ROLUL ŞI FUNCŢIILE STATULUI

-REFERAT-

ROLUL ŞI FUNCŢIILE STATULUI

 1. CONCEPTUL DE INTERESE GENERALE

Rolul statului constă, în asigurarea, apărarea şi promovarea prin mijloacele prevăzute în

Constituţie şi în celelalte legi a "interesului general" a "interesului public" a binelui comun
inclusiv a "interesului individual". Statul este un instrument special şi specializat al poporului în
primul rănd pentru satisfacerea interesului general.
Interesele generale ale unui stat sunt deosebite de interesele generale ale altui stat. Tot
atât de adevarat este şi faptul că interesele generale au o dinamică mai mult sau mai puţin
accelerată, potrivit schimbărilor produse în plan social.
În principiu, interesul general reprezintă suma sau sinteza calitativă a intereselor politice,
economice, religioase, etnice sau naţionale privite în integritatea lor.
Ca să capete calitatea de interes general, interesele sociale trebuie să aibă o importanţă
sau o motivaţie fundamentală pentru întreaga naţiune, să exprime aspiraţiile vitale ale acesteia şi
să fie durabile.

2.CRITERII DE DELIMITARE A FUNCŢIILOR STATULUI

Pentru a-şi îndeplini misiunea de a asigura interesul general, statul trebuie să asigure
înfăptuirea specializată a unor activităţi concrete, a căror natură şi întin-dere variază de la o
epocă la alta şi de la un sistem politic la altul.
Interesul stabilirii funcţiilor statului este de a asigura ca acelaşi gen de activitate să se desfăşoare
în mod repetat de organisme specializate, potrivit unor norme şi metode clare şi bine stabilite.
Aceste activităţi se regrupează şi se derulează în cadrul diferitelor funcţii ale statului, a căror
analiză nu poate fi făcută decât pornindu-se de la două criterii specifice: criteriul material şi
criteriul formal.
A utiliza criteriul material în definirea funcţiilor statului înseamnă a lua în consideraţie
conţinutul unui act sau al unei activităţi desfăşurate de stat prin organele sale, şi în raport cu
aceasta, a-i da o anumită calificare.
Criteriul material a fost folosit pentru a deosebi, de pildă, o activitate juridică de o
activitate economică şi culturală.
Utilizarea criteriului formal înseamnă a lua în consideraţie organismul care a adoptat un
anumit act, cu alte cuvinte, titularul funcţiei pe care o analizăm şi procedura prin care s-a adoptat
actul respectiv.
Criteriul formal permite clasificarea actelor juridice în acte administrative, legislative sau
jurisdicţionale, dar şi identificarea organismelor competente să adopte sau să emită actele
respective. Pentru o mai eficientă precizie a funcţiilor statului, este de preferat ca analistul unei
anumite activitaţi să combine cele două criterii
În orice stat, indiferent care i-ar fi dimensiunile, sistemul social-politic sau regimul
politic, activităţile statale cu caracter juridic sunt indeplinite zilnic de către autoritati investite cu
atributii speciale.
În general, prin funcţie a statului se înţelege un complex de atribuţii având o natură
comună, stabilite prin lege şi realizate de un organ de stat specializat, potrivit unei anumite
competenţe.
 3. ATRIBUŢII ESENŢIALE ALE STATULUI

Înţelegem prin atribuţii esenţiale ale statului setul de prerogative care revin în
exclusivitate oricărui stat şi a căror neîndeplinire echivalează cu lipsa statalităţii.
a) particularii au interese contradictorii unii faţă de ceilalţi şi chiar faţă de stat;
b) numai statul are resursele necesare îndeplinirii atribuţiilor sale esenţiale.
Se consideră că sunt atribuţii esenţiale ale statului: monopolul apărării şi al constrângerii
sociale (armata şi poliţia), menţinerea cadrului juridic, conducerea relaţiilor internaţionale,
emiterea monedei naţionale.

4. CLASIFICAREA FUNCŢIILOR STATULUI

In doctrina constitutională vest-europeană a fost prezentate, din perspectiva analizei

juridice, mai multe funcţii ale statului. Potrivit punctului de vedere predominant, formal exista
trei functii.
Distincţia clasică a celor trei funcţii ale statului rezultă din teoria separaţiei
celor trei puteri. Potrivit acestei teorii, statul exercită următoarele trei funcţii: funcţia legislativă
funcţia executivă; funcţia jurisdicţională (judecătorească).
Funcţia legislativă constă în adoptarea de către Parlament a regulilor de conduită
obligatorii (având caracter general şi impersonal), ce se adresează, prin urmare, tuturor
persoanelor fizice şi juridice, existând şi respectiv, desfăşurând activităţi pe teritoriul unui stat.
Există o ierarhie a legilor în funcţie de importanţa lor socială, dar pot fi şi caracterizate
prin generalitatea şi caracterul lor impersonal.
Legile pot fi: costituţionale, organice şi ordinare. In sistemul constituţional român, legile
constituţionale sunt cele prin care se modifică constituţia.Există însă unele acte normative,care
fără a modifica constituţia, au caracter cvasiconstituţional, deoarece reglementează organizarea şi
funcţionarea unor organisme constituţionale sau regimul lor juridic. Prin legile organice se
reglementează regimul juridic al unor institutii publice şi domenii de activitate deosebit de
importante, cum ar fi şi funcţionarea partidelor politice, proprietatea şi moştenirea, organizarea
Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării , sistemul electoral, organizarea şi
desfăşurarea referendumului, etc.
În principiu, funcţia legislativă este exercitată în exclusivitate de către parlament. În
practică însă, este admis ca şi guvernul să exercite, în anumite condiţii, o activitate legislativă.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, guvernul deţine prero-gativele cvasi-legislative, materializate
în ceea ce se denumeşte îndeosebi „puterea de reglementare” a guvernului. Aceasta constă fie
într-o putere proprie a guvernului de a reglementa primar relaţiile sociale care nu sunt rezervate
domeniului legii
Funcţia executivă (sau guvernamentală) constă în asigurarea sau organizarea legilor şi,
de asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi administrare, pe
plan central şi local.
Functia executivă, constă în activitatea specială de asigurare şi organizare a executării
legilor şi de asemenea, în adoptarea actelor necesare pentru activitatea de guvernare şi
administrare pe plan central şi local.
 De exemplu problema restituirii locuinţelor este reglementată prin Legea nr. 112/1996,
prin care se prevăd cazurile de restituire şi principiile care guvernează concret această activitate,
însă modul concret de restituire, respectiv procedura, de organizare şi funcţionare a comisiilor
judetene, precum şi activitatea acestora este stabilită prin norme metodologice aprobate prin
hotărâre de Guvern. Normele de aplicare a legilor sunt date de regulă de Guvern, iar în alte
cazuri şi de alte autorităţi ale administraţiei publice, cănd sunt stabilite prin lege. Este cazul
Bancii Nationale a României, care emite norme în aplicarea unor legi.
Actele emise în executarea funcţiei executive sunt extrem de diverse
(administraţia generală a ţării, diplomaţie, gestiune financiară, adică acte de organizare a
executării şi executarea legii în concret.)
Funcţia jurisdicţională (judecătorească) constă în soluţionarea de către instanţele de
judecată a diferenţelor sau litigiilor între diferiţi subiecţi de drept: între persoane fizice; între
persoane fizice şi persoane juridice, precum şi în restabilirea ordinii de drept încălcate.
Potrivit principiului separaţiei puterilor, fiecare funcţie este îndeplinită de un alt
organism: funcţia legislativă de către parlament; funcţia executivă – de către guvern şi şeful
statului, iar funcţia judecătorească – de către instanţă, organismele având o competenţă exclusivă
în domeniul lor de activitate.
Deşi cele trei instituţii constituţionale îşi desfăşoară activitatea separat, prin constituţie se
stabilesc mecanismele lor de interferenţă. Prerogativele atribuite fiecăreia dintre puteri pentru a
„conlucra” creează un echilibru între puteri în sensul că niciuna nu poate acapara întreaga putere
asumându-şi atribuţiile celor-lalte şi nu poate să le impună adoptarea anumitor măsuri.
Bazată întru totul pe teoria separaţiei celor trei puteri, distincţia menţionată între funcţiile
statului nu mai are însă acoperire în relaţiile politice aflate într-o continuă diversitate şi
amplificare.
Distincţia clasică între cele trei funcţii nu mai reflectă în prezent prerogativele statului
mult sporite. Iată de ce, în doctrina şi practica constituţională şi administrativă se consideră în
mod întemeiat că funcţia executivă a devenit mult mai largă. Extinderea activităţilor
guvernamentale în epoca contemporană determină, după unii autori, necesitatea nuanţării acestei
funcţii.
Fac obiectul jurisdicţiilor litigiile dintre persoane fizice, dintre acestea şi persoanele
juridice civile sau de drept public, ori dintre acestea şi autorităţile publice. Soluţionarea litigiilor
se face în cadrul unui proces, după anumite reguli prin acte numite hotărâri judecatoreşti. Pentru
ca justiţia să-si poată înfăptuit misiunea, ea cunoaşte o anumită organizare şi anumite principii.
Organizarea justiţiei se face pe grade de juristiţie care presupune controlul pentru a evita
eroarea. Aceste grade de juristiţie permit o evaluare a judecăţii în fond dar şi în apel şi recurs, ca
posibilitate de îndreptare a erorilor, de reevaluare a sentinţelor în raport cu probele în cauză.

5. ATRIBUŢII ACCESORII ALE STATULUI

Sunt atribuţii pe care statul le poate încredinţa unor organisme care nu au calitate de
autorităţi publice şi chiar unor persoane particulare. Atribuţiile accesorii nu au o legătură
nemijlocită cu suveranitatea statului. Practic, este vorba de activităţi care pot fi îndeplinite de
particulari deşi, prin aceasta, se urmăreşte un scop general (de exemplu: organizarea
învăţământului particular, înfiinţarea unor aşezăminte de ajutor social, sănătate, cultură etc.).
 6. EXTINDEREA ROLULUI STATULUI ÎN EPOCA
CONTEMPORANĂ

Ultimele decenii pot fi considerate decenii ale expansiunii statului, atât ca fenomen
sociologic, cât şi ca factor propulsor al progresului social. Statul s-a extins tentacular nu numai
pe plan intern, cât si pe plan internaţional.
Doctrina constitutionala occidentala distinge, in general, trei fraze succesive ale
dezvoltarii conceptiei privind rolul statului modern.
Statul-jandarm (secolul al XIX-lea): sa limitta la exercitarea atributiilor esentiale, in
special a functiei de politie, de aparare si a celei internationale. In alte domenii intervenţia
statului era exclusă din principiu.
Statul-antreprenor apare odată cu începutul primului razboi mondial: statul începe să
intervina în activitaţile industriale in sectoarelele cheie, prin crearea intreprinderilor publice
industriale si comerciale.
Statul-providenta: intervine peste tot economic, cultural, sport, turism. Aceasta dezvoltare
a statului se imbină in mod necesar cu sporirea considerabilă a mijloacelor sale de actiune.
In ultimii ani şi cu deosebire după inlăturarea sistemelor social-politice totalitare
socialiste s-a repus, cu o deosebită acuitate problema constituirii societăţii civile şi a statului de
drept.
Aceasta a permis realizarea conceptuala a statului garant.
Conceptul de stat garant este foarte expresiv prin el insuşi, potrivit acestei conceptii statul
are îndatorirea de a consfinţi, un cadru larg de drepturi si libertati cetateneşti, de a asigura
progresul in toate dimensinile umane si de a granta afirmarea din aceasta perspectiva a conditiei
umane. In acest fel, se legitimează prin modul in care garantează valorile naţionale,
caracteristicile psihosociale ale naţiunii, adică acelea care definesc in mod fundamental
fizionomia culturală, economică, istorică, politica, religioasă a unui popor si, totodată, valorile
perene ale umanităţii pacea, securitatea, colaborarea internatională, bunastarea popoarelor,
mediul inconjurator, spatiul cosmic.
 BIBLIOGRAFIE

1.Cristian Ionescu.......Tratat de drept constitutional contemporan Editia a 2-a, Editura C.H.

Beck,Bucuresti 2008
2. Ioan Muraru...................Drept Constitutional si Institutii Politice, Editura Actami,
Bucuresti 1997
3. Ioan Deleanu ...Drept Constitutional si Institutii Politice, Teoria generala, Editura Europa
Nova Bucuresti 1991
4. Tudor Draganu......Introducere in teoria si practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1992
5. Sofia Popescu.....Statul de drept in dezbaterile contemporane, Editura Academiei,
Bucuresti, 1998,
6. Trandafir Cornel.....Teoria Generală a dreptului , Editura Mustang, Bucuresti, 2019,