MEDICAŢIA APARATULUI DIGESTIV

STIMULENTE ŞI SUBSTITUENŢI AI SECREŢIILOR DIGESTIVE

Stimulentele secreţiei gastrice sunt indicate la persoanele cu tulburări de digestie şi

inapetenţă datorate hiposecreţiei gastrice.
Substanţele amare cresc reflex secreţia gastrică, datorită gustului amar. Se folosesc
diferite preparate din plante cum sunt tinctura de china, de cola, de genţiană, asociate între ele,
câte 20-30 picături în puţină apă, cu 15-20 min. înaintea meselor principale.
Cu rezultate bune, mai ales la copii, se recomandă câte o ceaşcă de ceai de urzică
(Urtica dioica) zilnic (o linguriţă de plantă care se opăreşte cu o cană de apă, lăsându-se 1-2 min
acoperită.
Alcoolul etilic diluat şi histamina sunt folosite în scop diagnostic pentru testarea funcţiei
secretorii a stomacului.
Ca medicaţie de substituţie se foloseşte preparatul Acidopeps compr., care conţine
pepsină şi acid clorhidric, sau acid clorhidric diluat câte 2,5-5 ml într-un pahar cu apă,
administrate în timpul meselor.
În enterocolitele datorate unei insuficienţe secretorii pancreatice sau intestinale se
administrează enzime pancreatice şi intestinale de origine animală sau vegetală, condiţionate în
drajeuri enterosolubile, care se înghit fără a fi fragmentate sfărâmate în gură, în timpul meselor.
Cele mai cunoscute preparate sunt Triferment, Panzcebil, Festal, Digestal, Cotazym.
Substanţele coleretice cresc cantitatea de bilă formată în ficat. Acizii biliari naturali sau
de semisinteză provoacă o secreţie abundentă de bilă apoasă – acţiune hidrocoleretică.
Preparatul Fiobilin este folosit pentru drenarea bilei şi spălarea căilor biliare pentru
îndepărtarea calculilor mici şi a nisipului.
Sărurile biliare şi preparatele de bilă sunt utile pentru corectarea tulburărilor de digestie
în caz de deficit de bilă.
Tijele proaspete de păpădie (Taraxum officinalis), consumate ca atare, sau în ceai, au
efecte coleretice.
Colecistokineticele (colagogele) produc contracţia vezicii biliare şi relaxarea sfincterului
Oddi cu eliminarea bilei în duoden. Proprietăţi colecistokinetice intense au unele alimente:
gălbenuşul de ou, smântâna, uleiul de măsline sau floarea soarelui.
Sulfatul de magneziu în sol. 33% administrat oral sau prin sondă duodenală produce
evacuarea bilei şi este indicat în litiaze vezicale sau colecistite cronice.

MEDICAMENTE ANTIULCEROASE

Boala ulceroasă este rezultatul unui dezechilibru între factorii agresivi (HCl, pepsină,
acizi biliari) şi factorii protectori ai mucoasei gastro-duodenale (mucus, bicarbonat, capacitatea
mare de reparare a epiteliului).
 Tratamentul bolii ulceroase implică în primul rând suprimarea agenţilor exogeni agresivi
pentru mucoasă, ca alocoolul, tutunul, cafeaua şi alte băuturi care conţin cofeină, abuzul de
medicamente iritante, ca antiinflamatoarele nesteroidiene şi corticoizii.
Medicamentele antiulceroase urmăresc suprimarea durerii şi vindecarea ulcerului activ.
Tratamentul de durată este necesar pentru prevenirea recidivelor şi evitarea complicaţiilor.
Trebuie subliniat faptul că, indiferent de felul şi numărul medicamentelor administrate, eficienţa
tratamentului este dependentă de respectarea unui regim igienico-dietetic corect.
În funcţie de mecanismul prin care acţionează, medicmentele antiulceroase pot fi
clasificate în următoarele grupe:
-antiacide;
-antisecretoare;
-protectoare ale mucoasei.

Medicamente antiacide

Medicamentele antiacide la rândul lor se împart în alcalinizante şi neutralizante.

Bicarbonatul de sodiu este un alcalinizant foarte activ. Este solubil în apă, neutralizează
rapid şi când este administrat în exces, alcalinizează sucul gastric, determinând o hipersecreţie
reflexă compensatoare de HCl.
De asemenea, în cure prelungite şi doze mari poate produce alcalinizarea urinei cu
favorizarea infecţiilor şi a formării de calculi.
Se administrează oral 0,5-1 g o dată, timp de câteva zile, apoi tratamentul se continuă cu
alte antiacide. Intră în compoziţia diferitelor preparate comerciale sau magistrale, asigurând
efectul imediat.
Antiacidele neutralizante sunt săruri insolubile de Mg, Ca sau Al, care cresc pH-ul
gastric până la valori de 4,5-5, suficient pentru a inactiva pepsina. Sunt utilizate preferenţial,
neavând efectele secundare dezavantajoase ale bicarbonatului de sodiu.
Compuşii de Mg (oxidul-magnezie usta-, carbinatul, trisilicatul) au şi acţiune
laxativă, de aceea se asociază obişnuit cu antiacide constipante, cum sunt carbonatul de calciu
(creta preparată) sau hidroxidul de aluminiu.
Compuşii de Al pot reduce absorbţia intestinală, a mai multor medicamente: Izoniazida,
Tetraciclina, Unele sulfamide, Digoxina, Propanololul şi scad absorbţia fosfaţilor. Se folosesc ca
gel uscat sau gel în suspensie apoasă; au şi acţiune de protecţie a mucoasei.
Antiacidele se folosesc asociate între ele sub formă de comprimate (orale sau pentru
supt), suspensii sau pulberi. Ele sunt active doar atât timp cât rămân în stomac, de aceea multe
formulări asociază şi preparate de beladonă sau alte substanţe cu acţiune anticolinergică, ce prin
efectul antispastic întârzie golirea stomacului, prelungind efectul antiacidelor.
Administrarea antiacidelor se face ţinând seama de prezenţa şi influenţa alimentelor
asupra secreţiei şi motilităţii gastrice. În general se recomandă o primă doză la 1 oră după masă,
când acţiunea de tamponare a alimentelor scade şi o a doua doză după alte 2 ore, urmând ca după
o oră să se reia ciclul alimente-antiacide. De asemenea, este indicată o doză seara la culcare.
Antiacidele sunt larg folosite în tratamentul ulcerului. Ele se administrează obişnuit
asociate cu medicamente antisecretoare, deoarece, ca medicaţie unică, dozele mari necesare
pentru a produce efect terapeutic, sunt greu de tolerat.
 Tratamentul de lungă durată poate produce efecte nedorite. Principalele preparate
comerciale sunt: Dicarbocalm şi Trisilicalm-comprimate pentru supt, Nicolen granule,
Ulcerotrat comprimate, Gastrobent suspensie.

Inhibitoarele secreţiei gastrice

Secreţia gastrică este controlată fiziologic în principal prin intermediul SNV

(parasimpatic), histaminei şi gastrinei.
Substanţele parasimpatolitice, blocând influenţele stimulatoare vagale, inhibă secreţia
bazală de HCl, scad tonusul şi peristaltismul gastric, întârzie golirea stomacului şi prelungesc
timpul de contact al conţinutului gastric cu alimentele şi antiacidele.
Ele produc ameliorarea simptomatică şi grăbesc vindecarea ulcerului gastric şi duodenal.
Ca efecte adverse produc uscăciunea gurii, constipaţie, tulburări de vedere, dificultatea de a
urina.
Parasimpatoliticele sunt contraindicate la bolnavii cu glaucom, adenom de prostată,
tahicardie. Se foloseşte atropina, ca atare sau sub forma preparatelor de beladonă (pulbere,
extract, tinctură), singură sau în asociere cu alte substanţe.
Unii derivaţi sintetici, ca butilscopolamina (Scobutil) şi oxifenciclimina sunt superioare
atropinei, având efecte adverse mai reduse.
Antihistaminicele blocante ale receptorilor H2, de felul Cimetidinei (Tagamet)
împiedică efectul excitosecretor gastric al histaminei. Se administrează oral pentru perioade de
câteva luni, cu rezultate bune şi reacţii adverse , în general minore.
Omeprazolul inhibă H+, K+, ATPaza, enzimă care funcţioneză ca pompă de protoni
necesari sintezei de HCl. Se administrează oral, o singură dată pe zi. Este un produs foarte activ
care este recomandabil să se administreză în cure scurte (nu mai mult de 8 săptămâni).
Proglumida are proprietăţi antisecretorii, acţionând ca antagonist al gastrinei; se
administrează oral sau injectabil.
Acetazolamida administrată în doze relativ mari înlătură durerea şi grăbeşte vindecarea
ulcerului prin inhibarea carboanhidrazei, enzimă care intervine în mecanismul de secreţie al HCl.

Protectoarele mucoasei gastro-duodenale

Sunt substanţe insolubile care formează o peliculă protectoare la suprafaţa mucoasei

(pansament gastric) sau stimulează secreţia de mucus, care este principalul factor fiziologic de
protecţie al mucoaselor .
Sărurile de bismut administrate oral au fost folosite în trecut pentru tratamentul
diferitelor afecţiuni digestive: gastrite, ulcere, colopatii funcţionale. Ele s-au dovedit însă lipsite
de eficacitate şi cu un risc toxic crescut. Subcitratul de bismut coloidai (De-nol) este un
complex coloidal conţinând cantităţi mici de bismut; administrat oral precipită în prezenţa HCl
din stomac, formând un depozit cristalin aderent pe suprafaţa leziunii ulceroase, pe care o
protejează de agresiune. În plus s-a evidenţiat creşterea funcţiei protectoare a mucusului şi o
acţiune antiseptică faţă de Campylobacter pylori-bacterie gram-negativ, prezentă în mucoasa
gastrică la bolnavii cu ulcer sau gastrită.
Sucralfatul administrat oral protejează mucoasa gastroduodenală, scade inflamaţia şi
favorizează vindecarea leziunilor. Medicamentul este foarte bine suportat; poate scădea
biodisponibilitatea altor medicamente administrate simultan ca tetraciclina, norfloxacina,
aminofilina, digoxina.
Carbenoxolona are acţiune favorabilă prin stimularea secreţiei de mucus. Dezavantajul
principal constă în retenţia hidrosalină, ceea ce împiedică administrarea pe perioade lungi de
timp.

VOMITIVE ŞI ANTIVOMITIVE

Vomitivele sau emeticele au utilzare restrânsă. Ele sunt indicate în intoxicaţiile acute, în
scopul avacuării toxicului, dar spălătura gastrică este mai eficientă. Producerea vomei este
contraindicată în cazul ingestiei de substanţe caustice, pentru că se pot produce perforaţii ale
esofagului, şi în intoxicaţiile cu produşi de distilare a petrolului, datorită riscului pneumoniei prin
aspiraţie.
Multe medicamente pot avea ca efect secundar acţiune vomitivă, fie prin iritaţia mucoasei
gastrice, fie prin mecanism central.
Principalele substanţe vomitive sunt apomorfina, derivat de morfină, şi Ypeca, un
produs vegetal care conţine emetină. Se foloseşte siropul de Ypeca în doze de 15-30ml o dată.
Efectul apare de obicei după aproximativ 20 min.
Antivomitivele sau antiemeticele sunt frecvent utilizate ca tratament simptomatic în
voma de diferite cauze. Ele pot acţiona la nivelul centrului vomei din bulb sau la nivelul
mucoasei gastrice în cazul când voma este datorată unei iritaţii gastrice.
Principalele substanţe cu acţiune centrală sunt: Clorpromazina (Clordelazin),
proclorperazina (Emetiral), tietilperazina (Torecan), care se administresză sub forrmă de
comprimate, supozitoare sau fiole în caz de vărsături incoercibile. Metoclorpramida
normalizează tonusul tubului digestiv, are şi acţiune antispastică.
Atropina şi scopolamina acţionează ca parasimpatolitice; scopolamina este activă în răul
de mişcare.
Anestezicele locale (procaina, anestezina) sunt utile în voma produsă prin iritaţia
mucoasei gastrice. De asemenea pot avea acţiune favorabilă dioxidul de carbon (sifon) şi
infuziile din plante ca Mentha piperita, Melissa officinalis.

MEDICAMENTE HEPATOPROTECTOARE
 Sunt un grup de substanţe foarte diferite ca mecanism de acţiune, care pot preveni
acumularea grăsimilor în ficat şi degenerescenţa celulei hepatice şi pot corecta hiperamoniemia
din insuficienţa hepatică.
Se folosesc vitaminele din grupul B, aminoacizi şi baze azotate (arginină, metionină,
cisteină, colină, acid glutanic, acid aspartic), acizi nucleici şi precursori (xantină, hipoxantină),
fosfolipide, eventual asociate în diferite preparate comerciale.
Sunt indicate în hepatite acute sau cronice, insuficienţă hepatică cu hiperamoniemie,
ciroze, comă hepatică.

LAXATIVE, PURGATIVE ŞI ANTIDIAREICE

Laxativele şi purgativele sunt medicamente care favorizează eliminarea scaunului. După

administrearea laxativelor, scaunul este moale şi format, pe când după purgative scaunele sunt
multiple, lichide sau semilichide.
Laxativele şi purgativele acţionează prin simularea directă a peristaltismului, prin mărirea
volumului intestinal sau prin lubrefierea scaunului.
Ele sunt indicate limitat în constipaţia funcţională în completarea măsurilor igienico-
dietetice, care reprezintă principala modalitate terapeutică. Sunt, de asemenea, indicate pentru
evitarea efortului de defecaţie post operator, la bolnavii cu insuficienţă cardiacă, infarct
miocardic acut, hernie, hemoroizi, fisuri anale, înaintea intervenţiilor chirurgicale pe colon şi
pentru pregătirea examenului radiologic. Pot fi utile în intoxicaţii alimentare sau
medicamentoase şi după tratamentul cu unele antihelmintice.
Purgativele sunt contraindicate în obstrucţii intestinale, apendicită, abdomen acut, sarcină
(declanşează contracţii uterine) sau în cursul alăptării (unele purgative se elimină prin lapte şi
produc fenomene dispeptice la sugar). Purgativele se utilizaeză mult şi abuziv, datorită opiniei
greşite că scaunul zilnic este obligatoriu.
Autoadministrarea repetată accentuează constipaţia, datorită faptului că golirea colonului
suprimă efectul stimulator al conţinutului colic asupra peristaltismului, ceea ce determină în
continuare abuzul de purgative, închizând un adevărat cerc vicios. La bătrâni, în special se poate
produce o dependenţă de purgative. Folosirea îndelungată poate duce la pierderi de apă şi
electroliţi, carenţe vitaminice şi fenomene de colită, cunoscute sub denumirea de „boala
laxativelor”.
Fenolftaleina (Ciocolax): se administrează ½ sau 1 compr. seara la culcare. Poate
produce uneori reacţii alergice şi colorează urina şi scaunul în roşu.
Oxifenisatina (Fenisan) administrată cronic poate produce ictere grave.
O serie de fibre vegetale nedigerabile şi coloizi hidrofili acţionează ca purgative de
volum: metilceluloza, agarul, seminţele de in. Ele sunt bine tolerate şi indicate la bolnavii
sedentari şi cu regim alimentar lipsit de reziduuri vegetale.
Purgativele saline, sulfat de sodiu şi sulfat de magneziu, în doze de 15 g dizolvate într-
un pahar cu apă, produc evacuarea de scaune lichide la 1-3 ore de la administrare. Sunt indicate
în constipaţii acute, în intoxicaţii sau după antihelmintice. Au dezavantajul gustului neplăcut.
O alternativă în combaterea constipaţiei e şi folosirea ceaiului de frunze de nuc (Juglans
Regia) sau de cruşin (Rhamnus frangula) sau ceai laxativ antihemoroidal.
 Uleiul de ricin, în doză de 15-30 ml, are aceleaşi indicaţii ca şi purgativele saline. Are
gust neplăcut, iar la femeile gravide aproape de termen poate declanşa travaliul.
Uleiul de parafină acţionează prin lubrefierea scaunului. Se administrează 15-30 ml
seara la culcare, la bolnavii cu hemoroizi sau fisuri anale, în general în situaţiile în care
evacuarea scaunului trebuie să se facă fără efort. Are dezavantajul gustului neplăcut şi în
utilizare cronică poate reduce absorbţia unor vit. liposolubile.
Antidiareicele sunt indicate uneori ca medicaţie simpatomimetică în completarea
tratamentului dietetic şi etiologic (antibiotice, chimioterapice) pentru combaterea dezhidratării
excesive şi a pierderii de electroliţi. Antidiareicele reduc numărul şi frecvenţa scaunelor,
acţionând fie asupra mucoasei şi conţinutului intestinal, fie asupra motilităţii.
În unele situaţii antidiareicele pot produce efecte nocive prin reţinerea în intestin şi
favorizarea absorbţiei toxinelor microbiene. Se folosesc substanţe cu acţiune absorbantă şi
protectoare a mucoasei, cum sunt cărbunele medicinal, carbonatul de calciu, caolinul, pectinele
(care se găsesc în cantitate mare în gutui, mere, morcovi, mucilag de amidon).
Opiul şi substanţele derivate au proprietăţi constipante, prin creşterea tonusului
musculaturii netede şi diminuarea peristaltismului. Se folosesc tinctura de opiu (în tinctura
Davilla) în doze de 10-15 pic de 3-4 ori pe zi şi Codeina compr. sau diferite prescrieri magistrale.
Parasimpatoliticele – atropina, butilscopolamina (Scobutil) – acţionează prin scăderea
peristaltismului intestinal. În cazuri grave este necesară de asemenea reechilibrarea
hidroelectrolitică a bolnavilor pe cale orală sau parenterală.
Adjuvantele în diareile simple cu rol de corectare a deficitului hidric precum şi de
influenţare a tranzitului intestinal sunt diversele ceaiuri: muşeţel (Matricaria Chamomilla), menta
(Mentha Piperita).

ANTISPASTICE ŞI ANTIFLATULENTE

Antispasticele sunt un grup de substanţe cu utilizare terapeutică largă, indicate pentru

înlăturarea spasmelor muşchilor netezi ai aparatului digestiv şi tractului genito-urinar, care apar
în litiază, inflamaţii, tumori.
În colici biliare, urinare, intestinale şi în general în formele clinice grave, se
administrează injectabil; în forme medii şi uşoare sau în afecţiuni cronice se administrează oral
sau rectal, sub formă de supozitoare.
Antispasticele se împart în 2 grupe, în funcţie de mecanismul lor de acţiune:
a) neurotrope, anticolinergice de tip atropinic ce împiedică înfluenţele excitomotorii
parasimpatice;
b) muscolotrope sau papaverinice care acţionează direct asupra fibrei musculare netede.
Atropina este principalul antispastic, utilizată ca atare sau sub forma preparatelor de
beladonă, singură sau în asociere cu papaverina în diferite preparate comerciale sau magistrale.
Este contraindicată la bolnavi cu glaucom, adenom de prostată (favorizează retenţia de urină),
obstrucţii mecanice ale tractului gastro-intestinal, tahicardie. Ca reacţii adverse produce
uscăciunea gurii, tulburări de vedere, dificultate de urinare, constipaţie.
Butilscopolamina (Scobutil) se absoarbe puţin în intestin, de aceea eficacitatea este
scăzută în administrarea orală. În colici se recomandă injectarea im sau iv. Preparatul Scobutil
compus sub formă de fiole sau supozitoare asociază butilscopolamina cu noraminofenazona. Se
injectează iv lent în colici şi im în alte situaţii. Este contraindicat în glaucom, abdomen acut,
constipaţie atonă.
Papaverina are o eficacitate mai slabă. Se administrează oral sau injectabil sc sau iv în
perfuzie. Injectarea iv directă este periculoasă deoarece poate provoca accidente cardiace grave:
tulburări de ritm, bloc, chiar moarte subită. Este contraindicată la bolnavii cu bloc A-V,
hipertensiune intracraniană, şi se recomandă prudenţă în glaucom sau adenom de prostată.
Preparatul Lizadon sub formă de compr.şi supozitoare asociază atropina cu papaverina şi
fenobarbitalul. Are indicaţiile şi contraindicaţiile substanţelor componente.
Amtiflatulentele sunt o grupă de substanţe naturale şi de sinteză care prin diferite
mecanisme reduc cantitatea de gaze aflate în exces în intestin. Sunt indicate în tratamentul
meteorismului de orice cauză. Mai folositoare sunt substanţele absorbante (cărbunele medicinal)
şi carminativele vegetale – anason, mentă, fenicul, coriandru sub formă de infuzie.
Infuzia de coada şoricelului (Achillea Millefolium) are efecte benefice în cazuri de
balonări postprandiale, crampe abdominale. Cu rezultate bune în boli gastrointestinale însoţite de
colici, poate fi folosit şi ceaiul de Calendula Officinalis (filmica, gălbenele).

FARMACOTERAPIE CURS 33

DIURETICELE

Diureticele sunt substanţe care cresc producerea de urină. Urina se formează prin
următoareale mecanisme: filtrare glomerulară, reabsorbţie şi secreţie tubulară.

Diureticele care cresc filtrarea glomerulară (diuretice apoase sau osmotice) au eficacitate
mai redusă. Apa şi ceaiurile de plante (ienupăr, mesteacăn, cozi de cireşe, mătase de porumb)
acţionează atât prin principiile active conţinute în plante, cât mai ales prin cantitatea mare de apă
ingerată, care inhibă secreţia de hormon antidiuretic, provocând eliminarea unui volum crescut
de urină diluată. Această diureză apoasă este utilă pentru prevenirea litiazei renale şi a infecţiilor
urinare. De asemeni, este indicată la bolnavii trataţi cu sulfamide, pentru a evita precipitarea
acestora în tubii renali.
Unele substanţe se filtrează la nivelul glomerulilor şi se reabsorb parţial sau deloc la nivel
tubular, rămânând în urina primară şi atrăgând echivalentul osmotic de apă. Aceste substanţe
sunt denumite diuretice osmotice. Cele mai utilizate sunt manitolul şi glucoza în sol.
perfuzabilă 10-20%.
Ele sunt indicate pentru prevenirea sau corectarea oligo/anuriei de diferite cauze, sau
pentru a grăbi eliminarea toxicului în intoxicaţii acute. Manitolul creşte osmolaritatea plasmei şi
mobilizează apa din ţesuturi, putând fi util în edemul cerebral şi în criza de glaucom acut
congestiv, ca şi înaintea unei intervenţii chirurgicale pe creier sau ochi. Administrat în exces
provoacă supraîncărcare circulatorie cu creşterea TA şi îngreunarea muncii inimii, până la
decompensare şi apariţia edemului pulmonar acut.

Diureticele ce scad reabsorbţia tubulară a clorurii de sodiu, determinând eliminarea unei

urine concentrate, bogată în sare, sunt denumite saluretice.
Diureticele saluretice acţionează inhibând reabsorbţia Na şi /sau Cl şi în mod secundar a
apei, la diferite niveluri ale tubilor renali. Ele au acţiune diuretică intensă şi o largă utilizare
terapeutică.
Furosemidul (Furanthryl, Lasix) şi acidul etacrinic (Edecrin) sunt cele mai active
diuretice. Au acţiunea promptă, intensă şi de scurtă durată.
Furosemidul administrat oral provoacă după 20-60 min. o diureză marcată, care este
maximă la 2-3 ore şi se menţine 4-6 ore de la administrare. În cazul injectării iv efectul apare
după 3-10 min., este maxim la 15-30 min. şi se menţine 2-4 ore. În prezenţa edemelor, o singură
doză poate creşte diureza la 10 l sau mai mult. Creşterea diurezei se produce şi în cazul unei
filtrări glomerulare foarte reduse. Furosemidul este indicat în toate tipurile de edeme: în
insuficienţa cardiacă, la cirotici, la renali. Este de ales în edemele grave şi în cazurile rezistente
la alte diuretice. Este medicaţia de urgenţă în edemul pulmonar acut, în edemul cerebral ca şi în
intoxicaţiile acute medicamentoase pentru a creşte eliminarea toxicului.
Acidul etacrinic are aceleaşi indicaţii ca şi Furosemidul.
Ca reacţii adverse poate produce dezechilibre hidro–electrolitice ca hipopotasemie şi
hipomagneziemie, care prezintă riscuri mari, mai ales la bolnavii cardiaci sub tratament digitalic.

În cazul tratamentelor prelungite, cu doze mari, poate apărea dezhidratare cu

hiperazotemie. De asemenea, se pot produce, la bolnavii predispuşi, hiperuricemie şi agravarea
diabetului. O complicaţie foarte rară, dar gravă este surditatea, care poate fi ireversibilă; acest
efect advers este favorizat de dozele mari şi de asocierea cu alte substanţe ototoxice, cum sunt
antibioticele aminoglicozidice. Furosemidul nu se amestecă cu alte medicamente şi cu soluţii
acide în aceeaşi seringă deoarece poate precipita.

Diureticele tiazidice – Nefrix, Ufrix – au acţiune de intensitate medie.

Hidroclorotiazida (Nefrix) este diureticul tiazidic cel mai larg folosit. Se administrează oral, în
doze de 1-2 cp. de 1-2 ori pe zi, la început zilnic, apoi intermitent câte 3 zile pe săptămână pentru
a permite corectarea tulburărilor electrolitice. Doza zilnică se administrează într-o singură priză
dimineaţa sau în 2 prize dimineaţa şi la prânz pentru a evita diureza crescută în timpul nopţii.
Efectul se instalează după 1 oră de la administrarea orală, este maxim la 2-4 ore şi durează 8-12
ore. Este indicată în edeme medii de diferite cauze, cu excepţia celor secundare unei insuficienţe
renale.
 Tiazidele ca şi Furosemidul reprezintă medicaţia obligatorie în HTA, unde se
administrează fie singure, fie asociate altor medicamente antihipertensive, în toate stadiile HTA.
Efectele adverse sunt determinate de acţiunea diuretică şi constau în hipopotasemie,
hipomagneziemie cu crampe musculare şi creşterea excitabilităţii miocardice. Hipopotasemia
poate fi corectată prin aport suplimentar de clorură de K oral câte 2-3 g pe zi la mese, sau
alimente bogate în K.
Un alt grup de diuretice este reprezentat de Spironolactonă şi Triamteren care au
acţiune antagonistă faţă de aldosteron, principalul hormon mineralocorticoid secretat de CSR.
Spironolactona, prin antagonism copetitiv cu aldosteronul, creşte reabsorbţia de K,
favorizează eliminarea Cl, Na şi apei. Este indicată în hiperaldosteroismul primar şi secundar din
cursul insuficienţei cardiace, cirozei hepatice sau edeme, care nu mai răspund la tratament cu alte
diuretice. Ca reacţie adversă poate produce hiperpotasemie.
Spironolactona şi Triamterenul sunt contraindicate la bolnavii cu insuficienţă renală.
Creşterea diurezei se poate face şi cu alte medicamente, care prin diferite mecanisme
produc mobilizarea excesului de lichid tisular, de exemplu cardiotonicele în insuficienţa cardiac,
hormonii tiroidieni la bolnavii cu mixedem, soluţiile de albumine la bolnavii cu
hipoalbuminemie