Raporturile dintre Organizaţia Internaţională a Muncii şi Uniunea Europeană

(U.E.)
1. Consideraţii introductive. ORGANIZAŢIA INTERNAŢIONALĂ A
MUNCII (O.I.M.) este o instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu competenţă
generală în materie de muncă şi securitate socială. Deşi organizaţie interguvernamentală, O.I.M.
are o particularitate care o distinge de toate celelalte organizaţii de acest gen, respectiv sistemul
de reprezentare şi decizie în toată activitatea O.I.M. este bazat pe principiul tripartitismului,
alături de reprezentanţii guvernelor (doi reprezentanţi), participând şi câte un reprezentant al
sindicatelor şi patronatelor celor mai reprezentative din statul respectiv. Votarea instrumentelor
O.I.M. (convenţii şi recomandări) şi a altor documente se face individual (de către fiecare
reprezentant, respectiv 4 voturi pentru fiecare stat) şi nu pe delegaţii statale.
În îndelungata sa activitate de peste 85 de ani 1 , O.I.M. a adoptat 187 de convenţii
şi 198 recomandări, acoperind – practic – întreaga materie, care, pe plan intern, este reglementată
prin legislaţia muncii, respectiv legislaţia securităţii sociale 2 . Totodată, sub egida O.I.M., se
desfăşoară o intensă activitate de cooperare tehnică şi o bogată activitate de cercetare ştiinţifică.
Convenţiile elaborate pe baza consultării statelor sunt adoptate de Conferinţa
O.I.M., organul suprem de decizie şi se supun ratificării statelor membre, generând obligaţii
juridice şi fiind astfel încorporate legislaţiei interne a muncii şi respectiv legislaţiei securităţii
sociale. Recomandările elaborate, de regulă, în paralel cu convenţiile şi explicitându-le pe
acestea nu se supun ratificării statelor membre, dar – potrivit Constituţiei O.I.M. – parlamentul
trebuie să fie informat despre ele, în vederea orientării procesului legislativ naţional.
România este membră fondatoare a O.I.M. şi a ratificat un număr de 54 de
convenţii, depăşind media ratificărilor înregistrate la O.I.M. pe state membre.
Convenţiile şi recomandările O.I.M. constituie, în principal, ceea ce – teoretic –
reprezintă obiect de studiu al dreptului internaţional al muncii, respectiv un drept internaţional
prin izvoarele sale şi naţional prin obiectul de reglementare.
UNIUNEA EUROPEANĂ, organizaţia continentală, a reglementat, între altele,
prin regulamente şi directive o bună parte din materia acoperind legislaţia muncii şi respectiv
legislaţia securităţii sociale care se constituie în dreptul comunitar al muncii. 3 Spre deosebire de
dreptul internaţional al muncii care are ca principale izvoare convenţiile şi recomandările O.I.M.,
care, prin forţa lucrurilor, sunt minimale, adresându-se celor mai diferite state, cu niveluri
economice sociale diferite, dreptul comunitar al muncii asigură, prin regulamente şi directive, o
protecţie net superioară lucrătorilor, tocmai pentru că acestea au o puternică dezvoltare
economico-socială şi o îndelungată tradiţie pe planul reglementării raporturilor de muncă şi
securităţii sociale.
2. Problema raporturilor dintre Organizaţia Internaţională a Muncii şi Uniunea
Europeană nu a făcut până în prezent obiect de studiu în literatura de specialitate, nici în
România şi nici peste hotare. Ea nu este însă lipsită de interes teoretic şi practic.

1
A fost creată în 1919 prin Tratatul de pace de la Versailles, respectiv Partea a XIII-a, care a devenit Constituţia
O.I.M., modificată şi completată ulterior prin Declaraţia de la Philadelphia din 1944 şi prin amendamentele din
1972, 1986 şi 1997. Ultimele amendamente nu au intrat încă în vigoare, nefiind ratificate de numărul minim de
state prevăzut. A se vedea, pe larg, Andrei Popescu – Dreptul internaţional al muncii, Bucureşti, Editura Holding
Reporter, 1998.
2
După 1990, şi în ţara noastră, în consonanţă cu doctrina europeană, s-au constituit două ramuri de drept –
dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale, prin desprinderea acestuia din urmă din primul. Pentru corelaţia
dreptului muncii şi dreptului securităţii sociale, a se vedea, Ion Traian Ştefănescu - Tratat de dreptul muncii, vol. I,
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2003, p. 107–110.
3
A se vedea, Andrei Popescu – Reglementarea relaţiilor de muncă. Practică europeană, Bucureşti, Editura Tribuna
economică, 1998; Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu – Dreptul social european, Bucureşti, Editura. Fundaţiei
“România de mâine”, 2003; Nicolae Voiculescu – Drept comunitar al muncii, Bucureşti, Editura Rosetti, 2005;
Ovidiu Ţinca – Drept social comunitar, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2005
 O primă constatare se impune. În anii de început ai comunităţilor economice
europene (astăzi Uniunea Europeană), a existat o bună cooperare a acestora cu OIM. Evident, ne
situăm mai ales în anii’70 când comunităţile elaborau şi adoptau primele directive şi regulamente
în materia legislaţiei muncii şi securităţii sociale. Astfel, reglementările comunitare, îndeosebi
cele iniţiale, au fost redactate în considerarea principiilor promovate de OIM. Ideea de a asocia
partenerii sociali, prin intermediul Comitetului Economic şi Social, în procesul de elaborare a
reglementărilor comunitare îşi are, de altfel, originea în practica îndelungată a OIM.
Regulamentul nr.1408/1971/CEE referitor la aplicarea regimurilor de securitate socială
lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor independenţi şi membrilor lor de familie care se deplasează în
interiorul Comunităţii şi Regulamentul nr. 574/1972 de aplicare a Regulamentului 1408/1971 au
fost elaborate cu asistenţa de specialitate a OIM. Evident, o asemenea asistenţă a fost acordată şi
în cazul unor directive. Ulterior, unele directive şi regulamente ale Uniunii Europene preiau, dar
mai ales dezvoltă, ridicând pragul exigenţelor de protecţie socială, norme ale OIM. Evident,
acest lucru este explicabil prin aceea că normele OIM sunt norme universale, care iau în
considerare diversitatea de situaţii economice şi sociale din întreaga lume, în timp ce normele
comunitare se adresează unor state cu un ridicat grad de civilizaţie, puternic dezvoltate
economic, cu o îndelungată tradiţie în derularea dialogului social, în conservarea păcii sociale.
Relevăm, în al doilea rând, că există o anumită suprapunere între obiectul de
reglementare al unor convenţii şi cel al unor directive. Este însă evident că, fructificând
experienţa OIM concretizată în unele instrumente, comunităţile economice europene (Uniunea
Europeană de astăzi) au asigurat, în raport cu nivelul ridicat de dezvoltare al statelor membre,
prin directivele şi regulamentele adoptate, un nivel de protecţie socială a lucrătorilor superior
celui prescris prin normele OIM. În acest caz, dacă ar exista un conflict între normele OIM şi
cele comunitare, în aplicarea principiului legii mai favorabile, evident, vor prevala normele
comunitare.
În al treilea rând, în caz de conflict între o convenţie OIM ratificată şi o directivă
comunitară, statul membru UE va observa întotdeauna prescripţiile comunitare. Aşa s-a
întâmplat, spre exemplu, cu reglementarea muncii de noapte a femeilor. Franţa a fost
condamnată, spre exemplu, de Curtea de Justiţie a CEE întrucât Codul muncii interzicea, în
consens cu Convenţia OIM nr. 89/1948, ratificată de Franţa, munca de noapte a femeilor, fără a
observa prescripţiile Directivei nr. 76/207/CEE din 9 februarie 1976 referitoare la punerea în
aplicare a principiului egalităţii de tratament dintre bărbaţi şi femei. În consecinţă, Franţa a
operat modificarea Codului muncii în sensul directivei printr-o lege din 20014 .
Este limpede că, juridic vorbind, sunt unele dificultăţi de armonizare între
normele OIM şi normele comunitare, după cum va rezulta şi în cele ce urmează.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că nu trebuie exagerat nici rolul normelor OIM
de protecţie a lucrătorilor şi nici ironizat locul (încă redus) al dreptului social comunitar pe motiv
că „are ambiţii (obiective) mari, dar mijloace puţine” şi proceduri complexe.
În sfârşit, uneori, dialogul OIM - Uniunea Europeană a fost tensionat, cele două
organizaţii având opinii radical diferite asupra unor probleme de muncă. Aşa a fost cazul
„proiectului de directivă asupra Port– Pakage” când OIM a solicitat oficial instituţiilor
comunitare garanţii de protecţie socială ca, în cazul adoptării acestei directive, lucrătorii „să nu
cadă pradă liberei concurenţe, respectiv liberalizării şi privatizării porturilor”5 . Consideraţiile de
mai înainte sunt valabile, evident, pentru statele membre ale OIM care au şi calitatea de state
membre ale UE.
În esenţă, din cele expuse mai înainte rezultă următoarele:
- dacă preexistă o convenţie a OIM şi ulterior se adoptă o directivă, pentru statele
membre UE primează directiva, legislaţia muncii comunitară având, în acest caz, prioritate faţă
de normele internaţionale ale muncii; nimic nu se opune însă ca statul membru al Uniunii
Europene să ratifice convenţia în cauză; tot astfel, dacă convenţia fusese ratificată, statul membru
4
A se vedea pentru dezvoltări, Ovidiu Tinca – op. cit., p. 167-168
5
Organisation Internationale du Travail: Compte – rendu des travaux, Genève, 2002, fasc. 28, p. 25-29
al Uniunii Europene nu este obligat să o denunţe, decât dacă aceasta contravine directivei
adoptate;
- dacă preexistă o directivă şi se adoptă o convenţie a OIM – în aceeaşi materie –
statele membre UE pot ratifica convenţia, dacă aceasta nu contravine directivei; şi în acest caz,
legislaţia muncii comunitară are prioritate în raport cu normele internaţionale ale muncii;
- dacă se adoptă o convenţie în domeniile în care UE nu are nicio competenţă
(organizare sindicală şi patronală, salarizare, grevă şi lock-out)6 , situaţia este cea clasică, statele
membre UE pot ratifica convenţia în măsura în care sunt interesate de aceasta.
3. O problemă care a făcut obiectul unor discuţii îndelungate în timp a fost aceea
de a se stabili dacă şi în ce măsură Comunitatea Economică Europeană poate participa la
negocierea unor convenţii ale OIM.
Evident, este clar sub aspect juridic, numai statele care au ratificat Constituţia
OIM sunt membre ale OIM. Organizaţiile internaţionale (ONU, Organizaţia Mondială a Sănătăţii
etc.) sau organizaţiile regionale (Consiliul Europei, Uniunea Europeană) pot avea şi au statut de
observator în cadrul Conferinţelor OIM.
În calitate de observator, Uniunea Europeană – pe atunci Comunitatea Economică
Europeană – putea participa la negocierea unor convenţii ale OIM care aveau ca obiect de
reglementare un obiect deja reglementat de CEE printr-un regulament sau o directivă sau un
obiect care nu a constituit o preocupare a Uniunii Europene.
4. O interesantă problemă de natură juridică s-a ridicat în legătură cu competenţa
Uniunii Europene de a ratifica sau nu convenţiile OIM. După cum se cunoaşte, în domeniul
social, Uniunea Europeană are, în principal, o competenţă partajată cu statele membre, cu unele
excepţii, după cum am arătat, în materie de organizare patronală şi sindicală, dreptul la grevă,
lock-out-ul şi salarizarea în care competenţa revine exclusiv statelor membre. În aceste din urmă
cazuri este indiscutabil că numai statele membre pot ratifica o convenţie în materie.
Ce se întâmplă însă cu acele convenţii care reglementează materii ce ţin de
competenţa partajată a Uniunii Europene şi statele membre? Poate Uniunea Europeană, în
numele statelor membre, ratifica o convenţie a OIM? Răspunsul este negativ 7 . Curtea de Justiţie
a CEE sesizată cu o asemenea problemă care privea posibilitatea ratificării Convenţiei nr.
170/1990 privind produsele chimice s-a pronunţat în acest sens printr-un aviz din 19 martie
19938 .
Pentru înţelegerea acestui aviz este necesar, aşa cum de altfel a procedat şi
Curtea, să examinăm problematica discutată până atunci în relaţiile dintre OIM şi comunităţile
europene.
a) Problema s-a pus pentru prima dată în anii 1977-1979, pe durata dublei discuţii
la OIM, în vederea elaborării Convenţiei nr. 153/1979 asupra duratei muncii şi a perioadelor de
repaus în transporturile rutiere, sector care făcea, la acel moment, obiectul Regulamentului nr.
543/69/CEE din 25 martie 1969 relativ la armonizarea unor dispoziţii de securitate socială în
domeniul transporturilor rutiere. Sesizat cu o asemenea problemă, Biroul Internaţional al Muncii
a elaborat un document pe care l-a supus atenţiei Conferinţei OIM. Soluţiile propuse de BIM
pentru participarea CEE au fost respinse de unele state membre în principal de teama reacţiei pe
care ar fi putut-o avea partenerii sociali care ar fi considerat că participarea Comunităţii
diminuează influenţa lor în cadrul Conferinţei OIM.
Acest document, completat cu un alt document al Consiliului de Administraţie al
OIM din 31 mai 1989, propunea, în esenţă, că la negocierea unor convenţii statele membre ale
CEE să poată autoriza Comisia Europeană să propună amendamente la convenţie în numele lor
6
A se vedea, pentru competenţa exclusivă a statelor, Andrei Popescu - Preocupări sociale actuale ale Uniunii
Europene, în „Revista română de dreptul muncii”, nr. 2/2004, p. 11-20.
7
7 Jean Michel Servais – Les normes internationales du travail, Paris, L.G.D.J., 2004, p. 45.
8
Avizul Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993 în „Recueil de jurisprudance”, 1993, p. I-01061
colectiv, iar în aplicarea art. 19 din Constituţia OIM, Consiliul să fie autorizat atât să ia notă de
elaborarea unei convenţii sau a unei recomandări, cât şi să ratifice, urmare a propunerii Comisiei
şi respectiv a notificării prealabile din partea celor 12 state membre ale CEE (la acel moment)
care să confirme că ratificarea este făcută în numele acestor state. Răspunderea pentru aplicarea
convenţiei revenea tot statelor membre, singurele în măsură să ratifice. Statele membre erau
ţinute să răspundă chiar dacă violarea dispoziţiilor unei convenţii rezulta dintr-un act al
Comunităţii, adoptat cu majoritatea de voturi.9
Această soluţie, prima de altfel, propusă de Consiliul de Administraţie al OIM, a
rămas fără urmări practice pe planul raporturilor CEE – OIM.
b) Problema competenţei CEE în cadrul OIM s-a pus din nou în anii 1983-1986
cu ocazia procesului de elaborare a Convenţiei nr. 162/1986 relative la securitatea în muncă în
cazul utilizării amiantei, domeniu care făcuse obiectul a patru directive comunitare.
Unele state membre ale CEE, fără a contesta competenţa comunitară în materie,
au considerat că actul fundamental al OIM – Constituţia – nu permite intervenţia CEE în cadrul
Conferinţei OIM. Consiliul de Miniştri a decis că CEE şi statele membre vor prezenta, în cadrul
dezbaterilor de la OIM, realizările comunitare invocând directivele din domeniul respectiv.
Comisia Europeană a introdus recurs în anulare contra acestei decizii. Comisia a renunţat,
ulterior, la recurs ca urmare a Deciziei Consiliului din 22 decembrie 1986 care a propus o soluţie
globală de natură să răspundă problemei participării CEE la negocierile OIM.
Decizia, luată de comun acord cu Comisia, reglementa posibilitatea participării în
cazurile în care competenţa de reglementare revenea exclusiv CEE. Cu toate acestea, decizia
impunea respectarea integrală a principiului consultărilor tripartite prevăzute de Convenţia nr.
144/1976 şi a autonomiei partenerilor sociali. Răspunsul CEE la chestionarele OIM urmau să fie
adoptate de Consiliul Uniunii Europene, la propunerea Comisiei Europene, cu observarea
consultărilor avute cu partenerii sociali. Totodată, pentru prima discuţie a proiectului de
instrument al OIM, Consiliul urma să adopte o decizie de autorizare a Comisiei Europene de a
participa la negocieri, stabilindu-i şi un mandat în acest sens. Pe durata Conferinţelor OIM,
Comisia urma să intervină în numele CEE şi în colaborarea strânsă, în raport cu problemele ce se
ridică, cu reprezentanţii statelor membre. Delegaţii statelor membre îşi păstrau dreptul de a
interveni pe toată durata Conferinţei.
Şi această soluţie, propusă de această dată de CEE, a rămas fără urmări concrete
pe planul complicatelor raporturi CEE - OIM.
c) În aplicarea Deciziei Consiliului din 22 decembrie 1986, în iulie 1988, Comisia
Europeană a solicitat statelor membre răspunsuri la chestionarul OIM relativ la proiectul
Convenţiei nr. 170/1990 privind securitatea muncii în utilizarea produşilor chimici, materie ce
ţinea de competenţa partajată a CEE şi a statelor membre, în care există directive comunitare.
Mai multe state membre au contestat, cu acest prilej, competenţa exclusivă a CEE
de a interveni în acest domeniu. În consecinţă, statele membre au transmis OIM propriile
răspunsuri la chestionar, împiedicând astfel transmiterea unui punct de vedere comunitar.
La rândul său, Comisia, apreciind că CEE are o competenţă exclusivă, a solicitat
Consiliului, în anul următor (la 12 mai 1989), depline puteri pentru a participa la negocierea
viitoarei convenţii nr. 170/1990.
La 30 noiembrie 1989, Consiliul a adoptat o decizie care mandata Comisia
Europeană să exprime punctul de vedere al CEE în cadrul negocierilor, dar într-o strânsă
cooperare cu reprezentanţii statelor membre. Aceştia îşi păstrau dreptul de a se pronunţa asupra
subiectelor care ţineau de competenţa naţională. Mai mult, această decizie prevedea şi o
procedură prin care să se reglementeze punctele de vedere divergente între statele membre şi
Comisie. Totodată, Consiliul îşi propunea să reexamineze şi, dacă va fi necesar, de comun acord
cu Comisia, să completeze decizia de principiu din 22 decembrie 1986, reglementând cazurile de
9
Conform avizului Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993, pct. IV.
competenţă partajată între statele membre şi CEE şi adoptând norme care să evite dificultăţile
care puteau să rezulte din Constituţia OIM sau practica instituţională a OIM.
După adoptarea Convenţiei nr. 170/1990, Comisia a transmis Consiliului o
comunicare prin care aprecia că statele membre sunt ţinute să informeze directorul general al
BIM că autorităţile competente, în sensul art. 19 din Constituţia OIM, erau – în acest caz –
instituţiile comunitare.
Cu ocazia discutării comunicării Comisiei, în Consiliu mai multe state membre şi-
au exprimat refuzul de a accepta competenţa exclusivă a CEE pentru ratificarea convenţiei.10
În consecinţă, nici această soluţie propusă de mecanismul comunitar nu a avut
efecte, iar problema raporturilor UE - OIM a rămas tot în suspensie.
d) Urmare a situaţiei de fapt, Comisia a solicitat Curţii, la 21 august 1991, ca în
aplicarea art. 228 paragraful 1, alin. 2 din Tratatul CEE să se pronunţe printr-un aviz asupra
posibilităţii ratificării de către CEE a Convenţiei nr. 170/1990. Curtea s-a pronunţat, după cum
am arătat, prin Avizul din 19 martie 1993 care are următoarea redactare: „Ratificarea Convenţiei
nr. 170 a OIM este de competenţa partajată a statelor membre şi a Comunităţii.”
Potrivit acestui aviz, în interpretarea Curţii, Uniunea Europeană nu poate „în
stadiul actual al dreptului internaţional” să ratifice ea însăşi o convenţie a OIM, dar o poate face
„numai prin intermediul statelor membre”, tocmai datorită competenţei partajate cu acestea,
competenţă care presupune o cooperare strânsă pentru ratificarea eventuală a unei convenţii.11
În mod constant, după acest aviz, Uniunea Europeană a luat în considerare avizul
Curţii de Justiţie a CEE. „Această practică a avut ca efect restrângerea posibilităţilor de ratificare
din partea unor state europene care în mod tradiţional se arătau active în materie” (de
ratificare)12.
Apreciem necesar, pentru edificarea cititorului, să redăm integral rezumatul
Avizului Curţii, din care rezultă raţionamentul juridic al acesteia în elaborarea avizului său.
„În ipoteza în care condiţiile de participare la o convenţie internaţională ar
exclude încheierea de către Comunitatea însăşi, dar în care domeniul acoperit de convenţia
respectivă ar aparţine competenţei externe a Comunităţii, aceasta ar putea fi exercitată prin
intermediul statelor membre printr-o acţiune solidară în interesul Comunităţii.
Competenţa Comunităţii pentru încheierea de angajamente internaţionale poate fie
să rezulte dintr-o atribuţie explicită a tratatului, fie să decurgă în mod implicit din dispoziţiile
sale. În fapt, de fiecare dată când dreptul comunitar a stabilit, în sarcina instituţiilor comunitare,
competenţe pe plan intern în vederea realizării unui obiectiv determinat, Comunitatea este
competentă, chiar în lipsa unei dispoziţii exprese în acest scop, să încheie angajamentele
internaţionale necesare realizării acestui obiectiv.
Această competenţă ar putea consolida caracterul exclusiv, eliminând o
competenţă paralelă a statelor membre, fie în temeiul dispoziţiilor tratatului, fie în funcţie de
întinderea măsurilor care au fost luate de instituţiile comunitare pentru aplicarea acestor
dispoziţii şi care pot fi de natură să priveze statele membre de o competenţă pe care anterior ele
puteau să o exercite cu titlu tranzitoriu. Are puţină importanţă faptul că măsurile respective ţin
sau nu de o politică comună. În fapt, în toate domeniile ce corespund obiectivelor Tratatului,
articolul 5 al acestuia impune statelor membre să faciliteze Comunităţii îndeplinirea misiunii sale
şi să se abţină de la orice măsuri susceptibile să pericliteze realizarea scopurilor Tratatului, cum
ar putea fi chiar cazul încheierii de către statele membre a unor angajamente internaţionale care
conţin reguli ce se interferează cu cele adoptate de către Comunitate.

10
Conform Avizului Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993, pct. IV.
11
A se vedea, documentul Consiliului de Administraţie al O.I.M. GB 256/SC/I/3 şi GB 259/LILS/4/7
12
Jean Michel Servais – op. cit., p. 45
 Încheierea Convenţiei nr. 170 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind
siguranţa în utilizarea în muncă a produselor chimice ţine de o competenţă ce aparţine statelor
membre şi Comunităţii.
În fapt, domeniul pe care aceasta îl acoperă ţine de dispoziţiile sociale ale
Tratatului care fac obiectul capitolului 1 al titlului III al acestuia referitor la politica socială.
Faptul că această convenţie enunţă reguli într-un domeniu în care Comunitatea dispune de o
competenţă normativă internă nu conferă, totuşi, acesteia din urmă o competenţă exclusivă,
articolul 118A al Tratatului neprevăzând intervenţia directivelor decât pentru fixarea unor
prescripţii minime, astfel încât statele membre să poată aplica regulile convenţiei, presupunând
că sunt mai severe, în virtutea libertăţii care le este lăsată de a depăşi prescripţiile directivelor,
fiind, de asemenea, posibil şi invers, întrucât normele convenţiei sunt şi ele minimale. Acest
lucru este valabil şi pentru directivele adoptate pe baza articolului 100 al Tratatului, întrucât
acestea fixează, de asemenea, prescripţii minime.
În schimb, anumite dispoziţii ale convenţiei, deşi nu sunt în contradicţie cu
directivele existente, privesc un domeniu, acela al clasificării, ambalării şi etichetării substanţelor
periculoase, în care, ţinând cont de dezvoltarea activităţii normative a Comunităţii care nu se
limitează la fixarea unor prescripţii minime, e cazul să considerăm că statele membre nu mai sunt
competente să încheie angajamente internaţionale în afara cadrului instituţiilor comune.
În sfârşit, fiind vorba de principii generale pe care le enunţă convenţia pentru
punerea sa în aplicare, în special recurgerea la consultarea celor mai reprezentative organizaţii
ale angajatorilor şi lucrătorilor, este cazul să considerăm că, dacă dispoziţiile materiale ale
convenţiei ţin de domeniul de competenţă al Comunităţii, aceasta, în ciuda faptului că politica
socială ţine pentru moment în mod preponderent de competenţa statelor membre, este, de
asemenea, competentă să îşi asume angajamente ce vizează punerea în aplicare a acestor
dispoziţii. […]
Atunci când pare că materia unei convenţii internaţionale ţine în parte de
competenţa Comunităţii şi în parte de cea a statelor membre, imperativul unităţii în reprezentarea
internaţională a Comunităţii impune asigurarea unei cooperări strânse între acestea din urmă şi
instituţiile comunitare atât în procesul de negociere şi încheiere, cât şi în executarea
angajamentelor asumate.”
e) Care este însă situaţia actuală? Cel mai recent document oficial al Uniunii
Europene identificat de noi este răspunsul scris al Comisiei Europene la o interpelare a
eurodeputatului Bartho Pronk (P.P.E.). În acest răspuns, datând din 9 aprilie 1999, dat de către
M. Flynn, în numele Comisiei, este sintetizat Avizul Curţii de Justiţie a CEE din 19 martie 1993.
În considerarea avizului, la 12 ianuarie 1994, Comisia Europeană a înaintat o
propunere de decizie către Consiliul UE privind exercitarea competenţei externe a Comunităţii,
în cadrul conferinţelor internaţionale ale muncii, în cazul în care competenţa de reglementare a
materiei este partajată între Comunitate şi statele membre, „Consiliul nu a adoptat propunerea
Comisiei care, de altfel, nici nu a făcut obiectul dezbaterii”. Comisia rămâne însă deschisă pentru
a identifica o soluţie adecvată în limitele avizului Curţii de Justiţie.13
Evident, unele state comunitare au procedat la ratificarea convenţiilor în discuţie
(nr.162 şi nr.170)14.
În ceea ce ne priveşte, împărtăşim avizul Curţii căci, pe baza actualelor acte
fundamentale ale UE, aceasta nu poate să ratifice ea însăşi o convenţie a OIM, în numele statelor
membre. Suntem însă de părere că UE poate interveni, în calitatea sa de observator la lucrările
conferinţelor OIM, în dezbaterile ce conduc – în final – la adoptarea unor instrumente
internaţionale ale OIM. În perspectivă, dacă ar opera o modificare a tratatelor de bază ale UE,

13
Conform Question écrite E-0435/99, publicat în J.O.C.E., Seria C, p. 112-113
14
Până la data prezentării răspunsului în Parlamentul european (1 aprilie 1999), cinci state membre ratificaseră
Convenţia nr. 162/1986, conform Jean Michel Servais – op.cit., p. 113
colegislatorii (Consiliul şi Parlamentul European) ar putea fi împuterniciţi ca, în condiţii riguros
prescrise, să ratifice unele convenţii.15

15
O atare problemă nu s-a discutat însă în cadrul Convenţiei privind Viitorul Europei, aşa cum aceasta a procedat,
în cazul Consiliului Europei, în ceea ce priveşte aderarea UE la Convenţia europeană a drepturilor omului.