalitatea lor se exprimă în rezultatul acesteia şi mai
puţin în metodologia utilizată pentru obţinerea rezultatelor.
Munca de cercetare nu se încheie odată cu rezolvarea problemei. Pentru
ca cercetarea efectuată să-şi atingă scopul trebuie ca soluţiile obţinute să fie
utilizate în practică, iar pentru aceasta este necesară transmiterea rezultatelor
celor care au nevoie de ele.
Deoarece creează noutăţi, cercetarea ştiinţifică porneşte de la cunoscut la
necunoscut. O lucrare ştiinţifică nu poate aspira la elucidarea completă a
adevărului obiectiv, de aceea ea trebuie să se limiteze la un scop precis, să
satisfacă o necesitate teoretică sau practică.
Începutul unei cercetări este marcat de identificarea unei dificultăţi, a
unei probleme, iar înlăturarea dificultăţii sau rezolvarea problemei constituie
scopul cercetării.

4
 Cercetarea reprezintă un ansamblu de activităţi şi rezultatul acestora
desfăşurate cu intenţie, deliberat, în mod sistematic şi ordonat pentru
acumularea şi prelucrarea de date (informaţii) într-un anumit domeniu al
realităţii şi pentru utilizarea concluziilor în vederea realizării unui progres în
cunoaşterea şi practica acestui domeniu (Epuran M., 1995).

Tipuri de cercetare
Cercetarea se poate clasifica după diferite criterii:
- A. După raportul cu realitatea: ştiinţifică; teologică, filosofică.
- B. După obiectivele acesteia: fundamentală, aplicativă, tehnologică;
- C. După domeniul în care este efectuată: pedagogică, sociologică,
psihologică, tehnică, clinică etc.;
- D. După numărul de domenii şi originea informaţiilor: unidisciplinară;
multidisciplinară; multidisciplinară.
A. Cercetarea ştiinţifică se deosebeşte de celelalte tipuri prin modul de
abordare a obiectului, prin metodele utilizate. Ea are ca obiectiv producerea
unor cunoştinţe necesare rezolvării unor probleme, cu toate că acestea
(cunoştinţele) pot apare şi în urma unor descoperiri întâmplătoare.
Cercetarea teologică urmăreşte să demonstreze adevărul textelor sacre.
Aceasta nu se poate realiza de o persoană care nu are credinţă. Verificarea unor
informaţii din perspectivă teologică este greu de realizat fără credinţă din partea
celui care e efectuează. Cu suficienţă credinţă se poate atribui valoare de adevăr
unor informaţii rezultate din cele mai variate şi stranii cunoştinţe.
Cercetarea filosofică încearcă demonstrarea adevărului prin mijloace
logice, dar deoarece probleme filosofice sunt de natură metafizică şi non-
empirice, aceste mijloace nu pot fi dublate de o investigaţie ştiinţifico-empirică.

B. Cercetarea fundamentală are drept scop înţelegerea fenomenelor din

natură şi societate, stabilirea unor noi legi ştiinţifice cu scopul lărgirii bazei
teoretice a unei discipline. O lucrare de cercetare fundamentală porneşte de la
identificarea unei dificultăţi teoretice, de exemplu observarea unui fenomen
nou, neexplicat, a unor aspecte neelucidate. Principalul caracter al acestei forme
de cercetare este pătrunderea mai adâncă în tainele legilor naturii şi societăţii,
obţinerea şi acumularea de informaţii despre structura materiei, despre
desfăşurarea şi mecanismul unor fenomene. Lucrările care au la bază o
cercetare fundamentală se valorifică, în mod obişnuit, prin comunicarea şi
publicarea rezultatelor obţinute.
Cercetarea aplicativă preia rezultatele cercetării fundamentale, urmărind
realizarea unei aplicaţii practice şi soluţionarea unor probleme care apar în
activitatea economică, socială, educativă etc. O cercetare aplicativă se lansează
5
în urma găsirii unor dificultăţi de natură practică, pe care le elimină aplicând
rezultatele cercetării fundamentale deja realizate. Aceasta se concretizează
printr-o muncă de creaţie, de concepere şi experimentare a unor noi produse şi
tehnologii capabile să asigure satisfacerea nevoilor apărute recent sau
satisfacerea la un nivel superior, îmbunătăţirea celor deja existente. Lucrările de
cercetare aplicativă se valorifică prin brevete de invenţie, modele şi instalaţii
experimentale, precum şi prin lucrări publicate care cuprind rezultate teoretice
sau modele de proiectare.
Dezvoltarea tehnologică urmăreşte realizarea şi optimizarea unor
procedee tehnologice noi, folosind pentru aceasta rezultatele cercetării aplicate
şi ale unor experimente organizate în mod special. Scopul său este imediat şi
constă în sporirea cantitativă şi optimizarea calităţii producţiei (de exemplu,
scăderea preţului de cost). Cercetarea tehnologică sau de dezvoltare este strâns
legată de practică domeniului. Caracterul său esenţial este acela de aplicare în
practică a noutăţilor tehnice, iar valorificarea sa se face prin asimilarea în
producţie a produselor şi a noilor tehnologii.
Definirea formelor de cercetare arată strânsa legătură şi faptul că, pentru
asigurarea procesului economic şi social, este necesară dezvoltarea tuturor
formelor de cercetare. Mijloacele materiale alocate (finanţarea) pentru
efectuarea fiecărui tip de cercetare nu sunt egale de la un tip la altul, deoarece
trecerea se face în cascadă. Adică o simplă cercetare fundamentală stă la baza
unui număr mare de lucrări de cercetare aplicativă, iar o cercetare aplicativă
poate genera mai multe lucrări de cercetare tehnologică. Având în vedere acest
aspect, ca şi faptul că cercetarea tehnologică contribuie direct la îmbunătăţirea
producţiei materiale, acesteia i se alocă cea mai mare cotă din sumele investite,
iar cercetării fundamentale i se alocă cel mai puţin, de obicei.
Dar relaţiile dintre cele trei tipuri de cercetare nu sunt în toate cazurile
atât de simple şi directe, aşa după cum se observă şi în fig. 1 (Enachescu,
2005).

6
Obiectivele cercetării se pot grupa în mai multe categorii, specifice:
 Pentru cercetarea fundamentală:
a) – descoperirea şi explicarea unor fapte şi fenomene noi,
prin observare, experimentare sau cercetare teoretică;
b) – interpretarea originală a unor fapte sau fenomene
cunoscute sau descoperite recent, pentru a se confirma
sau infirma o ipoteză;
c) – stabilirea unor relaţii între fenomene cunoscute sau
recent descoperite;
 Pentru cercetarea aplicativă:
a) – verificarea posibilităţilor de realizare practică a unor
produse şi tehnologii noi prin studii teoretice şi
experimentale, testarea unor noi modele funcţionale;
b) – elaborarea unor metode noi de proiectare sau produse
şi tehnologii existente;
c) elaborarea unor metode noi de organizare şi conducere
a activităţilor economice, sociale, pedagogice;
 Pentru cercetarea de dezvoltare:
a) – proiectarea produselor şi tehnologiilor noi;
b) - realizarea prototipurilor pentru produsele noi;
c) - optimizarea produselor şi tehnologiilor deja existente.
7
 Alte tipuri de cercetare
Dacă adoptăm alte puncte de vedere din care analizăm cercetarea vom
putea găsi şi alte tipuri. Astfel, cercetarea poate fi de graniţă, la frontiera de
confluenţă a două ştiinţe, având posibilitatea să folosească şi să lege între ele
cunoştinţele din ambele domenii. Numeroase descoperiri şi aplicaţii noi au fost
realizate în acest sens al interdisciplinarităţii. Tendinţele actuale fiind de
abordare a temelor de cercetare de către echipe alcătuite din specialiştii mai
multor domenii.
Cercetarea extensivă şi intensivă sunt încă două modalităţi de abordare a
necunoscutului, exemplificând cu ştiinţele naturii, în care cercetarea extensivă
vizează lărgirea inventarului de cunoştinţe asupra vieţii, iar cea intensivă
adâncirea înţelegerea ei (vieţii) prin explicare.
În orice cercetare se îmbină în doze variate tendinţele analitice şi
sintetice.
Cercetarea poate avea niveluri diferite, de la cercetarea de tipul
observaţional, efectuată de naturalist, la cercetarea de tip cantitativ, mai
restrânsă, dar mai rafinată.

Cercetarea operaţională .
Este necesar să mai amintim o formă de cercetare modernă şi anume cea
operaţională, care utilizează în mod deosebit metodele matematice şi
urmăreşte conducerea coordonatoare a investigaţiei prin integrarea activităţilor
unor centre cu diferite competenţe de decizie şi execuţie şi care sunt deosebit
funcţional sau pe trepte ierarhice diferite. Cercetarea operaţională este o
cercetare complexă, care înglobează mai multe tipuri de cercetare – ca
intenţionalitate – cu metode şi tehnici din cele mai diverse şi coordonate prin
metode ştiinţifice matematice. Cercetarea operaţională îşi propune să abordeze
în mod raţional şi sistematic probleme legate de conducerea sistemelor,
stabilind deciziile care asigură într-un anumit sens, rezultatele cele mai bune în
raport cu informaţiile disponibile.
Cercetarea operaţională a apărut în timpul celui de al II-a război mondial
din nevoia cooperării dintre armatele de uscat, aviaţie şi marină, realizată pe
baza unei astfel de cercetări, în care sau stabilit principii generale care acum au
aplicaţii mult mai largi şi în alte domenii. Complexitatea fenomenelor biologice
şi sociale din care fac parte şi activităţile de terapie, recuperare și reintegrare
reclamă tot mai mult munca în echipe formate din specialişti de diferite
calificări, care realizează cercetări multidisciplinare şi chiar interdisciplinare,
acestea din urmă conduc la dezvăluirea unor noi aspecte, pe care cercetările
mono sau pluridisciplinare nu pot să le evidenţieze. Cercetarea operaţională
urmăreşte să furnizeze cât mai multe informaţii, obţinute prin prelucrarea
8
ştiinţifică a unor date primare în vederea luării unei decizii de cea mai bună
calitate relativ la o problemă precizată. Aceasta reprezintă un sistem de lucru
pentru specialistul oricărui domeniu, având la bază conlucrarea disciplinei
respective cu unele discipline matematice proprii acestui tip de cercetare.
În domeniul activităţilor motrice consemnăm începuturile unor cercetări
interdisciplinare asupra performanţelor motrice ale căror rezultate s-au aplicat
parţial în asistenţa ştiinţifică a sportivilor, asupra recuperărilor de orice natură.

DEFINIREA TERMENILOR
experiment, experienţă, invenţie, inovaţie, descoperire

Experiment – proces activ de verificare practică a unei idei sau ipoteze prin
respectarea unor condiţii riguros stabilite, parcurgearea unor etape prevăzute
pentru acumularea de noi cunoştinţe într-un domeniu.

- procedeu (metodă) de cercetare ştiinţifică care constă în provocarea

intenţionată a unor fenomene în condiţile cele mai propice pentru
studierea lor şi a condiţiilor care le guvernează – DEX 1998

Experienţă - totalitatea cunoştinţelor acumulate de-a lungul timpului, din

diferite întâmplări, trăiri ca urmare a interacţionării dintre om şi mediu
înconjurător.
Poate fi: individuală sau de grup (echipă).

Descoperire – a scoate la iveală ( a evideţia) un lucru, fenomen sau obiect care

nu erau cunoscute.
- descoperirea Americii;
- descoperirea Legii atracţiei universale (I. Newton);
- formularea legii lui Arhimede.
Clasificarea descoperirilor:
- întâmplătoare;
- prin deducţie şi analiză;
- prin comparaţie sau asociere de idei şi fapte;
- accidentală;
- ştiinţifică.
Orice descoperire, mai ales cele care apar accidental sau întâmplător,
trebuie privită iniţial cu rezervă, cu o anumită îndoială. Aceasta trebuie să fie
verificată metodic, să poată fi reprodusă experimental şi apoi trebuie clasificată
şi trecută în rândul celor ştiinţifice.
9
Inovaţie - optimizarea (îmbunătăţirea, eficientizarea) unui obiect, a funcţionării
unui mecanism, proces creat sau elaborat de om.
- introducere a ceva nou într-un sistem, activitate practică, organizare
socială, într-o operaţie tehnică.
Inovaţia poate constitui un mecanism, o parte a unui mecanism, o idee,
schimbarea modului de organizare sau desfăşurare a unei activităţi printr-un
element de noutate în scopul creşterii eficienţei acesteia.

Invenţie – rezolvarea creatoare a unei probleme tehnice sau de producţie, care

prezintă noutate sau progres în raport cu nivelul cunoscut al tehnicii mondiale
( DEX 1998).
Realizarea unui obiect, mecanism sau dispozitiv cu titlul de noutate în
vederea optimizării calităţii vieţii omului.

ELEMENTE DE TEORIA CERCETĂRII

METODĂ ŞI METODOLOGIE
Metoda este definită ca modalitatea de obţinere a anumitor rezultate în
cunoaşterea teoretică şi cea practică. Termenul provine din limba greacă veche,
în care “methodos” înseamnă cale, drum, mod de expunere şi indică totalitatea
demersurilor prin care omul reuşeşte să cunoască un anumit fenomen, să
producă un obiect sau să provoace deliberat modificări în realitatea materială
obiectivă.
La momentul actual filozofia şi logica ştiinţei stabilesc cu precizie şi în
detalii locul metodei în cunoaşterea şi cercetarea ştiinţifică. În general, orice
metodă, fie ea metodă de cunoaştere sau metodă de producţie industrială,
implică cunoaşterea legilor obiective pe baza cărora apar procedee sau sisteme
de procedee pentru cunoaştere şi acţiune practică. Legile cunoscute reprezintă
latura obiectivă a problemei, iar procedeele de cercetare şi transformare a
fenomenelor constituie latura subiectivă a acesteia. Fiind legată de subiect, de
cel care o aplică, metoda nu este independentă de lumea obiectivă, din contra,
numai pe baza legăturii cu obiectul, pe baza cunoaşterii legilor acestuia ea este
un mijloc de progres în cunoaştere şi acţiune.
Metoda face parte din ştiinţă, fiind latura cea mai activă a acesteia,
modalitatea dobândirii cunoaşterii ştiinţifice. Din mulţimea aspectelor sub care
poate fi privită ştiinţa se desprinde şi acela al ştiinţei ca activitate de cercetare,
în care apar în prim plan nu cunoştinţele ci metoda prin care au fost obţinute.
10
Cunoştinţele din sfera ştiinţei constituie mijlocul, unealta de dobândire a noi
cunoştinţe, aşa cum este utilizată tehnica în producţia materială. Regulile după
care operează metoda sunt reguli standard, riguroase, uniforme şi relativ
constante. Întrucât ele reprezintă modalităţi de acţiune au un caracter automat
şi raţional, iar dacă prezintă variaţii, acestea sunt strict delimitate.
Metoda, a cărei aplicare permite rezolvarea majorităţii cercetărilor,
poartă denumirea de „metodă ştiinţifică” şi presupune parcurgerea următoarelor
etape:

 Definirea problemei care trebuie rezolvată;

 Formularea unei ipoteze care să ofere o soluţie posibilă a
problemei;
 Stabilirea metodelor de cercetare care vor fi utilizate pentru
verificarea ipotezei emise;
 Formularea concluziilor cu privire la validitatea ipotezei precum
şi folosirea ei pentru soluţionarea problemei.

Metodologia unei ştiinţe reprezintă sistemul celor mai generale principii

ale investigaţiei, ale cercetării, deduse din sistemul legilor generale obiective
stabilite de această ştiinţă în domeniul său. Alături de principiile normative
metodologice se vor afla şi metodele concrete, aşa numitele metode particulare
şi procedeele şi tehnicile aferente lor şi care constituie modalitatea manipulării
unor complexe sau sisteme în vederea descoperirii noului. Metodologia poate
fi considerată ca fiind ansamblu metodelor folosite într-o ştiinţă. Termenul de
metodologie este folosit şi pentru a indica ştiinţa despre metode, acea parte a
filosofiei care se ocupă cu studiul teoretic al metodelor ştiinţifice - în acest sens,
metodologia este doctrina metodei sau teoria unei metode, după unii autori.
METODE DE CERCETARE
Pornind de la faptul că metoda provine din sistemele obiective create de
ştiinţă în ansamblu sau de diferitele ştiinţe particulare, este firesc să constatăm
o mulţime de metode, unele se aplică în mai multe ştiinţe, altele numai într-una.
Ampla dezvoltare a ştiinţelor în cea de a doua jumătate a secolului
nostru a determinat restructurarea filozofică a acestora. Atât sub aspectul de
teorie asupra metodelor, cât şi ca ansamblu al metodelor de cercetare,
metodologia ştiinţei postulează unitatea metodelor de cercetare, dincolo de
deosebirile dintre metodele pe care le utilizează diferitele ştiinţe particulare.
Unitatea metodelor ca şi unitatea ştiinţei provine din unitatea materială a
lumii, din legităţile obiective ale fenomenelor lumii materiale, legităţile pe care
11
fiecare dintre ştiinţele particulare le descoperă şi le formulează sunt legităţile
sistemului lumii materiale.
Clasificarea metodelor
Apariţia permanentă a noi domenii de investigaţie şi a noi ştiinţe a
produs unele reconsiderări în privinţa metodelor de cercetare, unele ştiinţe
transferând altora denumirea metodelor lor, care în fond sunt puncte de vedre
din care este privită şi cercetată realitatea unitară a lumii. La ora actuală
denumirile ştiinţelor particulare nu au delimitarea rigidă dinainte şi nici nu
exclusivitatea metodelor proprii.
Constituirea ştiinţelor de graniţă a fost însoţită de un masiv împrumut de
metode, care utilizate în anumite direcţii noi, cu alte cerinţe s-au desăvârşit şi
au devenit mai eficiente pentru însăşi domeniile de origine. Poate că este
imposibil de precizat domeniile de origine, dar oricum observaţia este metodă a
ştiinţelor despre natură, experimentul aparţine în mod deosebit chimiei, de unde
s-a transferat şi în biologie şi mai târziu în psihologie, iar ancheta este prin
excelenţă o metodă a ştiinţelor sociale. Numărul metodelor este foarte mare,
deoarece fiecare domeniu îşi creează propriile instrumente de investigaţie.
Astfel metodele de cercetare se împart în:
1. metode cu caracter general:
- m. istorică;
- m. studiului de caz;
- m. matematică;
- m. modelării.
2. metode, procedee şi tehnici de investigaţie (metode particulare):
- m. observaţiei;
- m. experimentală;
- m. anchetei;
- m. studierii documentelor.
3. metode de analiză şi interpretare:
- m. logică;
- m. statistico-matematică;
- m. comparativă
Caracterul multi - şi pluridisciplinar al unor cercetări va determina
folosirea metodelor din mai multe ştiinţe particulare, acest lucru ducând la
sporirea substanţială a eficienţei investigaţiei. În domeniul activităţilor motrice
sunt utilizate în mod firesc metode ale biomecanicii, medicinii pedagogiei,
fiziologiei, psihologiei, sociologiei şi încă alte ştiinţe sau discipline, în funcţie
de tema propusă şi de direcţiile în care se urmăreşte cunoaşterea fenomenelor.
12
Având în vedere faptul că omul în procesul de recuperare şi fenomenele care îl
caracterizează trebuie studiate nu numai din multiple puncte de vedere dar şi
unitar metodele diferitelor ştiinţe particulare sunt grupate în ceea ce numeşte
“metoda complexă”, cerinţă de bază a cesteia fiind coordonarea lor în scopul
propus în cercetare.

LECTURI SUPLIMENTARE

1. Creaţia – proces inseparabil de cercetare

Modul cum creează, cum reuşesc să ajungă la marile descoperiri şi
invenţii sau capodoperele de artă, i-a preocupat din totdeauna pe oamenii de
ştiinţă. În ultimele 5 decenii, după ce s-a recunoscut că fiecare inovare de
succes, descoperire etc, porneşte de la o idee creatoare şi că apariţia acestor
idei este necesară intr-un ritm tot mai accelerat pentru a asigura progresul
societăţii, studiul capacităţii de creaţie a devenit sistematic şi intensiv. S-a
ajuns astfel la definirea creativităţii ca o capacitate de a imagina ceva nou,
original, util pentru societate şi la recunoaşterea faptului că, prin structura lor,
toţi oamenii sunt creativi. În ceea ce priveşte mecanismul gândirii creatoare nu
s-a ajuns la un consens de opinii. Modelele imaginate ale actului creator sunt
destul de multe, dar toate au un numitor comun şi anume capacitatea de a
genera metode practice de stimulare a creativităţii. Unul dintre cele mai
recunoscute modele de creaţie este „modelul cibernetic” al gândirii noastre.
Acest model repartizează funcţii diferite emisferelor cerebrale. Astfel emisfera
dreaptă, unde se află centrii percepţiei spaţiale, a capacităţii de sinteză,
precum şi percepţia valorilor artistice, funcţionează ca o „cutie opacă”, iar
cea din stânga, unde se află centrii auzului, a senzaţiilor motorii, a capacităţii
analitice, funcţionează ca o „cutie transparentă”. În procesul gândirii, se
consideră că ele funcţionează ca două sisteme cibernetice clasice, cu „intrări”
şi „ieşiri” la ambele capete.
Procesele din „cutia transparentă” constau dintr-o succesiune de
secvenţe bine determinate, conştient percepute. Se observă că in acest caz se
analizează problema, se alege un algoritm de rezolvare şi se rezolvă problema,
utilizând algoritmul stabilit. Deci acest tip de gândire este asemănător unui
calculator numeric. Procesele care se petrec în „cutia opacă”, în interiorul
căreia nu se poate vedea, se desfăşoară, de fapt, în subconştient. Aceste tip de
gândire, deşi are un mecanism încă necunoscut, aste cel care produce ideile
creatoare. Momentul în care „cutia opacă ” intră în funcţiune şi apare soluţia
problemei cercetate, este aproape la fel de dificil de prestabilit ca şi procesele
din interiorul cutiei. Pentru a vă lămuri cum este posibil acest lucru, vă vom
oferi un exemplu concret al modului cum a funcţionat „cutia opacă” a unui om
13
de ştiinţă (dr. Theodore Marton). Th. Marton lucra la o echipă de cercetare
care avea de rezolvat modul de legătură dintre astronaut şi navă în spaţiul
cosmic. Sigur că nu ar fi fost nici o problemă dacă nu existau două condiţii de
bază: legătura trebuia să fie elastică în unele momente şi rigidă în alte situaţii.
Toate eforturile făcute de echipă, de combinare raţională a diferitelor
elemente, făcute cu ajutorul „cutiei transparente” nu i-au condus la nici o
soluţie. Soluţia a fost găsită de cercetătorul amintit în timp ce îşi distra copilul
cu un "câine jucărie" cu picioarele confecţionate din mărgele aşezate pe o
sfoară. Când sfoara era încordată picioarele erau rigide şi câinele stătea în
picioare, când sfoara era lăsată liberă şirul de mărgele era flexibil şi căţelul
cădea. Pornind de la această idee, a fost realizat un cordon de legătură format
din mai multe elemente cuplate, străbătute de un cablu central.

2. Etapele procesului de creaţie

Acest proces reprezintă un dialog continuu între cele două emisfere
cerebrale, un schimb de informaţii prelucrate succesiv de cele două sisteme.
Majoritatea specialiştilor au ajuns la un numitor comun, respectiv faptul că
procesul de creaţie se desfăşoară în patru etape, relativ distincte.
Prima etapă o reprezintă pregătirea, în care se acumulează cunoştinţe,
se învaţă problema, se strâng date semnificative, în legătură cu aceasta şi se
caută soluţii pe cale raţională. această etapă presupune un efort voluntar al
„cutiei transparente - emisfera stângă” de alegere, analiză, şi combinare a
informaţiilor conţinute de problemă sau aflate de cercetător prin documentare
sau cercetare teoretică şi experimentală. Uneori acest efort poate fi încununat
de succes şi rezolvarea problemei, chiar dacă nu este esenţial nouă, să fie deja
aflată. Dacă la sfârşitul pregătirii nu s-a găsit nici o soluţie capabilă să
îndeplinească toate condiţiile problemei, urmează o a doua etapă.
Următoarea etapă, incubaţia, este o etapă mai lungă sau mai scurtă,
plină de iluzii şi dezamăgiri, când la prima vedere ai impresia că nu se
întâmplă nimic. În realitate, această etapă este caracterizată de activitatea
intensă a „cutiei opace - emisfera dreaptă” căreia i s-au transferat informaţiile
acumulate şi prelucrate de „cutia transparentă”, dar şi alte informaţii preluate
din memoria inactivă sau achiziţionate aleatoriu. Pe parcursul acestei perioade
cercetătorul îşi poate utiliza „cutia transparentă” pentru acumularea altor
date sau pentru rezolvarea altor probleme. Dacă, totuşi, incubaţia se
prelungeşte şi nu apare nici o soluţie, nici o idee nouă, se recomandă să se reia
pregătirea, să se revizuiască lucru efectuat, reluând astfel transferul de
informaţii dintr-o parte în cealaltă. De multe ori revenirile sau dovedit de
multe ori fructuoase, justificând pe deplin eforturile depuse. Activitatea depusă
14
de emisfera dreaptă din timpul incubaţiei, odată terminată, urmează un scurt
moment care, datorită importanţei sale esenţiale, este denumită etapa
iluminării. Iluminarea constă în transferul produsului creaţiei („cutiei
opace”), soluţia sau ideea nouă, către „cutia transparentă”. Astfel noutatea
realizată se prezintă gândirii conştiente, unde este consemnată şi supusă unei
noi etape.
Verificarea – este etapa de evaluare critică, de validare a ideii prin
confruntare cu condiţiile impuse de formularea problemei. această verificare se
poate efectua pe cale teoretică sau experimentală şi poate fi, de multe ori, un
proces lung şi laborios, în care soluţia suferă, de obicei, transformări şi
îmbunătăţiri importante.
3. Cercetare tehnologică - exemplu
Un exemplu care să ne convingă de relaţia dintre cele trei tipuri de
cercetări (fundamentală, aplicativă, de dezvoltare sau tehnologică) o
reprezintă o serie de cercetări şi descoperiri ale savantului român George
Constantinescu, care şi-a desfăşurat activitatea la începutul secolului XX. În
acea perioadă G. Constantinescu era inginer pe un şantier de exploatare
petrolieră şi a observat că una dintre pompele de extracţie funcţiona fără un
„rezervor tampon umplut cu aer”, fără de care la vremea respectivă se
considera că pompa respectivă nu ar fi funcţionat. De fapt, pompele erau
prevăzute cu acest rezervor deoarece atunci se ştia că lichidele sunt perfect
incompresibile (nu se deformează sub acţiunea presiunii), iar dacă pompele nu
erau prevăzute cu acest rezervor, care conţineau aer şi care este un gaz
compresibil, conductele se vor sparge (vor exploda), deoarece nu se mai
prelua presiunea lichidului.
Această greşeală era pentru mulţi oameni lipsită de semnificaţie, dar nu
şi pentru o minte pregătită şi dornică să explice fenomene noi. Pornind de la
această observaţie întâmplătoare, care poate fi primul pas spre o descoperire
importantă, G. Constantinescu a efectuat cercetarea fundamentală, într-un
laborator improvizat, cu mijloace proprii, care la condus la descoperirea
sonicităţii (ştiinţă care se ocupă cu transmiterea puterii în medii solide şi
lichide). Rezultatele acestei cercetări fundamentale au stat la baza a peste 120
cercetări aplicative, concretizate prin tot atâtea brevete de invenţii (diferite
tipuri de pompe şi motoare sonice, perforatoare, injectoare şi chiar dispozitive
sonice de calcul). Una dintre primele cercetări aplicative, efectuate tot cu
mijloace proprii, a fost cea privind dispozitivul sonic de tragere cu mitraliera
printre palele elicei de avion, în anul 1915. Această cercetare a atras atenţia
amiralităţii britanice, care a investit, în acea perioadă, 5000 lire sterline
pentru dezvoltarea tehnologică în această direcţie. Pe baza brevetului iniţial au

15
fost asimilate în producţie şi au rămas în dotarea armatei britanice până în
1939.
Iată cum o singură cercetare fundamentală, efectuată cu mijloace
modeste, a stat la baza a peste 120 de cercetări aplicative şi cum o singură
cercetare aplicativă, dusă la bun sfârşit cu cheltuieli suportate de un
particular, a generat alte dezvoltări tehnologice, dar care nu s-au mai putut
face fără investiţii importante.

(2) EXEMPLU DE APLICAŢII PRACTICE ALE CERCETĂRII ÎN

DOMENIUL RECUPERĂRII
Reprezintă activitatea de concepere, proiectare şi realizare a unor
mecanisme, dispozitive tehnice cu ajutorul cărora se intervine în procesul de
diagnosticare (evaluare), recuperare prin optimizarea muncii terapeutului,
înlocuirea acestuia, stimularea participării active a pacientului.

Direcţii de cercetare:
- dispozitive mecanice (aparate complexe);
- proteze (aparat sau piesă medicală care înlocuieşte un organ, un
segment al corpului uman, o parte dintr-un membru amputat)
- orteze (materiale care intervin in preluarea sau suplinirea temporară a
unor funcţii ale unui membru)
- mijloace fizice (materiale ajutătoare, materiale didactice, simulatoare -
materiale care imită realitatea)

Obiectivele cercetării :
- elaborarea unor dispozitive pentru diagnosticare
- elaborare de dispozitive pentru recuperare (terapie)
- elaborarea unor dispozitive pentru locomoţie
- elaborare unor dispozitive pentru suplinire unor funcţii

Etapele cercetării:
- documentarea :
- practico-teoretică în domeniul cercetării
- practico-teoretică în domeniul tehnic de origine a aplicaţiei
- proiectare prototip
- realizare prototip
- verificare experimentală de probă (pilot)
- ajustare prototip
- experimentare finală
16
 - brevetare – omologare
- implementare în producţie

Referințe bibliografice:

1. Enăchescu, C., Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, Editura Polirom,

Iaşi, 2005
2. Epuran, M., - Metodologia cercetării în activitatea corporală,
I.N.E.F.S., Bucureşti, vol. I şi II, 1977.
3. Epuran, M. – Metodologia cercetării activităţilor corporale în educaţie
fizică şi sport, vol. I şi II, Editura România de Mâine, Bucureşti, 1995
4. Gagea, A., Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport,
Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1999
5. Gugiuman, A., Zetu, E. şi alţii - Introducere în cercetarea pedagogică,
Editura Tehnică, Chişinău, 1993.
6. Ronald, F., K., Strategia cercetării, Editura Polirom, Iaşi, 2005
7. Thomas, R. J., Nelson, K., J. - Metodologia cercetării în activitatea
fizică, CCPS, Bucureşti, 1996

17
 STUDIUL DE CAZ – metodă de cercetare

Introducere
Studiu de caz este o metodă cantitativă de cercetare care se poate realiza
chiar de un student, atâta timp cât cazul (situația aleasă) este ușor de analizat (există
documente suficiente). Având în vedere accesibilitatea metodei, cunoașterea
tehnicilor de aplicare, de obținere a informațiilor, de comparare a lor reprezintă atât
un mod de a demonstra cunoașterea unor informații, capacitatea de analixă și sinteză,
contribuind în același timp, la dezvoltarea unor abilități din partea celui care o
folosește.

Obiective
Formarea deprinderilor de analiză a situațiilor existente prin compararea
noțiunilor teoretice cu cele practice prin evidențierea unor cazuri.

Conţinut
Concepte și teorii în elaborarea unui studiu de caz
Realizarea studiului de caz
- Structura studiului de caz
- Cerințe
Etapizarea unui studiu de caz
Evaluarea calității studiului de caz

Rezumat
Cercetarea necesară realizării unei lucrări de disertație poate conduce la
completarea cunoștințelor teoretice a unui student cu informații practice, culese din
teren (cazuistică). Accesebilitatea studiului de caz reperzintă un motiv întemeiat de a
iniția o cercetare, de a scoate în evidență evenimente, situații care ar putea influiența
teoria existență. Ca orice metodă de cercetare, și studiu de caz are cateva condiții de
care trebuie să ținem cont. Acestea se referă, în special, la culegerea informațiilor, la
analiză, la formularea ipotezelor, la compararea rezultatelor dar și la formularea
concluziilor. Una dintre etapele importante este cea de identificare a situației, a
cazului, care, în general, ies din tiparul obișnuit de derulare a unei activități.

Concepte si termeni de reţinut

Caz, tipuri de studii, structură, informare, etapizare,

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

Incercați să identificați o situație deosebită din activitatea vostră și să o treceți
prin etapele unui studiu de caz!

18
 Studiul de caz este o analiză amănunțită a unei situații, persoane sau a
unui grup, în mod special ca model al unui fenomen medical, psihologic sau
social. Un studiu de caz demonstrează modul în care problema a fost
identificată, ce soluție a fost aleasa și scoate în evidență rezultatul final pentru
un domeniu anume.

Concepte și teorii în elaborarea unui studiu de caz

Există în practica mondială actuală două modalităţi de elaborare a unui
studiu de caz, în funcţie de clienţii/ utilizatorii acestuia:
-studiul de caz didactic conceput, de regulă, de profesori şi utilizat de
profesori şi studenţi în procesul de predare-educare/ instruire, pentru a transfera
cunoştinţe şi a induce atitudini/ comportamente pro-active.
- studiul de caz ştiințific, conceput de cercetători în cadrul unui proces de
cercetare ştiinţifică aplicativă, pentru a prezenta rezultatele investigaţiilor
realizate.
În prima parte a unui asemenea studiu, autorul prezintă aspectele teoretice şi
conceptuale ce urmează a fi ilustrate. Apoi sunt prezentate - de regulă, în ordine
cronologică - faptele ce urmează a fi analizate şi evaluate. Este preferabil ca, la
acest tip de studiu de caz, să nu se solicite utilizatorului său să elaboreze o
soluţie, ci să se prezinte soluţiile efectiv stabilite de practician (medic, terapeut,
profesor). Sunt prezentate - comparativ cu conceptele existente în prima parte a
studiului, evenimentele produse şi rezultatele obţinute, astfel încât să se poată
stabili dacă teoria s-a verificat practic. Pot apărea două situaţii: fie evenimentele
au fost prezise de teorie şi rezultatele au fost la înălţimea aşteptărilor, fie
evenimentele nu au fost prezise de teorie şi rezultatele au fost slabe.
În unele situaţii, mai rare, teoria poate fi invalidată (cel puţin în situaţia
descrisă în studiul de caz), fie atunci când, deşi evenimentele s-au desfăşurat
conform teoriei, s-au obţinut rezultate slabe, fie atunci când, deşi evenimentele
nu s-au desfăşurat conform teoriei, s-au obţinut rezultate bune. În asemenea
situaţii, autorul sugerează unele modificări ale elementelor teoretice/
conceptuale menţionate astfel încât acestea să poată prezice mai bine
evenimentele de tipul celor prezentate în studiu.
Structura unui asemenea studiu de caz este clasică şi include: introducere,
conţinut, concluzii, bibliografie.
Robson (2002) consideră că studiul de caz poate fi definit drept „o
strategie de cercetare focalizată pe un caz concret care este interpretat în
amănunt, adică prezentând referiri detaliate despre indivizi, grupuri, organizaţii,
cu luarea în considerare a tuturor particularităţilor sale contextuale. Acesta

19
necesită utilizarea mai multor metode complementare de culegere, analiză,
prelucrare şi stocare a informaţiilor relevante, atât cantitative cât şi calitative.
Yin (1994) apreciază că studiul de caz defineşte „o strategie de realizare
a unei cercetări care necesită investigaţii empirice în legătură cu un fenomen
particular contemporan, într-un context de viaţă real şi utilizând multiple surse
de informaţii (interviuri, chestionare, mărturii, dovezi, documente)”.
Bromley (1986) precizează că studiul de caz poate fi utilizat în cele mai
diverse domenii precum: administraţie publică centrală şi locală, antropologie,
activităţi sociale, consultanţă managerială, juridică sau financiară, criminologie,
istorie, management, politică, studiul personalităţii, sociologie, asistenţă
socială. Se identifică o situaţie problematică de viaţă socioumană cotidiană, cu
ajutorul celor implicaţi în ea. Sunt descries condiţiile, resursele, valorile,
normele, factorii, actorii, înarmându-ne cu o ipoteză (pe care o putem nuanţa)
cu care "traversăm" situaţia şi cautăm să surprindem complexitatea ei.
Informaţiile sunt completate cu documente oficiale, cu observaţii directe,
convorbiri etc..
“Lumea studiată de ştiinţele sociale este o lume a particularului, alcătuită din
indivizi, organizaţii, oraşe, grupuri, state, provincii, naţiuni. Obiectivul ştiinţei
este de a depăşi acest nivel, de a ajunge la unul mai ridicat de generalitate. Cu
toate acestea, generalizarea nu elimină importanţa evenimentelor particulare.
De fapt, scopul real al tranziţiei de la particular la general este o mai bună
înţelegere a ambelor (…), cunoaşterea cazurilor individuale este facilitată de
generalizări” (King; Keihane, 2004).

Studiul de caz se axează pe studierea unui fenomen în contextul în care

acesta se produce. „Cazul” poate fi o situaţie concretă, puternic
contextualizată, un fenomen, un proces, o activitate, un individ – manager sau
executant, un grup de persoane, o organizaţie care ne poate interesa la un
moment dat din perspectivă pragmatică. Cazul se poate referi la o persoană, un
grup, o organizaţie, o decizie etc.
În funcție de numărul de cazuri și de finalitate, studiile de caz sunt de
mai multe tipuri:
• studiul de caz individual pune un accent important pe o persoană şi
încearcă să se focalizeze pe antecedentele acesteia, pe factorii de
influenţă conjuncturali, percepţii, atitudini. Acesta se foloseşte pentru a
identifica posibilele cauze, factori determinanţi, procese, experienţe care
pot conduce la un rezultat urmărit de cercetător;
• studii de caz individuale multiple - mai multe studii de caz individuale,
dar studiază un anumit număr de persoane, la care se urmăreşte

20
 analizarea unui set de trăsături comune sau a unor atitudini manifestate
într-o situaţie dată;
• studiul de caz asupra unei comunităţi (societăţi) - analizează una sau
mai multe comunităţi locale, descrie şi studiază relaţiile dintre acestea,
insistând asupra aspectelor principale ale vieţii comunitare.
• studiul de caz axat pe un grup social (familie, grup, organizaţie, dar şi
grupuri mari (profesii); descrie şi analizează, în mod frecvent, relaţii şi
activităţi;
• studiul de caz axat pe organizaţii, firme sau instituţii poate aborda
teme diverse precum punerea în practică a unor strategii sau politici,
elemente diverse de management, cultura de organizaţie, procese de
schimbare şi inovare;
• studiul de caz axat pe evenimente, roluri, relaţii analizează interacţiuni
umane, conflicte de rol, stiluri de management, tipuri de manageri etc.

Realizarea studiului de caz

Studiul de caz poate fi realizat de către o persoană sau de către mai
multe, acestea lucrând de regulă în echipă. Se recomandă ca întreaga echipă să
fie implicată în primele etape de conceptualizare şi de stabilire a problemelor
care trebuie cercetate. Planul studiului de caz conţine detalii despre
modalităţile de culegere a informaţiilor care trebuie utilizate precum şi reguli
generale care trebuie urmate de către întreaga echipă.

Structura studiului de caz

- introducerea este acea parte a studiului de caz care conţine informaţii
esenţiale despre planul studiului, cercetare, etape, toate acestea
prezentate într-o abordare contextualizată şi ţinând cont de elementele de
perspectivă (incluzând şi motivele pentru care se realizează cercetarea);
- metodologia: cum se asigură accesul la sursele de informaţii, definirea
clară a informaţiilor necesare, evaluarea şi asigurarea resurselor
disponibile sau dezirabile, programarea activităţilor de culegere,
prelucrare, analiză şi interpretare a informaţiilor, stabilirea perioadelor
de timp necesare;
- întrebările constituite de fapt într-un set coerent, completează
modalităţile de obţinere a informaţiilor prin interviuri, chestionare,
mărturii, dovezi;
- concluziile.

21
Cerințe
- studiul de caz trebuie să fie real, adică să reflecte o situaţie, un proces,
un fenomen, un eveniment petrecut într-o organizaţie sau în activitatea
unei persoane sau foarte posibil a se fi petrecut în trecut sau a se petrece
în viitor;
- studiul de caz trebuie să fie semnificativ, adică să abordeze o situaţie cu
adevărat importantă, un proces relevant, un fenomen complex, un
eveniment amplu petrecut într-o organizaţie sau în activitatea unei
persoane;
- studiul de caz trebuie să fie instructiv, adică să reprezinte un instrument
util pentru potenţialii utilizatori;
- studiul de caz trebuie să fie incitant, adică să stimuleze interesul celor
implicaţi pentru situaţia prezentată, analiza şi interpretarea acesteia;
- studiul de caz trebuie să fie complex, adică să includă un set de
informaţii determinante care să facă utilă folosirea sa în diverse
activităţi.

Etapizarea unui studiu de caz

1. Pregătirea culegerii datelor

- formularea întrebărilor
- ascultarea
- adaptabilitatea/ flexibilitatea
- înţelegerea problemelor studiate
- evitarea distorsiunilor (obiectivitate)
Se pot organiza seminarii de pregătire a culegerii datelor.

2. Culegerea datelor
Se folosește un protocol formal pentru studiul de caz. Acesta trebuie să
conţină:
- întrebările de cercetare
- procedurile şi regulile care trebuie respectate în cercetare
- idei preliminare despre raportul de cercetare final
Utilizarea protocolului (în locul improvizării) ajută la menţinerea
controlului asupra desfăşurării cercetării. El se poate schimba pe parcursul
studiului.
Fiecare sursă de colectare a datelor are avantaje și dezavantaje (tab. 1),
în funcție de cel care deține informația: instituție, personae care au participat
direct sau indirect.

22
 3. Formularea ipotezei (lor) în baza informațiilor acumulate ca o încercare
de a explica evoluția situației (cazului).
4. Compararea rezultatelor din documantarea teoretică și cea practică.
5. Formularea concluziilor.
Baza de date conţine datele provenite din teren şi alte date, de obicei de
tip narativ care organizează datele din teren.
Pe baza întrebărilor de cercetare şi a protocolului cercetării se pot stabili
temele care organizează baza de date. Noi teme pot apărea pe parcursul
cercetării. O asemenea bază de date ajută la realizarea sintezelor ulterioare.

Posibilități de colectare a datelor

Tabelul 1
Sursă de Avantaje Limite
date
Documentare Stabilă - poate fi accesată în Accesibilitatea poate fi slabă
mod repetat Accesul poate fi blocat în mod
Exactă - conţine nume exacte, deliberat
referinţe şi detalii ale unui Selectivitatea distorsionată
eveniment Distorsiune în raportare – reflectă
O mare acoperire – intervale distorsiunile autorului
mari de timp, multe
evenimente, în multe situaţii
Date de arhivă Aceleaşi ca şi pentru Aceleaşi ca şi pentru documentare
documentare Accesibilitate scăzută din motive de
Precise şi cantitative confidenţialitate
Interviuri Ţintite – se concentrează pe Distorsiuni datorate întrebărilor
tema studiului de caz formulate greşit
Inspiratoare – sugerează Distorsiuni în răspunsuri
inferenţe cauzale Inexactităţi datorate memoriei slabe
Reflexivitate – cei intervievaţi oferă
ceea ce doreşte intervievatorul
Observaţia Realitate (realism) descriu Consumatoare de timp
directă evenimentele în timp real Selectivitate, în afara unei acoperiri
Contextuale – acoperă şi largi
contextele evenimentelor Reflexivitate– evenimentele se
desfăşoară în mod diferit datorită
observaţiei
Observaţie Aceleaşi ca şi la observaţia Aceleaşi ca şi la observaţia directă
participativă directă Distorsiuni datorate manipulării de
Oferă acces la motive şi către observator a evenimentelor
comportamente interpersonale

23
 Sub formă schematică acest tabel s-ar putea reprezenta astfel:
Documente Date de arhivă Interviuri nestructurate

Caz

Observaţii (directe sau

Interviuri focalizate
participante) Aspecte fizice

Analiza datelor în studiul de caz

Avem două momente de analiză:

- în timpul culegerii datelor – ajustări ale protocolului studiului
de caz;
- după finalizarea studiului de caz – clasificare, tabulare,
recombinare.
Analiza prin urmărirea supoziţiilor (ipotezelor) teoretice:
a. Potrivirea modelelor – compararea modelelor observate cu
cele prezise – când cercetarea este explicativă; comparăm
variabile independente şi dependente, într-o manieră analitică,
nu statistică, astfel că analistul are o mare discreţie
b. Construcţia explicaţiilor (pentru cercetări explicative şi
exploratorii)
c. Analiza longitudinală – urmărirea schimbărilor mai multor
caracteristici ale cazului sau cazurilor în timp.

24
 Evaluarea calității studiului de caz
Calitatea studiilor realizate prin această metodă sunt supuse permanent
unor evaluări pentru a se constata importanța cazurilor cercetate în vederea
identificării altora și a continuării cercetării. Evaluarea este un proces
permanent, dar care tine cont de câteva recomandări

Criteriile evaluării unui studiu de caz (Yin, 1994)

Tabel nr. 2
Validitatea Dacă se folosesc mai multe surse de Cînd are loc culegerea
construcţiei date datelor
cercetării Dacă se stabilesc lanţuri de date Cînd are loc culegerea
Dacă informatorii principali se uită datelor
peste raportul de cercetare care a Cînd are loc completarea
folosit studiul de caz raportului
Validitatea Potriveşte modelele Analiza datelor
internă Construieşte explicaţii Analiza datelor
Analizează datele longitudinal Analiza datelor
Realizează modele logice
Analiza datelor
Validitate Foloseşte teorii rivale în acelaşi caz Planificarea cercetării
externă Foloseşte logica replicării în studiile Planificarea cercetării
cu cazuri multiple

Fidelitate Se foloseşte protocolul de studiu de Culegerea datelor

caz Culegerea datelor
Se dezvoltă o bază de date a studiului
de caz

În concluzie, etapizarea unei cercetări care se realizează prin metoda

studiului de caz este foarte bine precizată , iar validitatea și importanța acestuia
constă în respectarea strictă a protocolului formulat, reprezentat schematic în
fig. 2.

25
 Schema etapizării cercetării prin Studiu de caz (fig. 2)

Obiectivele cercetării Modele teoretice existente Condiții pentru cercetare

Tema de cercetare

Identificarea cazului Culegerea datelor Compararea datelor teoretice

cu cele specifice cazului

- cazuri ţintă - date primare

- analiza datelor
- date secundare

Referințe bibliografice

- Bromley, D., B., The Case-Study, Method in Psychology and Related

Disciplines, U.K., Chicester, 1986,
- Enăchescu, C., Tratat de teoria cercetării științifice, Polirom, Iași, 2005
- King G., Keihane, R., Verba, S., Fundamentele cercetării sociale, Polirom,
2000,
- King, R., Strategia cercetării, edit. Polirom, Iași, 2005
- Robson, C., Real World Research, U.K., Blackwell Publisher, Oxford,
2002,
- Yin, R., Studiu de caz, desingul, colectarea și analiza datelor, Polirom,
Iași, 2005
26
27
 BRAINSTORMINGUL – metodă de cercetare

Introducere
Privit de cei mai mulți ca o metodă de identificare a unor soluții în situații
decriză, Brainstormingul căștigă teren în fața altor metode care au la bază
relaționarea în cadrul unui grup. În timp, metoda a căpătat tot mai multe forme de
aplicare, în funcție de numărul de persoane, de modalitatea de organizare a grupului,
de durata întâlnirii, de baza materială avută al dispoziție.

Obiective
Familiarizarea cu modul de conlucrare în cazul unui grup,
Cunoașterea unor noi tehnici de gândire în abordare a unei probleme,
Conţinut
Definițe, evoluție
Reguli de desfășuare a brainstorming-ului
Etapele brainstorming-ului
Tehnici de lucru în cadrul brainstormin-ului
Alte strategii de desfășurare ale metodei
Avantajele brainstorming-ului
Dezavantajele brainstorming-ului

Rezumat
Conceput cao metodă creativă interactivă, la mijlocul secolului XX, metoda a
căpătat amploare fiind utilizată atât ca metodă de cercetare cât şi ca metodă de
predare. Brainstorming-ul reprezintă modalitatea de rezolvare creativă a unei
probleme prin stimularea imaginaţiei, prin expunerea ideilor fără a riscul de fi
criticat. De-a lungul timpului metoda a căpătat noi forme de organizare, dar toate au
la bază exprimarea opiniilor în cadrul unui grup organizat, cu diferite reguli impuse
de la început şi cunoscute. Ca tehnici de aplicare a metodei putem evidenţia cele care
sugerează exprimarea unor soluţii prin formularea unor întrebări bine precizate.

Concepte si termeni de reţinut

Brainstorming-ul este caracterizat de mai multe variabile, printre care: o
atmosferă relaxantă, libertatea exprimării ideilor, jocul creative.
Soluţii, etape de realizare, paşi de urmat, tehnici consacrate.

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

Stabiliţi ca temă de meditaţie identificarea unor soluţii de rezolvare a unei
probleme care vă preocupă şi încercaţi răspundeţi la variantele de întrebări, ca mod
de gândire!

28
 DEFINIȚE, EVOLUȚIE

Metoda brainstorming-ului (asalt de idei, furtună în creier) are drept scop

emiterea unui număr cât mai mare de soluții, de idei, privind modul de
rezolvare a unei probleme, în vederea obținerii, prin combinarea lor, a unei
soluții complexe, creative, de rezolvare a problemei puse în discuție.
Brainstorming-ul sau „evaluarea amânată” ori „furtuna de creiere” este o
metodă interactivă de dezvotare de idei noi ce rezultă din discuţiile purtate între
mai mulţi participanţi, în cadrul căreia fiecare vine cu o mulţime de sugestii.
Rezultatul acestor discuţii se soldează cu alegerea celei mai bune soluţii de
rezolvare a situaţiei dezbătute.
Ca metodă de discuţie şi de creaţie în grup, brainstorming-ul (brain =
creier, storming = furtunos) a fost sistematizat în 1948 de către profesorul
Alexander Osborn de la Universitatea din Buffalo (SUA). Rezultatele
experimentelor au fost publicate de Osborn în 1961 în lucrarea Applied
imagination.
Brainstoming-ul este folositor atunci când se doreşte evitarea tiparelor vechi
de gândire, pentru a dezvolta noi moduri de a privi lucrurile.
Atunci când toată echipa este preocupată de identificarea unei soluții
inovative, se organizează o întâlnire cu scopul de a genera liber idei creative
pentru găsirea unui concept. Realizat în echipă, brainstorming-ul este o cale
facilă de a aduce, într-un singur loc, experienţa tuturor membrilor, ceea ce duce
la înmulţirea ideilor posibile.
Brainstorming-ul este caracterizat de mai multe variabile, printre care: o
atmosferă relaxantă, libertatea exprimării ideilor, jocul creativ. Brainstorming-
ul, aşa cum o spune şi numele, trebuie să fie o furtună de idei, un efort colectiv
pentru găsirea celei mai bune abordări.
Această metodă se bazează pe patru principii fundamentale:
- propunerea soluțiilor (ideilor) de voie;
- amânarea analizei (judecății) ideilor;
- elaborarea unei cantități mari de idei;
- schimbul eficient de idei.

Se desfășoară în cadrul unui grup de participanți nu foarte numeros

(maxim 30 de personae, impărțiți in grupe de 4-7).
Durata optimă pentru o ședință de brainstorming este de 20-45 de minute.

REGULI DE DESFĂȘUARE A BRAINSTORMING-ULUI

În cadrul brainstorming-ului se respectă un set de reguli foarte

importante.
29
1. Încurajarea ideilor
Prima regulă a brainstorming-ului este accea că nu există idei nebuneşti
sau ridicole. Fiecare ideea adusă în discuţie poate fi începutul unui
concept extraordinar. Din acest motiv, fiecare participant trebuie să se
simtă liber să spună orice îi trece prin cap, indiferent de cât de trăznit
poate părea. Este mai uşor să modelezi o idee nebunească decât să
transformi în original o idee banală.

2. Interzicerea criticilor
Ideile celorlalţi nu trebuie judecate, pentru că în brainstorming nu există
idei bune şi idei proaste. De asemenea, trebuie evitată şi laudarea unor
idei, pentru că există riscul ca brainstorming-ul să se axeze doar pe acele
idei.

3. Cantitatea primează în faţa calităţii

Scopul brainstorming-ului este de a genera cât mai multe idei, indiferent
de calitatea lor. Cu cât sunt mai multe cu atât cresc şansele de a găsi o
idee extraordinară. De aceea e important ca fiecare membru al echipei să
nu-şi limiteze gândirea doar la soluţii creative, de calitate, pentru că există
riscul de a apărea un blocaj mental.

4. Toate ideile trebuie notate

În faza de brainstorming, fiecare idee trebuie notată rapid, fără a reflecta
foarte mult asupra ei. Ulterior se încearcă dezvoltarea lor şi li se hotărăşte
valabilitatea.

5. Generarea de idei
Fiecare participant trebuie să fie atent la ce spun ceilalţi, pentru a putea să
dezvolte ideile deja spuse cu noi adăugiri care să genereze alte noi idei.

6. Fiecare membru este important

În cadrul unui brainstorming, nu există şefi şi subalterni, nu există oameni
mai creativi şi oameni mai puţin creativi. Fiecare individ are o perspectivă
unică asupra situaţiei discutate, de accea e important ca fiecare membru al
echipei să participe activ la întâlnire.

În concluzie aceste reguli s-ar limita la:

- toate ideile au caracter de cunoștințe și vor fi tratate ca atare de către
participanți;

30
 - exprimarea ideilor mai neobișnuite de către participanți va fi
încurajată de moderatorul discuțiilor;
- nu se va critica nicio sugestie;
- se încurajează combinațiile de idei,
- momentele de tăcere (inevitabile) vor fi depășite de moderator prin
refocalizarea pe o idee emisă anterior, cerând participanților
extinderea, modificarea/remodelarea acesteia;
- se solicită idei membrilor ,,tăcuți” ai grupului, ceea ce-i investește pe
aceștia cu structură de rol și de putere;
- se pot folosi pauzele cu rolul de a remotiva discuția;
- calitatea este mai puțin importantă decât cantitatea, dar aceasta nu
trebuie să-i oprească pe membrii grupului să gândească creativ și
inteligent;

Regulile activității de brainstorming vor fi afișate într-un loc de unde să

poată fi văzute de către toți participanții.

ETAPELE BRAINSTORMING-ULUI
1. Etapa de pregătire care cuprinde:
- faza de organizare;
- faza de antrenament creativ;
- faza de pregătire a ședinței.

2. Etapa productivă, de emitere de alternative creative:

- stabilirea temei de lucru, a problemelor de dezbătut;
- faza de soluționare a problemelor formulate.

3. Etapa selecției ideilor emise, care favorizează gândirea critică:

- analiza listei de idei emise și evaluarea gândirii critice;
- faza optării pentru soluția finală.

Paşii desfăşurării unei şedinţe de brainstorming

Pasul 1
Se formează grupul sau grupele dacă este un număr mai mare de
participanță. . Numărul ideal de persoane într-o sesiune de brainstorming este
între patru și șapte. Sub patru, nu există suficiente minți pentru a genera o
varietate destul de mare de soluții la problemă. Cu mai mult de șapte persoane,
grupul devine prea numeros pentru ca participanții sa aibă suficiente ocazii de a
contribui.

31
 Pasul 2
Nu se permite critica sau ridiculizarea. Partea esențială a brainstorming-
ului este că în cadrul său nu sunt evaluate ideile. Întregul proces se
concentreazăte asupra generării unei cantități cât mai mari de idei posibile într-
o perioadă de timp scurtă.
Nimic nu distruge mai repede o sesiune de brainstorming decât tendința
oamenilor de a critica ideile generate. Imediat ce ideile uneia dintre persoane
sunt criticate, sesiunea de brainstorming se oprește. Nimeni nu vrea să fie
criticat, umilit sau ridiculizat în fața celorlalți. De aceea, trebuie să se
concentreze fiecare asupra cantitații de idei și nu pe evaluarea lor.

Pasul 3
Se stabilește un interval de timp anume. Perioada ideală a sesiunilor de
brainstorming este cuprinsă între 15 și 45 de minute. Una dintre atribuțiile
conducătorilor de echipă constă în consultarea cu personalul lor în cadrul unor
sesiuni de brainstorming. Se adună tot colectivul laolaltă și se anunța că se
caută soluții pentru un anumit obiectiv sau situație timp de 15 minute.

Pasul 4
Se alege un conducător pentru fiecare grup. Scopul acestui lider constă
în a-i încuraja pe toți să contribuie cât mai mult posibil. Una dintre cele mai
bune modalități de a conduce o sesiune de brainstorming este să se meargă în
jurul mesei și să se stimuleze oameni să contribuie cu o idee.

Pasul 5
Se numește o persoană a ține evidența ideilor. O funcție importantă într-
o sesiune de brainstorming este aceea a persoanei care ține evidenta. Aceasta
scrie ideile pe măsură ce sunt generate.

Pasul 6
Se respectă punctualitatea. Se incepe și se încheie sesiunea de
brainstorming exact la timp, indiferent cât de bine se desfășoară. La sfârșit, se
adună toate ideile pentru a fi evaluate ulterior .

TEHNICI DE LUCRU ÎN CADRUL BRAINSTORMIN-ULUI

În cadrul oricărui brainstorming se pot aplica mai multe tipuri de tehnici
pentru a încuraja generarea de idei. În continuare sunt prezentate câteva tehnici
specifice.

32
Time Travel, constă în elaborarea unor soluţii prin raportarea la diferite
perioade de timp, sub forma unor întrebări:
- Cum ai aborda problema dacă ai fi într-o altă perioadă de timp?
- Acum 10 ani?
- Acum 100 de ani?
- Dar dacă ai fi în viitor?

Teleportation, întrebările se formulează prin raportarea spaţială:

Cum ai face faţă situaţiei dacă ai fi în alt loc, într-o altă ţară, într-o altă
cultură?

Attribute change întrebările se formulează prin raportarea la particularităţi care

ţin de cultură:
Cum ai analiza situaţia dacă ai fi de alt sex, de altă vârstă, de altă rasă?
Cu fiecare schimbare de atribut, te expui unui nou spectru de gândire, pe care,
în mod inconştient, îl aveai închis.

Rolerstorming, întrebările se formulează prin transpunerea în alt personaj:

Ce ai face dacă ai fi altcineva? Tatăl tău? Profesorul din liceu? Şeful
tău? Prietenul tău cel mai bun?

Mind Map Pornind de la o idee, dezvoltă o hartă de concepte asemănătoare,

ierarhizate şi subcategorizate.

Brian Writing Fiecare participant îşi scrie ideile pe o foaie proprie, care ajunge,
ulterior, la toţi ceilalţi participanţi pentru a fi completată cu alte idei.

Random input Găseşte-ţi o serie de stimuli aleatorii şi vezi cum s-ar potrivi ei în
situaţia dată. Stimuli ca: un cuvânt, o imagine, un obiect din cameră etc.

SWOT Analyses, realizează o analiză SWOT a situaţiei. Vezi care îi sunt

Punctele Tari (Strenghts), Punctele Slabe (Weaknesses), Oportunităţile
(Opportunities) şi Ameninţările (Threats). Această analiză îţi va deschide
drumul către idei la care nu te-ai fi putut gândi altfel.

Reverse Thinking
– Gândeşte-te la cum ar face toţi ceilalţi dacă ar fi în situaţia ta, apoi fă exact
opusul

33
 ALTE STRATEGII DE DESFĂȘURARE ALE METODEI

Ideile pe fișe, implică mai multe persoane, se împarte grupul și se

distribuie fișe fiecărui subgrup. Fiecare grup mai mic sau subgrup are sarcina
de a răspunde la întrebarea sau problema respectivă. După aceea, fișele cu idei
sunt adunate. Apoi sunt amestecate și redistribuite grupurilor la întâmplare. În
cea de-a două etapa a exercițiului, fiecare subgrup este rugat să evalueze ideile
de pe fișele pe care le-au primit în funcție de valoarea lor, înainte de a fi
prezentat rezultatul în fața întregului grup.

Reuniunea Phillips 66, este o tehnică care permite utilizarea unui număr
mai mare de participanţi, împărţiţi în 5 – 6 echipe funcţionale, fiecare
cuprinzând câte şase persoane. În cadrul microgrupurilor formate, se
desemnează un conducător de discuţii cu rol de moderator, activitatea în echipă
desfăşurându-se pe trei coordonate: pregătirea, desfăşurarea şi valorificarea
producţiei de idei. Această metodă presupune două faze: discuţia pe grupe şi
dezbaterea în plen.
Discuţia pe grupe începe după precizarea problemei care trebuie
rezolvată. Grupul îşi desemnează prin opţiune comună şi vot un lider şi un
secretar de discuţii. În cadrul metodei este foarte important modul de
înregistrare a informaţiilor: o înregistrare directă, agresivă chiar, poate inhiba
pe unii dintre membri grupului în a emite ideile în forma lor iniţială. Fiecare
echipă dezbate separat, timp în care fiecare participant se implică activ în
soluţionarea eficace a problemelor. Ideile sunt reţinute de către liderii
reprezentanţi ai grupurilor, sunt analizate şi se conturează o arie problematică,
segmentată pe rezolvări parţiale sau optime. Importanţa deosebită a dezbaterilor
de grup este şi aceea a dinamizării fiecărui participant, în condiţiile unei
activităţi cu un număr lărgit de persoane. Totodată liderul de grup trebuie să-şi
îndeplinească rolul de moderator şi să nu-şi impună propriile convingeri şi idei
în cadrul dezbaterii. Trebuie să se insiste asupra caracterului formativ al
activităţii, prioritar celui concurenţial.
Dezbaterea în plen reprezintă reuniunea propriu-zisă şi începe cu
intervenţiile liderilor reprezentanţi ai fiecărei grupe, care expun în faţa
întregului colectiv concluziile discuţiilor în echipe. În această fază este admisă
analiza critică, prioritatea demersului constituind-o selecţia şi ierarhizarea
soluţiilor.
Evaluarea generală a ideilor revine cadrului didactic, care va sintetiza
informaţiile rezultate din analizele de grup şi din dezbaterea în plen, va
accentua ideile valoroase, va dezvolta aspectele apărute în derularea reuniunii

34
pe care le poate utiliza în acoperirea cognitivă şi motivaţională a demersului său
şi va încuraja activităţile de învăţare prin descoperire.

Controversa creativă este o metodă asemănătoare celei prezentate

anterior, centrată nu doar pe problemă şi pe soluţionarea acesteia, ci şi pe
regăsirea întregului prin experienţa părţilor uneori contradictorii. Grupul se va
diviza în microgrupuri, care să conţină patru persoane. În fiecare microgrup doi
dintre participanţi trebuie să susţină cu fermitate o poziţie într-un caz
controversat, ceilalţi doi susţinând cu aceeaşi fermitate poziţia contrară. Acest
mod de lucru cultivă spiritul de competiţie, de implicare profundă şi completă.
Ideea de bază a acestei metode este dezvăluirea integralităţii unui fenomen prin
articularea elementelor componente ale sale, aflate de multe ori într-o aparentă
opoziţie.
Grupul găseşte argumente, le conturează şi le integrează într-o poziţie
coerentă. Fiecare susţinător al unei anumite poziţii se retrage apoi din
microgrupul de dezbateri şi discută cu alţi colegi din alte microgrupuri, care au
acelaşi rol şi apără aceeaşi perspectivă ca şi el, după care se reîntoarce la
microgrupul de origine şi discută acolo ideile pe care le-a găsit. În următoarea
zi, toate microgrupurile îşi prezintă poziţiile – se pun întrebări, se marchează
punctele de nesiguranţă, de evidenţă puternică. Argumentele expuse se pot
folosi şi în continuare, dar este încurajat un demers de înnoire a modului de
articulare a acestor argumente, a unghiului de vedere sub care sunt expuse
acestea. În a treia zi, echipele îşi prezintă noile poziţii însoţite de argumentele
deja exprimate într-o nouă lumină, sub alte indicii şi de argumente noi. Apoi
vor căuta împreună argumentele, avantajele fiecărei poziţii, încercând să ajungă
la o perspectivă comună, care să combine poziţiile exprimate până acum într-
una nouă, menită să ofere o perspectivă unitară a avantajelor şi vor demonstra
actualitatea punctelor slabe identificate, depăşite prin noua perspectivă.
Astfel, participanţii la controversa creativă vor înţelege fiecare parte a
unui discurs, vor acorda încredere nu doar poziţiilor proprii, ci şi celor opuse
care au fost exprimate.Grupurile vor descoperi că fenomenele se compun din
mai multe adevăruri, uneori contradictorii între ele.

Tehnica „focus grup” este tot o metodă care utilizează potenţialul de

învăţare şi producţia de idei în cadrul grupurilor. În cadrul acestei tehnici este
presupusă o discuţie focalizată, care trebuie să furnizeze un complex
informaţional calitativ. O caracteristică importantă a acestei metode este că
participanţii îşi pot modifica sau chiar schimba total părerile până la finalul
discuţiilor.

35
 Procesul de desfăşurare al focus grupului presupune o planificare a
studiului. Se poate lucra în grup în manieră cumulativă - presupune obţinerea
unui evantai mai larg de informaţii – sau în manieră contradictorie – presupune
necesitatea atragerii persoanelor care manifestă rezerve şi tendinţe inhibitorii
prin agresiune şi confruntare.
Această metodă este complexă, nu neapărat prin modul de desfăşurare,
ci prin felul în care atinge obiectivele pe care şi le propune. Avantajele ei sunt
că apropie participanţii de lucrul într-un grup natural, le dezvoltă plăcerea
pentru discuţie, care se desfăşoară într-un climat pozitiv şi introduce maniera
pozitivă de focalizare pe o activitate sau sarcină, dezvoltând strategii naturale
de ocolire ori de diminuare a divagaţiilor şi fenomenelor de perturbare a
comunicării.

Tehnica Little care se diferenţiază de brainstorming prin aceea că înafară

de conducătorul şedinţei, nimeni nu cunoaşte natura exactă a problemei luată în
discuţie. Tehnica Little se desfăşoară astfel : conducătorul grupului pune câteva
întrebări generale care au legătură îndepărtată cu problema ce trebuie
soluţionată, iar apoi treptat se concentrează asupra problemei propriu-zise. O
astfel de reuniune durează câteva ore, iar rezolvarea problemei se face în câteva
şedinţe de creativitate. Gordon susţine că prin acest mod de orientare a discuţiei
se evită implicarea prea egocentric a participanţilor în problemă şi stabilirea
prea rapidă a soluţiilor, evitându-se astfel riscul unei soluţii superficiale.

Tehnica „acvariului” presupune extinderea rolului observatorului în

grupurile de interacţiune didactică.
Scaunele dintr-o încăpere sunt aşezate concentric, în două cercuri. Cei
din cercul interior primesc un timp pentru a discuta o problemă controversată.
Cei din cercul exterior ascultă ceea ce se discută în interior, fac observaţii cu
privire la cum se relaţionează, gradul de stabilire a consensului, modul în care
se dezvoltă microclimatul, apariţia conflictului şi tipul de strategii adoptate de
colegii lor din cercul din interior cu scopul de a le rezolva. Toate acestea se vor
nota pe fişe de observare. Când această etapă este finalizată, se schimbă rolurile
şi locurile. Se porneşte cu o altă idee controversată pe care cei din cercul
interior trebuie să o discute, timp în care cei din cercul exterior completează
fişa de observare. Această schimbare este foarte interesantă deoarece fiecare
grup este pe rând în ipostaza de observator, dar şi de observat.
În aplicarea metodei este posibil să se ajungă la o epuizare prematură a
problematicii. Persoana care conduce discuţia trebuie să insiste pentru depăşirea
acestei situaţii deoarece, în realitate, s-a epuizat sfera de argumentare comună,

36
necreativă. Dacă se întâmplă astfel, se poate introduce încă o etapă: să se creeze
un singur cerc în care se va încerca concluzionarea tuturor ideilor emise.
Principalele avantaje ale acestei tehnici sunt: conţinutul – se emit idei
substanţiale, argumentate, se exprimă puncte de vedere relevante; implicarea –
participarea este activă în cadrul tehnicii, contribuţiile sunt bazate pe ascultarea
activă, pe încurajarea celorlalţi în a-şi exprima ideile; limbajul – se foloseşte un
limbaj adecvat, o terminologie centrată pe domeniul şi pe subiectul ales.
Utilizarea acestor metode şi tehnici nu trebuie făcută însă în lipsa unor
combinări şi armonizări cu metodele aşa-numite tradiţionale deoarece
avantajele şi dezavantajele lor sunt complementare. Metodele moderne pun
accent deosebit pe dezvoltarea individului în interiorul grupului. Ele contribuie
la acoperirea întregii sfere de interes a persoanei educate, persoană care
reprezinta resursa şi creatorul de resurse pentru anii viitori.

”Ochiul proaspăt” reprezintă o altă variantă a brainstorming-ului.

Această tehnică porneşte de la ideea că reuniunile de grup sunt mai eficiente
prin participarea unor persoane mai puţin experimentate în problemele ce se
pun în discuţie. Se apreciază că prin această variantă a brainstorming-ului
eficienţa şedinţei este sporită, întrucât participanţii la discuţie sunt mai puţin
rutinaţi. Astfel se elimină unul din impedimentele de bază ale creativităţii –
rutina – care omoară deseori ideile noi. Se recomandă participarea la aceste
reuniuni, alături de oameni cu experienţă a unor studenţi sau chiar elevi.

Tehnica cercetării organizate a problemei. Această tehnică a fost

dezvoltată de Frank E. Williams şi reprezintă un mod de analiză organizată a
problemei, în locul abordării acesteia în ansamblul ei, ceea ce impune trecerea
de la o idee la alta.
De exemplu: dacă problema pusă în discuţie se referă la găsirea unor căi
de reducere a costurilor de producţie la un anumit produs fără a diminua
funcţiile acestuia, prin tehnica brainstorming-ului problema este analizată în
ansamblu, iar prin aceasta este “spartă” în subprobleme, care sunt analizate una
câte una. De exemplu, se caută la început soluţia pentru reducerea costurilor
aferente funcţiei estetice, apoi funcţiei de rezistenţă, siguranţă în funcţionare,
etc. Abordarea sistematică a problemei măreşte productivitatea şedinţei de
brainstorming.

Aceste trei tehnici: tehnica Little, tehnica “ochiului proaspăt” şi tehnica

cercetării organizate a problemei, care în literatura de specialitate apar ca
tehnici distincte, le considerăm variante ale brainstorming-ului, întrucât ele se
bazează pe regulile acestuia privind crearea stării de permisivitate a ideilor.`
37
 AVANTAJELE ȘI DEZAVANTAJELE BRAINSTORMING-ULUI

Avantaje:

 stimularea creativității;
 punerea în comun a experienţei şi viziunii fiecărui participant
 dezvoltarea gândirii critice și a capacității de argumentare;
 dezvoltarea competențelor de comunicare;
 abordare multifaţetată a problemei prin contribuţia fiecărui membru
 o multitudine de idei rezultate din efortul colectiv al echipei, idei care nu
ar fi putut fi generate de un singur membru
 formarea și dezvoltarea capacității reflective;
 participarea activă a tuturor elevilor/cursanților;
 fiecare membru al echipei este încurajat să abordeze problema din orice
unghi doreşte
 fiecare membru al echipei poate spune orice, fie că este relaţionat sau nu
cu subiectul în cauză (uneori, din ideile care par pe lângă subiect se pot
naşte concepte frumoase);
 - fiecare membru are acceaşi libertate de exprimare, lucru care le oferă
tuturor o şansă egală de contribuţie
 - un singur scop (găsirea unei idei originale) care-i face pe membrii
echipei să lupte pentru acelaşi lucru;
 sporirea încrederii în sine și a spiritului de inițiativă;
 dezvoltarea unui climat educațional pozitiv.

Dezavantaje:

1. Devierea de la subiect: participanţii au tendinţa de a ocoli subiectul în cauză,

de aceea este important să existe un coordonator care să-i ghideze permanent
spre scopul întâlnirii

2. Timiditatea participanţilor: nu toţi membrii echipei se exprimă cu uşurinţă

sau nu toţi au curajul de a-şi face publice ideile, de accea este important de
stabilit încă de la început că nimeni nu va fi judecat sau criticat pentru
contribuţia sa

3. Monopolul: unii participanţi la brainstorming pot acapa discuţia, expunându-

şi ideile în mod repetat şi nelăsându-le celorlalţi timp să şi le expună pe ale lor

38
4. Brainstorming-ul nu este doar distracţie: deşi este şi o metodă de relaxare şi
de unificare a echipei, brainstorming-ul trebuie să fie focusat în principal pe
găsirea unei idei creative care să se potrivească cu cerinţa brief-ului

Pe scurt:
 consum mare de timp;
 reușita metodei depinde de calitățile moderatorului de a conduce discuția
în direcția dorită;
 poate fi obositoare și solicitantă pentru participanți;
 propune soluții posibile de rezolvare a problemei, nu și o rezolvare
efectivă a acesteia.

Referinţe bibliografice :

1) Simionescu, A., Simionescu, Gh., ş.a. “Management General” Ed. Dacia

Cluj – Napoca, 2002
2) Popa, H.L., Simionescu, Gh., ş.a. . “Management Strategic” Ed. Dacia Cluj
– Napoca, 2002
3) Nicolescu, O., “Management” Ed. Didactică şi pedagogică Bucureşti, 1992

39
 EVALUAREA, TESTAREA ȘI MĂSURAREA ÎN
ACTIVITĂȚILE MOTRICE
Introducere
Cunoaşterea potenţialului motric, fiziologic şi psihologic sunt repere de bază
în alcătuirea unui program de lucru cu diferite obiective dar mai ales în evaluarea
startegie de lucru abordate. Evaluarea este un proces continuu, obiectiv şi în continuă
completare cu tehnici şi aparate de măsură. Evaluarea joacă un rol important, atât în
activitatea de întreţinere, cât şi în cea de recuperare dar şi în cercetare.
Obiective
Cunoaşterea tehnicilor de evaluare a potenţialului uman
Formarea capacităţii de interpretare a rezultatelor unor evaluări
Conţinut
Definiţie
Clasificarea măsurătorilor şi testelor
Metode şi criterii de evaluare a creşterii şi dezvoltării fizice
Aprecierea stării de nutriţie
Măsurarea şi evaluarea capacităţii motrice
Teste de psihomotricitate
Testele psihologice

Rezumat
Evaluarea este un proces complex orientat spre identificarea unor
particularităţi somatice, fiziologie, psihologice pentru a constata nivelul de
manifestare la un moment dat. Cu toate că testele sunt numeroase, bine precizate ele
au un grad de subiectivism cauzat de variabile necunoscute (starea obişnuită a
subiectului, factori externi sau interni necontrolabili etc.). Testele au fost concepute
pentru diferite nivele de vârstă, pentru diferite categorii de subiecţi (fete, băieţi,
sportivi, nonsportivi). Măsurătorile realizează legătura dintre teorie şi practică,
dintre idee şi cercetare tocmai prin caracterul aplicativ al acestora

Concepte si termeni de reţinut

Evaluare, măsuare, teste, capacitate motrică, psihomotricitate, indice de
proporţionalitate, indice de armonie

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

Realizaţi o autotestare (acolo unde este posibil) şi interpretaţi-le pentru a vă
putea încadra în categoria corespunzătoare.

40
 DEFINIŢIE
Evaluarea trebuie înţeleasă ca un sistem compus din tehnici de măsurare
pentru a constata rezultatele procesului de cercetare, în raport cu obiectivele
stabilite prin tema de cercetare, pentru a demonstra veridicitatea ipotezei
formulate..
Cunoaşterea subiecţilor are un caracter constatativ şi prospectiv în sensul
că din datele obţinute în procesul de măsurare-evaluare se constată nivelul la
care se gasesc dar se conturează şi acţiunile urmăresc verificarea ipotezei şi
stabilirea unor direcţii noi de acţionare.

Măsurarea – etapă de bază într-o cercetare precum şi în procesul

cognitiv – apare ori de câte ori este necesar să se facă determinări cantitative şi
să se stabilească ordini de mărime. Fiind o determinare cantitativă, măsurarea
se defineşte şi ca operaţie conceptuală prin care se atribuie anumite valori
numerice unor parametri ai obiectelor şi proceselor.
Funcţiile măsurării în procesul de cunoaştere sunt:
- rol de legătură între teorie şi cercetarea concretă;
- descrie sistematic procesele cantitative şi calitative ale cercetării;
- reduce informaţia prin folosirea expresiilor matematice;
- facilitează standardizarea cercetărilor, compararea rezultatelor,
evaluarea, generalizarea şi teoretizarea acestora;
- condiţionează formarea legilor şi efectuarea predicţiilor.
Elementele componente ale unei operaţii de măsurare sunt:
- obiectul sau procesul de măsurat;
- unitatea de măsură (sau etalonul);
- regulile după care se atribuie valorile.
Măsurarea se poate defini ca totalitatea acţiunilor care vizează o
corespondenţă între subiectul sau fenomenul măsurat (deprinderi, priceperi,
calităţi motrice) şi unitatea de măsură prin aplicarea unor probe de control
(sau tehnici) cu scopul de a recolta rezultate sau date în vederea cunoaşterii
cât mai precise a efectelor practicării exerciţiilor fizice şi, în general, a
comportamentului subiecţilor în activitatea de educaţie fizică şi sport.
Exactitatea măsurării este dată de:
- calitatea instrumentului de măsură (probă, test etc.);
- rigurozitatea aplicării tehnicilor şi instrumentelor;
- condiţiile favorizante pentru actul de măsurare.

Testul este un instrument de măsurare a unei anumite activităţi prestate

de subiect în timp ce evaluarea se referă la un proces de determinare a stării /

41
condiţiei în care se află sportivul în cauză la un anumit moment, stare raportată
la un standard de referinţă.
Conform definiţiei dată de Asociaţia Internaţională de Psihotehnică,
testul „este o probă definită, implicând o sarcină de executat, identică pentru
toţi subiecţii, cu tehnici precise pentru aprecierea succesului sau eşecului sau
pentru notarea numerică a reuşitei”.
Funcţia principală a testelor este de a verifica nivelul la care se găsesc
subiecţii cercetării la un anumit moment (iniţial, intermediar, final).
Ca atare:
1. testele trebuie să fie în corelaţie cu mijloacele de acţionare şi
obiectivele cercetării;
2. trebuie să evidenţieze toţi factorii motrici şi în special pe cei specifici
cercetării;
3. trebuie să aibă o frecvenţă prestabilită de administrare, de regulă la
sfârşitul unei faze.

Măsurătorile sunt specifice şi se întâlnesc în cadrul următoarelor metode:

anchetei (sub toate formele), experiementului de toate tipurile, modelării,
comparativă.

CLASIFICAREA MĂSURĂTORILOR ŞI TESTELOR

In funcţie de momentul realizării:
- testăti iniţiale;
- testări intermeniare;
- testări finale;
- testări ocazionale.
În funcţie de obiectivul acestora:
- teste de evaluare a creşterii şi dezvoltării fizice;
- testări de evaluare ale capacităţilor motrice;
- teste de evaluare a capacităţii de efort;
- teste psiho-motorii;
- teste psihologice.

Pornind de la necesităţile pentru care sunt create, testele de capacitate

motrică trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Printre acestea se numără:
- probele alese să evidenţieze calităţile pentru care au fost create;
- tehnologia de aplicare a testului să fie aceeaşi în toate cazurile în care
se aplică;
- rezultatele obţinute să nu permită interpretări subiective din partea
examinatorului;
42
 - autorii diferitelor teste de capacitate motrică să specifice şi populaţia
pe care au fost etalonate;
- aplicarea testelor să nu necesite timp prea îndelungat;
- testele să nu solicite calităţi speciale din partea subiecţilor;
- testele să fie uşor de aplicat şi să nu necesite o dotare materială
deosebită sau prea costisitoare.

METODE ŞI CRITERII DE EVALUARE A

CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII FIZICE
Măsurătorile făcute la diferite date, etape sau la începutul şi finele unor
activităţi arată variaţiile în evoluţia fiecărui individ, punând în evidenţă
dinamica proceselor de creştere şi dezvoltare fizică.
a. Somatoscopia – are ca scop aprecierea creşterii şi dezvoltării fizice
prin observarea analitică, statică ale aspectelor morfologice ale corpului –
întreg şi pe părţi -, completat în unele situaţii şi cu probe dinamice ale
aparatului locomotor.
Examenul somatoscopic al elevilor în cadrul activităţii de educaţie fizică
şcolară trebuie să se încheie cu împărţirea subiecţilor în 3 grupe:
- normal dezvoltaţi, ale căror caractere morfologice şi funcţionale sunt în
concordanţă cu vârsta;
- cu atitudini deficiente sau deficienţe uşoare – de fapt abateri mici de la
normal ce pot fi corectate prin mijloace adecvate, specifice educaţiei fizice în
şcoală;
- cu deficienţe fizice accentuate, care trebuie orientaţi pentru tratament în
instituţiile specializate.
Examenul somatoscopic se face privind subiectul în ortostatism faţă,
spate şi profil, apoi punându-l să efectueze diferite mişcări, să umble, să adopte
diferite poziţii (cu trunchiul flectat sau înclinat lateral, în extensie, răsucit etc.).
Subiectul va fi privit de la o distanţă potrivită (3-4 m), cu lumina venind
din spatele examinatorului, spre a avea o bună perspectivă şi evitarea umbrelor.
Se vor nota următoarele elemente:
- talia (aprecierea calitativă: mică, medie, mare, foarte mare, sau foarte
mică).
- gradul de dezvoltare şi repartizare a ţesutului subcutanat: (în exces,
normal, în minus, uniform sau neuniform repartizat).
- gradul şi armonia dezvoltării musculaturii: (slab, normal, foarte bine
dezvoltată, armonios dezvoltată).
- atitudinea corpului: (corectă, cifotică, lordotică, scoliotică, cifo-
lordotică, plană).
- poziţia capului şi gâtului: (corectă, înclinate înainte sau lateral).
43
 - Conformaţia toracelui: normală (cu diametrul frontal mai mare decât
cel sagital), plat (cu diametrul sagital mic), rotund sau „în butoi” (cu diametrele
egale).
- poziţia umerilor: corectă, ridicaţi (ţepoşi), coborâţi, aduşi înainte,
asimetrici.
- conformaţia coloanei vertebrale: aspectul curburilor anatomice,
prezentarea curburilor patologice în plan frontal (scolioze) sau sagital (cifoze şi
lordoze) precizând localizarea şi gradul acestora.
- poziţia bazinului în plan frontal şi sagital. În plan frontal crestele iliace
trebuie să fie la aceeaşi înălţime. În plan sagital bazinul trebuie să fie înclinat în
faţă cu aproximativ 350.
- poziţia genunchilor: normală, în genuvarum, genuvalgum sau
genurecup. Poziţia picioarelor: normală, addusă (varum), abdusă (valgum –
situaţie în care maleola internă este proiectată înăuntru şi axul calcaneului
orientat în afară), echin (sprijinit numai pe vârf).
- bolta plantară: normală, diminuată (picior plat de gradul I, II, sau III)
ori accentuată (picior scobit).
Examenul somatoscopic are neajunsul de a nu fi suficient de precis,
datele recoltate putând fi influenţate de subiectivismul examinatorului.
Somatoscopia poate fi obiectivizată prin diferite mijloace ca: „firul cu plumb”,
„cadrul antropometric”, examenul radiologic, aparate şi metode pentru
determinarea înclinării bazinului.

b. Antropometria
Este metoda de apreciere a creşterii şi dezvoltării fizice bazată pe
măsurarea corpului omenesc ca un întreg şi a părţilor acestuia. Examenul
antropometric nu pune în evidenţă anumite caracteristici şi deficienţe de
dezvoltare fizică, care se pot observa şi evidenţia prin somatoscopie, dar le
poate obiectiviza. Deci, antropometria şi somatoscopia nu se exclud ci se
completează reciproc.
Antropometria se efectuează prin măsurarea taliei, a greutăţii, a
diferitelor axe corporale (a umerilor, a bazinului), a anvergurii (distanţa dintre
punctele extreme ale degetelor medii de la mâini când membrele superioare
sunt întinse lateral, a diametrelor toracelui (antero-posterior) şi transversal), a
perimetrului toracelui şi a membrelor superioare şi inferioare, precum şi a
lungimii diferitelor segmente corporale: bust, membre inferioare, membre
superioare sau diferite componente ale acestora: coapsă, gambă, braţ, antebraţ,
mână.

44
 Datele antropometrice ne servesc ca atare sau prin calcularea unor indici
care ne vor permite aprecierea mai corectă şi mai obiectivă a diferitelor aspecte
ale dezvoltării fizice.
Greutatea corporală (G) este un indicator al creşterii corpului.
Greutatea trebuie raportată la sex, vârstă, înălţime şi la starea de nutriţie. Este
un factor care poate varia, putând creşte sau scădea sub influenţa alimentaţiei,
efortului fizic, tulburărilor metabolice etc. Subiecţii cu greutate medie
corespunzătoare vârstei lor se numesc normoponderali, cei cu greutate peste
medie – supraponderali, iar cei cu greutate sub medie – subponderali.
Înălţimea corpului, statura sau talia (T) este distanţa între creştetul
capului (vertex) şi tălpi, măsurată în poziţia stând. Se măsoară cu taliometrul
sau cu o vergea gradată fixată pe perete. Statura este caracterizată printr-o mare
stabilitate. Totuşi, după un efort prelungit sau la sfârşitul zilei, se pot înregistra
variaţii de 1-2 cm. Brugsch împarte indivizii în hipersomi (peste 190 cm),
normosomi (între 151 şi 189 cm) şi hiposomi (sub 150 cm).
În România, pentru aprecierea înălţimii se foloseşte scala Rainer cu
următoarele valori:
- până la 159,9 cm - talie foarte mică;
- 160-163,9 cm - talie mică;
- 164-169,9 cm - talie mijlocie;
- 170-179,9 cm - talie mare;
- peste 180 cm - talie foarte mare.

Înălţimea corpului în aşezat sau bustul (B) este distanţa dintre linia
ischioanelor şi vertex. Se măsoară cu taliometrul. Lungimea bustului variază cu
vârsta, iar la fete este mai lung cu câţiva centimetri decât la băieţi.
Lungimea membrelor superioare – se măsoară cu o panglică metrică (de
croitorie) de la acromion la vârful degetului mijlociu.
Anvergura sau deschiderea braţelor, întinse lateral, paralel cu solul, se
măsoară luând distanţa dintre vârfurile degetelor mijlocii.
Lungimea membrelor inferioare – se obţine prin aflarea diferenţei dintre
talie şi bust (Minf. = T – B).
Diametrul biacromial – se determină cu ajutorul compasului
antropometric, ale cărui vârfuri se aşează pe marginea externă a acromioanelor.
Diametrul toracic transvers – se măsoară din dreptul liniei medio-
axilare, la nivelul curburilor laterale maxime ale coastelor cu compasul
antropometric.
Diametrul toracic antero-posterior se determină cu compasul - un vârf
la baza apendicelui xifoid, iar celălalt pe apofiza spinoasă a vertebrei ce se află
la acelaşi nivel.
45
 Diametrul bitrohanterian – se măsoară cu compasul, punând vârfurile la
nivelul punctelor trohanteriene.
Perimetrul toracic (PT) – atestă gradul de dezvoltare a cutiei toracice şi
se măsoară cu banda metrică, măsurându-se până la 9 ani (la băieţi şi la fete) pe
linia mamară, anterior, şi sub omoplaţi în spate. După această vârstă, la băieţi se
măsoară sub relieful pectoral, iar la femei supramamar. Se recomandă ca, în
timpul măsurării, subiecţii să stea cu braţele lateral sau mâinile la ceafă.
Perimetrele membrelor superioare şi inferioare se determină cu panglica
metrică la nivelul grosimii maxime a acestora.
Calcularea indicilor antropometrici se bazează pe corelarea a două sau
mai multe valori morfologice.

APRECIEREA STĂRII DE NUTRIŢIE

1) Indicele de corpolenţă Bouchard sau nutriţie Quételet (IA)

Reprezintă raportul dintre greutateşi talie.
Se apreciază ca o bună stare de nutriţie (medie) situaţia în care fiecărui
centimetru din înălţimea corpului din înălţimea corpului îi revin 400 g la bărbaţi
(390 g la femei); până la 500 g – corpolenţă crescută, iar peste această cifră,
tendinţă de îngrăşare. Sub 400 g, starea de nutriţie este nesatisfăcătoare.
Valorile indicelui se schimbă cu vârsta prin modificarea celor doi parametri
incluşi în calcul.
2) Indicele Broca - stabileşte greutatea optimă scăzând cifra 100 din
înălţimea măsurată în centimetri:
Cu alte cuvinte, potrivit acestui indice greutatea corpului trebuie să fie
egală cu numărul de centimetri cu care înălţimea depăşeşte 1 m. Acest indice
este nerelevant pentru cei cu talie înaltă şi foarte înaltă.
3) Indicele Brugsch – prin acest indice se caută înlăturarea neajunsului
indicelui Broca preconizând ca greutatea optimă să se calculeze diferit, pe
grupe de înălţime:
- la înălţimea de până la 164 cm:
G = Î -100
- pentru înălţimile cuprinse între 165-174 cm:
G = Î – 105
- pentru cei cu înălţimile între 175-185 cm:
G = Î – 110
La sportivi, valorile diferiţilor indici de nutriţie se deosebesc de cele ale
populaţiei obişnuite, fără a le considera ieşite din cadrul normalului. Aceasta se
datorează amprentei pe care o lasă asupra musculaturii practicarea sistematică
şi îndelungată a exerciţiilor fizice. De aceea, la sportivi limitele normale ale
46
acestor indici vor fi considerate în funcţie de necesităţile şi cerinţele diferenţiate
ale disciplinelor sportive. De exemplu, valorile sunt mult mai mari la sporturile
de forţă faţă de cele din jocurile sportive sau alergările de fond din atletism. Ca
atare aceşti sportivi vor avea greutatea mai mare decât indicele calculat după
formula Broca sau Quetelet.
La sportivi se va ţine seama în stabilirea stării de nutriţie, deci şi a
greutăţii optime, de greutatea avută în perioada formei sportive întrucât aceasta
(forma sportivă), se caracterizează printr-o stare de nutriţie optimă.
Aprecierea obiectivă constă în exprimarea cifrică a stării de nutriţie a
corpului pentru care se utilizează mai multe metode. Principala metodă este
cântărirea . Urmărirea greutăţii corpului, a dinamicii acesteia oferă date utile
pentru interpretarea însăşi a stării de sănătate.

Indici antropometrici de armonie

1) Indicele Erisman – indică gradul de dezvoltare a toracelui în raport cu
înălţimea şi se exprimă prin diferenţa dintre perimetrul toracic şi înălţimea
împărţită la 2.
Valorile normale ale acestui indice pentru adulţi sunt următoarele:
Bărbaţi (B) = + 5,8 cm
Femei (F) = + 3,8 cm
2) Indicele Adrian Ionescu – raportează bustul la talie (înălţime), scăzând
jumătatea taliei din lungimea bustului.
Valorile acestui indice sunt de:
Bărbaţi (B) = 3-4 cm
Femei (F) = 5-6 cm

MĂSURAREA ŞI EVALUAREA CAPACITĂŢII MOTRICE

Înţelesul noţiunii diferă de la un autor la altul în funcţie de profilul

activităţii sale (profesor de educaţie fizică, psiholog, fiziolog etc.) prin
includerea sau excluderea anumitor factori (biologici, psihologici).
În alcătuirea testelor de capacitate motrică intră probe sau sarcini
motrice prin care se caută ca fiecare dintre acestea să investigheze un aspect
diferit, o calitate diferită, cum ar fi, de exemplu, numai viteza, numai forţa sau
numai rezistenţa etc. O probă în cadrul unui test trebuie să fie caracteristică şi
să permită verificarea unui fragment bine determinat al capacităţii motrice.

47
 Teste pentru măsurarea capacităţii motrice
În continuare prezentăm cele mai des întâlnite teste în literatura de
specialitate pentru măsurarea capacităţii motrice.
1. Testul Denisiuk – elaborat pentru elevi începând de la vârsta de 7 ani
(tab. 1).
Tabel cu probe pentru evaluarea calităţilor motrice la elevi
Tabelul 1
Factorul de Proba
măsurat
Forţa - aruncarea prin împingerea mingii medicinale înainte
Puterea - desprindere pe verticală
Viteza - alergare de viteză pe:
30 m. (7-9 ani)
40 m. (10 -11 ani)
60 m. (peste 11 ani)
Coordonarea - alergare 5 m. , ocolirea unui fanion, rostogolire înainte, mers în sprijin
pe tălpi şi pe palme.
Mobilitatea - aplecarea trunchiului înainte (din poziţia stând)
Anduranţa - din culcat înainte cu sprijin pe palme, treceri în ghemuit şi revenire (30
(rezistenţa) sec. pentru fete şi 1 minut pentru băieţi).

2. Testul Zatziorsky pentru aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor.

Probele din acest test au fost verificate în două variante: numărul maxim
de repetări şi numărul maxim de repetări timp de 1 minut (tab. 2).
Tabel cu probe pentru evaluarea calităţilor forţei la studenţi
Tabelul 2
Factorul de măsurat Proba
Forţa membrelor superioare (flexori) - tracţiuni în braţe la bara fixă.
Forţa membrelor superioare (extensori) - flotări în sprijin culcat
Forţa membrelor inferioare - genuflexiuni pe un picior
Forţa explozivă a membrelor inferioare - săritura în lungime de pe loc
- triplu salt de pe loc
Forţa musculaturii abdominale - menţinere în echer în atârnat
Forţa flexoare a trunchiului - din atârnat la bară, ridicarea picioarelor
până la punctul de atârnare.
Forţa flexorilor trunchiului - ridicare în aşezat din culcat pe spate
Viteza de execuţie şi coordonare - din stând, trecere în sprijin ghemuit, apoi în
sprijin culcat înainte, revenire în sprijin
ghemuit şi în stând (exerciţiu în 4 timpi).

48
3) Testul Asociaţiei Americane pentru sănătate, educaţie fizică şi recreere.

A fost iniţiat în 1957 pe un număr de 8500 băieţi şi fete.

Tabelul Asociaţiei Americane

Tabelul 3
Factorul de măsurat Proba
Forţa flexorilor membrelor - tracţiuni în braţe din atârnat (băieţi); tracţiuni în
superioare şi ai centurii scapulare braţe din atârnat cu sprijin (fete).
- ridicarea trunchiului la verticală din culcat pe spate
Forţa muşchilor abdominali cu genunchii îndoiţi, tălpile pe sol, mâinile la ceafă.

Îndemânare în regim de viteză - alergare „navetă”cu efectuarea unor sarcini între

două repere.
d) Viteza de deplasare - alergare de viteză pe 50 m. (băieţi şi fete).
e) Rezistenţă cardiovasaculară - alergare pe 600 m.
f) Forţa explozivă a musculaturii - săritură în lungime de pe loc.
membrelor inferioare
g) Forţa explozivă a membrului - aruncarea mingii de softball (asemănătoare mingii de
superior îndemânatic tenis) la distanţă.

4. Testul „S.U.V.A.”. La cererea Ministerului Educaţiei şi

Învăţământului (1973) un colectiv de cadre didactice de la Institutul de
Educaţie Fizică şi Sport (IEFS) Bucureşti, a întreprins o cercetare (peste 63000
elevi din toate ciclurile de învăţământ) privind aprecierea capacităţii motrice
prin evidenţierea principalelor aptitudini condiţionale:
- viteza de reacţie şi de deplasare;
- forţa explozivă a musculaturii trunchiului, membrelor superioare şi
inferioare;
- rezistenţa la efort uniform
S-au experimentat următoarele probe:
1. Alergare de viteză:
- 25 m de la cl.I la clasa IV-a băieţi şi fete;
- 50 m la cl. VII-a la anul IV de liceu, băieţi şi fete
2. Săritură în lungime de pe loc: de la cl. I la anul IV de liceu B şi F
3. Alergare de rezistenţă:
- 600 m de la cl. a II-a la cl.a VI-a, B şi F;
- 800 m de la cl. a VII-a la anul IV liceu fete;

49
 - 1000 m de la cl. a VII-a la anul IV de liceu băieţi
4. Aruncarea mingii medicinale înainte cu ambele braţe pe deasupra
capului, de la cl.a V-a la anul IV de liceu, băieţi şi fete.
5. Aruncarea mingii medicinale înapoi cu ambele braţe pe deasupra
capului, de la cl. a V-a la anul IV de liceu, băieţi şi fete.
5. Testul I.F.P.E.
(Federaţia Internaţională de Educaţie Fizică) sau
„Standard Fitness Test” – a fost utilizat şi la noi în ţară pentru
elaborarea unui sistem de selecţie a copiilor cu aptitudini pentru
practicarea diferitelor ramuri de sport.
În grupele de începători s-au aplicat probele testului elaborat de
F.I.E.P. şi unele probe adăugate de federaţiile de specialitate.
Probele „Standard Fitness Test” sunt următoarele:
1. Alergare de viteză 50 m cu start de sus
2. Săritură în lungime de pe loc
3. Alergare de rezistenţă pe 600 m (F şi B până la 12 ani) şi pe
1000 m (băieţi între 12-13 ani.
4. Aruncarea mingii de oină la distanţă, de pe loc
5. Menţinere în atârnat îndoit (B şi F până la 12 ani); băieţii între
12 şi 13 ani efectuează tracţiuni în braţe din atârnat.
6. Proba de îndemânare – „naveta”.
7. Ridicarea trunchiului la verticală din culcat dorsal, 30 sec.
8. Mobilitatea coxo-femurală în flexie.

Teste de evaluare a capacităţii de efort

Cunoaşterea stării funcţionale a organismului este dictată de necesitatea
dirijării ştiinţifice a antrenamentului sportiv. Faptul că aparatul cardio-vascular
îndeplineşte roluri importante în efortul fizic, îl recomandă ca „instrument” în
cercetarea proceselor de reglare în practica antrenamentului sportiv.
Dintre elementele care se iau în considerare pentru a fi interpretate
amintim:
- minut-volumul inimii (randamentul inimii pe pulsaţie x numărul de
pulsaţii);
- frecvenţa cardiacă (numărul de pulsaţii pe minut). Aceasta depinde de
mai mulţi factori printre care: vârstă, poziţia corpului, cantitatea de hrană
ingurgitată, ora zilei, emoţii, activitate fizică, grad de antrenare ş.a.;
- tensiunea arterială (presiunea exercitată de sânge în pereţii vaselor
(atinge cel mai mare nivel în timpul sistolei ventriculare stângi şi cel mai scăzut
nivel în diastolă).

50
 Parametri amintiţi pot fi urmăriţi fie în timpul efortului, fie imediat după
efort şi eventual o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă după terminarea
efortului. Întotdeauna parametrii urmăriţi vor fi notaţi obligatoriu şi înainte de
efort, pentru a avea date de referinţă (comparaţie).
Ca tipuri de efort se folosesc: genuflexiunile, step-testele, alergările pe
loc la diverse temperaturi, efort de menţinere a unei presiuni intratoracice
mărită în apnee inspiratorie sau expiratorie, efort în poziţii răsturnate etc.

Principalele probe cardio-vasculare cu efort standard

Principalele probe cardio-vasculare cu efort standard care s-au impus
prin valoarea lor:

PROBA PACHON-MARTINET
Această probă studiază reglarea activităţii aparatului cardio-vascular la
două tipuri de efort: trecerea din clinostatism în ortostatism şi 20 de
genuflexiuni executate în decurs de 40 sec. Pentru studierea reglării se urmăresc
modificările valorilor Fc şi ale Ta la trecerea din clinostatism, apoi imediat
după terminarea genuflexiunilor şi timp de 5 minute după terminarea efortului.
Modul de efectuare a probei
- Subiectul se odihneşte în clinostatism timp de cel puţin 5 minute după
care se va determina, în această poziţie, Fc şi Ta. Frecvenţa cardiacă se va
număra pe 10 sec. şi se va înmulţi cu 6 pentru a o raporta la 1 minut.
- Subiectul se va ridica apoi în ortostatism , rămânând în acestă poziţie 1
minut timp necesar pentru dispariţia modificărilor funcţiei cardio-vasculare
provocate de efortul de ridicare în ortostatism.
După 1 minut în poziţia ortostatică se notează Fc şi Ta care vor ilustra
numai modificările produse de poziţia ortostatică.
După aceasta subiectul va efectua 20 genuflexiuni profunde în timp de
40 secunde (1 genuflexiune la 2 sec.).
Imediat după efort, subiectul ia din nou poziţia de clinostatism în care i
se vor urmări Fc şi Ta timp de 5 minute. Între secundele 0-10 şi 50-60 ale
fiecărui minut se va măsura Fc, iar între secundele 10-50 se va măsura Ta.

Interpretarea probei Pachon-Martinet

În clinostatism
- Fc este considerată normală între valorile 60-80 / min. Valorile de  60
p./min sunt interpretate drept bradicardice iar cele de peste 80 p/min. drept
tahicardice.

51
 - Ta sistolică se consideră normală între valorile de 100-140 mm Hg.
Valorile mai mici de100 mmHg indică hipotensiune, iar cele de peste 140 mm
Hg indică hipertensiune.
- Ta diastolică se consideră normală dacă are o valoare de jumătate + 10
mm Hg din valoarea celei sistolice. După ultimele cercetări se consideră însă că
are valoare normală dacă este situată între 60-90 mmHg.
- Ta diferenţială trebuie să fie în mod normal mai mare de 30 mm Hg.

În ortostatism
- Fc creşte maximum 18 pulsaţii pe minut
- Ta sistolică se modifică cu maximum + 10 mm Hg
- Ta diastolică se modifică cu maximum + 15 mm Hg

PROBA RUFFIER-DICKSON
Este o probă cardio-vasculară simplă atât prin modul de execuţie, cât şi
prin modul de interpretare, întrucât se foloseşte un indice care se calculează
foarte uşor şi oferă cifre exacte pentru coeficientul probei.
Modul de efectuare
Subiectul este examinat în poziţia aşezat.
După un repaus de 5 sau 10 min. în aşezat, se măsoară frecvenţa cardiacă
pe 15 sec. şi se raportează la un minut (înmulţind cu 4 cifra constatată).
Frecvenţa cardiacă pe minut din repaus reprezintă P1 din formula de calcul.
Urmează apoi efortul, care constă din 30 genuflexiuni profunde timp de
45 sec. (frecvenţa 90 la metronom – câte o bătaie pentru timpul de coborâre şi
una pentru timpul de ridicare din genuflexiune)
Imediat după efort subiectul se aşază pe scaun şi între secundele 0-15 şi
45-60 ale primului minut după efort se numără Fc, raportând-o la 1 minut.
Frecvenţa din secundele 0-15 reprezintă P2 iar cea din secundele 45-60
reprezintă P3 din formulă. Indicele Ruffier se calculează după formula:

( P1 + P2 + P3 ) - 200
I=
100
Interpretarea probei:
- rezultat sub 0 = indice foarte bun
- „ între 0-5 = indice bun
- „ între 5-10 = indice mediocru
- „ între 10-15 = indice slab
- „ peste 15 = indice patologic

52
 STEPTESTUL MASTER
Este o probă funcţională care supune subiectul la un efort de urcare şi
coborâre a unor trepte (scăriţe).
- Subiectul stă pe un scaun timp de 5 minute la sfârşitul cărora i se
măsoară (în aceiaşi poziţie) Fc şi Ta. Apoi urcă şi coboară o scăriţă înaltă de 23
cm timp de 90 secunde.
- După terminarea efortului subiectul se aşează din nou pe scaun şi i se
măsoară Fc şi Ta pe ultimele 10 secunde ale fiecărui minut care urmează până
la valorile de repaus. În mod normal valorile trebuie să revină la nivelul celor
dinaintea efortului în timp de 2 minute.

STEPTESTUL HARVARD
Testul constă în urcarea şi coborârea unei scăriţe de 51 cm de 30 de ori
pe minut, timp de 5 minute. Urcarea şi coborârea se face în 4 timpi. Ritmul se
ţine după un metronom fixat la 120 bătăi pe minut (câte o bătaie pentru fiecare
timp al urcărilor şi coborârilor).
După terminarea celor 5 minute de efort subiectul se aşază pe un scaun,
poziţie în care i se numără Fc între secundele 60-90 (P1); între secundele 120-
150 (P2) şi între secundele 180-210 (P3).
Indicele pentru interpretarea probei se calculează după formula:

Timpul de efort (în secunde) x 100

I= Adică:
2 (P1 + P2 + P3)

30000
I=
2(P1+P2+P3)

Interpretare:
- slab: dacă valoarea este sub 55
- mediu: dacă valoarea este între 55-79
- bun: dacă valoarea este între 80-99
- excelent: dacă valoarea este peste 99.
Pentru femei se recomandă folosirea unei scăriţe cu Î= 47 cm.

PROBA FLACK
În această probă se urmăreşte evoluţia Fc în timpul efortului de
menţinere a unei presiuni expiratorii împotriva unei coloane de mercur.
53
 Modul de efectuare
Din poziţia şezând subiectul expiră şi inspiră foarte amplu liber, după
care expiră aerul printr-un tub de cauciuc împotriva coloanei de mercur dintr-un
aparat de tensiune arterială, pe care o ridică diferenţiat până la un anumit nivel
în funcţie de sex şi vârstă. Unii autori recomandă ca bărbaţii adulţi să ridice
coloana de mercur până la 40 mm, femeile până la 30 mm, iar copii sub 14 ani
până la 20 mm. La nivelul respectiv coloana va fi menţinută cât mai mult timp
posibil, având grijă ca subiectul să nu trişeze prin astuparea tubului de cauciuc
cu limba sau prin presare cu arcadele dentare. Un indiciu de trişare ar fi
menţinerea fixă a coloanei de mercur fără nici un fel de oscilaţii, lucru
imposibil de realizat numai prin controlul respiraţiei.
Pentru aprecierea reacţiei cardiovasculare se notează pulsul înainte de probă şi
în tot timpul probei din 5 în 5 secunde , în poziţia şezând.

Interpretare
Durata apneei variază în general între 50-60 secunde.
- O durată sub 35 secunde contraindică efortul fizic în sport indicând
ieşirea din forma sportivă.
- O durată a apneei sub 40 de secunde este considerată satisfăcătoare în
cazul în care curba pulsului este de tip I sau II, iar dacă această curbă este de tip
III proba se consideră mediocră, sportivul fiind scos din forma sportivă.
- O apnee peste 45 secunde indică o probă bună sau foarte bună, în
corelaţie cu durata şi forma curbei pulsului.
La nesportivii sănătoşi durata apneei este în medie de 45 secunde.

TESTE DE PSIHOMOTRICITATE
Unul din cele mai complexe teste este testul Ozeretzki şi variantele sale.
Acest test vizează în principal coordonarea mişcărilor sub mai multe forme
precum şi rapiditatea acestora – ambele componente ale îndemânării.

Teste de coordonare şi rapiditate –

se adresează subiecţilor (băieţi şi fete) între 6-12 ani.
Vârsta Coordonarea statică Coordonarea dinamică a
(ani) mâinilor
Stând pe un picior, Aruncarea cu mingea de
6 celălalt îndoit. oină într-o ţintă la 1,5 m.
Stând pe vârfuri cu Găsirea ieşirii dintr-un
7 picioarele îndoite. labirint cu ajutorul unui
creion.
Ghemuit cu braţele Atingerea cât mai rapidă
Tabelul 4
Coordonarea dinamică
generală
Sărituri (lateral) peste o
coardă ţinută la 20 cm de sol.
Parcurgerea unei distanţe de 2
m ducând călcâiul la vârful
celuilalt picior.
Stând pe un picior, celălalt

54
 8 încrucişate la piept, cu degetul mare a îndoit la 900, se urmăreşte un
ochii închişi. celorlalte degete ale obiect pe distanţă de 5m .
mâinii.
Stând pe un picior, B. Aruncări cu mingea B. Săritură fără elan peste o
celălalt îndoit, ochii într-o ţintă la 2,5 m. coardă întinsă la 40 cm de sol.
9 închişi. F. Decuparea unui cerc F. Săritură pe loc cu bătaia
dintre alte cercuri palmelor şi aterizare pe vârful
concentrice. picioarelor.
Stând pe vârfuri cu B. Proba precedentă pt. B. Proba precedentă pt. fete.
10 ochii închişi fete. F. Proba precedentă pt. băieţi.
F. proba precedentă pt.
băieţi
B. Stând pe un Prinderea cu o mână a B. Săritură cu elan de 1 m
picior celălalt unei mingi aruncate de la peste un scaun, cu păstrarea
îndoit, cu talpa pe 3 m. echilibrului.
11-12 faţa interioară a F. Săritură înaltă de pe loc cu
gambei piciorului îndoirea picioarelor şi
de sprijin. atingerea călcâielor cu
F. Stând pe un mâinile.
picior, celălalt
îndoit, ochii închişi.

Test de rapiditate a mişcărilor

pentru subiecţi (băieţi şi fete) între 6-12 ani
Tabelul 5
Vârsta Rapiditatea mişcărilor Simultaneitatea mişcărilor Alte mişcări
(ani)
Desenarea unor linii Înfăşurarea unui fir de aţă Atingerea mesei cu un
6 verticale pe o hârtie cu pe un deget din mers. ciocan de percuţie.
liniatură orizontală.
Gruparea a 86 de cărţi Mers tropăit pe loc Ridicarea sprâncenelor
7 în 4 pachete, în locuri simultan cu descrierea
precise, cu maximum unor cercuri în aer cu un
de viteză. deget.
Efectuarea a trei acţiuni
Mers tropăit pe loc şi Încreţirea frunţii.
8 succesive atingerea mesei la fiecare
pas cu indexul.
Întoarcerea foilor unei Ca la precedenta, dar cuDin şezând cu sprijin înapoi
9 cărţi, una câte una, cu lovirea simultană a mesei
pe palme, flexia şi extensia
maximum de viteză. cu ambele indexuri. gambelor pe coapse cu
viteză maximă.
Din 4 grămezi egale de Tapping cu ambele mâini Închiderea unui ochi şi
10 chibrituri, se pe două coli de hârtie. menţinerea celuilalt deschis.
depozitează unul câte
unul în mare viteză.

55
11-12 Perforarea unei hârtii Aceiaşi acţiune dar Cu braţele întinse înainte,
puse peste un carton simultan cu ambele mâini. închiderea pumnului la o
decupat cu 100 găuri, singură mână.
în cea mai mare viteză.

Coordonarea (senzorio-motorie) – se cercetează cu o probă de apreciere

a distanţei, care constă din parcurgerea unui traseu drept - trasat pe sol -, de 5-7
metri, subiectul fiind legat la ochi.
Subiectul stă la capătul liniei drepte fixând cât mai bine în minte punctul
la care trebuie să ajungă. După ce este legat la ochi, porneşte şi se opreşte când
crede că a ajuns la punctul respectiv, aşteptând nemişcat. Operatorul ca marca
cu o cretă poziţia subiectului după care va efectua măsurătorile deviaţiei faţă de
linia dreaptă.
Deviaţie stânga C

A B

Deviaţie dreapta D

Se notează distanţa BC sau BD cu minus (-) dacă subiectul s-a oprit

înainte de punctul B şi cu + dacă a depăşit punctul B, cu menţiunea deviaţie
spre stânga sau spre dreapta. În urma măsurătorii se înregistrează două valori:
- una exprimă tendinţa de supraapreciere ( + ), de subapreciere ( - ) sau
corectă ( 0 ).
- a doua valoare exprimă deviaţia spre stânga sau spre dreapta şi oferă
aprecierea nivelului coordonării vestibular-motorii.

Coordonarea manuală ambidextră (ambidextria) - se cercetează în

practica curentă mai ales în laborator cu ajutorul unor aparate de disociere a
mişcărilor. Aparatul este prevăzut cu dispozitive de înregistrare a erorilor.

Testul Motorin este o probă cu ajutorul căreia se cercetează coordonarea

generală şi constă în efectuarea unei sărituri pe verticală cu desprindere de pe
loc, urmată de cât mai multe rotaţii în jurul axului longitudinal al corpului.
Rezultatele obţinute de cercetător au fost între 70 şi 4200, cu specificaţia că
deschiderea medie spre stânga a fost de 2880 şi spre dreapta de 2490. Testul se
aplică trasându-se pe sol o linie nord-sud de 30-40 cm. Subiectul se dispune în
stând cu faţa spre nord, cu picioarele lipite de o parte şi de alta a liniei.

56
 Pentru măsurare se folosesc o busolă şi o riglă de 40-50 cm, pusă între
tălpile subiectului după aterizare. Se fac sărituri cu rotaţii spre stânga, apoi spre
dreapta, înregistrându-se valorile realizate în ambele direcţii.
Autorul acestui test dă următoarele grade de apreciere:
- 180-2700 suficient (minimum);
- 271-3600 bine;
- peste 3610 foarte bine.

TESTELE PSIHOLOGICE
Aceste probe de psihodiagnostic sunt de mare actualitate, constituind
mijloace ce permit exprimarea cuantificată a proceselor şi fenomenelor psihice.
Testele au valoare psihodiagnostică numai în măsura în care evaluează
performanţele individuale prin raportare la o altă performanţă considerată de
referinţă, ce corespunde unui colectiv cu anumite trăsături, şi numai în măsura
în care subiectul asupra căruia se aplică are caracteristici asemănătoare cu cele
ale lotului de referinţă.

Categorii de teste psihologice:

Teste şi metode pentru explorarea personalităţii. Se cunosc o
multitudine de teste create pentru cercetarea personalităţii, care se diferenţiază
între ele după concepţia celor care le-au creat, standardizat şi experimentat.
Teste şi metode pentru investigarea inteligenţei. Testele de inteligenţă
sunt numeroase şi greu de clasificat datorită criteriilor numeroase ce stau la
baza lor. Sunt criterii, spre exemplu, care iau în considerare conţinutul testelor:
- verbale
- nonverbale (cu conţinut figurativ) şi de performanţă: Scala de
performanţă Arthur ; Testul Mozaicului Gille ş.a.
- teste asociative şi constructive (de memorie, atenţie, de percepţie, de
observaţie): Testul Rorschach; Testul de imagini Michigan; Testul de frustraţie
Rosenzweig ş.a.
- teste situaţionale: teste care stabilesc lipsa de onestitate, teste pentru
depistarea înşelătoriei şi minciunii ş.a.

Metodele şi tehnicile de cunoaştere a trăsăturilor psihice sunt numeroase.

57
Recomandări bibliografice:

Dragnea, A., - Măsurare şi evaluare în educaţie fizică şi sport, Editura Sport-

Turism, Bucureşti, 1984.
Duma, E. - Controlul medical în activitatea de educaţie fizică şi sport, Ed.
Argonaut, Cluj-Napoca, 1997
Epuran, M., - Metodologia cercetarii activitatilor corporale : exercitii fizice,
sport, fitness, Editura Fest, București, 2005
Turcu, I., - Metodologia cercetării în educaţie fizică şi sport, Ed.Universităţii,
Sibiu, 2007
Meyers, C. - Measurement in Physical Education, The Ronald Press Co., N.Y.,
1974

58
 CERCETAREA PRIN PROIECTE

INTRODUCERE
Termenul de proiect este utilizat în ultimul timp tot mai frecvent în
vorbirea curentă încât foarte mulți fac confuzii între un proiect de cercetare, ca
exprimare a unei intenții viitoare, sau derularea efectivă a unei acțiuni.
Cursul încearcă să scoată în evidență posibilitatea realizării unor studii,
cercetări prin obținerea unor fonduri de la organisme abilitate.

OBIECTIVE
Cursul îşi propune să familiarizeze studentul cu noțiuni generale despre
strategii și metodologii de concepere a unui proiect de cercetare sau de
dezvoltare. În același timp are ca obiectiv crearea unui vocabular specific
domeniului, a particularităților de concepere a proiectelor, indiferent de
domeniul vizat, de gestionare, urmărire şi evaluare a lor.

CONȚINUT:
Definire
Etapizarea proiectelor
Conţinutul unui proiect
Exemple

REZUMAT
Desfășurarea activității profesionale sub formă de proiecte a fost și este (cel
puțin în statele dezvoltate) o formă de obținere a unor venituri pentru o perioadă de
timp. În activitatea de cercetare, cu atât mai mult, datorită caracterului temporar de
identificare a unor situații problemă, a caracterului pronunțat de creativitate,
proiectul este forma ideală de a obține finanțare la un moment dat. Obținerea
finanțării unui proiect de cercetare implică o serie de acțiuni specifice: identificarea
problemei, încadrarea în axa de finanțare (program), etapizarea proiectului,
descrierea obiectivelor, acțivităților, estimarea costurilor, stabilirea echipei de
derulare. Modul de descriere a acestor elemente determină în mod decis obținerea
finanțării (convingerea comisiei de evaluare a propunerii de necesitatea
implementării proiectului).

CONCEPTE SI TERMENI DE REŢINUT

Proiect de cercetare, idee novatoare, etapizare, conținut, continuitate, acțiuni,
responsabilități.

TEME DE REFLEXIE
Elaborarea unor sisteme de diagnostic, tratament, recuperare;
optimizarea relației pacient-terapeut; efectele practicării exercițiului fizic în
59
condiții de stres (cauzate de mediu ambiant), la diferite vârste, în cazul unor
afecțiuni!

Definire
Un proiect este o idee de îmbunătăţire a unei situații existente, prin
identificarea unei surse de finanțare, realizarea unui program de desfășurare a
unor activități pentru indeplinirea unor obiective inițiale.

Iată doar câteva dintre definiţiile proiectelor:

Proiectul este un set de acţiuni executate într-o perioadă de timp, cu
momente bine definite de început şi de sfârşit, cu un scop clar al lucrărilor de
efectuat, cu un buget propriu şi cu un nivel specificat al rezultatelor de obţinut
(Lewis, 2000).
Proiectul este o acţiune care are un început şi un sfârşit şi care este
întreprinsă cu scopul atingerii unui obiectiv, în condiţiile respectării unor
costuri, planuri calendaristice şi criterii de calitate (Hayes, 1989).
Proiectul este un proces dirijat de implementare a activităţilor şi de
folosire a resurselor, în vederea atingerii unui scop, într-un timp dat (Adamec,
1997).

Proiectul trebuie să îndeplinească următoare condiții:

• să fie unic, cel puţin prin prisma unor părţi ale lui, care trebuie să
apeleze la activităţi noi;
• să-şi propună atingerea unui scop bine precizat;
• să fie constituit din activităţi, dintre care multe vor fi învăluite de
incertitudine în privinţa costurilor estimate şi a timpilor de desfăşurare;
• să fie finalizat într-o perioadă de timp bine definită (Belanger,1995).

O definiți clară, în contextul înțelesului promovat de curs este formulată

sub această exprimare: proiectul reprezintă o intenţie de realizare a unui
produs, a unor activități practice sau a unui servici unic printr-o idee
novatoare definită printr-un obiectiv concret, realizabil prin activităţi
desfăşurate la termene precise, în condiţii de eficiență şi evaluate la costuri
optimizate, comparativ cu alte situații.

Etapizarea proiectelor
Ca orice proces activitate și proiectele au o durată de viață, prevăzută clar
în descrierea inițială. Astfel, in derularea unui proiect, de la concepere, la
descriere, implementare și produs final se întâlnesc următoare etape:
1. Conceperea proiectului, cu următoarele activități:
60
 - Identificarea problemei (temei) de rezolvat
- Analiza problemei
- Identificarea unor posibile soluţii
- Alegerea celei mai bune soluţii
- Definirea scopului proiectului
- Stabilirea obiectivelor
2. Planificarea proiectului
- Prezentarea reperelor propuse spre realizare
- Definirea activităţilor necesare
- Programarea timpului, a resurselor materiale și financiar necesare
- Descrierea activităţilor
3. Derularea proiectului
- Urmărirea modului de desfășurare (monitorizarea)
- Controlul situațiilor neprevăzute
- Finalizarea proiectului
4. Evaluarea şi continuitatea proiectului
- Conceperea și efectuarea strategiei de evaluare
- Continuitatea proiectului
- Evaluarea finală

Conţinutul unui proiect

Indiferent de tipul proiectelor, de programele din care fac parte (dacă
este cazul), cei care le realizează trebuie să aibă în vedere câteva aspecte care
se regăsesc în conţinutul lor.
În general, conceperea unui proiect are în vedere următoarele elemente
de bază:
I. ideea;
II. motivaţia ;
III. scopul;
IV. obiectivele;
V. grupul-ţintă al proiectului şi/sau beneficiarii;
VI. jaloanele proiectului (care se stabilesc pentru fiecare obiectiv);
VII. activităţile prin care se realizează obiectivele (cu descrierea lor şi stabilirea
duratei);
VIII. stabilirea echipei de realizare a proiectului, competențelor, pregătirea
profesională și responsabilităților fiecărui membru al echipei;
IX. resursele materiale și financiare pe obiective, sau descrise pe fiecare
activitate în parte;
X. Întocmirea bugetul proiectului (defalcat pe fiecare activitate, perioadă,
pentru întregul proiect);
61
XI. stabilirea modalităților prin care pot fi urmărite rezultatele;
XII. descrierea modului în care poate fi asigurată continuitatea proiectului (dacă
este cazul unui astfel de proiect);

Toate etapele prezentate anterior sunt strâns legate între ele și trebuie
concepute unițial avându-se în vedere ansamblu proiectului.

I/II IDEEA ŞI MOTIVAŢIA PROIECTULUI

Ideea proiectului reprezintă o posibilitate de rezolvare a unei situații
identificată în diferite medii de activitate practică efectivă. Situația poate fi ca
un dezechilibru între o opțiune dorită şi ceea ce există în realitate. Ideea are la
baza o experiență practică sau cunoașterea teoretică a uni domeniu de către o
persoană (membru al proiectului) care ca preocupări în creșterea eficienței
activităților prestate sau de optimizare a procesului de realizare a produs, fie el
un plan terapeutic sau organizarea unor evenimente.
Pentru motivarea proiectului este necesară o documentare detaliată a
domeniului în care a fost identificată problema, prin sondări de opinii, analiza
documentaţiilor existente, statistici etc., şi chiar atragerea unor specialişti
pentru a putea ajunge la găsirea unor soluţii de rezolvare, dintre care se va alege
cea care răspunde cel mai bine cerinţelor problemei. Motivarea se bazează de
multe ori pe evidenţierea necesităţii rezolvării situației identificate și este
relevantă în încadrarea proiectului într-o axă de finanțare, în încadrarea în
priorităţile şi criteriile de eligibilitate.
Exemple de idei de proiecte:
1. Elaborarea unor sisteme de diagnostic, tratament :
- Elaborarea unor sisteme mecatronice de diagnostic şi tratament
utilizate în patologia membrului inferior
- Model biomecanic pentru execuţia, încercarea şi optimizarea protezei
de şold
2. Stabilirea efectelor somatice , psihologice prin prcaticarea exercițiilor în
medii ostile asupra membrilor unui grup

III. SCOPUL PROIECTULUI

Scopul este o precizare finalității proiectului, este rezultatul unei acţiuni
definită pentru rezolvarea unei probleme generale. Scopul reprezintă soluţia la
problema identificată, este o viziune despre acel lucru spre care sunt orientate
toate acțiunile proiectului. Scopul trebuie să scoată în relief unde se doreşte să
se ajungă prin proiect şi ce nevoi vor fi satisfăcute.
Exemple de scopuri:

62
 1. realizarea unui dispozitiv de evaluare a vitezei de reacție la diferite
categorii de stimuli
2. elaborarea unui dispozitiv automat de hidromasaj prin utilizarea
presiunii apei din rețea
3. conceperea unui metodologii de acordare a asistenței de recuperare la
domiciliu.

IV. OBIECTIVELE PROIECTULUI

Spre deosebire de scop, obiectivul cuprinde o precizare a unei stări în
domeniu de derulare a proiectului. De exemplu, scopurile precizate anterior:
(1) - creșterea preciziei de evaluare a capacităților motrice
(2) – creșterea calității vieții
(3) – optimizarea relației dintre pacient și centru de asiguare a asistenței
terapeutice
Obiectivele pot fi clasificate astfel:
• după termenul de realizare: pe termen lung, pe termen mediu, pe termen
scurt:
– obiectivele pe termen lung sunt obiective generale și se referă la
contribuţia proiectului în cadrul programului;
– obiectivele pe termen mediu şi pe termen mediu scurt sunt cele imediate,
operaţionale, sunt formulate pentru fiecare etapă.
• din punct de vedere al modului de cuantificare a rezultatelor prin care se
ating:
– obiective productive (cantitative) ale căror rezultate sunt produse
efective: dispozitive, aparate, componente ale unor dispozitive. Sunt
verificabile din punct de vedere statistic şi cuantificabile.
– obiective calitative al căror rezultat se concretizează în cunoştinţele mult
îmbunătăţite sau capacitatea crescută de rezolvare a unor probleme, fiind
intangibile şi greu de măsurat (creșterea calității vieții).

V. GRUPUL ŢINTĂ AL PROIECTULUI ȘI/SAU BENEFICIARII

Proiectele finanţate de diferite programe (axe) trebuie să se adreseze unui
număr de persoane stabilite de către finanţator, sub forma unor categorii bine
definite de persoane sau de comunităţi, asupra cărora proiectul trebuie să-şi
concentreze atenţia. Un proiect poate să surprindă, la un moment dat, doar o
parte din grupul-ţintă stabilit prin termenii de referinţă.

VI. JALOANELE PROIECTULUI

Jalonul este identificat cu un moment ce marchează finalizarea unui set de
activităţi din cadrul proiectului, a unei etape.
63
 Jaloanele proiectului trebuie să fie formulate într-o logică care țin cont de
derularea actităților anterioare și viitoare. Ele sunt strâns legate de modul în
care se vor derula activităţile, de perioada de timp necesară pentru efectuarea
acelor activităţi, precum şi de obiectul prevăzut.

VII. ACTIVITĂŢILE PRIN CARE SE REALIZEAZĂ OBIECTIVELE,

CU DESCRIEREA LOR ŞI STABILIREA DURATEI
Stabilirea activităţilor în care se va descompune întregul proiect are la bază
următoarele întrebări:
- ce se va realiza în cadrul activităţii?
- când se va relua, ca perioadă în care va începe şi se va finaliza?
- cine va realiza fiecare activitate?
- cum se va desfăşura,
- care sunt resursele necesare la realizarea activităţii?
La descompunerea proiectului în activităţi şi subactivităţi se porneşte de
la obiectivele şi jaloanele stabilite pentru a şti cu exactitate ce activităţi trebuie
să se desfăşoare pentru atingerea acestora.

VIII. STABILIREA ECHIPEI DE REALIZARE A PROIECTULUI,

COMPETENȚELOR, PREGĂTIREA PROFESIONALĂ ȘI
RESPONSABILITĂȚILOR FIECĂRUI MEMBRU AL ECHIPEI
Echipa de realizare a proiectului poate să coincidă cu echipa care a
conceput proiectul, dacă ideea a fost a unui grup, să fie stabilită de cel care a
avut ideea sau de directorul stabilit. Acest lucru se face astfel încât să se ştie cu
exactitate ce rol are fiecare membru în cadrul proiectului. Pentru fiecare
activitate trebuie să se stabilească o persoană responsabilă cu realizarea și
finalizarea acesteia, persoanele care desfăşoară efectiv activitatea, precum şi
sarcinile ce le revin.

IX. RESURSELE MATERIALE ȘI FINANCIARE PE OBIECTIVE,

SAU DESCRISE PE FIECARE ACTIVITATE ÎN PARTE;
Resursele solicitate de proiect sunt stabilite pentru fiecare obiectiv în
parte sau pentru fiecare activitate. La planificarea acestora trebuie să se aibă în
vedere atât durata proiectului. Principalele categorii de resurse sunt:
- umane (în termeni de luni pentru cei angajaţi permanent, în termen de om-
ore sau om-zile pentru colaboratori sau consultanţi)
- materiale (consumabilele necesare, a materialelor de producţie, a altor
componente sub forma pieselor de schimb etc.);
- financiare ( taxe, impozite care se plătesc, asigurări din cadrul proiectului,
valoarea subcontractelor ce vor fi încheiate)
64
- tehnologice (totalitatea echipamentelor ce vor fi folosite în cadrul
proiectului;
- informaţionale ( cărți, reviste, abonamente,)

X. ÎNTOCMIREA BUGETUL PROIECTULUI

În realizarea bugetului trebuie să se aibă în considerare două aspecte de
bază:
1. durata de derulare a proiectului;
2. suma preconizată derulării proiectului și suma maximă care poate fi
solicitată, stabilită de finanțator.

Se recomandă ca bugetele să se realizeze, pe de o parte, pe fiecare

activitate conţinută de proiect, iar, pe de altă parte, pe fiecare lună sau perioadă
calendaristică reprezentativă pentru proiect, ca unitate de măsură a timpului.
Acest lucru va uşura activitatea de control a proiectului.

XI. STABILIREA MODALITĂȚILOR

PRIN CARE POT FI URMĂRITE REZULTATELE
Pentru fiecare activitate sau jalon al proiectului se stabilesc indicatori prin
care se poate urmări modul de derulare precum și modul în care obiectivele
parţiale au fost îndeplinite. Stabilirea acestora are la bază cele două tipuri de
obiective (cantitative și calitative). Indicatorii trebuie să fie stabiliţi cât mai
clar, să fie măsurabili, să fie uşor de verificat în fiecare etapă.

XII DESCRIEREA MODULUI ÎN CARE POATE

FI ASIGURATĂ CONTINUITATEA PROIECTULUI
Continuitatea proiectului urmăreşte să se stabilească modalităţile în care
rezultatele proiectului sunt exploatate după încheierea finanţării. În unele
situații continuitatea poate reprezenta posibilitatea dezvoltării prodului final al
proiectului, valorificarea rezultatelor de către societate prin transfer tehnologic
sau implementarea unei strategii (dacă acesta a fost scopul).

De cele mai multe ori în funcție de calitatea, precizia datelor menționate

în propunerea de proiect depinde în mod direct obținerea finanțării. De
asemenea, un factor important îl reprezintă experiența directului de proiect
precum și membrii echipei. Directorul de proiect trebuie să facă dovada
experienței în astfel de situații concretizată fie printr-o bogată activitată de
cercetare, fie managerială.
In același timp un aspect deosebit de important este formularea ideei de
cercetare și identificarea axei/programului de finanțare. In acest sens, au cazuri

65
când idei valoroase, propuneri de proiecte au fost supuse evaluării unor comisii
din alte domenii de activitate, iar ideea a fost punctată foarte slab sau chiar
declarată neeligibilă.

EXEMPLE DE PROIECTE DE CERCETARE

(1) ELABORAREA UNOR SISTEME MECATRONICE DE DIAGNOSTIC ŞI

TRATAMENT UTILIZATE ÎN PATOLOGIA MEMBRULUI INFERIOR

Etapa I (2006) Documentare si studiu tehnic asupra platformelor de forta si

vibratii si a programelor de calculator care permit modelarea operaţiilor din ortopedie
Proiectare platforma de forta.
Activitatea I.1 Documentare si studiu tehnic asupra platformelor de forta
Activitatea I.2 Documentare asupra aspectelor teoretice, tehnologiilor IT si a
programelor de calculator care permit modelarea operaţiilor din ortopedie

Etapa II (2007) Realizare si exprimentare platforma de forta. Proiectare

incaltaminte ortopedica
Elaborarea imaginii 3D a femurului si a implanturilor. Proiectare, realizare si
experimentare platforma de vibratii
Activitatea II.1 Experimentare platforma de forta; optimizare constructiv-
functionala
Activitatea II.2 Realizare biblioteca de componente pt implanturi ortopedice
folosind programe CAD si documentatie de specialitate existenta

Etapa III Omologare interna platforme de forta si de vibratii (sect. 1 si 3).

Experimentare incaltaminte ortopedica
Activitatea III.1 Dezvoltare set de indicatii terapeutice.
Activitatea III.2 Studiu de caz privind simularea unor solicitari statice pentru
modelul osului femur protezat.

Etapa IV Prezentarea si demonstrarea performantelor functionale ale

platformelor de forta si de vibratii si a software-ului elaborat

Activitatea IV.1 Verificare rezultate obtinute prin aplicarea vibratiilor in faza de

recuperare.
Activitatea IV.2 Verificare rezultate obtinute prin aplicarea vibratiilor la sportivii de
performanta.

66
 (2) MODEL BIOMECANIC PENTRU EXECUŢIA, ÎNCERCAREA ŞI
OPTIMIZAREA PROTEZEI DE ŞOLD

Etapa I. Analiza biomecanică a şoldului

Activitatea I.1 Anatomia si patologia articulației de șold
Activitatea I.2 Modelarea statica si dinamica a articulatiei de șold
Activitatea I.3 Aspecte biomecanice ale cartilajului articular

Etapa II. Modelarea şi stimularea procesului de injectare a cupei

cotiloide folosind metoda elementului finit
Activitatea II.1 Analiza constructiv-functională a protezei cap de femur
Activitatea II.2 Modelarea cupei cotiloide cu elemente finite
Activitatea II.3 Simularea procesului de injectare a cupei cutiloide folosind
metoda elementului finit
Activitatea II.4 Elaborarea a 3 articole ce se vor trimite unor publicații ISI

Etapa III. Proiectarea, optimizarea şi realizarea matricei pentru injectarea

cupei cotiloide folosind sisteme
Activitatea III.1 Proiectarea matriței
Activitatea III.2 Realizarea matriței achiziționarea mașinii de injectat și
injectarea cupei cutiloide

Etapa IV. Model virtual pentru studiul procesului de generare a

microașchiilor din UHMWPE
Activitatea IV.1 Analiza mecanismului uzarii care conduce la formarea
microașchiilor UHMWPE
Activitatea IV.2 Elaborarea unui model matematic care reproduce procesul
fizic de generare a microașchiilor din UHMWPE bazându-se pe fenomenele de
desfacere a legăturilor inter și intramoleculare
Activitatea IV.3 Modelarea si simularea numerica a microfisurilor folosind
metoda elementului finit continuu/discontinuu si elemente coezive
Activitatea IV.4 Elaborarea a 3 articole ce se vor trimite unor publicații ISI și
a 3 lucrări care se vor prezenta în cadrul unor conferințe
Activitatea IV.5 Organizarea celei de a II-a editii a Simpozionului de
Prelucrare a materialelor plastice – cu participare internațională

Etapa V. Cercetări experimentale privind comportarea biotribologică a

endoprotezelor articulare
Activitatea V.1 Elaborarea unor noi scheme constructive in vederea realizarii
unor standuri pentru studiul aspectelor tribologice la protezele de șold
67
Activitatea V.2 Proiectarea și realizarea unui stand pentru pentru studiul
aspectelor tribologice la protezele de șold in condiții de lubrifiere
Activitatea V.3 Proiectarea și realizarea unui stand pentru simularea actiunii
mușchilor asupra articulației de șold protezată
Activitatea V.4 Experimente privind comportarea biotribologica a
endoprotezelor articulare
Activitatea V.5 Analiza structurală cu radiații X a elementelor protezei de
șold
Activitatea V.6 Modelarea numerică a uzurii elementelorprotezei de șold

Exemplu de proiect din domeniul activităților de timp liber

I.1. TITLUL PROIECTULUI

DEZVOLTAREA ABILITĂŢILOR DE LUCRU ÎN ECHIPĂ ŞI

ORGANIZARE STRATEGICĂ PRIN ACTIVITĂŢI ÎN AER LIBER

SUBTITLUL Efortul fizic în echipă - factor de coeziune şi autocunoaştere

a capacităţilor organizatorice

I.2. GRUPUL ŢINTĂ

- şefi ai departamentelor din cadrul firmei xxxxxxxxxxxxx

I.3. LOC DE DESFĂŞURARE

ROMÂNIA, SUCEAVA, PANACI.

I.4. REZUMAT
Prin realizarea acestui proiect Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul
Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, îşi propune să atingă următoarele obiective:
- Creşterea nivelului de informaţii, privind posibilităţile de practicare a activităţilor
în aer liber, de agrement şi utilitare în zona Moldovei.
- Verificarea practică o unor aplicaţii şi probe de teren concepute de membrii
echipei;
- Verificarea capacităţilor de utilizare a mijloacelor naturale materiale de către
persoane care nu au deprinderi privind folosirea acestora;
- Evaluarea efectelor efortului fizic asupra:
1. - dezvoltării abilităţilor de lucru în echipă;
2. – dezvoltarea abilităţilor de alcătuire a unei strategii de
acţionare;
Activităţile principale ale acestui proiect sunt:
- identificarea locului de aplicare a proiectului;
- încadrarea activităţilor propuse în contextul celorlalte activităţi ale firmei;
68
 - amenajarea spaţiului/terenului pe care se vor desfăşura activităţile propuse;
- evaluarea dinamicii de grup în momentul iniţial;
- desfăşurarea programul propriu-zis;
- evaluarea dinamicii de grup în momentul iniţial;
- realizarea raportului final de activitate şi informarea conducerii firmei asupra
activităţilor desfăşurate.

I.5. OBIECTIVE
Obiectivul 1. Familiarizarea membrilor firmei cu mijloace materiale specifice
activităţilor fizice în aer liber.
Prin atingerea acestui obiectiv ne dorim să testăm capacitatea de utilizare a
unor echipamente specifice activităţilor în aer liber.
Obiectivul 2. Verificarea concordanţei dintre programul propus şi reacţia
grupului.
Prin realizarea acestui obiectiv dorim să verificăm relaţia dintre informaţii
teoretice (exprimate în literatura de specialitate) şi realitatea practică exprimată prin
observarea comportamentului membrilor şi analiza rezultatelor chestionarelor.
Obiectivul 3. Evaluarea efectului efortului fizic asupra unor calităţi psihice.
În literatura de specialitate cele mai cunoscute efecte ale efortului fizic se
referă la aspectele fiziologie şi morfologice. La nivelul populaţiei nesportive efortul
fizic reprezintă un „factor de stres” mult mai accentuat, motiv pentru care scoate în
evidenţă unele calităţi psihice, precum voinţa, perseverenţa, dorinţa de afirmare,
spiritul de lider etc.
Obiectivul 4. Evaluarea dinamicii de grup înainte şi după desfăşurarea
activităţilor. Acest aspect va fi scos în evidenţă prin aplicarea unui chestionar specific
tuturor participanţilor la activităţile propuse.
Obiectivul 5. . Acumularea volumului necesar de informaţii în vederea
transformării acestui gen de activităţi în disciplină de studiu şi pregătirea
specialiştilor.
Dezvoltarea economică a firmelor din sectorul particular dă posibilitatea
acestora de a organiza şi finanţa diverse activităţi, de la cele cu caracter specific
(instruire în domeniu) până la cele de creştere a omogenităţii colectivului, creşterea
ataşamentului faţă de companie etc.
În acest sens se impune dezvoltarea unor cunoştinţe specifice organizării
acestor întâlniri precum şi formarea unor specialişti.

I.6. JUSTIFICARE
De multe ori acest gen de activităţi are ca obiectiv realizarea unui climat
distractiv în cadrul unui colectiv, dar au început să apară şi firme care utilizează aceste
activităţi pentru cunoaşterea personalului şi instruirea acestuia.
Aplicarea acestui proiect se justifică ca urmare a creşterii interesului şi a
solicitărilor unor firme privind organizarea unor activităţi fizice desfăşurate în aer
liber.

69
 Organizarea acestor activităţi la momentul actual se realizează de către un
număr redus de firme specializate care au preluat programe din alte ţări. Programele
preluate sunt realizate ţinându-se cont de condiţiile sociale, materiale geografice şi de
tradiţiile unor ţări.
Dezvoltarea şi adaptarea unor programe specifice condiţiilor noastre trebuie să
treacă prin mai multe etape: concepere, verificare, observarea reacţiilor beneficiarilor,
perfecţionare, analiză. Proiectul propus de noi la solicitarea firmei este adaptat la
condiţiile geografice ale zonei respective, la posibilităţile materiale ale firmei şi ale
instituţiei noastre.

I.7. DESCRIEREA DETALIATĂ A ACTIVITĂŢILOR

Activitatea 1.
- identificarea terenului în vederea desfăşurării aplicaţiei;
- conceperea programului aplicaţiei în funcţie de condiţiile oferite de mediu;
Responsabili: Director de proiect şi consilierul tehnic
Activitatea 2.
- amenajarea spaţiului de desfăşurare a aplicaţiei:
- verificarea traseului (durată, dificultăţi, stabilirea punctelor de informare)
- stabilirea baremului de apreciere, a informaţiilor oferite, a modului de ierarhizare,
detalii tehnice.
Responsabili: Directorul de proiect, organizatori din partea firmei
Activitatea 3.
- desfăşurarea programului propriu-zis;
- recuperarea echipamentelor;
- stabilirea ierarhiei echipelor;
- evaluarea comportamentului membrilor echipelor;
Responsabili: Specialiştii cuprinşi în proiect (activităţi cu întrecere în sistem
eliminator şi întreceri în sistem turneu).
Activitatea 4.
Evaluarea participanţilor şi transmiterea raportului asupra activităţilor
desfăşurate la organizaţiile implicate.
Responsabili: Consilierul psihologic şi consilierii tehnici

I.8. CONTINUITATE
Proiectul poate deveni un „studiu pilot” pentru organizarea unor astfel de
activităţi în care se realizează iniţierea în activităţi de petrecere a timpului în aer liber.
Acesta poate fi continuat în anul următor prin realizarea unor aplicaţii pe teren
în sensul organizării unor expediţii pe munte cu obiective de identificare a unor trasee,
ecologizare etc.

I.9. REZULTATE
- iniţierea în activităţi de agrement în aer liber;
- dezvoltarea abilităţilor de lucru în echipă;
- dezvoltarea abilităţilor de organizare strategică;
70
- familiarizarea angajaţilor firmei cu tehnicile manevrare a unor mijloace specifice
activităţilor în aer liber.
- dobândirea experienţei practice şi valorificarea acestora în procesul didactic

I.10. IMPACT
- Formarea unui grup de specialişti în activităţi fizice în aer liber;
- Acumularea unor cunoştinţe de bază privind utilizarea materialelor specifice;
- Dezvoltarea unor direcţii noi de popularizare a instituţiei.

I.11. EFECTE MULTIPLICATOARE

- Stabilirea unor direcţii noi de formare a specialiştilor;

I.12. BUGETUL PROIECTULUI DETALIAT

Nr. Durata de Buget Finanţator
Crt. Denumirea activităţii realizare (zile) (Ron)
1 Identificarea traseului aplicaţiei 2 1000 xxxxxxxx
2 Realizarea planului de activităţi 1 1000 FEFS
4 Amenajarea traseelor 1 5000 xxxxxxxxx
5 Desfăşurării activităţii 1 20000 xxxxxxxxxx
6 Evaluarea participanţilor şi 5 10000 FEFS
transmiterea raportului

Total cost proiect Contribuţie xxxx Contribuţie FEFS

5500 Ron 36000 Ron 11000 Ron

I. 13 ECHIPA CARE VA IMPLEMENTA PROIECTUL

Nr. Numele Ocupaţia de bază Funcţia ocupată în
crt. şi prenumele cadrul proiectului
1 xxxxxxxx Conf. univ. dr. - Facultatea de Director de proiect
Educaţie Fizică şi Sport
2 xxxxxxxx Lect. univ. dr. Facultatea de Consilier psihologic
Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
3 xxxxxxxx prep. univ. drd. - Facultatea de Consilier tehnic
Educaţie Fizică şi Sport
4 xxxxxxxx prep. univ. drd. - Facultatea de Consilier tehnic
Educaţie Fizică şi Sport

Director proiect, Contabil şef,

Xxxxxxxxxxx xxxxxxxxx

Decan FEFS,
xxxxxxxxxx
Rector Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi,
xxxxxxxxxxx
71
Referințe bibliografice :
Adamec, F. – Project Management, apud Project and Grant Management, July
19, 1997, Budapest, Hungary, ETP Slovakia Foundation.
Belanger, T.C. – Successful Project Management, American Management
Association, USA, 1995,
Ciobanu, R., Managementul proiectelor, Ed. Gh. Asachi, Iaşi, 2002
Hayes, E.M. – Project Management, CRISP, Publication, Inc., California,
1989.
Lewis, J.P. – The Project Manager’s Desk Reference, McGraw-Hill, New York,
2000,
Mocanu, M., Schuster, C., Managementul proiectelor, ALL Beck, Bucureşti,
2001
Oprea, D., Managementul proiectelor. Teorie şi cazuri practice, Sedcom Libris,
Iaşi, 2001

72
 CONŢINUTUL ŞI STRUCTURA UNEI LUCRĂRI
DE DISERTAŢIE

Toată activitatea de cercetare se prezintă sub forma unor lucrări (doctorat,

disertaţie, licenţă), a unor cărţi ştiinţifice care trebuie să fie accesibile publicului
larg. Pentru acest motiv publicaţiile trebuie să aibă o structură şi un conţinut logic să
fie atractiv dar, în acelaşi timp, să transmită informaţia cât mai riguros.

Obiective
Familiarizarea cu limbajul ştiinţific adecvat,
Formarea unei concepţii unitare asupra structurii şi conţinutului unei lucrări
ştiinţifice

Conţinut
Selecţionarea şi formularea temei de cercetare
Titlul lucrării
Introducerea lucrării
Preluarea datelor din literatură
Tehnica citării surselor bibliografice
Formularea ipotezei
Norme privind redactare a bibliografiei
Exemplu de structurare a unei lucrări de disertaţie
Rezumat
Stabilirea şi respectarea unui format unic în ceea ce priveşte structura unei
lucrări (doctorat, disertaţie, licenţă) elimină o parte din suspicunile privind
subiectivismul notării la evaluare. Respectarea formulării unor denumiri (titlu,
denumire capitol, denumire subcapitol) face posibilă legătura cu elementele de
conţinut. În general orice lucrare are două părţi: una de argumentare ştiinţifică, al
cărui conţinut este în cea mai mare parte preluat din literatura de specialiate şi o
parte de contribuţie a autorului, în care sunt expuse elementele de cercetare efectivă,
personală. Datorită conţinutului consistent a datelor preluate din literatură, orice
autor trebuie să stăpânească tehnică utilizării citatelor, a trimiterii la sursele de
informare, precum şi veridicitatea acestora. Cu cât o lucrare este mai riguros
structurată şi face trimiteri frecvente la bibliografie cu atât gradul de veridicitate
creşte, iar autorul insipă încredere în demersul ştiinţific elaborat.

Concepte si termeni de reţinut

Temă de cercetare, citate, ipoteză

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

Formulaţi câteva teme de cercetare şi încercaţi şi să stsbiliţi şi demersul
ştiinţic adecvat.

73
 SELECŢIONAREA ŞI FORMULAREA
TEMEI DE CERCETARE

Alegerea şi formularea temei este un aspect deosebit de important pentru

student (cercetător), deoarece înafara faptului că trebuie să cunoască tipul de
cercetare pe care o utilizează., trebuie să ştie şi ce rezultate i se cer, ce anume
trebuie să găsească.
Un alt motiv pentru care selectarea temei este importantă, este şi faptul
că în funcţie de aceasta se planifică următoarele etape ale cercetării, se stabilesc
mijloacele necesare, metodele adecvate etc. De multe ori formularea precisă şi
corectă este mai importantă decât rezolvarea ei, care poate fi o chestiune de
utilizare a unor formule matematice sau a unor metode specifice, pe când
formularea ei incorectă ar putea face soluţionarea problemei imposibilă.
Definită foarte pe scurt, o problemă de cercetare reprezintă ceea ce trebuie aflat
(căutat) folosind diferite procedee (metode) ştiinţifice. Această definiţie nu este
numai sumară ci şi incompletă, deoarece subliniază doar că tema de cercetare
trebuie să aibă un obiectiv, un ţel care trebuie soluţionat în mod ştiinţific. Ori,
în afară de obiective, probleme trebuie să conţină şi o serie de condiţii sau
restricţii cu ajutorul cărora se poate aprecia dacă obiectivul a fost atins şi cât de
bine s-a realizat.
Niciodată o lucrare de cercetare nu pleacă de la zero, în sensul că la
început sunt necesare câteva informaţii şi date, care şi ele trebuie să fie cuprinse
în lucrare.
Enunţul temei de cercetare trebuie deci, că conţină obiectivul, însoţit de
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească şi de anumite informaţii necesare
pentru formularea corectă a problemei. Aceste elemente componente esenţiale
pentru formularea corectă a problemei nu se aleg aleatoriu ci după anumite
principii, pe care vi le vom prezenta în continuare.
Înainte de a termina consideraţiile referitoare la ceea ce trebuie „să
cercetăm” trebuie reamintit faptul că cercetarea este orientată spre necunoscut.
Iar selectarea problemei, ca şi documentarea nu se sfârşeşte înainte de începerea
lucrului în sine. Activitatea de cercetare este o muncă ce lansează informaţii
noi, de aceea este o mare greşeală să se ignore apariţiile şi descoperirile recente,
ca şi începerea cercetării înainte de parcurgerea completă a literaturii de
specialitate.

74
 TITLUL LUCRARII
Formularea titlului (dacă nu a fost impus) unei lucrări de orice natură:
licență, disertație, doctorat, monografie, carte științifică este deosebit de
important deoarece este unica parte (text) din întreg materialul care ”circulă ”,
este promovat, clasificat și adus la cunoștința tuturor. Formularea greșită a
titlului poate urmări negative pentru autor, de la refuzarea (neacceptarea de
către coordonator), scăderea valorii studiului deoarece în momentul parcurgerii
titlului cititorul are niște așteptări de la conținut, până pierderea unui premiu (se
cunoaște un caz – chiar o cercetare românească valoroasă care a pierdut
premiul Nobel).
Titlul trebuie să fie cât mai scurt și sugestiv, fără comparații, rezultate
sau comentarii.

INTRODUCEREA LUCRARII
Deşi din punct de vedere structural se găsește la începutul oricărei lucrări,
este clar că o introducere bună nu poate fi scrisă decât ultima, deci după ce
redactarea a fost încheiată, iar lucrarea a fost recitită de către autor de câteva
ori. Deoarece, numai după ce autorul are o perspectivă cuprinzătoare asupra
întregului demers şi asupra rezultatelor lui, este în măsură să elaboreze o
introducere clară, la obiect, care, în acelaşi timp să şi trezească interesul unui
cititor.
Pe lângă această sarcină implicită -- de a stimula interesul pentru lucrare --
introducerea are de fapt trei obiective foarte precise, obiective care trebuie să
fie uşor de identificat în textul ei :
 să justifice alegerea temei;
 să spună clar ce şi-a propus lucrarea (ipoteza);
 să prezinte, în linii mari, lucrarea.
Această parte poate să ocupe 2 – 3 pagini maxim.

PRELUAREA DATELOR DIN LITERATURĂ

Această parte, care va acoperi cca 30 maxim 35% din totalul de pagini al
lucrării, se constituie pe baza sistematizării tuturor datelor reţinute din
bibliografie. Bibliografie care trebuie să fie cât mai specifică, adică să aibă o
legătură cât mai strânsă cu tema lucrării.
Redactarea acestei părţi a lucrării presupune nu numai o informare
bibliografică vastă, ci şi o bună cunoaştere a limbii române. Ea mai presupune
însă şi un efort prelungit şi susţinut, pentru că trebuie scrisă şi rescrisă de mai
multe ori, până se ajunge la o formă satisfăcătoare. In acest scop, după ce a fost
redactată prima variantă, ea trebuie dată spre a fi lecturată de colegi şi
îndrumător..
75
 Această activitate de redactare, corectare, reformulare şi perfecţionare a
textului, se continuă până în ultima clipă de dinaintea tipăririi. Uneori se mai
intervine chiar şi cu ocazia corectărilor ce se fac la forma tipărită.

Sistematizarea materialului reţinut din literatură

Sistematizarea materialului ce intră în alcătuirea acestei părţi a lucrării
trebuie să se facă pe 3 - 4 subcapitole. Titlurile acestor subcapitole şi
conţinutul lor general se stabilesc de obicei de la început, în principal de către
îndrumător, deşi nu ar fi rău să fie şi studentul capacitat la această activitate. In
cazul unor teme mai speciale, dar nu numai, este posibil ca aceste titluri de
capitole să se contureze pe parcursul strângerii şi lecturării informaţiei
bibliografice. De altfel este posibil ca şi unele titluri de subcapitole care au fost
stabilite încă de la început, să fie reformulate ulterior, mai bine, mai adecvat,
odată cu familiarizarea studentului cu problematica studiată.
Se va concepe întâi planul capitolului I fiindu-ne sugerat tocmai de ideile
şi problemele pe care le găsim în literatura consultată.
Informaţiile trebuie să răspundă următoarelor cerinţe :
- ceea ce se include în subcapitolele respective trebuie să aibă legatură cu
tema ;
- că ceea ce va rezulta, trebuie să fie cât mai personală, deci să se asemene
cât mai puţin cu sursele bibliografice consultate şi exploatate.
Pentru a fi clară şi uşor de urmărit, această parte I a lucrării va avea deci
un plan, cu indicatori cifrici pentru capitolele şi subcapitolele de diferite grade.
Sigur că gradul de subîmpărţire al capitolelor nu trebuie neapărat să
meargă până la patru cifre, dacă nu este cazul. Pe de altă parte însă, se poate
ajunge şi până la 7 - 8 cifre, dacă acest lucru se impune. Important este doar ca :
a) structurarea sa fie logică,
b) să existe o gradare a prezentării informaţiei,
c) forma de exprimare sa fie clară, pentru a fi cât mai usor de înţeles de către
cel ce va lectura textul respectiv.

Aşa cum am mai spus, pentru a putea atinge aceste trei condiţii de calitate
(a,b, c ) este nevoie de un efort considerabil, continuu şi prelungit, concretizat
în parcurgerea următoarelor faze :
 colectarea materialului din literatură şi fişarea lui ;
 lecturarea repetată a materialului reţinut şi fişat, atât pe parcursul
desfăşurării activităţii de strângere a lui, cât şi după terminarea respectivei
activitaţi;
 elaborarea primei variante a datelor din literatură ;
76
 finisarea datelor din literatură .

Colectarea materialului din literatură şi fişarea lui

Dacă vorbim de o temă pe care studentul o alege dintre temele propuse
de cadrele didactice, în momentul în care studentul primeşte tema lucrării
îndrumătorul îi va recomanda şi un număr de cărţi. Acestea vor constitui
punctul de pornire, în activitatea de informare bibliografică şi de redactare a
datelor din literatură.
Dacă însă tema lucrării de licenţă este propusă chiar de către student, se
presupune că, la momentul înregistrării sale cu tema respectivă, el a strâns deja
ceva material bibliografic şi l-a parcurs cât de cât, altfel nu s-ar hazarda să
aleagă o temă pe care nu o cunoaşte deloc.
Pentru a redacta şi o “ fundamentare teoretică “ pertinentă, este nevoie
desigur ca studentul să preia din sursele bibliografice consultate o serie de idei,
fraze, pasaje, scheme, clasificări, tabele, figuri etc. Pe care, pe parcursul
lecturii, el şi le scoate pe fişe, grupându-le deci, şi sistematizându-le, în funcţie
de capitolele, subcapitole dacă ele se conturează încă din acestă fază a lucrului
la “ fundamentarea teoretică”.
Tot în timpul acestei lecturări a surselor bibliografice mai este necesar să
analizăm, să remarcăm şi să învăţăm cum se redactează o lucrare ştiinţifică.
Adică sa fim atenţi cum se structurează ea în general şi pe componentele sale,
cum se scrie fiecare capitol, cum este descris protocolul, ce prelucrări statistice
se fac, ce fel se prezintă rezultatele (adică modul de redactare al tabelelor şi
graficelor), cum se abordează şi dezvoltă diferite capitole. Această preocupare
de a învaţa din lucrările altora, deci de a analiza modele efective de lucrare se
dovedeşte foarte eficientă.

TEHNICA CITARII SURSELOR BIBLIOGRAFICE

Pe tot parcursul scrierii unei lucrări, dar mai ales atunci când redactăm
datelor din literatură, suntem nevoiţi să apelăm la cunoştinţe ce nu ne aparţin, şi
pe care le preluăm din diferite surse bibliografice. Aceasta face să fim nevoiţi a
cita destul de frecvent sursele bibliografice respective.
Metoda citării se impune cel puţin din următoarele motive:
 pentru a respecta originea unor afirmaţii, constatări, descoperiri, concluzii
etc, adică pentru a indica clar cine a spus sau a arătat pentru prima dată
lucrul respectiv ;
 pentru a dovedi că în vederea scrierii textului respectiv noi ne-am
documentat cât mai mult iar ceea ce a rezultat în urma efortului nostru are
valoare, este actual şi demn de încredere.

77
 Textele preluate ca atare din sursele bibliografice, se trec între ghilimele sau
scris diferit pentru a putea fi uşor de identificat în pagină, acestea pot fi de
maxim patru rânduri, după unii autori, de jumătate de pagină, după alţii.
În momentul de faţă se întâlnesc următoarele forme de consemnare a
citatelor:

A). „cercetarea particularităţilor somatice reprezintă latura cantitativă” ²³

²³ reprezintă numărul citării, fie de la începutul materialului, fie de la
capitolul respective, fie de pe pagina respectivă, iar în subsolul paginii se
consemnează sursa citată :
²³ apud Metodologia cercetării ştiinţifice, Rădulescu Mihaela, Editura
DP; Bucureşti, 2006. p.18

B). „ cercetarea particularităţilor somatice reprezintă latura cantitativă” [35]

La bibliografie în dreptul nr. 35 vom găsi sursa citată. Această

modalitate de reprezentare a citatului impune consemnarea bibliografiei în
ordinea citatelor. Bibliografia se notează de obicei în ordine alfabetică.

C.„ cercetarea particularităţilor somatice reprezintă latura cantitativă”

Atanasiu, 2006,

Titlul sursei se va găsi la bibliografie. Dacă sunt mai mulţi autori cu

acest nume se poate trece şi iniţiala prenumelui; în cazul unei autoare se poate
trece prenumele întreg,

Tipuri de documente utilizate ca surse de informare :

1. documente primare: cărţi, reviste periodice, lucrări colective.
Cărţile care tratează de obicei un singur subiect se numesc monografii. O
carte este clasificată după mai multe sisteme:
ISBN = număr standard internaţional al cărţii (International
Standard Book Number)
ISSN = număr internaţional pentru publicaţii în serie
(Internaţional Standard Serial Number)
CZU = Clasificarea zecimală universală (specifică tezelor
de doctorat):
2. documente secundare:
- cataloagele cu surse bibliografic;
- reviste de rezumate,
- Internet (nu toate informaţiile de pe Internet sunt veridice !).
78
 Orice nume de autor care a fost folosit în text, în subsolul paginii trebuie
este obligatoriu să apară şi la bibliografie.

FORMULAREA IPOTEZEI
Formularea ipotezei ocupă de obicei un spaţiu redus. Ea se întinde de
regulă pe un alineat (2 -maxim 4 -- fraze, nedepăşind decât rareori 1/3 de
pagină).
Textul propriu - zis prin care se formulează ipoteza, trebuie să se
caracterizeze prin claritate. Totul în condiţiile unei economii maxime de
cuvinte, deci reducând textul la minimum ca întindere. In aşa fel încât cititorul
să se poată edifica, printr-o singură lectură atentă, asupra a ceea ce îşi propune
lucrarea.
Termenul îşi are originea atât din grecescul – hipothesis = hippo +
thesis = dedesupt + a pune, cât şi din latinescul - suppositio = sup + positio =
dedesupt + a pune ambii termeni au înţelesul de punere dedesupt, ceea ce stă la
bază, fundamentul.
Ipoteza este un enunţ presupus despre relaţia dintre două sau mai multe
variabile (idei, fapte, fenomene). De aici rezultă că această relaţie este
probabilă, nu este sigură. Este operaţia mentală prin care cel care o formulează
construieşte explicaţii şi relaţii pentru fenomene sau fapte încă necunoscute şi a
căror semnificaţie încearcă să o descopere.
Ipoteza reprezintă presupunerea care stă la baza iniţierii şi desfăşurării
cercetării, anticiparea unor rezultate, a unor realităţi care urmează a fi
verificate prin cercetare.
Ipoteza este sugerată de baza de date ştiinţifice a domeniului, de
experienţa şi cunoştinţele cercetătorului. Ipoteza este exprimată de obicei sub
forma: „presupunem că dacă vom............ vom obţine o îmbunătăţire a............”,
„sau dacă A, atunci B” şi este enunţată pe baza datelor, faptelor şi legilor
cunoscute.
Orice teorie a fost formulată iniţial ca o ipoteză. Studiile, cercetările au
urmărit să o justifice sau să o argumenteze.
Formularea ipotezelor are la bază:
- practica, datele concrete;
- legile şi teoriile cunoscute deja.

Pentru ca un enunţ să aibă calitatea de ipoteză trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
- să fie testabil;
- să fie plauzibil şi coerent;
- să nu conţină termeni care se contrazic;
79
 - să aibă valoare şi interes practic.

Tipuri de ipoteze:
- Ipoteze induse, care apar în timpul observării unor fenomene sau în
timpul derulării unor activităţi;
- Ipoteze deduse, aplicarea unor legi şi teorii cunoscute într-un domeniu
în alte domenii (aplicarea legilor aerodinamicii în construirea unor
echipamente).

Particularităţile ipotezei
- este formulată în speranţa confirmării (cercetarea transformă
presupunerea în certitudine);
- se constituie într-un răspuns incert, posibil (la o întrebare apărută în
procesul cunoaşterii ştiinţifice).

Formularea ipotezei presupune anumite condiţii:

- să fie în concordanţă cu baza ştiinţifică în care îşi are originea;
- să fie verificabilă, chiar dacă pentru aceasta, sunt necesare anumite
condiţii de organizare;
- să nu fie în contradicţie cu alte legi şi teorii considerate adevărate;
- este justificată numai dacă explică şi alte fenomene, din domeniul de
bază.

Verificarea ipotezei se face prin cazuri particulare, recomandabil cât mai

multe şi în condiţii cât mai variate, pentru a oferi un grad ridicat de încredere.
Verificarea poate fi directă, în cazul ipotezelor elementare şi indirectă.
Concluziile formulate la sfârşitul unei cercetări, indiferent ce metodă
cercetare de bază s-a utilizat, fac trimiteri la ipoteza formulată iniţial. Astfel una
dintre concluzii va fi „ipoteza a fost confirmată” sau „ipoteza a fost infirmată”,
în ultimul caz se spune că ipoteza a fost nulă.

NORME PRIVIND REDACTARE A BIBLIOGRAFIEI

Exceptând lucrările de popularizare, bibliografia este o parte componentă
a lucrărilor cu caracter ştiinţific. Bibliografia trebuie să fie ataşată lucrării chiar
şi în situaţia că editurile, din lipsă de spaţiu sau alte considerente nu o publică şi
fac menţiunea că aceasta este la dispoziţia celor interesaţi în cadrul redacţiei.
Bibliografia are ca scop orientarea cititorului, sprijinirea afirmaţiilor
autorului, să scoată în evidenţă rezultatele obţinute de unii cercetători. În
alcătuirea bibliografiei trebuie să se respecte o serie de principii deontologice în
sensul că trebuie menţionate toate lucrările la care se face referire în text, cele
80
de la care se împrumută ilustraţii (tabele, grafice fotografii etc.), dar în acelaşi
timp facem menţiunea că nu poate fi inclusă nici o operă care nu a fost
consultată.
Înainte de a prezenta principalele modalităţi de alcătuire a unei
bibliografii, considerăm că este util a face cunoscute elementele de bază care o
compun.
- Pentru carte: autorul, titlul, subtitlul (dacă este cazul), ediţia,
volumul, locul apariţiei, editura, anul publicării.
- Pentru un articol: autorul, titlul articolului, numele periodicului
(culegerii), locul apariţiei, anul publicării, volumul, numărul
revistei şi data numărului respectiv, paginile între care se găseşte.
În practica redactării lucrărilor ştiinţifice se cunosc mai multe modalităţi
de alcătuire a unei bibliografii, dar care nu diferă în mod esenţial. Cu toate că
nu există reguli universal valabile, totuşi există câteva care par a avea o aplicare
generală. Pentru acest motiv considerăm că este bine să ţinem seama de
următoarele:
Lucrările citate pot fi trecute în bibliografie în mai multe moduri:
- în ordinea în care au fost utilizate în text;
- Pe baza acestui principiu de lucru, în bibliografie este trecută pe locul
întâi lucrarea care a fost citată prima, iar celelalte urmează în ordinea în
care au fost utilizate în text. Chiar dacă aceasta este o modalitate simplă,
pentru că în timpul redactării se ştie imediat atât autorul, cât şi numărul
ocupat în bibliografie de lucrarea la care se face referire, ea se utilizează
foarte rar.
- în ordinea strict alfabetică a numelui autorilor;
- Această modalitate prezintă dezavantajul că numărul de ordine al lucrării
nu se poate trece în text decât după terminarea redactării şi după ce
bibliografia a fost alcătuită în ordine alfabetică.
- în ordinea alfabetică a numelui autorilor si numerotarea acestora;
- Această variantă este utilă mai ales în situaţiile în care se fac trimiteri la
surse, mai ales când nu toate au un autor menţionat.
- în ordinea alfabetică a autorilor şi a anului apariţiei;
- Această modalitate, pe de o parte, oferă posibilitatea identificării rapide
a lucrării, iar pe de altă parte, este utilă în cazul evidenţei computerizate
a listei bibliografice.

Referinţa bibliografică începe întotdeauna cu numele autorului, urmat de

virgulă, apoi de iniţiala prenumelui (în cazul că autorul este de sex masculin),
după care se pune punct. Exemplu: Epuran, M.

81
 Atunci când lucrarea a fost scrisă de o autoare, prenumele acesteia se
scrie complet. Exemplu: Predescu, Teodora.
Dacă lucrarea are doi autori, se menţionează numele şi iniţiala
prenumelui fiecăruia, legate prin conjuncţia “şi”. Exemplu: Gabler, H. şi
Janssen J.,P. Sunt cazuri în care între autorii aceleaşi lucrări se pune o bară
oblică. Exemplu: Mandl, H. / Huber, G., L. Dacă lucrarea a fost elaborată de
mai mulţi autori, atunci se trece numai numele şi iniţiala prenumelui primului
autor urmat de menţiunea “şi colab.” Exemplu: Dörner, D. şi colab.
În cazul că lucrarea nu are autorul menţionat, ea este ordonată în
bibliografie luând ca element de referinţă primul cuvânt din cadrul titlului . În
această situaţie titlul este precedat de trei asteriscuri .
Exemplu:
*** (1993) – “Annual catalogue”, Human Kinetics Publishers (Europe),
Leeds.
Dacă există mai multe lucrări ale aceluiaşi autor, întâi se ordonează în
funcţie de anul apariţiei a celor individuale, iar apoi pe cele scrise în
colaborare.
Exemplu:
EPURAN, M. (1995) – “Metodologia cercetării activităţilor corporale în
educaţie fizică şi sport”, vol. I şi II, Editura România de Mâine, Bucureşti.
EPURAN, M. şi HORGHIDAN, VALENTINA (1994) – Psihologia educaţiei
fizice”, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti
Lucrările scrise de acelaşi autor, apărute în acelaşi an, sunt deosebite
prin literele mici ale alfabetului adăugate după anul apariţiei. Exemplu:
MARCU, V. şi colab. (1995 a) – “Introducere în deontologia profesiunii
didactice”, Editura Inter-tonic, Cluj-Napoca.
MARCU, V. şi colab. (1995 b) – “Cercetări privind potenţialul biomotric şi al
aspectului corporal al copiilor din şcolile orădene – obiectiv definitoriu al
secţiei de kinetoterapie a universităţii Oradea”, în: Didactica militans nr. 2.

82
 Exemplu de structurare a unei lucrări de disertaţie

CAPITOLUL I:

Aspecte teoretice cunoscute domeniului

- Necesitatea si actualitatea cercetării

- Caracteristici generale ale domeniului
- Tratarea temei în literatura de specialitate
- Ipoteza (ele) cercetării

Se urmăreşte (de către comisie):

- cunoaşterea aspectelor generale;

- utilizarea citatelor
- capacitatea de exprimare
- formularea ipotezei/lor

CAPITOLUL II:

Descrierea cazului/lor (situaţiei/lor)

- Prezentarea generală a cazului/lor

(descrierea)
- Prezentarea particularităţilor
- Analiza variabilelor (particularităţilor)

Se urmăreşte (de către comisie):

- raportarea cazului identificat la cerinţele

temei
- utilizarea limbajului de specialitate
- capacitatea de identificare a variabilelor

83
 CAPITOLUL III: Analiza şi interpretarea situaţiilor

- Compararea cazurilor prezentate între ele

şi/sau raportarea la situaţia teoretică
- Evidenţierea situaţiilor unice întâlnite

Se urmăreşte (de către comisie):

- capacitatea de analiză
- utilizarea conceptelor
- stabilirea de relaţii între situaţii

CONCLUZII
Se urmăreşte:
- formularea corespunzătoarea
- raportarea concluziilor la obiectivele studiului

BIBLIOGRAFIE
- utilizarea unor surse bibliografice adecvate domeniului
- varietatea, numărul şi originea surselor (româneşti, străine)
- redactarea conform standardelor în vigoare

Referinţe bibliografice:
- Epuran, M., Metodologia cercetarii activitatilor corporale : exercitii
fizice, sport, fitness, Editura Fest, București, 2005
- Epuran, M., - Îndrumar pentru elaborarea lucrărilor de cercetare
ştiinţifică în domeniul educaţiei fizice şi sportului, I. N. E. F. S.,
Bucureşti, 1970.
- Rădulescu Mihaela Şt. - Metodologia cercetării ştiinţifice : elaborarea
lucrărilor de licenţă, masterat, doctorat, Editura Didactică și Pedagogică,
București 2011
- Moldovan Elena - Activităţi de timp liber în natură şi în alte arii cognitiv-
formative : metodologia cercetării, Brașov, 2007

84
 MODALITĂȚI ȘI REGULI DE PREZENTARE A
REZULTATELOR CERCETĂRII
Introducere
Prezentarea rezultatelor unei cercetări valorifică toată munca depusă pentru
realizarea cercetării. Rezultatele pot fi prezentate atât sub formă descriptivă: sub
formalucrărilor de doctorat, disertaţie, licenţă; cât şi sub formă orală la diferite
evenimente: susţineri publice ale tezei de doctorat, disertaţie, licenţă. O prezentare
orală defectuoasă poate umbri munca depusă în desfăşurarea studiului efectiv.

Obiective
Cunoaşterea condiţiilor de prezentare a rezultatelor unui studiu ştiinţific

Conţinut
Prezentarea subiecţilor
Alcătuirea tabelelor
Alcătuirea graficelor
Prelucrarea statistico-matematică a rezulatelor
Cei mai utilizaţi indicatori statistici

Rezumat
Prezentarea datelor rezultate în urma unui studiu constituie valorificarea
activităţii prestate şi de aceea trebuie să i se acorde o atenţie deosebită. Cei mai mulţi
autori (studenţi) folosesc, în ideea acoperirii unui volum mare de pagini, o
multitudine de tabele şi grafice fără să facă nicio trimitere în text, sau şi mai grav,
fără niciun titlu. Tabelele şi graficele prezintă aceleaşi rezultate dar sub formă
diferită. Cu toate acestea, se recomandă utilizarea ambelor forme de prezentare
pentru o mai bună vizualizare a evoluţie (dacă a existat)rezultatelor sau doar pentru a
constata o situaţie de moment.Fiecare mod de prezentare a datelor are avantaje şi
dezavantaje. Varietatea mare de grafice existente şi uşurinţa folosirii lor impune o
alegere atentă şi reprezentativă.Prelucarea statistică a rezultatelor conferă
consistenţă oricărui studiu.

Concepte si termeni de reţinut

Rezultate cifirice, evaluare cantitativă, prelucrare statistică, coieficient de
variabilitate.

Probleme de reflexie şi teme de dezbatere

Realizaţi o evaluare a unui grup de colegi (elevi) şi prezentaţi rezultatele
sub cele două forme : tabel şi grafic după prelucrarea statistică utilizând
minim trei indicatori !

85
 PREZENTAREA SUBIECTILOR

Când prezentăm subiecţii trebuie să spunem despre ei tot ceea ce este

necesar pentru a-i caracteriza. In lucrările din domeniul activăților motrice, de
recuperare se prezintă de obicei următoarele date:
~ vârsta ~ înălţime
~ sex ~ greutate
~ antrenaţi/neantrenaţi ~ VO2 max
~ vechime în sport ~ adipozitate
(la sportivi)
De obicei VO2 max nu trebuie să lipsească din datele despre subiecţi,
dar adipozitatea nu este chiar aşa de obligatorie. Desigur pot fi reţinute şi alte
tipuri de date, dacă noi considerăm că ele sunt necesare pentru caracterizarea
subiecţilor cu care lucrăm.
Aceste rezultate ale măsuratorilor şi testelor efectuate doar pentru a
caracteriza subiectii cuprinşi în cercetare, se numesc date nespecifice temei.
Aceasta pentru a le diferenţia de datele specifice temei, adică de rezultatele
acelor măsurători şi testări care au legătură directă cu tema, care se constituie în
variabile dependente şi ne ajută să verificăm ipoteza cercetării.
Tocmai pentru că nu au legatură directă cu tema şi nu ne pot folosi la
verificarea ipotezei, ci doar pentru a caracteriza subiecţii, datele nespecifice
temei sunt prezentate la capitolul “MATERIAL ŞI METODĂ”, nu la
“REZULTATE “.
Toate aceste date nespecifice temei (ca de altfel şi cele specifice), nu se
prezintă decât ca medii şi abateri standard. Este gresit deci modul cum se
procedează de obicei, adică faptul că se fac tabele nominale, cu toţi subiecţii,
pentru fiecare parametru evaluat, adică un tabel pentru vârste, unul pentru
vechimea în sport, unul pentru înălţime etc. Uneori nu se alcătuiesc mai multe
tabele (câte unul pentru fiecare parametru), ci unul singur, centralizator, în care
pentru fiecare subiect sunt trecute valorile diferiţilor parametri (vezi tabelul ce
urmează), iar jos, pe ultimul rând, sunt trecute mediile şi abaterile standard.
Trebuie să reţinem că nici măcar aşa nu este bine, tocmai deoarece s-au trecut şi
valorile individuale, care nu ne interesează, întrucât mediile şi abaterile
standard sunt cele care ne interesează, care caracterizează eşantionul de
subiecţi.

Prin urmare nu se recomandă tabele de genul în care sunt prezentate

datele detaliate pentru fiecare subiect, tab. 1.

86
 Prezentarea subiecților cercetării
Tabel 1
Nr. Nume Vârsta Inaltime Greutate .....etc
crt.
1 I.B.
2 C.A.
3 S.V.
.
.
.
n C.N
X ± DS

Tabelul nr. 1 poate fi prezentat sub forma următoare, tab. 2.

Prezentarea subiecților cercetării
Tabel 2
Parametrul Vârsta Inaltime Greutate ....etc
( ani ) ( cm ) ( Kg ) ......
X ± DS 17 ± 1,2 166,5 ± 4,154,7 ± 4,6 ......

In ceea ce privește redarea rezultatelor unui studiu sub formă de tabel

impune o regulă de bază, interpretarea datelor și realizarea a cel puțin o
trimitere la tabel.
Atunci când este constituit ca şi parte de sine stătătoare, capitolul
“REZULTATE” va trebui să conţină exclusiv tabele şi grafice (desigur cu
titlurile şi legendele corespunzătoare), fară nici un fel de comentariu al
comportamentului cifrelor. Dacă respectăm aceste reguli, şi dacă tabelele
prezintă - aşa cum se impune - doar mediile şi abaterile standard, capitolul
“REZULTATE” va acoperi maxim 20-25% din numărul de pagini al lucrării.
Prin urmare, la capitolul rezultatele sunt prezentate, cât mai sintetic şi
explicit, datele înregistrate, practic cifrele. De aceea, totdeauna când se concepe
un protocol de cercetare, trebuie să-l concepem în aşa fel încât ceea ce studiem
noi să conducă la nişte rezultate care să fie exprimabile în cifre. Pe care să le
tratăm statistic, şi să le etalăm sub formă de tabele şi/sau grafice. Există și
situaţii in care variabilele dependente urmărite intr-o cercetare nu sunt
exprimabile in cifre, dar astfel de situaţii sunt mai puţin intâlnite in domeniul
educaţiei fizice si sportului.

Pentru redactarea corectă a rezultatelor este necesar să ţinem cont de

următoarele trei reguli:
87
 - Când prezentăm rezultatele nu prezentam de regulă rezultatele
individuale ale subiecţilor, ci doar mediile şi abaterile standard.
Numai în situaţiile în care avem subiecţi puţini, putem să prezentăm
şi rezultatele individuale, incluzând deci în tabele numele sau
iniţialele numelui subiecţilor, precum şi rubrici corespunzătoare
fiecarui subiect, dar asta este bine s-o evităm prin cooptarea unui
număr de cel putin 8-10 subiecţi în fiecare eşantion.
- Rezultatele (mediile ± abaterile standard) se prezintă fie în tabele, fie
sub formă de grafic. Deci aceleaşi valori nu se vor prezenta şi în
tabele şi în grafic.
Sigur, dacă prezentăm aceleaşi valori atât ca tabele cât şi ca grafice nu este
o greşeală foarte mare. Ba, dintr-un anumit punct de vedere, se uşurează efortul
cititorului, care va putea urmări mai uşor graficele. Asta scade însă din ţinuta
ştiinţifică a lucrării, iar dacă este vorba de un articol, practic nici o revistă nu
acceptă doua prezentări (tabel şi grafic) pentru aceleaşi cifre.
- Neapărat în cazul reprezentării grafice a datelor, va trebui să
prezentăm atât media cât şi abaterea standard. Nu doar media, cum
se procedează de obicei la noi.
- Pe grafice valorile medii se reprezintă doar, nu se şi scriu cu cifre
(graficul nr. 1)

Evoluția parametrilor somatici de la T1 la T2

Graficul nr. 1
35
30
25
20
15
10
5
0

88
 ALCATUIREA TABELELOR

Tabelele pe care le alcătuim trebuie să fie clare, sugestive, dar complete,

încât ele să poată fi “citite” fără să avem textul alături. Titlul tabelelor trebuie
să fie explicit (adică din el trebuie să ne dăm seama uşor ce date cuprinde). Din
păcate de prea puţine ori titlurile tabelelor din lucrările de licenţă sau de
disertație, îndeplinesc această condiţie.
“Capul de tabel” (adică rubricile) trebuie să îndeplinească şi el aceleaşi
condiţii, iar la fiecare rubrică este obligatoriu să se menţioneze unităţile de
măsură în care sunt exprimate rezultatele. De exemplu, dacă avem următorul
tabel, pe care-l intitulăm “Parametrii fizici ai subiecţilor studiaţi”, el trebuie să
arate cam aşa(tab. 3):
Parametrii fizici ai subiecţilor studiaţi
Tabelul 3
Sexul VARSTĂ INĂLŢIME GREUTATE ADIPOZITATE VO2 max
(ani şi luni ) ( cm ) ( Kg ) (%) ( ml
O2/Kg/min )
Băieţi 127±13 15,1±6,7 42,4±3,8 11,2±1,1 47,4±6,9
Fete 131±17 149,1±5,4 46,1±4,0 12,4±0,9 49,8±7,3

Vedem deci, că după fiecare parametru (vârstă, înălţime, greutate etc),

este trecută unitatea de măsură, încât noi înţelegem foarte uşor ce reprezintă
cifrele din tabel. De exemplu, dacă luăm adipozitatea (care înseamnă procentul
de grăsime din corp), vom citi în felul următor:”corpul băieţilor conţine în
medie 11,2 ±1,1% grăsime, iar al fetelor 12,4 ±0,9%.”
Deci un asemenea tabel este foarte sugestiv şi clar, încât nu mai este
nevoie să spunem, sub forma de text:” Subiecţii studiaţi au fost “n” băieţi, în
vârstă de....., având o înălţime de....., o greutate de..... etc, etc.”

Tabelele se folosesc mai ales la prezentarea rezultatelor ce ne arată cum

s-au comportat parametri specifici (adică parametri strict legaţi de tema lucrării,
sau altfel spus, variabilele dependente). De exemplu, în cazul unei cercetări în
care s-a studiat cum se modifică Forta Voluntară Maximală (FVM) a flexorilor
pumnului, atunci când se execută (deci se induce “oboseala”) 10 contracţii
reprezentând 25% din FVM, şi când se execută 10 contracţii la 50% din FVM,
unul dintre tabele (tab. ) ar putea arăta astfel(tab. 4):

89
 Forţa Musculară Maximă la ambele mâini
Tabelul 4
Mâna dreaptă Mâna stângă
FVM ( Kgf ) FVM ( Kgf )
Sexul Iniţial După 10 contr După 10 contr Iniţial După 10 contr După 10 contr
la 25% FVM la 50% FVM la 25% FVM la 50% FVM
Fete 29,3 28,2 26,0
n=8 ± ± ±
3,6 3,1 2,8
Băieţi 37,2 35,1 32,3
n=7 ± ± ±
5,1 5,2 3,6

Problema este deci că pe tabele noi trebuie să facem menţiuni

precise despre diferenţele semnificative pe care le-am constatat, atunci când am
facut comparaţiile.
Pentru aceasta concepem o legendă care să-l ajute pe cel ce lecturează
lucrarea, să “citească” tabelul foarte uşor. Vom avea atâtea elemente (indici) de
legendă, câte tipuri de diferenţe semnificative am găsit noi pentru datele din
tabel

Se vede aşadar cum un tabel bine făcut poate fi “citit” foarte uşor. De
aceea, aşa-numita “întabelare”, despre care se vorbeşte în toate lucrările nu
este deloc un lucru simplu, care să poată fi făcut de fiecare. Se impune însă ca
toate tabelele sa se conformeze acestor reguli ştiinţifice.
Din păcate problemele pe care le ridică “întabelarea”, nu se rezumă doar
la ceea ce am prezentat noi mai sus. Deci cele de mai sus reprezinta doar
lucrurile esenţiale, de care se lovesc cel mai frecvent cei ce trebuie să prezinte
rezultatele lor sub formă de tabele.

ALCATUIREA GRAFICELOR

Reprezentarea grafică este o tehnică rapidă şi eficientă de prezentare a

rezultatelor unui studiu. Aceasta nu se constituie într-o metodă în sine ci doar
ca o tehnică de prezentare a rezultatelor. Metodele moderne de tehnoredactare
permit o mare varietate de prezentare a datelor. Aceasta are rolul de a face
prezentarea:
- dinamică;
- atractivă;
- reprezentativă;
- semnificativă.

90
 Are avantajul că poate transforma o diferenţă foarte mică într-o imagine
semnificativă.
Diferitele forme de prezentare grafică a rezultatelor se aleg în funcţie o
obiectivele studiului (prezentare corelativă, prezentare grupată, prezentare
unică, prezentare comparativă), în funcţie de posibilităţile volumului
tehnoredactat, în funcţie de auditoriu etc.
Multe dintre recomandările făcute pentru tabele, sunt valabile şi pentru
grafice, deoarece graficele nu constituie altceva decât un mod diferit de
prezentare a rezultatelor. De fapt o diferenţă esenţială între tabele şi grafice
există totuşi, şi anume faptul că tabelele sunt indispensabile (ele fiind şi
instrumentele de lucru), în timp ce graficele nu sunt obligatorii, ele fiindu-ne
utile doar pentru prezentarea rezultatelor.
Cu alte cuvinte nu este posibil să facem o lucrare, să adunăm nişte
rezultate, niste date şi să le prelucrăm, fără să alcătuim nişte tabele cu ele. De
fapt uneori chiar în timpul efectuării propriu-zise a experimentului/studiului,
pentru “a culege” rezultatele este necesar să ne facem în prealabil anumite
tabele.
Dar mai ales atunci când urmează să prelucrăm statistic rezultatele,
devine absolut necesar să ne alcătuim nişte tabele. Iar după aceea, când
prezentăm rezultatele (chiar daca o facem sub formă de grafic), nu se poate să
nu apelăm la tabele.
In schimb, la grafice nu suntem obligaţi să apelăm; deci putem să facem
grafice sau nu. Dar în general se recomandă. Aceasta deoarece graficele sunt
mai expresive, mai uşor de înţeles de către cel ce citeşte lucrarea. In grafice
comportamentul rezultatelor, adică modificările ce se produc, sunt mai uşor de
vizualizat. Nu trebuie să citim cifrele pentru asta, să le comparăm între ele; de
la prima vedere ne dăm seama că un parametru s-a îmbunătăţit sau s-a
înrăutăţit, sau a rămas nemodificat.
Bineînţeles însă că, la fel ca şi în cazul tabelelor, un parametru se poate
modifica într-un sens sau altul, dar se pune totdeauna problema: este
modificarea respectivă semnificativă statistic, sau nu? De aceea, la fel ca şi în
cazul tabelelor, modificările semnificative trebuie să fie semnalate în grafice
prin ceva, printr-un asterisc, printr-un indicativ cifric, sau printr-o literă.
Acest lucru constituie un alt defect major al lucrărilor publicate în
România: se fac grafice, unele frumoase şi adecvate la datele pe care le
reprezintă, dar nu se indică prin nimic modificările semnificative, astfel încât,
dacă nu citim textul nu putem să ne dăm seama care modificări sunt
semnificative şi care nu.
De aceea, în timpul redactării lucrărilor va trebui să ne preocupăm nu
numai de prezentarea grafică a rezultatelor, ci şi de modul cum vom semnala
91
(indica) care evoluţii (modificări) au fost semnificative, şi la ce prag de
semnificaţie. Aceasta deoarece cititorul trebuie să poată să-şi dea seama uşor,
de la o simplă privire, ce modificări au fost reale (adică semnificative statistic)
şi care modificări au fost întâmplătoare (nesemnificative) şi nu s-ar mai repeta,
dacă am repeta cercetarea.
În prezent există un număr mare de modalităţi de reprezentare grafică a
rezultatelor. Noi însă ne vom referi aici doar la cele mai simple şi mai frecvent
utilizate; reprezentarea sub forma “curbelor” şi reprezentarea sub forma
“coloanelor”.

Graficele sub formă de curbe

Curbele grafice constituie o modalitate accesibilă şi frecvent utilizată, de
reprezentare a datelor unor lucrări ştiinţifice. In limitele binecunoscutei perechi
de axe “x” si “y” (abscisă şi ordonată), se va înscrie evoluţia rezultatelor
obţinute de subiecţii studiaţi. De regulă pe axa “x” se înscriu datele care ţin de
variabila independentă, iar pe axa “y” cele care ţin de variabila sau variabilele
dependente.
Cum am spus deja şi mai sus, graficele pornesc de la tabelele respective.
Practic deci, pentru a putea construi un grafic, avem mai întâi nevoie de un
tabel; tabelul este de fapt cel care ne şi sugerează cum va arăta reprezentarea
grafică şi ce tip de reprezentare grafică să alegem.

Prezentăm în continuare un grafic ( 2) în care nişte baschetbaliști au fost

testaţi în 6 momente ale sezonului competiţional: în pre-sezon şi, după cum se
vede în legenda graficului, în lunile octombrie, decembrie, ianuarie, aprilie şi
iunie. De fiecare dată, în cadrul celor 6 testări, ei au fost puşi să alerge câte 4
minute, pe covorul rulant, la nişte viteze prestabilite; din grafic se vede că
vitezele respective au fost următoarele: 11,5, 12,0, 12,5, 13,0, 13,5, 14,0, 14,5,
15,0 Km /h. După fiecare treaptă de 4 minute de alergare, se recolta sânge, din
care s-a dozat lactatul (acidul lactic).
Graficul de mai sus este construit aşadar înscriind pe orixontală vitezele
(care, în acest caz, sunt variabile independente), iar pe verticală lactacidemiile
(lactacidemie înseamnă, reamintim, concentraţia lactatului în sânge), care sunt
variabile dependente.

92
Graficul nr. 2. Evoluţia lactacidemiei corespunzătoare unor viteze de alergare
date, pe parcursul (în diferite momente/perioade ale) sezonului competițional.

Ce trebuie să observăm la acest grafic (2), care este – din toate punctele
de vedere – un model, la care ar fi bine să ne gândim şi să ne raportăm, atunci
când vom construi graficele, în lucrarea noastră ?
- că sub axa orizontală este scris « Viteza (Km/h) », pentru ca oricine
să înţeleagă că 11, 12 etc înseamnă Km/h, iar în paralel cu axa verticală este
scris « Lactat (mmol/l) », ceea ce ne arată că 1, 2, 3 etc, înseamnă 1, 2, 3
milimoli lactat pe litru ;
- că, în cadrul graficului, în căsuţa din stânga sus, sunt trecute
legendele fiecărui traseu; astfel, linia ce uneşte pătratele negre, reprezintă
lactacidemiile găsite la prima testare (în pre-sezon), în timp ce linia ce uneşte
romburile negre, reprezintă lactacidemiile găsite la testarea din luna ianuarie,
ş.a.m.d. ;
- că la fiecare valoare înscrisă pe grafic, este trasată şi deviaţia
standard, sub forma unei liniuţe verticale, în sus şi/sau în jos. Sigur, în unele
situaţii, aceste liniuţe verticale ce desemnează deviaţia standard, ajung să se
suprapună, în cazul unui grafic aglomerat, cum este acesta. La graficele mai
simple, reprezentarea deviaţiilor standard este mult mai aerisită, mai clară.
- că pe grafic, deasupra pătratului negru ce reprezintă lactacidemia
găsita în pre-sezon după alergarea cu viteza de 14 Km/h, apar două steluţe, a
căror semnificaţie o găsim la legenda figurii. Deci cele două steluţe ne indică
faptul că lactacidemia de după alergarea cu viteza de 14 Km/h in pre-sezon, a
fost semnificativ mai mare decât lactacidemiile înregistrate după aceeaşi
alergare, în octombrie, decembrie, ianuarie, aprilie şi iunie.

93
 Graficele sub formă de coloane
Acest tip de reprezentare grafică este cel mai avantajos din punctul de
vedere al problemei reprezentării deviaţiilor standard şi semnalării diferenţelor
semnificative, de care am vorbit mai sus. Adică, totdeauna când ne folosim de
coloane, reprezentarea deviaţiilor standard şi menţionarea diferenţelor
semnificative, devine posibilă, deci nu mai pune probleme.
Ca model de reprezentare sub formă de coloane a datelor, am ales un
grafic dintr-o altă lucrare (3), în care subiecţii , tot baschetbaliști, au fost
urmăriţi de asemenea pe parcursul unui sezon competiţional. Din 6 în 6
săptămâni (momentele 1 – 6 ), subiecţilor li se doza noradrenalina din urina
recoltată dimineaţa şi, în aceeaşi zi, li se evalua rata oboselii (RO), cu ajutorul
unui chestionar conceput special.
Mai trebuie spus că pentru fiecare subiect (şi cu ocazia fiecărei
evaluări), s-a calculat – după o formulă specială – aşa-numita excreţie relativă
de noradrenalină (ERN). În funcţie de ERN, subiecţii erau împărţiţi în 3
grupuri :
- grupul 1, cu ERN mai mic de 60%, reprezentat pe grafic prin coloane
haşurate;
- grupul 2, cu ERN mai mare sau egal cu 60 %, dar mai mic de 140%,
reprezentat prin coloane nehaşurate (goale);
- grupul 3, cu ERN mai mare de 140%, reprezentat prin coloane negre.

Graficul nr. 3. Evoluţia ratelor oboselii ( R O ), in funcţie de excretia relativă de

noradrenalină (ERN)
Legendă : * Semnificativ diferit faţă de grupul 2 la p<0,05
** Semnificativ diferit faţă de grupul 2, la p< 0,01
94
 Şi la acest grafic (3), dacă privim cu atenţie şi analizăm lucrurile în
amănunt, vom constata că sunt respectate aceleaşi reguli, descrise la graficul de
mai sus. Vom atrage atenţia doar asupra faptului că, de data aceasta, avem
situaţii în care deasupra unei coloane haşurate sau negre, avem o steluţă (când
diferenţa faţă de grupul 2, considerat ca grup de referinţă) a fost semnificativă
la p < 0,05 ), sau două ( când diferenţa faţă de acelaşi grup, 2, a fost
semnificativă la p<0,01).

O menţiune se impune şi pentru tehnica reprezentarii grafice a

rezultatelor. Astăzi, în condiţiile utilizării computerului, şi ale existenţei unor
programe foarte sofisticate, se pot obţine imagini deosebit de sugestive. Totuşi,
în general, principiile şi spiritul acestor reprezentări grafice sunt cele care au
fost prezentate în material.
Există numeroase forme de prezentare sub formă de grafic: coloane (a),
suprafeţe (b), curbe (c), radar (d).
Una dintre condiţiile reprezentării grafice o reprezintă unitatea
sistemului de măsurare, adică o primă operaţie o constituie uniformizarea
unităţilor de măsurare.

a. – Coloane b. Suprafete

5 1
Series1 2
4
Series2 3
3

0
1 2 3

c. Radar d. Linii

14
1
8 12
6
10
4
2 8 Series2
Series1
0 6 Series1
Series2
4
3 2
2

0
1 2 3

95
 PRELUCRAREA STATISTICO-MATEMATICĂ A REZULATELOR
În epoca noastră matematizarea ştiinţelor a devenit o realitate pe care
nimeni nu o poate contesta. Utilizarea largă a metodei statistico-matematice
este legată de studiul cantitativ al lucrurilor fenomenelor pe care fiecare
domeniul le cuprinde. În acelaşi timp, însă aceasta conduce şi la studiul
aspectelor calitative ale fenomenelor, datorită relaţiilor strânse, obiective care
există între variaţiile cantitative şi calitative.
În altă ordine de idei, prelucrarea statistico-matematica este etapa de
abstractizare superioară a unei ştiinţe, care, prin utilizarea conceptelor
matematice, formularea ipotezelor şi regulilor de deducere matematică
dobândeşte precizie în formularea concluziilor şi capacitate predictivă
superioară.
Utilizarea metodei statistico-matematică începe în diferitele ştiinţe
particulare prin aspectul “ilustrativ” – utilizarea diferitelor formule matematice,
a graficelor – pentru prezentarea suplimentară şi confirmarea unor teze,
continuate prin tehnici matematici de cercetare, alcătuite dinainte.
Ca metodă de cercetare, statistica se desprinde din studiul fenomenelor
individuale, a semnificaţiilor generale valabile şi tendinţele fenomenelor ca
ansambluri mari.
Ca metode de prelucrare şi interpretare a datelor recoltate în cercetare,
statistica s-a impus în ultimele decenii, cunoaşterea ei fiind indispensabilă
oricărui cercetător şi specialist.
Toate rezultatele statistice se impun a fi interpretate. Acest lucru
reprezintă raportarea rezultatelor obţinute în urma unor studii la un sistem de
valori unanim acceptat, stabilit anterior, consacrat sau propus.
Prezentarea unor rezultate fără nici un fel de raportare este un adevăr
trunchiat care poate orienta cititorul pe o pistă greşită.
Exemplu: la finalul unui studiu comparativ privind numărul accidentelor
de circulaţie în marile oraşe din ţară a rezultat faptul că Bucureştiul este pe
primul loc. În acest caz este esenţial de precizat faptul că în oraşul Bucureşti
sunt înregistrate un număr de peste 1.500.000 de maşini, fără a se lua în calcul
cele a locuitorilor temporari.

CEI MAI UTILIZAŢI INDICATORI STATISTICI

Parametri tendinţei centrale
- Media aritmetică - indicatorul cel mai utilizat în interpretarea şi
utilizarea datelor recoltate şi care reprezintă valoarea medie, a rezultatelor
obţinute la o anumită probă, a unui colectiv. Media aritmetică oferă cea mai
precisă măsură a tendinţei centrale şi este supusă al trei genuri de influenţe:

96
valoarea maximă, valoarea minimă şi frecvenţa cea mai mare. Cu este mai
exagerată una dintre aceste valori cu atât media îşi va pierde din precizie.
Se calculează după următoarea formulă: X  X
n
Unde n = numărul de cazuri;
 x = suma valorilor obţinute.
- Modulul - reprezintă valoarea cu frecvenţa cea mai mare, cu cât
acesta este mai mare cu atât colectivul este mai bine caracterizat.
- Mediana - linia sau poziţia care împarte în două părţi egale şirul de
n 1
date, se află după formula: . Dacă n este număr par mediana se va situa
2
între două valori din şir (va fi o linie), dacă n este un număr impar mediana
concordă cu o valoare din şirul de date dat.

Parametrii dispersiei
Cunoaşterea gradului de împrăştiere a (distribuţie sau dispersie) a datelor
recoltate oferă posibilitatea efectuării unor observaţii în două direcţii:
- aprecierea obiectivă a măsurării sau gradului de distribuţie a
datelor;
- valorificarea mediei aritmetice.
Cei mai utilizaţi indicatori ai dispersie sunt: amplitudinea (W); abaterea medie
(Am); abaterea standard (S) şi coeficientul de variabilitate (C.V.)
Amplitudinea – reprezintă diferenţa dintre valoarea maximă şi
valoarea minimă a unui şir de date. W = Wmax - Wmin
Abaterea standard – este indicatorul dispersiei cei mai utilizat în
practica cercetării şi reprezintă valoarea standard cu care se poate abate media
aritmetică la fiecare din valorile individuale. Se calculează după următoarea
formulă:

S=   ( Xi  X ) 2

.
n 1
Operaţiile se efectuează în următoarea ordine:
- se calculează diferenţele;
- se ridică la pătrat;
- se calculează suma diferenţelor;
- se împarte la n -1;
- se extrage radicalul.
Coeficientul de variabilitate – oferă gradul de omogenitate a unui sau
mai multor colective şi anume valoarea acestuia este invers proporţională cu

97
 S  100
omogenitatea. Se calculează după următoarea formulă: C.V. = , unde:
X
S = abaterea standard;
X = media aritmetică.
Dacă C.V. este cuprins între 0 – 10% omogenitatea colectivului este mare;
dacă C.V. este cuprins între 10 - 20%, omogenitatea colectivului este medie;
dacă C.V. este mai mare de 20% , omogenitatea colectivului este mică.

Referinţe bibliografice

- Alexe, N., -Antrenamentul sportiv contemporan, Ed. Editis, Bucureşti,

1994
- Bogdan, C., -Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv, Ed.
„V.Goldiş” University Press, Arad, 2005
- Dragnea, A., - Măsurare şi evaluare în educaţie fizică şi sport, Editura
Sport- Turism,Bucureşti, 1984.
- Epuran, M., - Metodologia cercetării în activitatea corporală,
I.N.E.F.S., Bucureşti, vol. I şi II, 1977.
- Epuran, M., - Îndrumar pentru elaborarea lucrărilor de cercetare
ştiinţifică în domeniul educaţiei fizice şi sportului, I. N. E. F. S.,
Bucureşti, 1970.
- Gugiuman, A., Zetu, E. şi alţii - Introducere în cercetarea pedagogică,
Editura Tehnică, Chişinău, 1993.
- Thomas, R. J., Nelson, K., J. - Metodologia cercetării în activitatea
fizică, CCPS, Bucureşti, 1996

98