EUROPENIZARE SI VALORI EUROPENE

-ESEU-

“ SPARTA vs. ATENA“

 SPARTA vs. ATENA

Secolul V i.e.n., ramas in istorie ca secolul lui Pericle, epoca de maxima stralucire a
Atenei si a civilizatiei grecesti, a cunoscut si unul dintre cele mai sangeroase conflicte militare
ale antichitatii, razboiul pelopenesiac (431-4040 i.e.n.), care a impartit Grecia in doua tabere
invrajbite, conduse de doua puternice cetati: Sparta si Atena.
Declansat la initiative lui Pericle, conflictul parae a evolua cu sanse mult mai mari pentru
atenieni. Dar, in ciuda prognozeor, el s-a incheiat cu o infrangere catastrofala pentru ei. Atena nu
va mai cunoaste niciodata prestigiul si bunastarea din timpul lui Pericle (mort dupa doi ani de la
inceputul razboiului); de acum inainte ea va fi o cetate ca toate celelalte. Razboiul peloponesiac o
va arunca inapoi cu peste 100 ani.
Opera lui Tucidide1 (cca. 462-395) raspunde la intrebarile referitoare la cauzele
infrangerii Atenei si ale decaderii rolului ei politic in lumea greceasca, acesta fiind cel mai de
seama istoric elen contemporan evenimentelor.
El insusi combatant, ales in 424 i.e.n., in plin conflict, strateg al Atenei, trebuia sa apere
orasul Amfipolis, dar a ajuns prea tarziu acolo ca sa-I mai poata impiedica pe spartanul Brasidas
sa cucereasca asezarea. Judecat, condamnat si alungat din Atena, Tucidide a ramas in exil 20 de
ani, adica exact pan la sfarsitul conflictului. Perioada de surghiun a folosit operei sale de istoric.
Beneficiind de timpul necesar s-a informat in ambele tabere, reusind sa creeze, printr-o metoda
riguros stiintifica, un tablou real si viu al razboiului, al venimentelor, cauzelor si efectelor lui, al
psihologiei conducartorilor.
Ca stragteg, Tucidide a avut experienta faptelor politice si militare. De aceea, ca istoric, a
vorbit in cunostinta de cauza, a depus o marturie autentica, minat de un mare respect fata de
stiinta si adevar mult mai bine decat ar fi putut-o face un istoric de birou. “Iar faptele petrecute

1
Tucidide (greacă Θουκυδίδης, Thoukudídês, cca 460-398 î.Hr., fiul lui Oloros) a fost un om politic și
istoric atenian, autor al unei vaste monografii asupra Războiului peloponesiac, desfășurat între Atena (ajutată de
Liga de la Delos) și Sparta (împreună cu aliatele ei) în cea de-a doua jumătate a secolului V î.Hr.
Tucidide este implicat direct în evenimentele pe care le relatează, fiind strateg al Atenei. "Istoria Războiului
peloponesiac" prezintă informații importante pe care autorul ni le oferă, dând în același timp dovadă de o superioară
pătrundere și de imparțialitate, ceea ce îl ridică în rândul celor mai de seamă reprezentanți ai istoriografiei din toate
timpurile.
Tucidide este cunoscut pentru importantul său text istoric despre războiul peloponesiac, care spre deosebire
de stilul povestirilor istorice de înainte, era structurat în ordine cronologică, subiectul fiind abordat direct. Ca fiu al
lui Olorus, un aristocrat atenian, este posibil ca Tucidide să fi crescut în Tracia, unde familia sa avea o mină de aur.
Când a început războiul dintre Atena și Sparta, a realizat importanța acestuia și și-a planificat să menționeze
progresul acestuia și deznodământul. A fost numit unul dintre comandanții flotei, dar nu a fost strălucit ca strateg,
nereușind cucerirea orașului Amfipolis. Pentru această înfrângere a fost exilat 20 de ani.
Timpul însă a fost folosit cu înțelepciune. În timpul acestui exil, Tucidide a făcut cercetări și a scris una
dintre cele mai mari opere istorice ale antichității. Textul său cuprinde neînțelegerile dintre Atena și Sparta dintre
anii 431-421, până în 404. Una dintre caracteristicile textului lui Tucidide este acuratețea. Atunci când datele pe care
le deținea erau nesigure, a încercat să ocolească aceste porțiuni și să redea adevărul. Textul său însă a fost ignorat
până în secolul al XIX-lea. Se bănuiește că Tucidide a fost asasinat.
… am socotit ca nu trebuie sa le scriu informandu-ma de la primul venit si nici cum mi se
parea mie, ci facand de fiecare data cercetari cat mai exact posibil … Si cu greu am dat la
iveala adevarul, fiindca cei care au participat la aceasta actiune nu spuneau la fel despre
aceleasi fapte, ci dupa partinirea unei tabere sau alteia, sau in masura in care isi aminteau.” 2.
Sunt precautiile profesionale ale unui istoric scrupulous in verificarea faptelor.
Lucrarea “Razbiul peloponesiac” a lui Tucidide nu a fost egalata nici astazi, la peste 2000
de ani distanta. Spirit lucid, patrunzator si vizionar, marele istoric elen a inteles ca razboiul
oriunde si oricand s-ar desfasura, nu atrage dupa sine decat distrugeri si grave tulburari in viata
societatilor. Orice istoric contemporan noua, care se apleaca asupra acestui moment din viata
Greciei antice apeleaza invariabil si aproape exclusiv la sursa de capatai: scrierea lui Tucidide,
completata cu cea a lui Xenofon, care a relatat sfarsitul conflictului, de la momentul la care s-a
oprit Tucidide.
Cercetatorii dispun si de alte izvoare, pentru a confrunta textul lui Tucidide, respective:
piesele lui Aristofan si Euridipe, reprezentate in anii razboiului, primele dialoguri ale lui [Platon,
care il aduc in scena pe Socrate, in Atena ultimelor decenii ale secolului V, pledoariile lui
Andocide si Lyasis, amandoi martorii evenimentelor de la sfarsitul acestei perioade. Xenofon a
continuat in Elenicele sale relatarea lui Tucidide (intrerupta in 411 i.e.n.) pana in anul 362 i.e.n.,
deci cu cateva decenii dupa incheierea razboiului (404 i.e.n.).
Toate aceste izvoare fiind ateniene, ne lipseste punctual de vedere spartan. Straduindu-se
sa reziste farmecului pe care il exercita lectura lui Tucidide, cercetatorul trebuie sa evalueze
adevarul continut de acest model ideal construit de istoricul atenian, Razboiul peloponesiac.In
primul rand cu privire la cauzele razboiului.
Dup ace aminteste ce cauza a dus la declansarea ostilitatilor, ajutorul acordat Corcyrei
(Insula Corfu) de catre atenieni, in conflictul care o opunea Corintului, Tucidide precizeaza
faptul ca ea n-a fost decat un pretext: “ Eu socotesc ca singura cauza adevarata, dar nearatata
prin cuvant, a constituit-o faptul ca atenienii ajunsesera puternici si inspirand teama
lacedomonienilor3, i-au silit sa poarte razboi.”
Odata confictul inceput, el a luat curand aspectul unui duel intre Atena si aliatii ei, pe de
o parte, si Sparta si proprii sai aliati, pe de alta parte. De ambele parti s-a incercat atragerea unor
noi aliati nehotarati si antrenarea neutrilor.
Tucidide afirma ca intre Sparta si Atena conflictul era de natura politica, chiar ideologica:
opozitia radicala intre doua moduri de viata si doua tipuri de regim politic; pe de alta parte, o
democratie in care demosul4 este cel care ia hotararile si vegheaza asupra indeplinirii lor (Atena),
iar pe de alta, un sistem oligarhic unde puterea de decizie se afla in mainile unui numar restrans
de persoane (Sparta). Atena era un oras maritim primitor, deschis spre lumea exterioara, al carui
port devenise centrul schimburilor din Mediterana, in vreme ce Sparta, un oras continental,
inchis, izolat, se situa in afara schimburilor si manifesta ostilitate fata de straini. Democratia
2
Citatele din Tucidide - Editia romaneasca a “Razboiul peloponesiac”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1966.
3
Spartanilor
4
DÉMOS s.n. (În Grecia antică) Denumire dată păturilor de oameni liberi dintr-un oraș, cu drepturi politice depline.
– Cuv. gr.
ateniana impunea aliatilor sai un control sever al vietii politice, obligatia de a folosi moneda
ateniana si a rezolva orice conflict in tribunalele Atenei. In schimb, oligarhia spartana, desi
domina Peloponesul, respecta mai mult libertatea interna a aliatilor sai, aparand astfel, fata de
Atena, drept sustinatoarea autonomiei cetatilor.
Aceasta interpretare ideologica a conflictului formulata de Tucidide a fost contestata.
Este greu totusi de negat ca, si pe acest plan, analiza lui este confirmata de fapte.
In razboiul propriu-zis, “cea mai mare criza care a zguduit Grecia si o parte din lumea
barbara”, ambele tabere au apelat la aliatii lor potentiali, atat greci, vat si “barbari”. Atena putea
mobiliza, socotindu-I si pe meteci5, peste 15 000 de hopliţi6, carora li se adaugau contingentele
furnizate de aliati. Sparta dispunea de aproximatic 9 000 hopliţi, fara a socoti contingentele
periecilor7 si pe cele din orasele Peloponesului. Totalitatea fortelor disponibile a fost insa rareori
angajata in lupta. Batalia de la Delium, in 424 i.e.n., care s-a soldat cu 1 000 morti in randurile
atenienilor, a fost considerata deosebit de sangeroasa, iar la Sphacteria, unde au suferit cea mai
grea infrangere, spartanii au pierdut 128 de oameni. Aceasta inseamna ca operatiile de pe uscat s-
au desfasurat cu efective relativ reduse.
Cand a izbucnit razboiul , in 431 i.e.n., de ambele parti, se astepta ca el sa ia sfarsit foarte
curand. In realitate, intrerupt de suspendari ale ostilitatilor, uneori mai lungi, alteori mai scurte,
el avea sa dureze peste un sfert de veac. In general, istoricii disting doua perioade. Cea dintai
(431-421 i.e.n.) este marcata de o serie de operatii militare pe uscat si pe mare, dar mai ales de
atacurile devastatoare intreprinse de ambele parti beligerante.Grupandu-se in zona istmului8
Corint , spartanii au patruns in fiecare an in Attica, cand vremea era prielnica; odata ajunsi acolo
si instalati in oraselul Acharnes, ei isi incepeau incursiunile in tinuturile din jurul Atenei, care
potrivit tacticii preconizate de Pericle, fusesera parasite de locuitori, refugiati in interiorul
ansamblului fortificat al Atenei si Pireului. Drept raspun atenienii debarcau si ei pe tarmurile
Peloponesului corpuri expeditionare care, dupa ce pustiau teritoriul dusman, se inapoiau pe mare.
Cuprinse de oboseala, Atena si Sparta au incheiat pacea in anul 421 i.e.n. Cum o parte
dintre aliati nu aderasera la incheierea pacii, un razboi mocnit a mai continuat inca vreo cativa
ani, pana cand hotararea Atenei de a trimite o expeditie in Sicilia, in ajutorul locuitorilor orasului
Segesta, amenintat de Siracusa, a dus la nerespectarea pacii incheiate si la reluarea ostilitatilor,
locuitorii Siracusei primind indata ajutorul Spartei (415 i.e.n).
In cursul celei de-a doua perioade a razboiului (415-404 i.e.n.), pozitia Atenei a devenit
mult mai critica. Invinsa in anul 413 i.e.n. in Sicilia, teritoriul ei a fost partial ocupat de spartani,
instalati la Decelea, o fortareata de munte. Trebuind sa faca fata unor grave tulburari interne si
parasita treptat de marea majoritate a aliatilor sai, Atena a sfarsit prin a fi doborata, in ciuda
eforturilor depuse, si constransa sa capituleze.

5
Straini stabiliti in cetate.
6
Infanteria grea.
7
Locuitori care se asezasera, cu invoirea Spartei, pe teritoriile de pe margine, in jurul cetatii. Erau liberi, dar nu
aveau drepruri politice.
8
ISTM ~uri n. geogr. Fâșie îngustă de pământ dintre două mări sau golfuri, care unește două continente sau un
continent cu o peninsulă. /<fr. isthme, lat. isthmus
 De multa vreme istoricii au incercat sa inteleaga cum de a fost posibil ca cetatea Atenei,
care parea sa dispuna de mijloace considerabile, sa fie antrenata intr-un asemenea dezastru. In
ceea ce-l priveste, Tucidide pune acest dezastru pe seama hybris9-ului atenian, a lipsei de masura
care o impinsese sa-si impuna hegemonia asupra lumii grecesti, trezind astfel neincrederea sau
chia ura acelora ce nu asteptau decat un prilej favorabil ca sa iasa din alianta cu ea. Fara indoiala,
faptul ca Atena a fost intoleranta fata de aliatii sai a contribuit la slabirea cetatii in fata
dusmanului spartan.
De asemenea trebuie sa tinem seama si de alte circumstante. Astfel, de exemplu,
epidemia care s-a raspandit la Atena in cel de-al doilea an al razboiului. Descrierea
cutremuratoare a lui Tucidide noteaza observatiile efectuate de medicii scolii hipocratice. Potrivit
acestor descrieri, se pare ca pot fi identificate simptomele ciumei. Boala s-a raspandit cu mare
repeziciune, majoritatea populatiei Atticei fiind inghesuita in interiorul zidurilor.
“Nemaigasindu-se case de locuit si fiind siliti sa-si duca viata in colibe inabusitoare, in
timpul verii mureau de-a valma, iar mortii zaceau unii peste altii, in timp ce bolnavii umblau pe
drumuri si pe la toate izvoarele, pe jumatate morti, tanjind dupa apa. Si templele, in care-si
facusera salasuri, erau pline de morti, caci mureau si acolo… Toate obiceiurile, pe care le
respectasera mai inainte la inmormantare atenienii, erau calcate si fiecare isi inmormanta mortii
in vhip rusinos, din lipsa celor necesare, deoarece inmormantasera pe multi de ai lor mai inainte.
Astfel unii puneau [pe mortii lor] pe ruguri straine si luand-o inaintea celor care facusera rugul,
dadeau ei foc rugului, iar altii, in timp ce un rug strain aredea, aruncau si ei deasupra mortul pe
care il aduceau si apoi plecau.”, scrie Tucidide.
Nu se stie care a fost vifra exacta a victimelor, dar este sigur c aepidemia a slabit cetatea
pe plan material si, poate si mai mult, pe plan moral. Tactica preconizata de Pericle a avut si o
alta consecinta negativa: taranii atenieni refugiati in oras priveau de sus, de pe ziduri, cum
dusmanii le devastau ogoarele. “Cand au vazut aceste ostiri langa Acharnes, la saizeci de stadii10
de oras, s-au gandit ca situatia devenise de nesuportat: ca urmare, atunci cand au vazut tinutul
pustiit sub ochii lor, priveliste fara precedent pentru tineri si totodata pentru varstnici, lasand la o
parte razboaiele cu persii11, aceasta li s-a parut de neindurat si cu totii, in speciasl cei mai tineri,
erau de parere sa iasa fara sa mai astepte.”12 Pericle a impiedicat cu greu iesirea locuitorilor, care
s-ar fi tranformat intr-un dezastru, dar creditul de care se bucura in fata razboinicilor i-a fost
stirbit.
In sanul conducerii orasului s-au agravat antagonismele, pe amsura ce acest razboi
indelungat si costisitor continua. Dupa moartea lui Pericle, victima a epidemiei, incepand cu anul
429 i.e.n., in viata politica a cetatii au aparut trasaturi noi13. Consensul care-i ingaduise Atenei
sa-si exercite hegemonia asupra lumii egeene a fost inlocuit cu lupte intre cei care vedeau in
9
HÝBRIS s. n. (Lit.) Mândrie nemăsurată a unui individ, supraapreciere a forțelor și libertății sale în confruntarea
cu destinul (considerate ca surse ale tragicului în teatrul antic). [Pr.: hübris] – Cuv. gr.
10
Aproape 10 km.
11
Invazia persilor in Attica, in anul 480 i.e.n., cu 50 ani mai devreme.
12
Xenofon.
13
S-a presupus adesea ca daca Pericle n-ar fi murit de ciuma in 429, la atat de scurt timp dupa izbucnirea
razboiului, evenimentele ar fi avut alta desfasurare, iar rezultatul nu ar fi fost atat de catastrofal pentru Atena.
imperiu si in razboiul destinat in primul rand sa-l pastreze, conditia insasi a infloririi democratiei
si cei ce considerau dimpotriva, ca pretul de platit era prea scump si nazuiau spre pace , chiar
daca acesta ar fi insemnat sfarsitul democratiei.
In aceasta privinta, teatrul lui Aristofan este o sursa de informatii deosebit de precise. In
Archanienii, comedie reprezentata in anul 425 i.e.n., la sase ani dupa inceperea razboiului, el
aduce in scena un taran, care, satul sa-si tot vada ogorul devastat, incheie singur pace cu
spartanii. In Pacea, taranul viticultor Trygen, ajutat de alti tarani din Attica, o elibereaza pe zeita
Eirene14, prizoniera lui Polemos15, in ciuda plansetelor si vaietelor negustorilor de coifuri si
scuturi. Aceasta piesa a fost reprezentata in primavara anului 421 i.e.n., cu putin inainte de
incheierea pacii intre Atena si Sparta. Aristofan il demasca drept instigator la razboi pe Cleon, un
tabacar bogat, care a dominat viata politica a Ateneidin anul 427 pana in 422 i.e.n.
In relatarea lui Tucidide, Cleon apare cu prilejul dezbaterii soartei care-I va fi rezervata
cetatii Mytilene16, ce incercase sa paraseasca alianta cu Atena. Istoricul ii atribuie cuvinte care
ilustreaza hybrisul, lipsa violenta de masura, raspunzatoare in ochii lui, de nenorocirea abatuta
asupra Atenei. Cleon spune ca nu cumva sa fim indulgenti fata de locuitorii orasului Mytilene,
care au tradat: “Pedepsiti-I pe ei cum merita si dati un exemplu clar si celorlalti aliati, aratand ca
oricine se va desprinde din alianta va fi pedepsit cu moartea.”
Antagonismele se dezlantuie iarasi cu prilejul expeditiei in Sicilia, din 415 i.e.n. Pentru a
o descrie, istoricul atenian a recurs iarasi la procedeul discursurilor in contradictoriu, care
dovedesc dezbinarile din sanul cetatii. Pe de o parte apare Nicias, negociatorul pacii din anul
421, un bogat proprietar de sclavi si concesionar al unor mine de aur si argint din Laurion, ce se
teme de un nou razboi si de distrugerile pe care le-ar putea aduce Atticei. Mai presus de orice, el
se teme ca spartanii sa nu profite de retragerea unei parti din trupele ateniene si sa puna capat
unei paci foarte precare.
“Trebuie sa avem in minte ca abia acum, de curand, ne-am refacut dupa o boala grea si
supa un razboi indelung, astfel ca am inceput si noi sa ne refacem atat in ceea ce priveste banii,
cat si in ceea ce priveste sanatatea; deci este drept sa cheltuim acesti bani aici, pentru noi, si nu
pentru niste exilati, care cer ajutor si carora le este folositoare si minciuna faloasa si care pun pe
aproapele lor in primejdie, in timp ce ei ofera numai vorbe; ei, daca vor izbuti, nu vor arata
recunostinta datorata, iar daca vor esua, vor pierde si pe prieteni impreuna cu ei.” Pe de alta
parte, Alcibiade, tanarul sio infocatul aristocrat atenian, viseaza sa distruga pacea si sa-si
sporeasca astfel faima: “Socotind deci ca, daca vom porni in Sicilia, situatia noastra va fi si mai
buna, sa facem aceasta expeditie pentru ca sa umilim mandria peloponesienilor [si vom izbuti],
daca vom lasa sa se vada ca nu ne pasa de linistea prezenta… In acelasi timp, vom conduce si
restul Eladei, asa cum este firesc, daca ni se va adauga Sicilia.” Contrar previziunilor lui
Alcibiade, expeditia se soldeaza cu un dezastru in Sicilia, cu reluarea razboiului in Attica si
trezirea brutala a antagonismelor din sanul conducerii cetatii, care pun in pericol democratia si
cetatea insasi.
14
Pacea.
15
Razboiul.
16
Oras din insula Lesbos.
 Revolutia oligarhica din 411 i.e.n. a fost consecinta situatiei dramatice in care se gasea
Atena dupa esecul expeditiei din Sicilia si ocuparea de catre regele spartan Agis a fortaretei
Decelea din Attica si, totodata, a faptului ca numerosi atenieni considerau ca razboiul, cu tot
cortegiul sau de nenorociri, durase de ajuns.
Tucidide relateaza ca prezenta permanenta a unei armate spartane in Attica a avut drept
urmare fuga a 20 000 sclavi17 si i-a impiedicat pe tarani sa-si lucreze ogoarele. In plus,
convoaiele cu grane, interceptate de corabiile spartane, nu mai ajungeau la Pireu. Astfel, in anul
411 i.e.n. cand Alcibiade a propus cetatii ajutorul financiar al prietenului sau, satrapul Tisafern,
cu conditia de a stabili oligarhia la Atena, planul sau a fost intampinat favorabil de catre o parte
dintre atenieni.
Terorizand cetatea, oligarhii au rasturnat democratia si au initiat cu spartanii negocieri
care au esuat, insa opozitia marinarilor si soldatilor atenieni cantonati la Samos a dus in scurta
vreme la prabusirea oligarhilor. Din anul 410 i.e.n., democratia a fost restabilita, dar climatul
politic a ramas totusi destul de tulbure. Relatarea lui Xenofon, care l-a continuat pe Tucidide,
arata ca, dupa anul 410, pasiunile inca nu se stinsesera, iar oligarhii asteptau doar prilejul de a-si
reinnoi tentativa de lovitura de stat.
Potrivit lui Tucidide, spartanii se temeau de o revolta a hiloţilor18, dupa cucerirea
Sphacteriei de catre atenieni. Tratatul de pace din 421 i.e.n. prevedea o clauza care mentioan ca
atenienii le vor acorda ajutor, in cazul unei asemenea revolte. Ca sa lupte cu arme egale
impotriva Atenei, Sparta a armat o flota. A facut-o din stricta necesitate, deoarece era un oras
continental, lipsit de orice vocatie maritima, cetatenii spartani erau educati sa fie hopliti si chiar
astfel luptau efectiv. Existau, desigur, printre aliatii Spartei, si cetati maritime, in primul rand
Corintul. Dar pe masura ce se extindea razboiul, Sparta s-a vazut nevoita sa-si creeze o flota
proprie. In plus, ca sa faca fata cheltuielilor prilejuite de armarea corabiilor si recrutarea
echipajelor, ea s-a apropiat de marele rege, suveranul Persiei, si de satrapii19 sai, ale caror
subsidii ii alimentau vistieria de razboi.

17
Printre care se numarau ce ce munceau in minele de aur si argint.
18
Provenind din populatia cucerita, hiloţii aveau o situatie intermediara intre sclavi si oameni liberi. Statul avea
drept de viata si de moarte asupra lor.
19
Satrapul (persana veche: Xšaçapāvā) este guvernatorul al unei provincii (satrapii) din vechiul Imperiu Persan.
Această funcție a fost introdusă de regele Darius I când imperiul era subîmpărțit în 29 de starapii. Satrapul avea rolul
de încasa impozitul, în caz de război să asigure trupe regelui.