Multiculturalitate si comunicare interculturala

~ Conflicte etnopolitice in lume ~

2008
 Multiculturalitate

a)Definire conceptuala

Multiculturalismul este discursul modernitatii tirzii, care prezinta, interpreteaza si

reevalueaza experienta sociala a diversitatii si a diferentelor. In constructia identitatii sociale,
multiculturalismul se opune strategiilor omogenizante ale modernitatii, considerindu-le pe
acestea ca suficiente si opresive, punand accentul pe diferente si diversitate.
Ideologia multiculturalismului isi propune ajutarea
comunitatilor in sustinerea culturilor lor diferite. Acest lucru
insa nu inseamna ca multiculturalismul se opune schimbarii.
Multiculturalismul liberal recunoaste ca schimbarea in lumea
contemporana este inevitabila, deci scopul acestei politici nu
este conservarea culturilor in starea lor primara.
Multiculturalismul liberal izvoraste din dorinta de reusita a
membrilor societatii. Iar aceasta reusita depinde de respectul si
inflorirea grupurilor culturale ale indivizilor.
Multiculturalismul pretinde respect si apreciere din partea grupurilor pentru alte
culturi din societate, pretinde toleranta unei comunitati fata de cealalta comunitate, si in
acelasi timp pretinde dreptul individului de a parasi propriul grup cultural sau refuzul
acestuia.
b)Tipuri de multiculturalism

In functie de interpretarile de baza a multiculturalismului, se poate vorbi despre

multiculturalism:
 descriptiv
 normativ
 critic.

a)Multiculturalismul descriptiv: priveste multiculturalismul ca fapt, atitudine - acest

tip de multiculturalism este considerat de Radtke drept cinic-culinar sau consumator . In acest
sens multicultura se refera la diversitatea culturala a bunurilor din societatea de consum, in
primul rand in industria culturii (arta, muzica, film), in domeniul comunicatiei si al serviciilor.
Aceasta forma spectaculoasa, dar superficiala a diversitatii culturale este un rezultat al
globalizarii, al productiei si consumului transnational. In acest caz toleranta culturala este
doar o iluzie.
b)Cel mai des, multiculturalismul este abordat intr-un sens normativ: critica regulile
anterioare privind diferentele sociale si culturale si pretinde noi norme in aceasta privinta.
Conceptul de baza a multiculturalismului normativ este diferenta, care foarte des - spun
criticii multiculturalismului - presupune grupuri inchise, sever delimitate. Radtke si Habermas
accentueaza asupra faptului ca multiculturalismul ridicat la nivel politic intareste chiar acel
lucru pe care vrea sa-l depaseasca, si anume categorii de identitate rigide, segregatia
minoritatilor. Oponentii multiculturalismului sustin ca acesta duce la ghetoizarea minoritatilor
si impiedica integrarea acestora in societatea majoritara.
Conform lui J. Raz, politica multiculturalismului accepta drepturile privind non-diferentierea,
dar in actiunea politica considera ca importante doua judecati de valoare: a) libertatea
personala si reusita depinde de apartenenta completa si neingradita la un grup cultural
respectat; b) crede in pluralitatea valorilor, in special in valabilitatea acelor valori diferite care

2
se materializeaza in practica diferitelor societati. Multiculturalismul pretinde recunoasterea
egalitatii de catre comunitatea politica a tuturor comunitatilor culturale valabile. Statul - daca
este multicultural - este format din diferite comunitati, si nu este proprietatea niciuneia.
c)Multiculturalismul critic, pornind de la faptul diversitatii culturale, reevalueaza conceptele
si discursurile folosite de culturile majoritare si minoritare, cu scopul crearii unei culturi
comune mai democratice si mai deschise. Multiculturalismul critic contesta regulile existente
si accentueaza, in primul rand, importanta reprezentarilor si a institutiilor producatoare de
intelesuri.

Comunicare interculturala

A vorbi despre comunicarea multiculturală în ziua

de astăzi, când oamenii pot fi în contact cu semenii lor din
celălalt capăt al lumii printr-un singur click de internet, cu
ajutorul telefoniei mobile sau al mass-mediei, ştirile
circulând mult mai rapid decât prin mijloacele
tradiţionale, înseamnă a dori să îi cunoaştem mai bine pe
semenii noştri, să-i înţelegem şi să-i acceptăm, şi
comunicarea dintre noi să fie mai eficace. Contactele din
ce în ce mai numeroase cu oamenii din alte ţări ne fac să
reflectăm în primul rând asupra noastră, asupra eficienţei modului nostru de a comunica.
Globalizarea a făcut din comunicarea interculturală un fapt inevitabil. Lumea de azi
este supusă unor schimbări rapide, interacţiunea dintre oameni capătă noi dimensiuni.
Contactul şi comunicarea cu alte culturi sunt caracteristicile dominante ale vieţii moderne,
lumea parcă nu mai poate trăi fără beneficiile tehnologiei, fără a putea lua legătura rapid cu
persoana din celălalt capăt al ţării, fără a putea ţine o video-conferinţă, fără a putea cunoaşte
care sunt ultimele ştiri de la ultima întâlnire a preşedinţilor la Bruxelles sau ultimele tendinţe
în modă de la Milano. Toate aceste contacte cu ceilalţi, având scopuri fie economice, politice
sau culturale, ne îndrumă spre un mod de comunicare mai deschis, spre o comunicare
interculturală.
Pentru a înţelege mai bine ceea ce reprezintă multiculturalitatea, trebuie să luăm în
considerare rolul important al contextului (social, cultural şi istoric) în relaţiile intra- şi extra-
culturale, legătura multilaterală între cultură şi comunicare, complexitatea şi tensiunile
implicate în relaţiile interculturale

a)Definirea conceptuala

Comunicarea multiculturală înseamnă interacţiunea directă între oameni de diferite

culturi. Comunicarea multiculturală implică mult mai mult decât înţelegerea normelor unui
grup, ea presupune acceptarea şi tolerarea diferenţelor.
O definiţie atotcuprinzătoare asupra multiculturalităţii sau interculturalităţii ne oferă
Micheline Ray: „Cine spune intercultural, spune în mod necesar, plecând de la sensul plenar
al prefixului inter-, interacţiune, schimb, deschidere, reciprocitate, solidaritate obiectivă.”1.
Importanţa prefixelor din noţiunile de multiculturalism, comunicare interculturală şi raporturi
transnaţionale este analizată de Christian Giordano, care observă că „prefixele multi-, inter- şi

1
Pierre Dasen, Christiane Perregaux, Micheline Rey, „Educaţie interculturală: experienţe, politici, strategii”, Ed.
Polirom , Iaşi, 1999, p. 166.

3
trans- posedă între ele evidente afinităţi, dar şi subtile diferenţe de conotaţie”2. Prefixul multi-
accentuează diferenţa, chiar separarea dintre culturi, prefixul inter- presupune că întâlnirea
dintre culturi este mai dinamică, indivizii au capacitatea de a defini, de a plasa şi negocia
propria apartenenţă şi propria identitate culturală. Prefixul trans- indică capacitatea personală
sau colectivă de a transcede graniţele culturale şi frontierele naţionale şi de a trece de la o
apartenenţă şi de la o identitate la alta cu uşurinţă.
Comunicarea interculturală a luat naştere datorită interferenţei mai multor noţiuni
comune, cum ar fi comunicarea cross cultural, comunicarea internaţională sau globală,
relaţiile interculturale.3 Toate aceste noţiuni au fost subsumate unui concept mai larg, acela de
Comunicare interculturală.
Termenul de comunicare internaţională se referă la studiul fluxului de comunicare
media între ţări. O altă accepţiune a termenului vizează studiul comparativ al sistemelor
comunicaţionale în masă şi studiul comunicării între guverne naţionale. Comunicarea
internaţională se ocupă de putere, politică, procesul influenţei asupra altor naţiuni-state.
Comunicarea globală face trimitere la studiul transferului informaţiilor, datelor,
opiniilor şi valorilor, de către grupuri, instituţii şi guverne, şi la problemele care apar pe baza
transferului. Comunicarea cross cultural se referă în general la compararea fenomenelor între
culturi diferite.
Comunicarea interculturală şi cea internaţională sunt zone diferite de cercetare; prima
încearcă să se axeze pe individ, ca unitate de măsură, pe când cea de-a doua încearcă să
lucreze la nivel macro, unităţile sale de analiză fiind naţiunea, sistemele globale, grupurile,
mişcările, dar elementul comun este preocuparea faţă de diferenţe.4
Relaţiile interculturale reprezintă un domeniu interdisciplinar, prin care se încearcă să
se identifice, cu ajutorul diferitelor ştiinţe sociale, dar care împărtăşesc un interes comun,
studiul interacţiunilor oamenilor aparţinând diverselor culturi. Studiile culturale pot fi
analizate din trei perspective: monoculturale (studiul unei singure culturi face obiectul de
cercetare al antropologiei şi sociologiei), cross cultural (prin comparaţia caracteristicilor a
două sau mai multe culturi) şi interculturale (care se bazează pe interacţiunea a două sau mai
multe culturi, şi încearcă să răspundă întrebărilor referitoare la ce se întâmplă când două sau
mai multe culturi interacţionează, la nivel interpersonal, de grup sau internaţional).
Studiul problemelor multiculturale nu este un domeniu nou. Oamenii au interacţionat
cu diferite culturi de-a lungul istoriei pline de războaie, peregrinări şi schimburi de bunuri.
Contactul intercultural a devenit o realitate a vieţii de zi cu zi. Dezvoltarea interdependenţei
oamenilor şi culturilor în societatea globală a secolului XXI ne obligă să acordăm mai multă
atenţie problemelor interculturale. Pentru a putea trăi şi funcţiona în mediul multicultural de
astăzi, oamenii trebuie să fie competenţi în comunicarea interculturală.
Diverşi autori au studiat Comunicarea interculturală, studiile lor oferind diferite
perspective sau accentuări. Libertatea abordărilor ne oferă astăzi o perspectivă mai clară
asupra domeniului. Deşi este o ştiinţă relativ nouă, dar cu rădăcini adânci, studiile nu reflectă
o abordare unitară, clară, concisă, a interculturalităţii, cu atât mai puţin a istoriei sale.
Cercetătorii veniţi din diverse domenii sociale analizează problematica într-un mod subiectiv
şi incomplet, mulţumindu-se a-l desemna pe Hall ca fiind întemeietorul Comunicării
interculturale sau a data interesul pentru domeniu în anii 1950-1960, fără a lua în considerare

2
Rudolf  Poledna, Francois Ruegg, Călin Rus, „Interculturalitate: cercetări şi perspective româneşti”, Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002, p. 41.
3
Fred E. Jandt, „An introduction to Intercultural communication; Identities in a Global Community”, Sage
Publication 2004, p. 23.

4
William Gudykunst, Bella Mody, „Handbook of Intercultural Communication”, Sage Publication 2002, p. 10.

4
cele mai vechi contacte interculturale şi rezultatele acestei întâlniri: sinteza greco-romană ce
stă la baza identităţii Europei moderne.
Pentru a înţelege interculturalitatea avem nevoie de planuri interdisciplinare şi
multiculturale. Acest domeniu se doreşte a fi practic întrucât vine în întâmpinarea nevoilor
relaţiilor interetnice şi internaţionale. Comunicarea interculturală joacă un rol vital întrucât
previne neînţelegerile sau greşelile în comunicare.

b)Elemente ale comunicarii interculturale

Atunci când oameni din culturi diferite vin în contact, în diverse împrejurări şi din felurite
motive, ei aduc cu sine, inconştient, în aceste comunicări, elementele, trăsăturile, modalităţile
de prezentare şi comunicare specifice culturii lor. Diferenţele dintre aceste elemente specifice
şi necunoaşterea sau neacceptarea lor sunt, cel mai adesea, cauzele unor dificultăţi , nereuşite ,
chiar conflicte ce duc la comunicări ineficiente.
Principalele elemente culturale care pot afecta situaţiile de comunicare interculturală sunt :
elementele perceptuale, cele socio - culturale precum şi procesele verbale şi nonverbale.
a)Elementele perceptuale
Percepţia este procesul prin care un individ selectează, evaluează şi organizează stimulii
din lumea exterioară. Fiecare dintre noi experimentăm orice din lume nu aşa cum este ea, ci
ceea ce receptorii noştri senzoriali înregistrează. Există o relaţie strânsă între percepţie şi
cultură. Lumea, ceea ce numim realitate se vede, se aude, se simte, se gustă deoarece cultura
noastră ne oferă criteriile acestor percepţii. Prin urmare, oamenii se comportă într-un anumit
fel pentru că astfel percep ei lumea iar aceste elemente perceptive au fost învăţate ca o parte a
experienţei lor culturale, care este diferită. Un exemplu, în acet sens, este oferit de Samovar
şi Porter (2003) : pentru modelul de percepţie şi comportamentul perceptiv al nord-
americanilor un criteriu important îl constituie mărimea şi costul unui obiect iar pentru
japonezi culoarea.
Percepţia socială este procesul prin care oamenii construiesc realitatea socială, prin
atribuirea de înţelesuri/semnificaţii obiectelor sociale şi evenimentelor întâlnite în mediul lor.
Acesta este un aspect foarte important al comunicării, în general, şi al celei interculturale,
deoarece individul se formează şi se dezvoltă din punct de vedere cultural prin asimilarea
unor serii de percepţii, care îl ajută nu numai să determine care stimuli exterioari îi
îmbogăţesc cunoaşterea, ci şi ceea ce influenţează aspectele sociale ale percepţiilor, respectiv
construcţia socială a realităţii, prin atribuirea de înţelesuri acestor stimuli.
b) Elementele socio-culturale – sunt cele care influenţează direct percepţiile şi comunicarea.
Dintre acestea, valorile reprezintă credinţe sau convingeri constante cu privire la faptul că
un anumit mod de conduită este preferabil altuia, din punct de vedere personal sau social.
Dincolo de valorile individuale, există valori culturale care, de obicei, derivă din teme sau
subiecte filosofice mai ample şi care sunt o parte a mediului cultural. Valorile au un caracter
evaluativ şi normativ, ele informează un membru al unei culturi despre ceea ce se consideră
a fi rău sau bun, drept sau nedrept, adevărat sau fals, pozitiv sau negativ, plăcut sau neplăcut
etc. Valorile culturale ghidează percepţiile şi comportamentele indivizilor. Acestea nu sunt
universale, ci sunt însuşite prin procesele de învăţare culturală.
Există mii de valori în fiecare cultură. Samovar şi Porter (2003) consideră că cele mai
importante valori culturale care influenţează comunicarea interculturală sunt cele care
privesc : individualismul, familia, religia, materialismul, natura umană, ştiinţa şi tehnica,
progresul şi schimbarea, competiţia, munca şi distracţia, egalitatea, rolurile de gen, natura şi
mediul, timpul, vorbirea, tăcerea, supunerea, autonomia interpersonală. Principalele instituţii
prin care se transmit aceste valori sunt biserica, familia, statul.

5
 Valorile culturale sunt definite de Daisy Kabagarama (1993) ca „seturi de reguli
organizate pentru a putea face opţiuni, a reduce nesiguranţa şi conflictele dintr-o societate
dată”. Având un conţinut normativ, valorile sunt, în mod firesc, direct legate de
comportamente, de normele comportamentale pe care membrii unei culturi trebuie să le
urmeze. Autoarea evidenţiază importanţa relaţiei dintre valori, norme şi comportamente :
valorile „desemnează ceea ce e de dorit”, fiind o componentă importantă a oricărei culturi.
Adeseori valorile unui grup cultural pot veni în conflict cu valorile altui grup. Spre exemplu,
individualismul, competiţia şi câştigul sunt valori centrale ale culturii americane, în timp ce în
culturi asiatice, precum cele chineză, coreeană, japoneză, solidaritatea de grup, aşa-numitul
„colectivism” opus „individualismului” constituie o valoare esenţială, centrată pe relaţiile
interpersonale sau cele intragrup.
Normele sunt „regulile care ghidează comportamentul” şi sunt de două tipuri :
proscriptive, care dictează ce nu trebuie făcut şi prescriptive, ce indică ceea ce trebuie făcut
(Kabagarama, 1993). William Haviland arată că normele, înţelese ca „standarde care definesc
ceea ce e normal sunt determinate de cultura însăşi” (1987). Autorul oferă exemplul culturii
populaţiei Aymara din Anzii bolivieni, care interzice sinuciderea, dar o acceptă atunci când
individul e posedat de „spirite rele” care nu pot fi exorcizate, în care caz sinuciderea e o
alternativă rezonabilă şi dezirabilă. Conţinutul normativ al valorilor este subliniat şi de L.A.
Sarbaugh (1979), care defineşte normele culturale ca „standarde pentru convingeri şi
comportamente care se dezvoltă în orice grup pe care îl considerăm o cultură sau o
subcultură”. Din categoria normelor comportamentale fac parte tabuurile, care sunt norme
proscriptive, de interzicere a unor comportamente şi afectează, în general, existenţa şi
stabilitatea unei culturi. Cercetătorul afirmă că unul dintre riscurile grave în comunicare
interculturală îl constituie nerespectarea mai ales a tabuurilor.
Atitudinile sunt definite ca „predispoziţii individuale de a evalua un simbol, un obiect,
aspect al lumii, eveniment, într-o manieră favorabilă sau nefavorabilă” , cu observaţia că, în
general, oamenii au tendinţa de a respinge lucrurile care nu le plac şi de a le accepta pe care
care le plac. Există, de regulă, o atitudine favorabilă faţă de ceea ce e considerat, în cultura
proprie, plăcut, util, satisfăcător şi o atitudine nefavorabilă faţă de ceea ce e considerat
neplăcut, inutil, nesatisfăcător. Atitudinile se exprimă atât verbal, ca opinii, cât şi nonverbal,
prin mimică, gestică, mişcări şi posturi ale corpului ş.a. Ele includ atât o latură afectivă (care
are legătură cu sentimentele), cât şi una cognitivă (când devin credinţe sau convingeri).
Atunci când sunt organizate într-o structură ierarhică formează sisteme de valori.
Kabagarama (1993) consideră că atitudinile „sunt legate de scopurile pe care ne propunem
să le atingem şi de percepţiile pe care le avem despre lume”. Astfel, dacă o cultură
accentuează prietenia şi cooperarea, un străin va fi tratat cu ospitalitate şi bunăvoinţă iar dacă
o cultură se bazează pe competiţie şi individualism, un străin ar putea fi privit cu suspiciune,
chiar ostilitate şi agresivitate.
Concepţia despre lume (worldview) , cu diferenţe notabile de la o cultură la alta, este un
alt element critic al tranzacţiilor interculturale. Aceasta reprezintă orientarea culturală către
lucruri precum Dumnezeu, natură, viaţă, moarte, univers şi alte teme filosofice legate de
„fiinţare”. Aceasta ne ajută să ne plasăm în univers, are rădăcini atemporale şi reprezintă
fundamentul oricărei culturi, pe care o influenţează la un nivel profund, cu efecte subtile şi
dificil de relevat. Concepţia despre lume influenţează chestiuni foarte diferite, de la felul cum
îi vedem pe ceilalţi, la cum ne petrecem timpul ş.a. Credinţele religioase reprezintă doar unul
dintre factorii diferenţiatori ai concepţiei despre lume.
Sarbaugh (1979) defineşte concepţia despre lume ca o sumă a convingerilor şi credinţelor
cu privire la natura vieţii şi relaţiile omului cu natura şi cosmosul, cu privire la relaţia dintre
viaţă şi moarte, posibilitatea sau imposibilitatea de a controla natura etc. Concepţia despre
lume este o convingere care se formează şi se dezvoltă mai lent şi are o stabilitate în timp mai

6
mare decât cea a altor tipuri de convingeri sau credinţe. Are legătură cu caracterul normativ al
valorilor, respectiv ceea ce este considerat a fi important sau neimportant, adecvat sau
neadecvat .
Ishii, Klopf, Cooke (2003) consideră concepţia despre lume ca una dintre calităţile
fundamentale ale culturii, care este cercetată din perspective diferite : antropologică, ca mod
caracteristic în care oamenii se raportează la univers; sociologică, ca o „definiţie”a realităţii;
psihologică, drept un cadru de referinţă cuprinzător, în accepţia conceptului german de
„Weltanschauung”; din perspectiva ştiinţelor comunicării, concepţia despre lume este una
dintre „lentilele” prin care oamenii văd realitatea şi restul lumii.
Organizarea socială , un al element şi factor de influenţă al comunicării interculturale este
definită ca „maniera în care o cultură se organizează şi e legată direct de instituţiile acelei
culturi, care pot fi formale sau informale” (Samovar, Porter, 2003) . Cele mai importante
instituţii ale organizării sociale sunt:
a)Familia - cea mai veche formă de organizare socială pe care a cunoscut-o umanitatea, cu un
rol esenţial din punct de vedere social şi cultural.
b) Şcoala/Sistemul de educaţie instituţionalizată – este, de asemenea, responsabilă, în mare
măsură, de menţinerea unei culturi, de învăţarea, însuşirea şi perpetuarea sistemului de norme,
valori, comportamente, convingeri etc. specifice, fiind legătura cea mai importantă a unei
comunităţi atât cu trecutul, cât şi cu viitorul ei.
c)Comunitatea - nu se referă la instituţiile formale ale acesteia, ci mai ales la istoria ei,
deoarece istoria oricărei comunităţi stă la originea valorilor ei, a idealurilor,
comportamentelor.

c)Comunicarea si problema identitatii in planul intercultural

1. Relatiile interculturale din România privite din perspectiva psihosociologică

Problemele majore ale oricărei minorităti pornesc, în principal, de la dreptul la o viată internă
proprie a comunitătii respective si de la dorinta ca acesta să fie, pe cât posibil, recunoscută public.
Comunicarea si problema identitătii în planul intercultural au în centrul lor termeni variati precum:
separare; autonomie; dreptul la identitate comunitară; ideea de protectie; mentinere, prezervare a
identitătii culturale/nationale proprii; identitate amenintată cu asimilarea de către societatea majoritară.
Problema comunicării, a deschiderii spre relationarea cu ceilalti membrii ai societătii, ridică problema
izolării sau segregării grupurilor minoritare. Ideea de a fii cetătenii aceleasi tări atrage după sine si
problema comunicării, dar si faptul că orice tendintă de izolare poate constitui un potential pericol
pentru stabilitatea societătii, în ansamblul ei.
Trebuie luate în calcul, în acest sens, o serie de idei fundamentale care au în centrul lor
problemele amplu dezbătute de minoritătile culturale:
 comunicarea interculturală subminează afirmarea identitătii unei minorităti;
 comunicarea interculturală favorizează asimilarea aspectelor specifice altor culturi;
 afirmarea identitătii în lipsa comunicării interculturale subminează coeziunea;
 afirmarea identitătii în lipsa comunicării interculturale afectează stabilitatea societătii.
De aici si concluzia că între comunicare si identitate există o strânsă legătură, si nicidecum faptul că
cele două notiuni ar fi de fapt opuse.
În opinia specialistilor, există două variante care au menirea de a contura cel mai bine relatiile care
există între cele două notiuni, si anume „identitate” si „comunicare”:
a) în prima variantă, optiunea multiculturalitate/interculturalitate este privită ca fiind idealistă,
urmând a fi interpretată selectiv de cele două părti:
 minoritarii accentuează aspectele legate de identitate;
 majoritarii accentuează aspectele legate de comunicare.

7
b) a doua variantă presupune întelegerea multiculturalitătii/interculturalitătii ca pe un compromis, un
punct de mijloc în cadrul relatiei „identitate – comunicare” în care ar exista si putină identitate si
putină comunicare, spre nemultumirea reprezentantilor ambelor grupuri.
Există însă o serie de argumente în favoarea posibilitătii reale ca o societate, cum este cea a României
contemporane, să favorizeze simultan dezvoltarea identitătilor specifice si comunicarea interculturală,
fără ca acest lucru să presupună vreo pierdere pentru majoritari sau minoritari.
Cele două dimensiuni, identitatea si comunicarea, nu reprezintă extremitătile unei relatii, ci
două variabile independente ce permit însă o mai clara analiză a raporturilor dintre diferitele grupuri
din cadrul unei societăti multiculturale. Este absolut necesară, în acest caz, adaptarea unor concepte
apartinând a două teorii din psihologia socială si din cea interculturală. Este vorba despre modelul
TILT (“Teaching individuals to live toghether”) elaborat de Kalman J. Kaplan si de „Teoria
strategiilor de aculturatie a imigrantilor” elaborată de J. W. Berry.
Modelul TILT a fost elaborat de Kaplan pornind de la critica perspectivei unidimensionale
asupra distantei interpersonale. Modelul unidimensional al distantei presupune un continuum pe o axa
ce are la o extremitate contopirea cu celalalt, iar la cealaltă separarea totală. Extremitatea caracterizată
prin apropiere oferă maximum de intimitate dar presupune pericolul pierderii constiintei sinelui.
Extremitatea ce reprezintă îndepărtarea oferă spatiu pentru afirmarea sinelui dar presupune singurătate
si izolare. Între cele două extremităti reciproc exclusive se situează un punct median ce permite un
grad mediu de intimitate si de afirmare a sinelui.
Criticând acest model, Kaplan propune o viziune bidimensionala a distantei interpersonale,
considerând că acest concept contine două dimensiuni distincte: distanta fată de celălalt si distanta fată
de sine. Prima dimensiune este pusă în legătura cu notiunea de „atasament”, înteleasă ca reprezentând
capacitatea de a relationa cu ceilalti. Cea de-a doua dimensiune este asociată conceptului de
„individualitate”, înteles ca un construct intra-personal legat de capacitatea de a se diferentia de
ceilalti.
Modelul TILT suprapune peste viziunea traditională, unidimensională, o viziune
bidimensională a distantei interpersonale, eliminând astfel si ambiguitătile din definirea termenilor de
„apropiere” si „îndepărtare” interpersonală. Astfel, dacă modelul traditional presupune o relatie de
proportionalitate inversă între atasament si individualitate (unde, cu cât atasamentul este mai puternic,
cu atât individualitatea va fi mai redusa si reciproc), modelul bidimensional nu implică o astfel de
relatie, considerând cele două dimensiuni ca fiind independente.
2. Obiceiul ca act de comunicare. Importanta identitătii nationale a românilor

Comunicarea si problema identitătii în planul intercultural implică si existenta interesului

pentru obiceiurile folclorice românesti. Fenomenul acesta se datorează încărcăturii valorice pe care
obiceiurile o transmit indivizilor apartinând unui popor. Obiceiurile sunt considerate a fi manifestări
folclorice pitoresti, sau altfel spus, spectacole de mare valoare. Ele au semnificatii profunde, vizând,
de altfel si relatiile pe care oamenii le au cu natura, cu lumea înconjurătoare. Astfel obiceiurile
prezintă viata socială si diverse sale aspecte semnificative.
În cultura românească obiceiurile, în totalitatea lor, cele pe care folcloristii le-au numit
calendaristice sau de peste an, împreună cu cele ale vietii de familie formează un sistem inter-
relational, un sistem corelat cu viata omului. Sistemul are în vedere normele după care se ghidează
această viată, regulile de convietuire socială, regulile după care omul îsi organizează, prin muncă,
raporturile lui cu natura. Acest sistem de reguli asigură buna rânduire a societătii.
Obiceiurile sunt menite să formeze un mecanism activ al vietii sociale, un mecanism creator si
păstrător de ordine, un mecanism creator de cultură. Aceste particularităti ale folclorului românesc
sunt, de fapt, cele care conferă unicitatea sa, fiind capabile să slefuiască si diferentele majore dintre
diferitele tipuri de reprezentări culturale existente: basme, cântecele epice si lirice, obiceiurile - ca acte
ale mecanismului social, care vorbesc despre situatiile în care se găseste omul, despre anumite
întâmplări ale vietii sociale.
În raport cu normele si regulile care vizează relatiile omului cu natura si relatiile interumane,
obiceiurile sunt acte de comunicare cu limbaj propriu, un limbaj activ în care, pe lângă cantitatea de
informatie comunicată, cantitatea de actiune este mult mai mare decât în orice act de limbaj verbal. Ca
acte de comunicare traditionale ele au un limbaj complex pentru că la realizarea fiecărui obicei
contribuie, de fapt mai multe modalităti de expresie. Exprimarea verbală se îmbină cu cea muzicală si

8
coregrafică, cu gestica si cu mimica. Ele se îmbină creând raporturi ierarhice între limbaje, nu numai
în ansamblul obiceiului, ci si în diferite secvente. Obiceiurile implică acte, ritualuri, ceremonii, acte
juridice si economice, valori morale, exprimări estetice, vechi mituri, cunostinte dobândite din
experienta oamenilor sau integrate din lexicul cultural. Astfel, au fost subliniate diferitele etape pe care
obiceiurile le-au parcurs si care i-au conferit ritmul necesar, trăirile si dinamismul propriu.
Obiceiul ca act de comunicare cultural stabileste, de fapt, un raport de schimb de informatii, de
bunuri, schimb de servicii între partenerii lui,. Fiecare act de comunicare, deci si fiecare obicei,
transmite un mesaj prin care se face schimbul.
În cultura traditională comunicarea între om si natură se făcea la nivelul practicii primitive,
între om si reprezentările pe care si le-a făcut despre fenomenele naturii la nivelul miturilor si riturilor.
Referitor la planul social concret, raporturile de schimb se stabileau la nivelul obiceiurilor, al normelor
de comportare, al ceremonialelor, între indivizii aceluiasi grup social si între grupuri sociale diferite,
de natură si dimensiuni variate: grupuri teritorial si etnic diferite. Limita schimburilor era determinată
de puterea de întelegere, de capacitatea de a comunica.
3. Implicatiile globalizării. Perspectivele identitătii culturale si problema comunicării în plan
intercultural
Problema comunicării si implicatiile identitătii în plan intercultural sunt menite să conducă la
o analiză profundă a relatiilor dintre comunicare, societate si politică în contextul schimbărilor
generate de revolutia tehnologică si informatică. Apare aici si dimensiunea globalizării care trebuie
privită din punctul de vedere al integrării europene. Este considerat a fi extrem de important faptul că
rădăcinile culturale rămân un reper indispensabil pentru individ si societate, cu atât mai mult cu cât
apropierea dintre culturi datorată telecomunicatiilor, afacerilor, turismului, circulatiei emigrantilor,
pune in pericol coexistenta între popoare. Imposibilitatea întelegerii identitătii culturale a indivizilor
poate conduce la aparitia diferitelor manifestări specifice de violentă si chiar la războaie.
În acest sens, ar trebui exemplificat cazul conditiei femeii în societatea musulmană.
Specialistii consideră faptul că globalizarea culturală nu este suficient luată în serios, fiind omise, de
cele mai multe ori, implicatiile sale în planul relatiilor economice si politice. Aceste relatii tind să
treacă peste distanta periculoasă lansată de componenta culturală a lumii în continuă evolutie si în
plină dezvoltare în care trăim, îndepărtându-se tot mai mult de dimensiunea politică a culturii.
În ceea ce priveste tările Europei, se consideră a fi absolut necesar să se treacă la o re-gândire a
identitătii, culturii, comunicatiei si coabitării culturale.
Este absolut necesar să se facă o distinctie clară între cei doi termeni, „a informa” si „a
comunica”, deoarece în viziunea specialistilor din domeniu, pentru a convinge nu este suficient să
informezi, trebuie să fii înzestrat atât cu abilitatea de a comuni ca cât si de a dialoga.
Informarea este insuficientă pentru a ajunge la o apropiere între culturi, dar aceasta nu permite
schimbul si cunoasterea. Pentru a ajunge la coexistentă, la comunicare pasnică între culturi, trebuie
pornit de la specificitatea culturală a unei tări, tocmai pentru a proteja libertatea de informare, pentru a
limita concentrarea mass-media, pentru a salva legăturile sociale, pentru a încuraja spiritul critic al
cetătenilor, pentru a utiliza stiintele sociale si pentru a transmite importanta culturilor si
constientizarea revalorizării acestora.
Potrivit legislatiei în vigoare, se încearcă definitivarea directiilor concrete de actiune menite să
echilibreze si să armonizeze opozitiile, conciliind, pe cât posibil, divergentele si prevenind rupturile.
Trebuie acceptată, în acest sens, specificitatea culturală a fiecărei tări în parte. Este necesar să se treacă
de la o ideologie a sistemelor de informatie la o problematică a comunicatiei. Globalizarea prezintă
riscul major al golirii de continut si al banalizării mesajului cultural în general. Privită din perspectiva
comunicării si a problemei identitătii în plan intercultural, globalizarea trebuie să aibă în centrul său
două mari provocări ale momentului actual si anume, libertatea de informare si concentrare a
mijloacelor mass-media. Industriile culturale au un rol extrem de important în formarea indivizilor
dintr-o societate, putând manipula cetătenii în sens negativ, având, ca unică ratiune, logica financiară.
Guvernele trebuie să ia masuri pentru a împiedica concentrarea mass-media în mâinile câtorva
proprietari, tocmai pentru a putea venii în sprijinul promovării valorilor pe calea democratiei,
împiedicând astfel manipularea indivizilor, care ulterior conduce la manifestări rasiste sau la grave
probleme interetnice. Garantia libertătii de informare este conferită astăzi de legile menite să prevină
concentrarea mass-media, asigurându-se astfel promovarea culturii, a religiei si a constientizării
frumusetilor fiecărei culturi în parte.

9
 O altă directie a viitorului este reprezentată de „încurajarea spiritului critic”. Printre marile teme
care ar trebui analizate în societatea noastră, se numără si:
 rolul statului si al interesului general;
 pretul revolutiei informatiei devenita astăzi marfă;
 revalorizarea cuvintelor în contextul actual;
 relatia dintre informatie si cultură;
 conexiunile existente între comunicare si cultură.
Specialistii din cadrul acestui domeniu consideră faptul că ar trebui evitată reducerea culturii la aceea
a elitelor si evidentiat rolul covârsitor al culturii în societatea contemporană. Cultura reprezintă
ansamblul atitudinilor care permit existenta raporturilor cu lumea contemporană. Este absolut necesar
să se facă distinctie între valori si interese, între logica normativă si logica functională. Stiintele
sociale sunt considerate a avea o mare responsabilitate în societate, având, în centrul lor problemele
diversitătilor culturale, relatiilor dintre ele, comparatia între diversele spatii multiculturale, tări sau
regiuni.
Stiintele sociale sunt cele care trebuie să studieze noua identitate culturala asa cum apare ea
intr-o lume a globalizării economice, a cresterii nivelului de viata.
Se acordă un rol important miscării de constientizare a indivizilor de a fi mai constienti de problemele
generate de existenta diversitătii culturale, tocmai pentru a face fată realitătii.

d)Conferinţa internaţională “De la multiculturalitate la dialog intercultural”

Departamentul pentru Relaţii Interetnice din cadrul Guvernului României şi Biroul de

Informare al Consiliului Europei au organizat la Bucureşti, în ziua de 12 noiembrie 2008, cu
sprijinul Institutului Intercultural Timişoara, reuniunea cu tema “De la multiculturalitate la
dialog intercultural”. Evenimentul a fost organizat în cadrul campaniei 2008 – Anul european
al dialogului intercultural şi a reunit numeroase personalităţi din mediul academic, din
organizaţii neguvernamentale, inclusiv organizaţiile minorităţilor naţionale, din instituţiile
care compun grupul de lucru naţional pentru dialog intercultural, invitaţi din străinătate,
precum şi jurnalişti. Obiectivul întâlnirii a fost acela de a cristaliza, acum când ne apropiem
de finalul campaniei europene dedicate dialogului intercultural, opiniile şi experienţele
teoreticienilor şi practicienilor fenomenului intercultural din România, de a discuta despre
modalităţile de promovare a acestui tip de dialog şi după decembrie 2008.
Europa este un continent-rascruce, unde se intalnesc si se intrepatrund diverse culturi
si civilizatii inca din preistorie. Cum spunea Tvetan Todorov, cand doua culturi se intalnesc,
nu intra in razboi, ci in metisaj. Cum am fi ajuns la arta stilizata, nonfigurativa a Evului
Mediu, la arta romana sau gotica, fara influenta popoarelor migratoare sau "barbare"? Aceste
intalniri sunt sursa unei perpetue reinventari europene, garantie a evolutiei si deci a su-
pravietuirii vechiului nostru continent; in sens opus, o cultura stagnanta este sinonim de
disparitie. Asadar, diversitatea culturala, schimburile si dialogul intre aceste diferite culturi nu
este un fenomen nou pe scena europeana, ci unul care o defineste si care asigura bazele
integrarii europene. Romania, in acest sens, este un minilaborator al diversitatii care se inscrie
perfect in contextul continentului.
Daca ne limitam cu intoarcerea in timp si incercam sa punem in perspectiva istorica
doar ultimii 50 de ani de constructie europeana, vom intelege ambitioasa cale pe care s-au
aventurat "parintii fondatori" ai Uniunii Europene, nu numai din punct de vedere economic, ci
si din punct de vedere cultural. A uni 6 state si popoare cu culturi politice, istorii, obiceiuri si
moduri de viata diferite este, inainte de toate, un proiect cultural. La bazele acestei integrari
stau valorile comune - libertate, democratie, respect pentru drepturile omului si libertatile fun-
damentale - si aparitia unui nou sentiment de apartenenta la o realitate supranationala - ceta-
tenia europeana.
In ultimii ani, diversitatea culturala a Uniunii Europene a crescut considerabil, nu
numai datorita factorilor interni - extinderea la 27 de tari, mobilitatea pe piata interna -, dar si

10
a unor factori externi care se fac simtiti la nivel mondial: noile fluxuri migratoare si
globalizarea.
Studiul Eurobarometru de la sfarsitul anului 2007 si-a propus sa analizeze "fotografia"
unei saptamani din viata unui rezident european. Fotografia releva ca doua treimi dintre
persoanele care traiesc pe teritoriul Uniunii avusesera contacte cu alte persoane de origini
diferite - etnice, religioase, lingvistice, nationale. Deci, interactiunea interculturala se intampla
deja pe strazile Europei, la locurile de munca si in scolile europene sau in timpul liber al
europenilor.
Care este semnificatia declararii anului 2008 ca An European al Dialogului Intercultural? Ce
inseamna "dialog intercultural" sau, pentru a incepe cu inceputul, ce inseamna "intercultural"?
Tarile europene au avut si au diferite atitudini si politici fata de "celalalt", fie el
imigrant, reprezentant al unei minoritati nationale, al unei alte religii etc. Inainte de 9i11, cel
mai reusit model de integrare a diversitatii culturale era considerat cel anglo-saxon, al
multiculturalitatii. Bazata pe toleranta si pe recunoasterea existentei si a drepturilor grupurilor
culturale, multiculturalitatea este o coexistenta (se presupune pacifica) pasiva - am putea
spune o insumare matematica a grupurilor pe care le formeaza indivizii traind pe un anumit
teritoriu. Limitele acestui model au devenit clare dupa uciderea regizorului Van Gogh in
Olanda si dupa atacurile din Londra in 2005, care au demonstrat ca a doua si a treia generatie
de tineri nascuti din parinti imigranti nu se identifica neaparat cu valorile tarii receptoare, ceea
ce intensifica atitudini xenofobe, rasiste, islamofobe etc.
Ca alternativa, Uniunea Europeana propune evolutia catre un model intercultural, in
care toleranta este "depasita" prin atitudinea activa si respectuoasa a dialogului. Nu mai este
cazul de a manifesta bunavointa fata de grupuri minoritare cu zambetul sigur de sine al
majoritatii. Un exemplu: intr-un oras ca Amsterdam, olandezii sunt in minoritate! Printr-o
gimnastica a mintii - e drept, nu usoara - trebuie sa renuntam la asemenea categorii si sa
punem pe primul plan interculturalitatea: daca suntem deschisi unul fata de altul, intre
viziunea ta si a mea despre lume, cu toata complexitatea lor, se va crea o scanteie, care va da
nastere unei viziuni noi. Interculturalul este deci o notiune transversala, care include modul de
viata si practicile unui individi unei comunitati si reprezentarea acestora in memoria indivi-
duala si colectiva. In consecinta, Anul European dezbate diverse teme din perspectiva inter-
culturalitatii: arta si cultura, educatie, locul de munca, religie, multilingvism, imigratie si
mass-media.
Fiecare individ are mai mult de o cultura si apartine mai multor grupuri: femeiei
profesoarai mamai spaniolai amatoare de arta preistoricai andaluzai catolica… si enumerarea
ar putea continua. Prin suprapunerea diverselor "fatete ale identitatii" se creeaza identitatea
personala si de grup, dar, in acelasi timp, multiplicitatea acestora ne permite sa transgresam
granitele noastre si ale grupului. Doar atunci putem construi cu totii, impreuna, o "identitate
europeana", independent de originea etnica, convingerea religioasa sau de alte caracteristici.
Participarea activa a fiecaruia la dezvoltarea societatii in care traieste este cheia depasirii
eventualelor clivaje si a identificarii cu idealul european, prin crearea unor legaturi din ce in
ce mai stranse intre comunitatile dinauntrul si din afara Uniunii.
Anul European al Dialogului Intercultural este, in acest context, o oportunitate imensa
pentru Uniunea Europeana, ca si pentru fiecare tarai regiunei localitate de pe teritoriul ei si
pentru societatea civila activa in acest domeniu. As merge mai departe, spunand: pentru fieca-
re persoana care locuieste pe teritoriul UE. Aceasta datorita faptului ca Anul se adreseaza, in
primul rand, persoanelor care traiesc pe teritoriul UE, cu intentia de a le facilita intelegerea si
integrarea in lumea complexa de azi, prin intermediul dialogului intercultural. Dialogul nu tre-
buie considerat ca un scop in sine, ci ca un mijloc de a ajunge la o mai buna cunoastere a
celuilalt si la o convietuire pasnica si creativa, pentru ca integrarea si coeziunea sociala sa
sporeasca in Europa, aducand cu sine si bunastare materiala, stabilitate si progres.

11
 Conflicte etnopolitice in lume

a)Introducere

Dupa 1960 a crescut spectaculos numarul grupurilor etnoculturale care s-au mobilizat
pentru obtinerea recunoasterii oficiale a specificului lor si a drepturilor menite sa asigure
pastrarea identitatii si a culturii proprii.Aceste revendicari si vointa politica opusa lor sunt
socotite de cei mai multi analisti sursa celor mai grave conflicte interne si interstatale de dupa
terminarea celui de al doilea razboi mondial-considera Ted Robert Gurr si Barbara Harff intr-
o lucrare publicata in 1994, care isi propune inventarierea si modelarea teoretica a conflictelor
etnopolitice din intreaga lume.5
O cercetare complexa-proiectul “Minorities ai Risk”-initiata de Gurr in 1986,care
incepand cu anul 1988 se desfasoara in cadrul Universitatii din Maryland, SUA, fiind
actualizata periodic, a identificat 233 de grupuri etnoculturale raspandite in lume,
semnificative ca dimensiune si supuse discriminarii, care puteau fi considerate mobilizate din
aceste cauze6. Din cazurile supuse analizei, 74 se gaseau in Africa, 43 in Asia, 32 in tarile
fostului Bloc Sovietic, 31 in Orientul Apropiat, 29 in America de Sud, iar 24 I tarile
occidentale cu democratie dezvoltata. Populatia totala a grupurilor inventariate insumeaza
peste 900 de milioane de suflete, reprezentand nu mai putin de o sesime din locuitorii globului
la acea vreme. Dupa destramarea Uniunii Sovietice, in aproximativ 10 cazuri conflictele
evidentiate s-au rezolvat formal, in schimb in republicile member devenite independente au
aparut cel putin 30 de conflicte noi.
In aproape 80% din cazurile analizate, autorii studiului au constatat ca grupul
etnocultural contestatar traieste in conditii de discriminare, avand radacini istorice sau de
origine mai recenta (in restul de 20%, motivul declansarii conflictelor fiind de alta natura-
teritorii disputate, lupta pentru suprematie, tentative de a dobandi controlul excusiv asupra
resurselor): in 147 din cazuri s-a putut evidentia prezenta discriminarii economice, iar in 168
de cazuri discriminarea s-a dovedit a fi de natura politica. Lipsa egalitatii sanselor economice
sau reprezentarea politica disproportionate se concretizeaza in multe cazuri in incalcarea
flagranta a drepturilor universale ale omului.
Din cazurile examinate, peste 200 de grupuri dispun de o organizatie politic activa-
creata candva intre 1945 si 1989-, cautand sa reprezinte interesele comunitatii fata de
guvernul care oprima sau grupul majoritar dominant. Lupta pentru validarea intereselor a
inceput in majoritatea covarsitoare a cazurilor cu manifestari politice pasnice, unele
transformandu-se treptat in revolte si actiuni teroriste, ulterior escalandandu-se in cel putin 80
de cazuri in lupte de gherila sau razboi civil.Cele mai grave 49 de cazuri au degenerat in
conflicte comunitare prelungite, dintre care 16 s-au inregistrat in Asia, 12 in Africa, 11 in
Orientul Mijlociu, 8 in democratiile occidentale si cate unul in America de Sud si tarile
fostului Bloc Sovietic.
Conflictele comunitare prelungite cauzate de revendicarile grupurilor etnoculturale au
produs suferinte si pagube imense, ducand la pierderea mai multor vieti omenesti decat orice
alt conflict iscat dupa cel de-al doilea razboi mondial. Moartea a cel putin 4 milioane de
oameni este legata demonstrabil de aceste conflicte sau urmarile lor, numai in decursul unui
singur an, in 1993, existand doua sute de mii de victim. In acelasi an, 69% din cei 42 de
milioane de refugiati inregistrati in lume au fost obligati sa-si paraseasca locul de origine din
cauza conflictelor si a represaliilor datorate revendicarilor de ordin etnopolitic. Din cauza
5
Ted Robert Gurr-Barbara Harff,”Ethnic Conflict in Word Politics”, Westview Press, Boulder-San Francisco-
Oxford, 1994.
6
Ted Robert Gurr, ”Minorities ai Risk: A Global View of Etnopolitical Conflict”, United States Institute of
Peace Press, Washington D. C., 1993.

12
persecutiei pe baza etnica, 9 milioane de oameni au fost nevoiti sa caute refugiu intr-o alta
tara, avand nevoie de ajutorul tarii de refugiu sau de cel al organizatiilor international, iar 17
milioane de persoane erau luate in evidenta ca refugiati in propria lor tara.
Actualizarea in 1996 a datelor cercetarii “Minorities at Risk”vorbeste deja de existent
a 268 de comunitati mobilizate etnopolitic, din care 100 au fost deja implicate in conflicte
violente la un moment dat in intervalul 1945-1990.Aproximativ 20% din populatia lumii se
afla in spatele acestor miscari revendicative si in peste 60 din statele lumii-ceea ce reprezinta
aproape o treime din numarul total de state recunoscute in momentul de fata de catre
comunitatea internationala-exista miscari pentru autonomie totala sau pentru un grad oarecare
de autoadministrare. La inceputul anului 1996, cel putin 40 de conflicte sangeroase erau in
toi, peste jumatate dintre ele amenintand cu escaladarea violentelor, cu agravarea represiunilor
si cu crize umanitare de proportii. In intervalul 1945-1995 s-au consemnat 50 de tentative de
genocid sau de exterminare in masa, urmarind eliminare fizica a peste 70 de comunitati etnice
sau religioase. Aceste atrocitati au cauzat cel putin 9 milioane de victim din randul civililor.

b)Tipologia interpretarilor si analiza teoretica a conflictelor etnoculturale

In pofida potentialului destabilizator pe care conflictele etnopolitice il pot avea atat in

ceea cce priveste coeziunea interna a statelor, cat si stabilitatea relatiilor internationale,
fenomenul a inceput sa devina obiectul unor cercetari mai ample, cu ambitii de interpretare
sau modelare teoretica, abia in a doua jumatate a anilor 1980. Lucrarea lui Donald L.
Horowitz, “Ethnic Groups in Conflict”, publicata in 1985, a fost considerate o prima sinteza
deschizatoare de drumuri, ce nu va mai putea fi trecuta cu vederea de nici o analiza viitoare
privind conditiile in care conflictele etnoculturale apar, prolifereaza si se sting.La acea data,
Horowitz a sesizat ca exista deja o abundenta de date privind consecintele etnicitatii, dar
lipseau aproape cu desavarsire acele generalizari cuprinzatoare care au capacitatea de a
ordona multitudinea de date empirice.”Nu ducem lipsa unor informatii de baza privind
etnicitatea. Ceea ce ne lipseste este explicatia-principii cu ajutorul carora am putea clasifica
exemplele, descifra structura si textura relatiilor de grup, intelege tipologia conflictelor-,
explicatia care este valabila intr-o perspectiva transculturala.Pe scurt, suntem in posesia a prea
multor cunostinte si a prea putina intelegere…”, scria Horowitz in prefata unei lucrari
impresionante atat prin dimensiunile ei, cat si prin profunzimea analizei.
Voi incepe cu o prezentare a punctului de vedere al lui Horowitz, dupa care voi
prezenta modelul Gurr-Harff, abordarea lui Lake si Rothchild si, in final, cadrul theoretic
propus de Zellner.Pe parcursul prezentarii, accentual va cadea aupra acelor modele si asupra
acelor detalii care sunt edificatoare di perspectiva teoriei liberale a drepturilor minoritare.
Abordarile care vor fi redate in cele ce urmeaza converg spre o definitie a notiunii de
“conflict” ca un proces de interactiune intre doi sau mai multi actori care urmaresc cauzarea
de prejudicii, incomodarea sau eliminarea celui perceput ca avand scopuri sau interese
incompatibile. Termenul astfel conceput implice atat relatii caracterizate prin opinii, atitudini
si comportamente adverse, cat si procese de interdependent dinamica-negocieri, ostilitati,
violente si lupta armata-intre actori.

1.Punctul de vedere al lui Donald Horowitz

In opinia lui Horowitz, notorietatea de care conflictul etnic se bucura in istoria

moderna a lumii poate fi pusa in legatura cu cel putin trei evolutii in sistemul relatiilor
internationale.
Prima este raspandirea-in mai multe etape-a doctrinei autodeterminarii nationale.
Avandu-si originea in principiul suveranitatii populare al secolului al XVIII-lea, doctrina a

13
jucat un rol hotarator in fundamentarea nationalismelor dein secolul urmator, a oferit
ideologia unificarii Germaniei si Italiei, a dezmembrat imperii si a contribuit la redefinirea
granitelor din Europa Centrala si de Est. Doctrina a revenit in atentie dupa cel de-al doilea
razboi mondial, in cursul procesului de decolonizare din Africa si Asia.
Cu toate ca de cele mai multe ori a raspuns unor necesitati istorice, aplicarea
principiului autodeterminarii nationale a avut drept consecinta doar aplanarea conflictelor cu
caracter etnopolitic. Implementarea principiului s-a oprit in mod frecvent la granitele vechi,
colonial, in interiorul carora niste societati adanc divizate au ramas sa se confrunte cu
intrebarea : cui apartin in fond statele noi ce si-au dobandit independent? Daca unele grupuri
revendicau puterea, altele erau de parere ca procesul de aplicare a principiului
autodeterminarii este incomplet si ca trebuie perseverat pana la dobandirea independentei
tuturor comunitatilor etnoculturale. In opinia lui Horowitz, exercitarea autodeterminarii
nationale la o scara precum cea a procesului de decolonizare a avut reverberatii inclusive in
Europa Occidentala si in America de Nord.
Raspandirea pe scara larga a ideologiei egalitare a contribuit si ea, in opinia lui
Horowitz, la multiplicarea situatiilor de conflict etnopolitic.Propagarea normelor egalitatii si
echitatii a avut ca efect refuzut generalizat al subordonarii entice ca un lucru nelegitim,
precum si raspandirea tendintei de comparare a situatiei propriului grup etnic cu standardele
grupurilor invecinate.Concluziile acestor comparatii au scos la iveala dezavantajele
competitive ale grupului, devenind sursa unor mobilizari cu un serioa potenrial conflictogen.
Dincolo de aceste considerente, Horowitz considera ca o teorie generala a conflictului
etnic trebuie sa depaseasca barierele conceptuale ale explicatiilor reductioniste care incearca
sa ofere niste modele teoretice ale conflictului etnopolitic prin accentuarea rolului
modernizarii, al intereselor economice sau al pluralismului cultural.
Concluzia lui Horowitz este ca deficientele semnalate sunt indicatoare pretioase pentru
o teorie comprehensiva si cuprinzatoare a conflictului etnic.
Metoda aleasa de Horowitz pentru fundamentarea unei teorii cu ambitii asemanatoare
este insa mai degraba analitica, decat sintetica.In baza a peste 150 de studii de caz dedicate
grupurilor etnoculturale implicate in conflicte de dimensiuni variabile in tarile postcoloniale
ale Africii, Asiei si ale regiunilor Caraibilor, autorul trece in revista un volum impresionant de
date referitoare la importanta apartenentei de grup si de natura afilierii entice; el analizeaza
mecanismele psihologiei colective de comparare a starii comunitatilor rivale, impreuna cu
politicile de dominare si mecanismele de legitimare a ideologiei de grup; studiaza in
profunzime logica secesiunii, care conduce in mod frecvent la consecintele opuse obiectivelor
urmarite; dedica ample capitole sistemelor electorale in care candideaza si partide entice.

2. Modelul Gurr-Harff

Pe baza datelor furnizate de cercetarea “Minorities at Risk”, Gurr si Harff deosebesc

patru tipuri de comunitati etnoculturale active mobilizate in vederea atingerii scopurilor
comunitare:
 Comunitatile etno-nationaliste;
 Popoarele bastinase;
 Elite actionand in numele comunitatilor etnoculturale;
 Etnoclase.
a)Comunitatile etno-nationaliste sunt de obicei grupuri etnice regionale relativ mari,
convietuind in cadrul unei tari cu populatia majoritara, de care pot fi deosebite prin modul de
viata sau anumite trasaturi culturale particularizante. Miscarile lor politice sunt intretinute de
speranta obtinerii unui grad mai mare de autonomie ori a statutului de independenta.

14
 Cercetarea efectuata de Gurr a identificat 80 de grupuri care, in perioada 1940-1990,
au participat la miscari politice militante pentru autonomie politica. Dupa incheierea celui de-
al doilea razboi mondial, 30 de comunitati au fost, sau mai sunt, considerate parti implicate in
conflicte etnopolitice prelungite. Majoritatea acestor conflicte sunt miscari de independenta
sau iredentiste, amenintand cel putin in jumatate dintre cazuri granite recunoscute
international.
Cele mai multe miscari etno-nationaliste se regasesc in tarile Lumii a Treia(kurzii,
tibetanii, sudanezii, palestinienii), insa, datorita scotienilor, bascilor si altora, fenomenul nu
este necunoscut nici in tarile dezvoltate ale Occidentului.
b)Categoria popoarelor bastinase include populatia autohtona a teritoriilor cucerite sau
colonizate, ai carei membri traiau de obicei din cultivarea pamantului, cresterea animalelor
sau din vanat, dezvoltand o cultura aparte intr-un cadru traditional. In cazul acestor popoare
nu s-a putut vorbi vreme indelungata de o constiinta identitara propriu-zisa, in sensul actual al
cuvantului cel putin, si, drept urmare, nu puteau aparea nici miscari de eliberare nascute din
acest sentiment: acesti oameni luptau timp de secole asupra asupritorilor doar prin revolte
razlete sau se retrageau in zone nepopulate, incercand sa-si ocroteasca modul de viata si
cultura particulara. Lupata formala a popoarelor bastinase a incepuri dupa crearea Ligii
Natiunilor in 1919, cand un numar de triburi indiene nord-americane, impreuna cu
reprezentantii populatiei maori din Noua Zeelanda, au incercat sa dobandeasca anumite
drepturi comunitare prin implicarea instantelor internationale. Revendicarilor lor s-au axat pe
ocrotirea resurselor naturale indispensabile din punctual de vedere al habitatului traditional, al
pamanturilor si al modului lor de viata characteristic, vizand in general obtinerea unei forme
de autonomie, de obicei regional.
In 1975 s-a creat Consiliul Mondial al Popoarelor Bastinase care, a reusit sa dea un
avant nou luptei pentru drepturi a popoarelor bastinase.
3.Elitele actionand in numele comunitatilor entice sau culturale nu au ca scop obtinerea
autonomiei sau a independentei, ci vizeaza participarea la putere in cadrul statului existent.
Aceste elite militeaza in tari multinationale cum ar fi Liban, Pakistan, Malaiezia, Sudan sau
Somalia, unde mai multe grupuri mobilizate din punct de vedere etnopolitic lupta pentru
putere. In aceste tari puterea este de obicei detinuta de o coalitie guvernamentala extreme de
labila, compusa din lideri sau reprezentantii diferitelor grupuri. Coalitia se caracterizeaza prin
dominatia unei anumite comunitati etnoculturale, aflata intr-o situatie speciala, soarta
guvernului depinzand in majoritatea cazurilor de abilitatea acestui grup de a utilize
instrumentele diviziunii puterii in stat si de inventivitatea cu care jongleaza cu diferitele
metode de concesiune, cooptare si represalii.
Gurr si Harff atrag atentia ca diferenta dintre grupurile representative care actionaza
in numele comunitatilor etnoculturale, pe de o parte, si etno-nationalistii, pe de alta parte, nu
este chiar atat de pronuntata cum pare la prima vedere: se poate intampla ca dupa o lupta
secesionara indelungata si ramasa fara rezultate, liderii grupului etnopolitic sa devina
interesati de solutiile implicand divizarea puterii sis a initieze negocieri in vederea obtinerii
acesteia.Aceasta alternativa” reprezinta una din cele mai promitatoare srategii pe termen lung
al validarii intereselor minoritatilor etnopolitice numeroase: liderii, actionand in numele
comunitatii, trebuie convinsi ca solutia cea mai potrivita intereselor urmarite de ei este
asumarea unei parti din puterea exercitata in comun cu elita guvernatoare. O alta posibilitate
aplicabila in combinatie cu divizarea puterii este asigurarea autonomiei teritoriale a
comunitatilor in cadrul structurilor politice federale”.
4.Etno-clasele reprezinta grupuri etnoculturale structurate intr-un stat social, al carui caracter
de clasa este conferit de rolul indeplinit in societate.
Etno-clasele existente in tarile dezvoltate se compun din descendentii fostilor sclavi
sau ai imigrantilor primiti in decursul istoriei pentru executarea unor munci putin

15
pretentioase, cum ar fi negrii din America de Nord si Marea Britanei, turcii din Germania sau
coreeni din Japonia.Desi mobilitatea sociala si eforturile de integrare au facut ca in zilele
noastre limitele rigide ale “diferentelor de clasa” sa dispara, membrii etno-claselor sunt inca
in mos demonstrabil inadecvat reprezentati in paturile superioare ale ierarhiei socio-
economice.
Originea etno-claselor din Lumea a Treia se poate explica prin fenomenul imigrarii,
dar in cazul lor este adesea evident ca ei reprezinta un strat de comercianti sau specialisti
avantajati din punct de vedere economic in cadrul societatii autohtone, fiind supusi insa
discriminarilor politice.
Conform datelor cercetarii efectuate de Gurr, in prezent exista in lume aproximativ 50
de etno-clase active din punct de vedere politic, cele mai cunoscute fiind cea a chnezilor din
tarile Asiei de Sud, precum si cea a palestinienilor din Orientul Mijlociu si America.Numarul
acestora este insa in crestere datorita ramanerii in urma a regiunilor subdezvoltate din punct
de vedere economic.
Notiunea de etno-clasa cuprinde doua categorii particulare de minoritate, reprezentand
o provocare deosebita pentru teoria multiculturalitatii. Prima categorie este cea a minoritatilor
care pot fi distruse pe baza semnelor fizice, iar cealalta este categoria minoritatilor dominante.
Modelul propus de cei doi identifica sapte factori sau parametrii, care sunt indicatori
fideli ai starii de mobilizare a grupurilor etnoculturale. Acesti factori sunt urmatorii:
discriminarea, identitatea de grup, relatia dintre comunitate si lideri, solidaritatea in randul
membrilor comunitatii, anturajul politic, recurgerea la forta din partea guvernelor, sprijinul
extern si aprecierea internationala.
1)Discriminarea este inegalitatea institutionala a sanselor economice si politice suportata de
membrii unui grup etnocultural, in comparative cu indivizii apartinand altei etnii.Prezenta
discriminarii se evidentiaza prin masuri restrictive indreptate impotriva activitatii sau rolului
economic al membrilor grupului, respective prin indicatorii standardului de viata, rata
mortalitatii infantile, cifrele de scolarizare, mai ales in ceea ce priveste invatamantul superior,
ori prin reprezentarea disproportionata in randul specialistilor si al dunctionarilor economici
executive.
2) Identitatea de grup este indicatorul intensitatii constiintei identitare a comunitatii
etnoculturale, importanta din punct de vedere al modelului.Conform ipotezei autorilor,
identitatea de grup este cu atat mai puternica, cu cat exista mai multe trasaturi comune,
caracteristice membrilor grupului. Astfel, indicatorii gradului de identitate sunt limba
comuna, religia, semnele fizice ale rasei,istoria si cultura particulara comuna de cel putin o
suta de ani.
3)Relatia dintre comunitate si lideri in randul membrilor comunitatii sunt indicatorii
coeziunii in cadrul grupului. Coeziunea comunitatii este in mare masura influentata de
personalitatea liderului sau a liderilor si relatia acestuia(acestora) cu intreaga comunitate.
Daca mai multi lideri rivalizeaza intre ei, comunitatea va fi caracterizata printr-un grad redus
de coeziune.
4)Anturajul politic, ca indicator, se refera la forma de guvernare si natura comunitatii
politice din care face parte comunitatea etnoculturala respectiva, acest anturaj avand un rol
hatarator in determinarea reactiilor posibile ale comunitatii. Teoria Gurr-Harff referitoare la
cauzele tipice ale conflictelor etnopolitice ia in considerare patru tipuri de regim
politic:democratiile constitutionale, sistemele autocratice, statele socialiste si guvernele
populiste.
5)Uzul de forta al guvernelor poate avea consecinte importante privind probabilitatea si
evolutia conflictelor etnopolitice. Genocidul este cea mai grava forma a uzului de forta la care
poate recurge un govern. Crimele, torturile, executiile si privarea de libertate fara sentinta

16
judecatoreasca definitive, precum si mutarile fortate reprezinta forme mai putin drastic de
violenta indreptate impotriva unei alte etnii.
6)Sprijinul extern joaca un rol in sporirea sau reducerea sanselor de declansare a
conflictelor. Grupurile etnoculturale primesc adesea sprijin extern din partea tarilor neutre, a
tarilor-mama, a organizatiilor si miscarilor internationale.
Formele frecvente de sprijin sunt incurajarea verbal si consilierea, ajutorul financiar,
scurgerile de informatii facilitate de agentiile secrete, primirea exilatilor si a refugiatilor,
punerea la dispozitie a mercenarilor si expertilor militari, asigurarea de arme si munitii.
7)Aprecierea internationala este la randul ei un factor important. Comunitatea internationala
apreciaza importanta strategica a diferitelor state intai de toate pe baza indicatorilor
economici.Aprecierea consecintelor probabile ale conflictelor etnopolitice si a rolului
gruparilor participante depinde in mare masura de rating-ul strategic primit de tara respectiva.
Evident, opinia publica internationala va urmari cu o atat mai mare atentie evolutia
evenimentelor, cu cat mai multe resurse de materie prima de importanta strategica se afla pe
teritoriul tarii respective, cu cat tara vizata controleaza o mai mare parte a pietei valutare
internationale, cu cat venitul national pe cap de locuitor este mai crescut, cu cat statul dispune
de mai multi parteneri economici influenti si cu cat are indicatori economici reali mai buni.
Modelul conflictelor etnopolitice propus de Gurr si Harff descrie o ipoteza referitoare
la probabilitatea izbucnirii conflictelor si la posibila natura a acestora pe baza evolutiei in
timp si a interactiunilor dintre acesti sapte factori. Investigatiile effectuate de cei doi autori au
condus la concluzia ca discriminarea la care membrii comunitatii etnoculturale sunt expusi are
efect direct atat asupra constiintei identitare a comunitatii, cat si asupra gradului solidaritatii
din sanul grupului. Cu cat discriminarea este mai puternica cu atat este mai intensa constiinta
identitatii si cu atat este mai mare coeziunea grupului. Autorii presupun si existenta unei
relatii directe intre constiinta identitatii si solidaritatea din sanul grupului; acesti doi factori se
genereaza reciproc.

3.Modelul Lake-Rothchild

Nevoia unei analize nuantate este o idee care se regaseste si in abordarea cuplului de
autori David A.Lake-Donala Rothchild, intr-o recenta si ambitioasa lucrare despre propagarea
internationala a conflictelor entice.
Teama de viitor, sentimental insecuritatii colective este in opinia celor doi cauza cea
mai frecventa a declansarii conflictelor entice:”teama de viitor,traita prin experienta
trecutului”.
Angoasele comunitare de aceasta natura sunt de regula de doua feluri, in functie de
raportul de forte dintre comunitatile rivale. Grupurile etnoculturale care formeaza o minoritate
evidenta int-un cadru statal caracterizat prin tendinte hegemonice traiesc de regula sub
amenintarea asimilarii in cultura dominant. In asemenea situatii, conflictele ce isi trag
radacinile din rezistenta comunitatilor minoritare fata de politicile asimilationiste ale
autoritatilor degenereaza uneori in violente, din cauza raportului de forte in dezavantajul
comunitatii minoritare. In alte situatii, grupurile etnoculturale se pot simti amenintate fizic,
membrii acestora impartasind sentimentul insecuritatii existentiale sau al sanselor reduse de
supravietuire comunitara, mai ales in cazurile in care ponderea celor doua comunitati rivale
este aproximativ egala.
Aprehensiunile comunitatilor, generate de impresia unui viitor incert, apar cu
preponderenta in situatiile in care statul pierde rolul de garant al securitatii comunitatii
respective, membrii acesteia vazandu-se nevoiti sa se mobilizeze, sa investeasca in pregatirile
pentru autoaparare, ceea ce declanseaza reflexe asemanatoare in cadrul comunitatii
rivale.Slabiciunea statului, declinul autoritatii acestuia sau autoritatea aparenta, care se

17
rezuma la utilizarea fracventa a fortei si a masurilor coercitive, sunt conditii ce favorizeaza
degenerarea tensiunilor in conflicte violente.
Analiza lui Lake si Rothchild, privind circumstantele in care conflictele apar cu o mare
probabilitate, distinge doua laturi complementare ale fenomenului: interactiunile strategice
intre grupuri si cele din interiorul grupurilor. In ceea ce priveste primul aspect, autorii disting
trei tipuri de dileme strategice care pot contribui la escaladarea tensiunii si la aparitia
violentei: esecurile de comunicare, pierderea increderii in angajamente si promisiuni,
respectiv tendintele de a folosi forta in mod preemptive, ceea ce a devenit cunoscut sub
denumirea de dilemma securitatii. In interiorul grupurilor mobilizate, activitatea
antreprenorilor etnopolitici exploateaza dilemele stategice care tensioneaza relatia dintre
grupuri, contribuind astfel la o si mai accentuate polarizare a societatii, la un grad sporit de
mobilizare a membrilor, recurgand in mod frecvent la elemente irationale, cum ar fi memoria
colectiva referitoare la evenimentele violente din trecut, mituri si psihologia colectiva.
Mai speculative decat teoria lui Horowitz si mai putin sintetica decat cea a lui Gurr si
Harff, interpretarea lui Lake si Rothchild raspunde la cateva dintre intrebarile formulate de
Horowitz referitor la relatia dintre elitele modernizatoare si masele care, in pofida intereselor
lor divergente, raman loiale elitelor, ca si referitor la mecanismele irationale ale psihologiei de
grup ce joaca un rol in declansarea conflictelor. Modelul Lake-Rothchild adduce totodata
argument in plus impotriva tentativelor de a reduce explicatia genezei conflictelor entice la
cauze singular, cum ar fi identitatile sau adversitatile primordiale, declinul economic, esuarea
statului, democratizarea. Desi interpreteaza geneza unui conflict etnic in terminii unui
complex de interactiuni strategice intre grupuri si in interiorul grupurilor, este de netagaduit
ca elemental central al conflictului in acceptiunea lui Lake si Rothchild ramane aprehensiunea
colectiva in fata unui viitor incert.

4.Cadrul teoretic oferit de Wolfgang Zellner

Importanta-din punct de vedere al genezei conflictului etnopolitic-a diferentelor

dintre preferintele si optiunile politice ale grupurilor rivale, cat si a interactiunilor strategice
dintre comunitati este o idee ce se regaseste si la Wolfgang Zellner, care, in contextual unei
ample cercetari comparate despre eficienta regimului OSCE privind protectia minoritatilor, a
oferit un cadru theoretic explicativ al conflictelor etnopolitice si a propus totodata un model
structural al “conflictului politic intern”.
Esenta abordarii lui Zellner este aceea ca distant relative dintre preferintele sau
optiunile etnopolitice ale majoritatii, respective minoritatii intr-o tara oarecare reprezinta un
potential al conflictului etnopolitic intern: cu cat distanta relativa este mai mare, cu atat
potentialul de conflict este mai semnificativ.
In dezvoltarea acestei ipoteze, Zellner se foloseste se lucrarea lui
Brubaker,”Nationalism Reframed” si de o alta a cuplului de autori Juan J.Linz si Alfred
Stepan, despre tranzitia spre democratie a unor state post-totalitare.
Zellner preia de la Brubaker modelul triadic al celor trei actori principali ai
conflictelor etnopolitice:
1)statele nationale aflate in curs de finalizare a procesului de constructie nationala, pe care le
vom numi in cele ce urmeaza state pre-nationale;
2)minoritatile nationale;
3)”tarile mama” care intretin stranse legaturi culturale si istorice cu minoritatea nationala.
1)Statele pre-nationale se caracterizeaza in acceptiunea lui Brubaker prin preocupari
intense in vederea finalizarii proiectului de constructie nationala, ceea ce se reflecta oarecum
problematic in autoaprecierea populatiei tarilor respective.

18
 2)Minoritatile nationale se considera diferite din punct de vedere etnocultural de
majoritate. Ele urmaresc obtinerea recunoasterii oficiale a acestor diferente, sub forma unor
drepturi culturale si politice care sa le permita pastrarea identitatii proprii.
3)Tarile mama isi revendica dreptul de a se ingriji de soarta minoritatilor nationale, ai
caror membrii sunt legati istoric si cultural de tara respectiva. O tara mama active devine
astfel principalul promotor al activitatii transnationale a minoritatii patronate.
Pasind pe urmele lui Brubaker, Zellner subliniaza caracterul interdependent si
interactiv al relatiilor care se stabilesc intre acesti trei actori, relatii ce includ component pe
mai multe nivele distincte:de politica interna, inter- si trans-nationala.
Desi modelul propus de Zellner are limitari evidente cauzate de faptul ca a fost
elaborate in cadrul unei cercetari empirice care vizeaza cateva state postcomuniste di Europa
Centrala si de Est, in el se pot regasi operationalizari concludente ale unor principii pe care le-
am intalnit atat la Gurr si Harff, cat si la Lake si Rothchild.

c)Exemple de conflicte in lume

In perioada ce s-a scurs dupa cel de-al doilea razboi mondial, de numai cinci decenii si
ceva, cunoscuta drept o „perioada de pace”, au avut loc in lume peste 100 de conflicte armate
importante, soldate cu circa 25 milioane de victime si un numar si mai mare de refugiati. Se
adauga pagubele materiale (distrugerea de sate si orase, uzine, terenuri agricole, cai de
comunicatie etc. ) si degradarea mediului inconjurator in ansamblu, prin unele din
deteriorarile amintite mai sus ori prin folosirea unor substante nocive, prin provocarea de
inundatii etc.
Situatiile conflictuale din lume sunt provocate de factori dintre cei mai diferiti,
uneori combinadu-se doi sau mai multi asemenea determinanti.
Dintre conflictele care inca se manifesta pe Glob, la inceputul mileniului al III-lea,
mentionam:
a) Conflicte etnice : Tara Bascilor si Catalonia in Spania, Tara Gagauzilor in Republica
Moldova (dupa modelul Republicii Moldovenesti Nistrene sau Republica Transnistria), tot
pe teritoriul Republicii Moldova, localitatile populate de gagauzi s-au constituit, in 1994,
intr-o ‘republica’ separatista, cu numele de Gagauz Eri. Gagauzii sunt o minoritate etnica
de origine turca, stabiliti intre Prut si Nistru la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul
secolului al XIX-lea), Rwanda si Burundi (rivalitatea dintre populatiile Hutu si Tutsi), Sri
Lanka (populatia Tamil), India (populatia Sikh), Myanmar (populatiile Karen si Kachin),
Turcia, Iraq si Iran (populatia kurda), Iugoslavi (populatia albaneza din Kosovo);
Burundi si Rwanda, doua tari mici din inima Africii, a caror populatie este formata
aproape in totalitate de numai doua etnii (hutu – majoritari in ambele state – si tutsi), au
cunoscut, dupa dobandirea independentei, unele dintre cele mai sangeroase conflicte de pe
Glob, atat interetnice (pe teritoriul fiecareia dintre cele doua tari), cat si interstatale (intre
cele doua tari). De exemplu, in urma unei rascoale esuate a populatiei hutu din Burundi, in
aprilie 1972, au fost masacrati 100.000 de oameni, alti 150.000 refugiindu-se in statele
vecine. Iar in Rwanda, in urma conflictului din aprilie – iulie 1994, cad victime in jur de
un milion de locuitori apartinand etniei tutsi, alte doua milioane fiind nevoite sa se
refugieze in tarile vecine.
b) Conflicte religioase: Irlanda de Nord (catolicii si protestantii), Filipine (minoritatea
islamica din insulele Mindanao si Sulu doreste sa obtina independenta, statul filipinez
avand ca religie predominanta crestinismul);
c) Conflicte lingvistice si de caracteristici culturale : Belgia (valonii si flamanzii, respectiv
vorbitorii de limba franceza si cei de limba olandeza), Scotia, Corsica, Republica Moldova
(rusofonii din asa numita Republica Transnistreana, gagauzii din Tara Gagauzilor) etc.;

19
d) Conflicte economice: Italia (intre Nordul dezvoltat si Mezogiorno/Sudul mai putin
dezvoltat);
e) Conflicte etnice si religioase: provincia Kosovo din Iugoslavia (etnicii albanezi de religie
islamica versus sarbii de religie ortodoxa), Republica Cecenia si Daghestanul in Federatia
Rusa (cecenii si daghestanii, de religie islamica, fata de rusi, de religie ortodoxa), Sudan
(conflict etnic si confesional intre populatia araba, de religie islamica, din nordul tarii, si
populatia negroida, de religie crestina, din sudul tarii), Armenia-Azerbaidjan (conflictul
avand drept obiect teritoriile Nagorno- Karabah, enclava armeana in Azerbaidjan, si
Nahicevan, enclava azera in Armenia; armenii sunt crestini, iar azerii – islamici);
f) Conflicte etnice si economice: Catalonia in Spania (etnicii catalani, desi au obtinut
autonomia in 1977, doresc independenta si din motive economice, aceasta provincie fiind
cea mai dezvoltata economic din tara); statul Chiapas in Mexic (revolta armata a
ameridienilor, izbucnita in 1994, ca urmare a disparitatilor economice si sociale din tara;
ameridienii, care reprezinta 14% din populatia Mexicului, se considera dezavantajati in
comparatie cu metisii si albanii);
g) Conflicte si mai complexe: etnice, religioase, lingvistice, culturale, economice), cum este
cazul celor din fosta Iugoslavie, indeosebi conflictul bosnaic (1992 – 1995, intre
comunitatile musulmana, sarba si croata) si cel kosovar (declansat in 1999, intre albanezi,
de religie musulmana si sarbii de religie ortodoxa).

d)Prevenirea conflictelor

Deşi politicile culturale nu pot rezolva toate problemele societăţii, Consiliul Europei
consideră cultura, ca mijloc de comunicare, un factor ce trebuie luat în calcul pentru
prevenirea situaţiilor conflictuale şi în reconcilierea socială ulterioară conflictului.
Ideea de dialog implică o deschidere către celălalt, dialogul respectând fiecare aspect
al diversităţii culturale. Dialogul intercultural înseamnă o mai bună cunoaştere reciprocă, ca şi
învingerea prejudecăţilor care stau la baza lipsei de comunicare sau a interpretării greşite a
faptelor.
Un rol important în prevenirea acestor neînţelegeri, a conflictelor, îl joacă dialogul
intercultural. Evitarea conflictului nu înseamnă şi rezolvarea lui, ci doar o amânare a
conştientizării existenţei lui şi a momentului în care acesta va izbucni. .
John Burton încearcă să formuleze o Teorie a Rezolvării Conflictului şi distinge între
încheierea conflictului, managementul şi dispunerea conflictului: „Managementul se
realizează prin deprinderi de rezolvare alternative şi poate limita conflictul, dispunerea se
realizează prin procese autoritare şi legale şi poate fi impusă cu ajutorul elitelor. Încheierea
conflictului înseamnă sfârşirea conflictului prin metode analitice care ţintesc la rădăcina
problemei şi se doreşte a fi o soluţie permanentă a problemei”7.
Burton sugerează că este nevoie de o trecere a paradigmei de la puterea politică la
realitatea puterii individuale. O soluţie a înţelegerii diferitelor părţi ar fi într-un mod analitic,
cu ajutorul unei terţe părţi, având rol de faciliator, şi nu de autoritate. Acest rol poate fi
îndeplinit atunci când conflictul se referă la nevoi ce nu pot fi negociate sau la interese
materiale.
Conflictul se manifestă de obicei printr-o ruptură între relaţii şi reprezintă o provocare
pentru normă şi autorităţi. El se datorează unei afirmări a individualităţii: ”Este o frustrare
bazată pe proteste împotriva lipsei de oportunităţi de dezvoltare şi a lipsei de recunoaştere şi
împotriva identităţii. Când orice tensiune, conflict sau violenţă îşi are originea în diferenţele

7
John Burton, Conflict Resolution as a Political System, in Vamik Volkan (ed), The Psychaodynamics of
International Relationships, vol. II: Unofficial Diplomacy at Work, MA Lexington Books, 1991, p. 72.

20
de clasă, statut, etnicitate, sex, religie sau naţionalism, avem de-a face cu aceleaşi probleme
fundamentale”8.
În cazul oricărei dispute trebuie să înţelegem că toţi participanţii au nevoi legitime
care trebuiesc satisfăcute pentru a rezolva conflictul.
Burton îşi axează teoria pe crearea unui proces analitic care să faciliteze schimburile
necesare ce vor duce la crearea unui sistem politic şi social corespunzător nevoilor. Încheierea
conflictului presupune, pe termen lung, un proces al schimbării sistemului politic, social şi
economic.9
Abordări tradiţionale ale managementului s-au bazat pe medieri sau negocieri,
posibile doar când există ceva clar, tangibil de împărţit.
Înţelegerea naturii şi a parametrilor conflictului este folositoare, dar obiectivul este de
a folosi în mod util analiza pentru rezolvarea conflictului. În acest scop a apărut o nouă
teorie: Calea Alternativă a Diplomaţiei, definită de Joseph Montville ca o interacţiune
neoficială, informală, între membrii grupărilor sau naţiunile adversare care doresc să dezvolte
strategii, să influenţeze opinia publică, să organizeze resursele materiale şi umane pentru a
ajuta la rezolvarea conflictului.
Conflictele etnice-naţionale reprezintă o formă a conflictului social prelungit 10, înţeles
drept un conflict dificil care nu poate fi încheiat. Există multe exemple de grupuri identitare
ce se află în conflict social prelungit: în Palestina (israelienii şi libanezii), în Cipru (grecii şi
ciprioţii turci), în Spania (bascii), în Irlanda de Nord (Naţionaliştii irlandezi şi Unioniştii din
Usler).

Conflictul dintre Israel si Palestina

8
John Burton, Political realities, în op. cit., MA Lexington Books, 1991, p. 20.
9
Idem, Conflict Resolution as a Political System, op. cit., MA Lexington Books, 1991, p. 71.
10
Edward E. Azar, The Analysis and Management of Protracted Conflict, în Volcan, op. cit., p. 93.

21
 Demult, Palestina si Israel erau o singura
tara in care traia civilizatia canaaniana. Evreii au
dominat aceasta zona 414 ani i.Hr. Acestia au fost
expulzati de catre romani, iar teritoriul a fost numit
Palestina. Mai tarziu Palestina s-a aflat sub
conducerea Imperiului Otoman, iar stabilirea
evreilor a fost restrictionata pana la primul razboi
mondial.Theodor Herzl (1860-1904) era convins
ca evreii vor fi liberi si in siguranta pe taramul
sfant. El a infiintat miscarea sionista,care urmarea
recuperarea teritoriului ce le apartinea in vremuri
biblice: Palestina.

Palestina

Situata in Asia de Vest si Sud Vest,actuala Palestina este inconjurata de Israel, la Est
este marginita de Valea Iordanului si Marea Moarta.
Capitala: Ramallah(Ram Allah)
Religie: islamism
Declaratia ce prevedea “Statul Palestina” a fost acceptata in data de 15 noiembrie 1988 de
catre Autoritatea Nationala Palestiniana. Cu toate acestea nu este un stat independent si nici
nu are sub suveranitate alt teritoriu.

Israel

Israel este delimitat la Nord de Libia, la Est de Siria, Palestina si Iordania (si Valea
Iordanului), la Vest de Marea Mediterana, la Sud de Egipt si Marea Moarta
Capitala: Ierusalim
Tip de guvernamant: democratic
Presedinte: Shimon Peres
Populatie: 7.282.000 loc. 76 % evrei, 19 % arabi, 5 % alte culturi.
Limbi oficiale: ebraica, engleza, araba
Declaratia de independenta: 14 mai 1948.

1.Inceputul conflictului

Putem spune ca totul a pornit de la Declaratia Balfour din 1917 ce prevede

acceptarea emigrarii evreilor in Palestina. In 1918, Imperiul Otoman s-a destramat iar Marea
Britanie cu Franta au preluat controlul asupra Orientului Mijlociu. Britanicii au permis
intrarea evreilor dar prezenta acestora nu era agreata de palestinieni iar diferitele
rebeliuni,atentate au devenit frecvente.
Germania nazista a inceput persecutarea evreilor. Avraham Stern (fondatorul
Organizatiei sioniste si teroriste Stern) a cerut ajutorul lui Hitler (desi acesta era aliat cu

22
arabii) si Mussolini pentru a inlatura puterea Marii Britanii ce acum, pentru a calma
conflictele, dorea expulzarea evreilor din acest teritoriu. Stern mai dorea crearea unui Israel
Mare. Dupa cedarea mandatului Natiunilor Unite de catre britanici, evreii isi proclama statul
independent in anul 1948 denumit Israel. Arabii au devenit astfel refugiati, pamantul lor
devenind acum stat israelian.
Proclamarea statului Israel a complicat lucrurile, fiind considerat de catre arabi si
palestinieni pamant furat. Israel a fost apoi atacat de statele arabe: Egipt, Siria, Iordania.
Arabii au fost alungati, dar isralienii continuau sa fie amenintati. La 1 iunie 1967 a izbucnit
razboiul de 6 zile prin care Israel a reusit sa ocupe restul Palestinei pana la fluviul Iordan
(Cisiordania sau Malul de Vest), o mare parte din teritoriul Egiptului, Inaltimile Golan are
Siriei si restul Ierusalimului.Tara cea mai afectata de razboi a fost Iordania, in care traia un
numar mare de palestineni.O.N.U a intervenit cerand retragerea fortelor israeliene din
teritoriul ocupat al Egiptului pânã la frontiera veche cu Palestina, sub mandatul britanic, si
încheierea unui tratat de pace a Egiptului cu Israel.
Aceasta ocupare a fost inacceptabila pentru palestinieni, acestia fiind reprezentati
de Yasser Arafat prin O.E.P (Organizatia pentru Eliberarea Palestinei). Israelul a refuzat sa
recunoasca O.E.P calificand-o drept organizatie terorista. In acelasi timp ei primeau sprijin de
la Statele Unite. Datorita acestui lucru, Uniunea Sovietica a decis acordarea sprijinului
arabilor, Orientul Mijlociu devenind astfel implicat in razboiul rece. Conflictele continuau iar
in decembrie 1973, s-a incetat folosirea armelor si s-a adoptat posibilitatea unor negocieri.

2.Cauza conflictului

Conflictul dintre cele doua tari are ca baza despartirea teritoriala si salvarea culturilor
proprii dintre vechii posesori ai pamantului - evreii si palestinieni.

3.Problemele palestiniene din 1967 şi dupã 1967

Dacã pânã în 1967 problema palestinianã era privitã, în general, ca o problemã a

refugiaţilor, dupã aceastã datã ea a cãpãtat dimensiuni noi, tot mai evidente, transformându-se
în conflictul arabo-israelian, care a dus la cel de al doilea rãzboi în Orientul Apropiat.
Câteva momente anterioare anului 1967 sunt semnificative pentru înţelegerea mai pe
larg a problemei palestiniano-israeliene. În septembrie 1965 la Cairo a avut loc o întâlnire a
primilor miniştri ai Ligii Arabe. Comunicatul final reafirmã decizia de a priva Israelul la apele
râului Iordan prin abaterea apelor din zona cursului superior al acestuia, spre râul Hasbani din
Liban şi Banias din Siria. S-a adoptat, de asemenea, hotãrârea cu privire la acţiuni comune
împotriva oricãrei ţãri care va stabili relaţii diplomatice cu Israelul sau va contribui la
consolidarea eforturilor militare ale acestuia. În acelaşi timp, premierul de atunci al Israelului,
Levi Eshkol, a declarat cã privarea Israelului de accesul la apele Iordanului conduce la ripostã
de rãzboi. Au intervenit unele confuzii şi neînţelegeri chiar între ţãrile arabe. Parlamentul
libanez aprobã planurile Ligii Arabe de construcţie a unor staţii de pompare în vederea
schimbãrii cursului apelor Iordanului. Concomitent, ministrul apãrãrii al Israelului face o
declaraţie potrivit cãreia Libanul se expune unor acţiuni de represalii din partea Israelului. În
septembrie, acelaşi an, la Casablanca se întruneşte, din nou, conferinţa la nivel înalt a ţãrilor
Ligii Arabe, la care regele Hussein al Iordaniei aratã cã nu este potrivit ca trupe din alte ţãri
ale Ligii Arabe sã vinã în Iordania spre a proteja instalaţiile hidrotehnice pentru schimbarea
cursului Iordanului.
În mai 1965, Israelul stabileşte relaţii diplomatice cu marea putere europeanã
Republica Federalã a Germaniei. De fapt, cu prilejul stabilirii relaţiilor diplomatice între Israel
şi Germania, s-a realizat şi un acord privind recompensarea financiarã de cãtre Germania a

23
Israelului pentru încetarea livrãrilor de armament de cãtre aceasta (referirea se fãcea direct la
relaţiile germano-egiptene). De asemenea, Israelul şi-a asigurat şi sprijinul american, afirmând
cã aplicarea Cãrţii O.N.U. cere instaurarea unei pãci durabile în Orientul Apropiat, pace care
ar trebui sã cuprindă urmãtoarele douã principii:
1. retragerea forţelor armate israeliene de pe teritoriile ocupate în timpul recentului
conflict
2. încetarea tuturor apelurilor la beligeranţã, respectarea şi recunoaşterea suveranitãţii, a
integritãţii teritoriale şi independenţei politice a fiecãrui stat din regiune şi dreptul lor
de a trãi în pace, în interiorul unor frontiere sigure şi recunoscute, la adãpost de
ameninţãri sau de forţã.
Totuşi, deşi Rezoluţia Consiliului de Securitate al O.N.U. nu recunoştea obţinerea de
teritorii prin rãzboi, Israelul, dimpotrivã, în loc sã-şi retragã forţele armate din teritoriile
ocupate continuã acţiunile de acaparare a noi zone.
Ca urmare, cauza palestinianã pentru cucerirea independenţei şi crearea unui stat
propriu a cãpãtat o importanţã tot mai mare pânã
în zilele noastre. În anul 1964 Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei (O.E.P.) a ţinut primul
congres naţional palestinian arab în partea
iordanianã a Ierusalimului şi adoptã convenţia
naţionalã din 1948 în care se cerea fiecãrui
palestinian sã lupte pentru drepturile sacre ale
fiecãrui popor – autodeterminare, independenţã
naţionalã, suveranitate, dreptul de restituire a
proprietãţii şi dreptul de a recurge la luptã armatã.
Palestinienii vor reuşi sã obţinã recunoaşterea
cauzei lor mai târziu, prin Rezoluţia 3070 din 30
noiembrie 1973 adoptatã de Adunarea generalã a
O.N.U.
Dupã câţiva ani de încordare în relaţiile dintre
statele arabe şi Israel, la 1 iunie 1967 a izbucnit
rãzboiul, considerat al treilea conflict armat arabo-israelian. Începând cu incidente sângeroase
la graniţa siriano-israelianã şi continuând cu atacarea Egiptului de cãtre Israel, ocuparea
Ierusalimului, a Cisiordaniei şi a platoului Golan de cãtre Israel, rãzboiul din 1967 a
determinat O.N.U. sã intervinã pentru a opri conflictele armate, hotãrâre adoptatã numai de
Siria, Iordania şi Egipt. Poziţia Israelului a fost total diferitã, propunându-se acceptarea de
cãtre ţãrile arabe a unor negocieri directe şi separate.
Ţara cea mai lovitã de rãzboiul din 1967 a fost Iordania, care cuprindea un numãr
mare de palestinieni. Aceastã ţarã va cere
Israelului retragerea din toate teritoriile ocupate,
inclusiv din Ierusalim. Un nou plan, planul
Rogers (denumit dupã un fost secretar de stat
american), cu privire la obţinerea pãcii, este
acceptat, de aceastã datã, şi de Israel, alãturi de
Iordania, Egipt, dar nu şi de Siria. Reprezentantul
O.N.U. Gunnar Jarring, a trimis ambelor pãrţi
(Israelului şi Egiptului) un memorandum, cerându-le ca „Israelul sã-şi retragã forţele din
teritoriul ocupat al Egiptului pânã la frontiera veche cu Palestina, sub mandatul britanic, iar
Egiptul sã încheie un tratat de pace cu Israelul”. Şi aceastã tentativã a eşuat. În luna
octombrie a anului 1973 se desfãşoarã lupte crâncene care provoacã grele pagube popoarelor
din zonã. Dupã acest ultim conflict militar, evenimentele ulterioare au confirmat cã aplanarea

24
treptatã a crizei se poate realiza raţional numai pe calea unor negocieri. În decembrie 1973 s-a
hotãrât încetarea focului şi începerea discuţiilor între pãrţile implicate. Israelul şi S.U.A., însã,
au refuzat sã discute cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei, tocmai pentru cã era organizaţia
reprezentativã a palestinienilor din toatã lumea şi pentru cã fãcea serioase şi justificate
revendicãri Israelului.
Evenimentele din 1967 – respectiv al treilea rãzboi arabo-izraelian – au devenit practic
o nouã etapã în problemele Orientului Asiatic. Sã amintim cã în timpul rãzboiului din 1967,
Israelul a ocupat partea din teritoriul arab al Palestinei în care se gãsea şi Ierusalimul.
Concomitent a ocupat peninsula Sinai. Acest rãzboi a dat naştere la un foarte mare exod
palestinian, peste o jumãtate de milion de oameni fiind alungaţi din locurile lor de baştinã.
Problema a devenit atât de gravã încât Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate al
O.N.U. a cerut oprirea rãzboiului. Iatã cum prezenta situaţia presa din România, rãzboiul din
1967:
 Între 5-21 mai 1967 a avut loc o accentuare a tensiunii în Orientul Apropiat. Dupã o
serie de incidente la graniţa israeliano-sirianã, Israelul a trtmis Consiliulu de
Securitate al O.N.U. o notã în care acuzã „infiltrãri teroriste”, şi dacã Siria nu-şi
schimbã politica, Israelul se va vedea îndreptãţit sã acţioneze. Reprezentanţii militari
ai celorlalte ţãri arabe alerteazã trupele lor armate şi maseazã militari în peninsula
Sinai. Siria anunţã cã armata este pregãtitã sã înfrunte situaţia creatã. Irakul anunţã
alertarea armatelor, iar Kuweitul punerea forţelor sale armate la dispoziţia
Comandamentului Ligii Arabe. […]
În legãturã cu rãzboiul din 1967 mai menţionãm alte câteva
fapte. Începând cu 5 iunie 1967 (de fapt linia a fost stabilitã încã din
august 1963), în contextul declanşãrii pe scarã largã a ostilitãţilor în
Orientul Mijlociu, a fost folositã pentru prima datã operaţional linia
directã de telecomunicaţii de urgenţã Casa Albã-Kremlin, pãrţile
angajându-se sã nu intervinã în mod direct în cadrul ostilitãţilor. La 22
noiembrie 2967, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia nr. 242 din
care reţinem urmãtoarele: exprimând neliniştea care continua sã provoace situaţia gravã din
Orientul Mijlociu, subliniind respingerea obţinerii de teritorii prin rãzboi şi necesitatea de a
acţiona pentru o pace trainicã şi justã care sã permitã fiecãrui stat sã trãiascã în securitate, şi-
au luat angajamentul sã acţioneze, în conformitate cu articolul 2 al Cãrţii Naţiunilor Unite.
Consiliul de Securitate afirmã cã aplicarea principiilor Cãrţii cere instaurarea Israelului fãrã
nici un fel de aprobare sau discuţie cu celelalte ţãri, ci de la sine putere, anunţã în 1946 cã
toate firmele strãine care întreţin relaţii economice cu ţãrile arabe, vor trebui sã obţinã
autorizaţii speciale din partea Ministerului de Resort izraelian pentru a exporta în Israel,
menţionând cã este vorba de o contramãsurã la boicotul impus de ţãrile arabe.
În lunile aprilie-mai apare un nou plan (de data aceasta apare propus de Tunisia prin
preşedintele ei Bourghiba) de reglementare pe termen lung a disputelor arabo-israeliene,
pentru ca „arabii şi israelienii sã convieţuiascã pe bazele respectului naţional”. În plan se
scrie despre organizarea de negocieri directe asupra Palestinei pe baza planului Naţiunilor
Unite din 1947, privind împãrţirea acesteia – cedarea de cãtre Israel a unei treimi din teritoriu
în favoarea naţiunii palestiniene (era vorba de teritoriul pe care apoi Israelul l-a dobândit
înainte de permiterea reîntoarcerii palestinienilor care s-au refugiat din teritoriile ocupate de
Israel). În plan se preconiza ca negocierile sã fie purtate de palestinienii înşişi, singurii
chemaţi sã decidã asupra propriei lor soarte. Planul a fost respins de celelalte ţãri arabe –
probabil din cauza amestecului diplomatic subtil al unor mari puteri – cea mai mare opoziţie
venind din partea Egiptului. Ahmed Shukairy, pe atunci preşedintele Organizaţiei pentru
Eliberarea Palestinei, a respins de asemenea planul propus de Tunisia, declarând cã
„problema palestinianã are o singurã soluţie – reabilitarea Palestinei arabe fãrã împãrţire,

25
internaţionalizare sau recolonizare”, termeni lansaţi atunci de marile puteri ale lumii. Mai
mult chiar, Liga Arabã a adoptat o hotãrâre în care se aratã cã trebuie respinse orice propuneri
sau cereri de recunoaştere a Israelului, sau de conciliere, ori coexistenţã cu acesta.
În 1974, dupã sfârşitul rãzboiului izbucnit în 1967, Israelul, în politica sa faţã de
problema palestinianã, nu va mai pune accentul pe încheierea unui tratat de pace şi negocieri
directe, declarând cã se mulţumeşte cu o declaraţie de exbeligeranţã, în shimbul unor
înţelegeri. Israelul practic se opunea reîntoarcerii la graniţele din 1967. Teza izraelianã
susţinea cã pe teritoriul vechii Palestine, de cele douã pãrţi ale Iordanului, nu existã loc decât
pentru douã state – Israel şi un stat iordano-palestinian. Dupã 1974, chiar în cadrul conducerii
statului Israel, se contura ideea recunoaşterii existenţei unui popor palestinian, care îşi
manifesta entitatea în cadrul statului Iordania, deoarece între Mediterana şi deşert nu pot
exista decât cele douã state: Iordania şi Israel. În schimb, deşi se recunoştea necesitatea unei
soluţii pentru problema palestinianã, Israelul nu dorea sã discute aceastã problemã cu O.E.P.
Chiar şi în ziua de astãzi, Israelul refuzã sã poarte discuţii cu O.E.P-ul, pe aceastã temã.
Surprinzãtor, S.U.A. investeşte în Israel sume uluitoare, începând cu anul 1948. Toate
ajutoarele pentru Israel care absorb, de departe, cea mai mare parte din bugetul american
pentru ajutoare, sunt sub formã de alocaţii nelimitate, cu datorii total eliminate. Nici un alt stat
nu este rãsplãtit sistematic pentru încãlcarea drepturilor omului, printr-un astfel de ajutor. Nici
o ţarã din istorie, nici un cetãţean american dezavantajat nu a primit atât de mult ajutor, cum a
primit fiecare bãrbat, femeie sau copil israelian.

4.Procesul de pace

Negocierile dintre Israel şi Palestina au continuat

şi dupã 1990. Dupã ajungerea la acorduri cu privire cu
O.E.P. cu privire la transferul Fâşiei Gaza şi a oraşului
Jericho cãtre Autoritatea Naţionalã Palestinianã
(A.N.P.), Israel executã retragerea trupelor sale din
aceste zone în 1994. A.N.P.-ul, condus de Arafat şi
alcãtuit din membrii O.E.P. pânã la eventualele alegeri
şi-a asumat controlul problemelor civile in Fâşia Gaza şi Jericho şi a întemeiat o poliţie
palestinianã, pentru a menţine securitatea internã. Israelul a pãstrat controlul asupra
localitãţilor evreieşti din Fãşia Gaza la fel ca şi asupra securitãţii graniţelor regiunii. Un alt
acord din septembrie 1995 se referea la retragerile israeliene din oraşele Palestiniene rãmase
ocupate şi oraşe de pe malul occidental, şi stabilea data alegerilor pentru preşedintele A.N.P.-
ului. Totuşi, confruntãrile nu se încheie aici. Mai au loc atacuri teroriste, sinucigaşe atât din
partea israelienilor cât şi a palestinienilor.

5.O soluţie propusã

Aşa cum am prezentat mai sus, conflictul în cauzã îşi are originile încã din antichitate.
Tensiunile între cele douã pãrţi s-au acutizat o datã cu izbucnirea şi desfãşurarea rãzboaielor.
Palestinienii îşi cer drepturile încãlcate de peste 40 ani de cãtre Israelul, ajutat de S.U.A. Cel
mai mult se pune accent pe problema întemeierii unui stat palestinian independent şi suveran,
în situaţia în care Israelul refuzã sã renunţe la teritoriile ocupate prin rãzboi, în ciuda tuturor
rezoluţiilor Consiliului de Securitate al O.N.U.
O soluţie eficientã care a fost propusã de O.E.P. este crearea unei „mini-Palestine”, un
stat palestinian pe malul occidental al Iordanului, cuprinzând Cisiordania şi Gaza. Aceasta
„mini-Palestinã” consider cã ar fi viabilã din punct de vedere economic. Dupã unele studii
întreprinse de specialişti, s-a ajuns la concluzia cã viabilitatea unui stat depinde nu atât de

26
suprafaţa lui, cât de forţa de muncã, de capitalurile şi de tehnologia de pe pieţele disponibile.
Fãrã îndoialã cã viitorul stat s-ar putea baza pe inerţii masive de capitaluri provenind din ţãrile
arabe producãtoare de petrol, iar lucrãrile de infrastructurã, de dezvoltare agricolã şi
industrialã ar costa de aproape zece ori mai puţin decât cheltuielile fãcute de ţãrile arabe şi
Israel în timpul celor opt zile de rãzboi din 1974. Concentrând în acest nou stat majoritatea
palestinienilor, nu ar mai rãmâne în strãinãtate decât mai puţin de un milion de palestinieni,
care ar putea fi primiţi, ca minoritate etnicã, în Israel.

6.Varianta pentru pace

Pacea este greu de instalat avand in vedere ca in 2006 gruparea Hamas a castigat
alegerile in Autoritatea Nationala Palestiniana. Aceasta victorie complica lucrurile deoarece
gruparea Hamas nu recunoaste existenta statului Israel si este considerata de Israel, Statele
Unite, si alte tari vestice Europene ca fiind o grupare terorista.
Momentan tarile se afla in tratative ca urmare a planului de pace propus de Tony Blair
in mai 2008.

27
 Bibliografie:

1.Michael Walzer”Despre tolerare”,Ed.Institutul European, Iasi, 2002;

2.Levente Salat „Multiculturalism liberal”,Ed. Polirom, Iasi, 2001;
3. Pierre Dasen, Christiane Perregaux, Micheline Rey,” Educaţie interculturală: experienţe,
politici, strategii”, Ed. Polirom , Iaşi , 1999;
4.Rudolf  Poledna, Francois Ruegg, Călin Rus, „Interculturalitate: cercetări şi perspective
româneşti”, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002;
5. Ted Robert Gurr-Barbara Harff,”Ethnic Conflict in Word Politics”, Westview Press,
Boulder-San Francisco-Oxford, 1994.

28
 Cuprins

1.Multiculturalitate.............................................................................................................2
a)Definire conceptuala................................................................................................2
b)Tipuri de multiculturalism......................................................................................2
2.Comunicare interculturala................................................................................................3
a)Definire conceptuala.................................................................................................3
b)Elemente ale comunicarii interculturale...................................................................5
c)Comunicarea si problema identitatii in plan cultural................................................7
d)Conferinta internationala”De la multiculturalitate la dialog intercultural”............10
3.Conflicte etnopolitice in lume........................................................................................12
a)Introducere...............................................................................................................12
b)Tipologia interpretarilor si analiza teoretica a conflictelor etnoculturale..............13
c)Exemple de conflicte in lume...................................................................................19
d)Prevenirea conflictelor..............................................................................................20
4.Conflictul dintre Israel si Palestina.................................................................................22
5.Bibliografie.....................................................................................................................28
6.Cuprins............................................................................................................................29

29