Sunteți pe pagina 1din 3

Data: 22.04.

2020

Grupa: TT-0117

Tema: Omul și religia . Fericirea.

Literatura: Filosofia Ioan N. Roșca Cl a-XII-a pag 180-190; pag 203-216 ;

Omul și religia

1) Conceptul filozofic despre Dumnezeu

2) Morala și credința

Evoluția ideii de divinitate poate fi schițată din două perspective: istoria și sistematica .Istoria avem
în vedere definiția pe care Mircea Eliade o atribuie omului- homo religiosus, care vrea să spună că
religia a apărut odată cu acesta. Cea de-a doua abordare pune în evidență un ansamblu logic-coerent
de teze și argumente ce pledează în favoarea demonstrării existenței lui Dumnezeu. Contactul
omului cu natura l-a făcut să creadă că stăpânii naturii sunt mulți și înfricoșători , dar și îndatori față
de el. Astfel s-a născut credința în mai mulți zei politeismul.

Politeismul a supravețuit până în epocile elenistică și romană târzie (sf sec. III al Hr.) când datorită
sincretismului -se conturează ideea de Divinitate în detrimentul divinităților (mai mulți zei) Acest
fenomen a apărut sub influența altor religii monoteiste : mozaismul, islamismul și creștinismul.
Schițarea abordării istorice a credințelor religioase ne îndreptățește să definim religia drept
fenomenul spiritual cel mai răspândit în cultura umană , care pune la originea existenței ființa
divină . Caracteristica acestui fenomen este faptul că omul conștientizează existența unei ființe
supreme -primă suverană prin eternitate; atotștiința , atotbunătate și atotputernicia sa . Odată ce a
acceptat (ideea) prezența divinității , omul a intuit existența a doua lumi distincte ”lumea de aici și
lumea de dincolo. ” (lumea imanentă și lumea transcendenta ) Parmenide explică faptul că
divinitatea poate fi înțeleasă deopotrivă ca unică și infinită . Mișcarea este schimbarea , evoluția
improprie divinității , iar dacă noi o constatăm observând realitatea din jur , acesta este doar lumea
aparența a fenomenelor, evenimentelor , dar și a miturilor . Acest mod de a înțelege raportul dintre
divinității și existență a generat câteva consecințe pentru gândire:

- În primul rând , intuiția unei ființe perfecte pentru a dovedi că omul asemenea altor ființe se
supune supranaturalului, metafizica stabilește doua lumi distincte cea a transcendenței ,
care este inteligibilă , și cea a imanenței , accesibilă cunoașterii umane, finite.

- Divinitatea este ființa desăvârșită sub aspect volițional (atotputernică) . Platon a recunoscut
existența a două lumi distincte , lumea formelor pure, a transcendenței, guvernată de ideea
de Bine (Dumnezeu) și cea a umbrelor, a aparenței, a sensibilului.

Aristotel identifică divinitatea cu ”actul pur” , numit prim Mișcător nemișcat sau ”cauza primă” .
Dumnezeu este ”act pur” în sensul că generează mișcarea fără ca el însuși să se fi schimbat.
Dumnezeu este ”cel dintâi” și ”autorul celor mai mari bunuri” . În concepția teistă; Dumnezeu este
înainte de toate creatorul universului. El este transcendent în raport cu lumea creată (atât exterior și
superior lumii) . Este izvorul a tot ce există principiul adevărurilor logice, al legilor naturii, izvorul
suprem și garanția valorilor morale. Ființa perfectă , atotputernică și infinit bună.

Filosofia consacra șase probe apreciate ca fundamentale , privind existența lui Dumnezeu

- Argumentul istoric : existența lui Dumnezeu este susținută prin faptul că această credință se
întâlnește la toate popoarelor
- Argumentul fizic sursa mișcării își are originea în ultima instanță

- Argumentul cosmologic se întemeiază pe legea cauzalității și deduce existența lui Dumnezeu


din existența lumii

- Argumentul teleologic , fundamentat în legea finalității, anunță că orice existență are un


scop ; o finalitate ; această determină ordinea și armonia din Univers. Kant îl apreciază ca
fiind cel mai accesibil rațiunii umane.

- Argumentul moral existență și postulatele moralei se originează în Dumnezeu , acre este


binele suprem

- Argumentul ontologic demonstrează existența lui Dumnezeu pornind de la examinarea


conținutului intelectului uman.

Morala și religia.

Modalitatea actelor umane definește omul ca ființă liberă. Valoarea morală a acțiunilor omului este
problema asupra căreia se pronunță și religia. Credința în Dumnezeu este fundamentul moralei
creștine . Dumnezeu este creatorul atotputernic și atotștiutor al lumii, în același timp, dumnezeu
este ființa pe deplin bună , temelia și garanția moralității. Fără Dumnezeu nu ar putea să existe reguli
universale în raport cu care să apreciem moralitatea comportamentelor noastre. Cunoscând ce ne
cere Dumnezeu , știm care sânt cerințele morale pe care trebuie să le respectăm . Legea divină este
standardul ultim și universal al moralității faptelor noastre; de aceea cel mai înalt ideal moral al
omului este să trăiască în armonie cu legea divină. Creștinismul admite că atributele divinității
-omnisciența, omnipotența – ar fi contradictorii , dacă omului nu i s-ar recunoaște libertatea de a fi
moral. Problema binelui și răului este proprie omului. Din punct de vedere subiectiv factorii care
ajută la împlinirea scopului se numesc bine, iar cei care-îl împiedică se numesc rău.

I-L Rousseau, consideră că dumnezeu nu este responsabil de răul care există în lume. Universul este
ordonat și armonios prin urmare, răul vine de la om și se produce între oameni . Imm Kant afirmă că
omul are capacitatea să se autocunoască moral și să se autoanalizeze critic . Ca ființă rațională , omul
poate să distingă ceea ce aparține fondului său originar de ceea ce aparține situației pe care a creat-
o . Recunoscându-se ca ființă morală , omul va ști cum să devină mai bun.

Fericirea.

Fericirea este idealul general al omului , dar și cel mai propriu ființării sale.

Etimologia termenul de fericire desemnează ”binele suprem” eudaimonia. În greacă veche fericirea
se zice hedone și de aceea filosofii care au susținut că fericirea constă în plăcere au fost numiți
hedoniștii. Platon distingea trei părți componente ale sufletului: partea pasională, partea rațională și
partea apetenței.

Fiecare din aceste părți are plăcerile sale (hedone) , Distincțiile platonicieine sânt relevate pentru a
contura trei mari direcții de problematizare a fericirii:

- Perspectiva rațională sens în care fericirea este identifică cu înțelepciunea, ce determină


voința să respecte valorile morale (virtuțiile)

- Perspectiva emoțională conform căreia fericirea înseamnă trăirea pasiunilor

- Perspectiva voluntaristă potrivit căreia sursa fericirii constă în plăcerile , satisfacțiile voinței.
Concepția aristotelică rezumă ideea că în sensul ei autentic fericirea este binele trăit rațional. Aristip
din Cirene care a întemeiat școala cirenaică scoate în evidență plăcerea . El susținea primordialitatea
plăcerii în raport cu moralitatea și înțelepciunea . Fericirea nu este scopul în sine al omului , scopul îl
constituie plăcerea iar nu fericirea. Epicur, creatorul unei doctrine hedoniste eleate susținea că
fericirea este totuna cu dorința de a trăi plăcerea și de a ocoli durerea. . Plăcerea este scopul vieții
fiind primul dintre bunurile înăscute. Fericirea înseamnă plăcerea . Plăcerea conduce spre fericirea
dacă este în acord cu morala și cu intelectul.

La stoicii romani, fericirea se dobândește pe cale intelectuală și a voinței ferme prin care omul
cunoaște ceea ce îi stă în putință. Epictet pentru a fi fericit , omul trebuie să fie liber. Eliberarea de
pasiuni îi asigura starea de liniște care echivalează cu fericirea. Inim. Kant : fericirea fiind intangibilă
în viața pământească rămâne o speranță pentru o viață viitoare cu condiția credinței în ”nemurirea
sufletului” și în existența lui Dumnezeu. Concepția creștină despre fericire: Fericirea este posibilă
doar dacă omul dăruit cu libertate înțelege , că prin smerenie, milostivenie , sete și sacrificiu pentru
dreptate poate fi fericit.

Fericirea și sensul vieții.

Fericirea este o problemă centrală a vieții omului și a concepției despre viața deoarece ,
dintotdeauna problema succesului, a realizării umane, deci a realizării unor scopuri și idealuri este
sinonimă cu căutarea, atingerea a ceea ce se numește fericire. Sub aspect psihologic și ontologic
fericirea este o stare de spirit , o stare de mulțumire, bucurie, satisfacție, încredere în realizarea unui
scop sau a unui ideal important.

Fericirea este o stare individuală strict personală , care implică în mod inevitabil prezența altor
oameni sau a lumii. . Nu toți oamenii înțeleg fericirea în același mod. Omul fericit este cel care
trăiește un moment de plenitudine, de împlinire , de realizare și de recunoaștere , le trăiește în
comuniune și comunicare cu lumea.