Dacă m-aș afla într-o situație asemănătoare celei prezentate în titlul temei, singura

metodă pe care aș fi în măsură să o aplic ar fi acea de a aplica una din tehnicile de negociere
prezentate în cadrul cursurilor de mediere, și anume cea a onestității, în sensul de a fi deschisă în
a găsi soluții creative de a ajuta la modul real elevul cu care aș purta negocierea. Una din tacticile
prezentate se refera la apelul la simțuri. Aceasta se utilizează atunci când din punct de vedere
rațional, partenerul de negociere nu consimte la un anumit lucru pe care cadrul didactic îl cere.
Se face apel la colaborarea anterioară, mândria personală sau rațională, amintirea unor momente
plăcute petrecute împreună în cadrul unor acțiuni de protocol ( ex Îți aduci aminte de lecțiile la
care ai participat activ, ai respectat cerințele și ai fost recompensat?). Imediat după aducerea în
discuție a situațiilor pozitive anterioare, s-ar reveni la discuția de bază, la subiectul neplăcut,
reprezentat de refuzul elevului de a acționa la rugămintea profesorului.

Sunt de părere că recompensa prin notare e adesea singura cu care elevii noștri sunt
obișnuiți, pentru care adesea muncesc în plus, din dorința de a câștiga stima de sine sau cea a
celor din jur. Mai ales în vremurile de astăzi, când notele încep să conteze din ce în ce mai puțin,
elevii noștri au nevoie de o susținere aparte din partea cadrelor didactice. Adesea, colegii de
breaslă atribuie abilitățile de mediere și negociere vârstei fragede – mărturisesc că adesea aud
replica Ești tânără, copiii te plac și te ascultă. Adesea accept complimentul – sau poate critica –
alteori le ofer părerea mea cu privire la acest subiect delicat, argumentând că elevii noștri au
nevoie să se simtă utili la curs, chit că nu vor face performanță la acea materie. Mereu găsesc
câte ceva să le dau de lucru, să simtă ca pot fi buni.

Ce s-ar putea face când elevul nu vrea nimic de la profesor? Elevul ar trebui motivat sa
lucreze pentru sine, nu pentru note. În cele din urmă, cred ca orice mediere de succes depinde, pe
lângă tehnicile clasice, de deschiderea pe care cadrul didactic o are spre a păstra o relație de bună
colaborare și comunicare cu elevii săi. Personal, sunt într-o continuă căutare de subiecte comune
de discuții cu elevii mei, astfel încât ei să simtă că au alături mai degrabă un prieten decât un
cadru didactic mai puțin implicat și mai dedicat predării decât motivării elevilor. Deși
discutabilă, consider că alegerea unei abordări de predare/colaborare mai puțin formală ar putea
da roade în cazul elevilor mai puțin (spre deloc) motivați de note, puncte în plus ori medii mari.

În concluzie, deși nu mă consider în măsură să elaborez o soluție problemei menționate,

sunt de părere ca noi, cardele didactice, avem (sau ar trebui să avem) darul de a înțelege mai
mult, de a obliga mai puțin și de a convinge că o bună conduită implică îndeplinirea anumitor
sarcini mai puțin plăcute și atâta timp cat elevilor le place să fie respectați, trebuie sa respecte și
ei la rândul lor. Din punctul meu de vedere, un elev care simte că e respectat și apreciat va dori,
în cele din urma, să colaboreze, să facă acel lucru cerut de profesor. În ceea ce mă privește,
negocierea ar consta în valorificarea, aprecierea și încurajarea elevului.