VIII.

ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ

8.1. Caracterizare generală

Multitudinea teoriilor criminologice, valenţele explicative generoase, dar şi caracterul lor

adesea contradictoriu ridica deseori problema unei prezentari sistematice a acestor modele.
Dovedind o mare capacitate de sinteză, profesorul D. Szabo propune într-o lucrare din 1978 1
aplicarea modelelor de analiză sociologică la delincvenţă, formulând în acest sens și un criteriu
de sistematizare a teoriilor criminologice în funcţie de apartenenţa lor la modelul consensual sau
la modelul conflictual.
Pornind de la o lucrarea a lui L.MacDonald ("The Sociology of Law and Order", 1976),
criminologul canadian D. Szabo reţine şi prezintă câteva variabile care constituie principala
diferenţă între cele două modele de analiză. Dacă în cadrul modelului consensual condiţiile
socioeconomice, mediul psihologic au repercusiuni asupra puterii, dreptului şi, implicit asupra
sancţiunilor, în cadrul modelul conflictual puterea este cea care influenţează atât condiţiile
socioeconomice şi mediul psihologic, cât şi legislația, respectiv, sancţiunile.
Am selectat dintre aceste teorii pe cele care oferă un posibil răspuns la mai multe forme
ale criminalităţii. Este vorba despre teoriile ce pot fi grupate în modelul consensual.
Modelul consensual, dominant până la mijlocul anilor 1960, e caracterizat prin analogia
între ştiintele naturii şi ştiintele umane, prin înţelegerea noţiunii de adaptare ca fiind regula de
funcţionare a societăţii, opusă rupturii. Inspirat de gândirea lui Durkheim, Pareto şi Parsons,
esenţa acestui model rezidă în existenţa unei similitudini între organismul uman şi societate. Se
consideră că între diverse structuri (organisme) ale societăţii funcţionează o reţea de interacţiuni
armonioase “de solidaritate”, care ar contribui la menţinerea ansamblului 2. În cazul în care apar
conflicte între diverse părţi ale sistemului acestea sunt resorbite printr-un mecanism lăuntric de
adaptare. Adaptarea presupune ajustarea organismului social la exigenţele noi, la schimbările
inerente ce intervin în funcţionarea sistemului social. Ca atare, ruptura este, dacă ea survine,
consecinţa eşecului procesului de adaptare.
Majoritatea teoriilor de inspiraţie sociologică valorificate în câmpul criminologiei
răspund modelului consensual întrucât acceptă ideea de adaptare ca regulă de funcţionare a
societăţii. Esenţa acestor teorii constă în recunoaşterea unor norme ce ocrotesc valori sociale
dominante.
Contestarea lor plasează individul în categoria potenţialilor infractori. Ca atare,
cercetările evidenţiază, prin examinarea multiplelor interacţiuni ce se stabilesc între mediu şi
diversele grupuri sociale, factorii care modifică tendinţele normale de adaptare a individului la
mediu.
Delincvenţa se poate explica prin următoarele motive:
- crearea unui sentiment de injustiţie printr-o gratificare slabă sau insuficienta gratificare
a subiectului de către mediu;
- absenţa reciprocităţii percepute şi trăite între aportul societăţii şi aportul subiectului;
- exigenţe foarte ridicate ale mediului;
- preponderenţa legăturilor gratificante cu subiecţi sau grupuri aflate în dezacord cu
comunitatea.

1
D.Szabo,Criminologie et politique criminelle, Ed.Vrin et P.U.F.,1978, p.41-105
2
R.M. Stănoiu, op.cit., p.196 şi următ.

1
 Se propune o optică terapeutică faţă de delincvent, considerat ca inadaptat. Cuvintele-
cheie ale politicii penale sunt: readaptare, resocializare, reabilitare, reinserţie.
Cele mai reprezentative teorii ce aparţin acestui model sunt: curentul ecologic promovat
de Şcoala de la Chicago, teorii de esenţă “culturalistă,, (teoria ,,asociaţiilor diferenţiate,,
a ,,conflictelor de cultură,,, a ,,subculturilor delincvente,,), teorii de esenţă ,,funcţionalistă,,
(teoria anomiei, teoria eşecului), teoriile controlului social ( teoria înfrânării, bonding theory).
Apartenenţa teoriilor de esenţă ,,culturalistă,, la acest model este evidentă întrucât în
elaborarea ipotezei de cercetare se porneşte de la recunoaşterea unui ,,tot,, a cărui vocaţie ar fi
aceea de a integra într-o armonie dinamică toate clasele, categoriile sociale care compun
societatea globală, din care o parte se află în conflict cu consensul cultural global. Astfel,
delincvenţa apare pe un fond ,,de adaptare inversă,, a indivizilor care interiorizează normele şi
valorile opuse celor dominante.
În cadrul acestei orientări, de departe cea mai bogată în teorii şi concepţii privind cauzele
criminalităţii, am folosit clasificarea teoriilor prezentate după apartenenţa teoriei fie la modelul
consensual, fie la modelul conflictual de analiză socială. Sunt prezentate teorii extreme care explică
„socialul prin social”, ca şi acele variante care avansează teorii specifice cu privire la comportamentul
delincvent, încercând o explicare a „individualului prin social”.

8.2. Precursori
8.2.1.Şcoala cartografică

Pune în centrul preocupărilor sale analiza statistică a criminalităţii, încercând să surprindă anumite
„regularităţi” în dinamica acesteia3.
Şcoala cartografică , reprezentată de cercetători de limba franceză, 4 cunoscut o amplă
dezvoltare între anii 1830 – 1880, cu precădere în Franța și Belgia. Şcoala cartografică a fost
oferit o nouă perspectivă în abordarea criminalității, la nivel de regiune.
Promotorii acestei şcoli au fost: A. M. Guerry, A. J. Quetelet (care a formulat legea termică a
criminalităţii), H. Mayhew. Scopul acestora a fost de a stabili, în funcție de caracteristicile
istorico-geografice și sociale ale țărilor, un model spațial în care să fie reprezentate zonele cu rata
criminalității cea mai ridicată, respectiv cu cel mai ridicat potențial de declanșare a
comportamentului infracțional, corelată cu caracteristici climatice și temporale.
Belgianul Lambert Jaques Quetelet (1796 – 1874) şi francezul Andre Michel Guerry
(1802 – 1866), au folosit statistici privind criminalitatea pentru a descoperi anumite legităţi ale
dinamicii acesteia. Aceștia au refuzat acceptarea doctrinei clasice a „liberului arbitru” și și-au
fundamentat cercetările pe primele statistici criminale europene. Metoda statistică, folosită de
reprezentanții şcolii cartografice, s-a dovedit esențială în încercarea de a surprinde corelaţii între
harta criminalităţii şi unele variabile economice, sociale şi culturale.
Cea mai importantă accepțiune a mediului infracțional, ca și concept operațional al
cercetărilor în criminologie, așa cum este percepută de școala cartografică, este aceea de mediu
fizic sau geografic, în care oamenii își desfășoară viața. Cei doi erudiți susțin că actul infracţional
este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaţii, adică un anumit comportament
vis-a-vis de regulile societății. Formele de relief, clima, anotimpurile își pun o amprentă
deosebită asupra personalităţii omului, dar nu pot exercita o influență hotărâtoare asupra
fenomenului infracționalității în lipsa mediului social. La rându-i acesta trebuie privit atât la
3
R.M.Stănoiu, op.cit., p. 189
4
Carte (fr.)= hartă

2
nivel macrosocial (fr. environment), cât și microsocial (fr.milieux). , după cum poate îmbina şi
atât accepţiunea de mediu ecologic, cât și de mediu cultural, socal, economic etc. De altfel,
analiză descriptivă în criminologie distinge, pe de o parte, mediul social global, iar pe de altă
parte, mediul personal, de contact apropiat.Quetelet susține previzibilitatea comportamentului
infracțional, dar identificată la nivelul grupurilor și nu al indivizilor, argumentând că, așa cum
lumea fizică este guvernată de legile naturii, așa și comportamentul infracțional  este condus de
forțe exterioare individului. Analiza reprezentanților școlii cartografice, bazată pe tabele şi hărţi
tematice, a arătat că ratele de criminalitate şi suicid au rămas constante în timp, atunci când
variabilele au fost analizate vârstă, sex, regiune şi sezon/anotimp al anului. Hărțile ilustrând
repartizarea crimelor comise contra persoanei și proprietății, dar și a crimelor comise din lipsa
accesului la instruire, la școlarizare, sunt reprezentate în cele ce urmează5:
Harta 1: Crimele comise impotriva persoanelor, din „Eseu despre statisticile morale din
Franta”, 1833, Paris,

5
http://greenly.ro/viata-eco/scoala-cartografica-cum-contribuie-mediul-la-formarea-comportamentelor-infractionale

3
 Această hartă pune accent pe reprezentarea zonelor din Franța, în funcție de frecvența cu
care se comit infracțiuni contra  persoanei, relevând astfel că zonele din Franța de Sud și Nord-
Est se caracterizează prin valori ridicate, în jur de 18%, în timp ce pentru partea centrală, cea mai
putin afectată de acest fel de crime, valorile scad până la 7%.

Harta 2: Crimele comise contra proprietatii, din „Eseu despre statisticile morale din Franta”,
1833, Paris, Crochard.

Pe de altă parte, cea mai bogată regiune a Franţei avea rata cea mai ridicată în ceea ce
priveşte infracţiunile asupra proprietăţii (nord, centru și nord-est), dar numai jumătate din rata
naţională a infracţiunilor comise în mod violent. De aici s-a ajuns la concluzia că factorul
principal în cazul infracţiunilor contra proprietăţii este oportunitatea, deoarece se puteau sustrage
mai multe bunuri din provinciile bogate față de cele sărace.

4
 Pentru a întocmi aceasta hartă, Guerry a studiat și statisticile franceze din anii 1826 –
1830, subliniind constanţa criminalităţii în acea perioadă. Astfel, a sesizat faptul că infracţiunile
contra persoanei predomină în timpul sezonului cald, în regiunile din sudul Franţei, în timp ce
infracţiunile contra proprietăţii sunt comise mai ales în regiunile din nord, în timpul sezonului
rece. Constată, ca și Quetelet, că nu sărăcia sau slaba instrucție școlară sunt factorii care exercită
o influență directă asupra dinamicii criminalității, ci și mediul geografic în general. Rămânând
prudent în comentariile sale, el se limitează la descrieri edificatoare pentru stabilirea unor
tendințe în unele zone ale Franței.
Harta 3: Crimele comise din lipsa de instruire a populatiei, din „Eseu despre statisticile
morale din Franta”, 1833, Paris,Crochard.6

6
https://fr.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9-Michel_Guerry#Des_statistiques_morales_
%C3%A0_la_criminologie

5
 Se poate observa din vizualizarea celei de-a doua hărți că în insula Corsica, rata
criminalității se menține ridicată și în cel de-al doilea caz, aici punându-se problema a izolării
geografice a insulei față de regiunile de pe continent, unde populația este mai bine
supravegheată, mai bine instruită și are un sentiment al rolului constrângător al regulilor
societății asupra libertății individuale.
Temperatura, de această dată, s-a dovedit a fi un factor esențial în ecuația stabilirii unei
cauzalități a criminalității, fiind bine știut că și în țara noastră multe acte infracționale se produc
în timpul sezonului rece, când nevoia subiecților de hrană, adăpost, siguranță este mai mare.
Se poate vorbi chiar despre săvârșirea unor infracțiuni determinate de starea de sărăcie în
care se găsesc mulți infractori, pentru care comiterea unui act criminal este un mijloc de a-și
asigura cele necesare subzistenței în arest sau detenție.
Fiind interesat de aspectele  geografice, Guerry grupează zonele geografice franceze în
cinci regiuni in așa fel încât să poată observa o regularitate în ceea ce privește criminalitatea. În
concluzie, meritul de seamă al celor doi cercetători, Guerry şi Quetelet, este așa-numita “lege
termică a criminalităţii”7, care susţin următoarele:
-      temperatura afectează echilibrul emoţional;
-      presiunea atmosferică şi criminalitatea echivalentă variază invers proporţional: când
presiunea scade, creşte criminalitatea violentă;
-     umiditatea şi criminalitatea violentă variază, de asemenea, invers proporţional.
Deși studiile concrete (materializate prin hărți ale criminalității) au început cu teritoriul
Franței, al Belgiei nu putem ști dacă legile școlii cartografice se pot aplica și altor state, sau dacă,
în funcție de potențialul geografic ale fiecărei țări, se poate ajunge la o delimitare spațială a
numărului /tipului de infracțiuni și elemente ale mediului înconjurător.

În concluzie, lucrând independent la relaţia dintre statisticile infracţionalităţii şi factorii

de sărăcie (mai ales șomajul), vârstă, sex, rasă, climat, susținătorii școlii cartografice au căzut de
comun acord că societatea, şi nu deciziile individuale ale infractorilor, era responsabilă pentru
comportamentul infracţional. Mai mult decât atât, s-a constatat statistic faptul că în timpul
persistenței crizelor economice, a dezastrelor naturale, sau sub influența unor factori fizici sau
cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, condițiile atmosferice etc.), sau a unor
factori ce țin de mediul social și demografic (densitatea populaţiei, structura familială, rata
natalității, a morbidității, mobilitatea internă și internațională și urbanizarea), în psihicul
individului infractor se proiectează înclinația spre săvârșirea faptei incriminate de lege.8

8.2.2.Şcoala sociologică

Consideră că în geneza criminalităţii un loc important îl au factorii sociali. Cei mai cunoscuţi
reprezentanţi sunt Durkheim şi Tarde din cadrul şcolii mediului social.
Durkheim consideră criminalitatea ca făcând parte din orice societate normală. Crima este, în
opinia sa, necesară şi utilă. Foloseşte conceptul de anomie, pe care-l defineşte ca fiind o stare obiectivă
a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări bruşte
(crize economice, războaie). 9

7
confirmată și continuată ulterior prin rezultatele studiilor americane de criminologie
8
https://fr.wikipedia.org/wiki/Andr%C3%A9-Michel_Guerry

6
 De exemplu, traficul de persoane este legat de multe ori de imposibilitatea statelor de a
gestiona fenomenul, de a preveni şi stopa apariţia acestuia. În multe societăţi, acest lucru este
rezultatul stării de anomie ce s-a instalat la un moment dat. Astfel, în România, după căderea
comunismului am asistat la o creştere alarmantă a volumului criminalităţii, această stare fiind
rezultatul unor schimbări profunde care au avut ca efect instaurarea unei stări de anomie.
Elaborată de E. Durkheim, teoria anomiei porneşte de la ideea conform căreia creşterea
criminalităţii este legată de starea de dereglare sau anomie ce caracterizează societatea, în cazul
unor schimbări bruşte10 şi care au drept efect scăderea capacităţii acesteia de a regla
comportamentul individului.
Schimbările bruşte produc schimbări profunde ale ordinii sociale, modifică ierarhia
socială, nevoile şi aşteptările indivizilor. Normele vechi, care ghidau comportamentul indivizilor,
nu mai sunt adecvate şi nu mai au capacitatea de a regla conduita umană. În societate se
instaurează starea de anomie, echivalentă nu cu absenţa normelor, ci cu funcţionarea inadecvată
a acestora.
În România, evenimentele din decembrie 1989 pe lângă schimbările pozitive pe care le-a
adus prin trecerea de la o societate totalitară la o societate democratică, acestea au produs în
acelaşi timp şi o dereglare a sistemului de norme. Trecerea bruscă la un alt sistem de valori,
precum şi la o altă formă de organizare socială au avut drept efect instaurarea stării de anomie.
Vechile valori promovate într-o societate totalitaristă, precum controlul social rigid,
supunere, obedienţă nu şi-au mai găsit rolul în noua ordine socială.În schimb, noile valori
promovate, precum libertatea totală a individului, iniţiativă privată şi inovaţie, au încurajat
indivizii să se angajeze într-o serie de comportamente ce presupuneau numeroase riscuri, printre
care şi migraţia internaţională.Structura socială a fost profund modificată, condiţiile sociale s-au
modificat profund astfel că, vechile norme nu mai erau adecvate, iar vechile instituţii sociale şi-
au pierdut din caracterul reglator. 11
Industrializarea şi urbanizarea extinsă, care au avut loc în perioada comunistă, nu au fost
asociate cu o explozie a delincvenţei, similară cu cea din societatea americană, datorită
controlului strict ce era exercitat în perioada comunistă. Acele schimbări şi-au pus însă amprenta,
câţiva ani mai târziu, o dată cu scăderea controlului social.
Industrializarea şi urbanizarea au dus la dezrădăcinarea unor mase de indivizi, la
transportarea acestora într-un mediu străin, şi de cele mai multe ori ostil, înstrăinate de valorile
tradiţionale, singura modalitate de control fiind atributul exclusiv al statului totalitarist.
Este adevărat că, în timp, marea majoritate a acestor migranţi interni a reuşit să lege o
serie de relaţii (familie, prieteni) care au exercitat o influenţă normativă asupra lor, însă în acelaşi
timp, s-a destrămat acea verigă intermediră în modelarea comportamentului uman, respectiv
rolul familiei de origine şi vecinătatea.În aceste condiţii, familia nu a mai putut să-şi

9
Însă indiferent că vorbim de traficant sau de victimă, de exploatarea în vederea muncii forţate sau de
vânzarea copiilor, de recrutare prin bună voie sau prin răpire, există un numitor comun pentru toate aceste multiplele
faţete ale fenomenului şi anume: schimbările sociale bruşte ce au dus la dereglarea sistemului de norme şi valori,
dezorganizare socială, slăbirea capacităţii societăţii de a regla conduita umană prin intermediul familiei, a şcolii şi a
altor instituţii; condiţiile economice precare ale persoanelor datorate şomajului sau sărăciei, care au dus la
marginalizare socială sau excludere socială a unei mari categorii de indivizi; emigrarea ca o oportunitate de ieşire
din această situaţie şi de împlinire a nevoilor şi aşteptărilor.
10
E. Durkheim, „Le suicide. Etude de sociologie”, Paris, Alcan, 1987, citat de Rodica Mihaela Stănoiu în
lucrarea “Criminologie”, Bucureşti, Edit. Oscar Print, 2006, p.191-192.
11
Laura Ecedi Stoisavlevici, teză de doctorat ” Traficul de persoane – formă de manifestare a criminalităţii
organizate”

7
îndeplinească rolul ei reglator în stabilirea relaţiilor şi nici să asigure controlul adecvat al
indivizilor, fiind slăbită şi de criza economică şi de grijile cotidiene din ce în ce mai mari.12
La rândul său, şcoala s-a confruntat cu o criză accentuată de autoritate. Educaţia nu mai
reprezenta o valoare şi nici o strategie de viaţă eficientă, astfel că aceasta a devenit din ce în ce
mai contestată şi incapabilă să regleze conduita oamenilor. Poliţia şi sistemul judiciar nu au
reuşit să-şi îndeplinească funcţia lor într-un mod adecvat, fiind puternic culpabilizate.
Toate aceste schimbări şi-au pus accentul inclusiv asupra traficului de persoane,
dezorientând oamenii şi determinându-i să adopte cu multă uşurinţă anumite comportamente
deviante pentru depăşirea stării de anomie. 13
Exploatarea copiilor, a fost un alt comportament deviant de depăşire a stării de anomie,
vinderea copiilor sau adopţiile internaţionale fiind frecvente în primii ani de după revoluţia din
1989. Organizarea unor reţele de minori care fie cerşeau, fie săvârşeau infracţiuni era făţişă,
intersecţiile fiind pline de copii, care sub pretextul ştergerii parbrizelor maşinilor oprite la
semafor, cerşeau sau săvârşeau infracţiuni minore.14
Toate aceste comportamente deviante care se manifestă în văzul lumii şi cu toate acestea
nu sunt văzute de nimeni, precum şi incapacitatea diferitelor instituţii ale statului de a regla
aceste raporturi inegale dintre indivizi, a făcut ca ele să fie considerate normale 15, de adaptare la
« noua » organizare socială.
O parte a populaţia s-a simţit însă abandonată datorită acestei situaţii, realizând că există
o discrepanţă între necesităţile sale şi posibilităţile reale de satisfacere a acestora16.
12
Idem
13
Ne referim aici la înclinaţia către practicarea prostituţiei, fenomen deseori legat de traficare, şi care a fost
mascat în primii ani de după revoluţie sub forma « dansatoarelor », « baby-sitter . urilor», « menajerelor », etc.,
ziarele de la acea vreme fiind abundente în anunţuri de genul : «Angajam urget dansatoare pentru Spania. Salariu
atractiv.» sau « Angajăm îngrijitoare tinere disponibile să lucreze în Italia.»
14
În mediul rural, copii încă de la vârste fragede sunt folosiţi la muncile câmpului, iar plasarea acestora de
către părinţi la diferite persoane, sub motivaţia că merg să muncească pentru a câştiga banii, deşi este un
comportament ce se abate de la normele şi valorile sociale, nu a fost privit astfel, find considerat normal.
Mai mult, sarcina întreţinerii familiei a fost trecută pe umerii copiilor, considerându-se că aceştia deşi fac
un efort substanţial plecând de acasă şi abandonând şcoala, o fac pentru a munci, o fac pentru familie, pentru fraţii şi
surorile lor, pentru părinţii lor.
Munca în mediu privat, numită şi muncă «la patron », a fost şi este o muncă la negru, indivizii fiind la
bunul plac al angajatorului.
Aceştia muncesc pe un salariu pe care nu ştiau dacă îl vor primi, dacă îl vor primi întreg sau dacă îl vor
primi la timp, nu au concediu de odihnă şi nu pot rămâne acasă dacă sunt bolnavi.
Programul de lucru depăşeşte 8 ore într-o zi, fiind obligaţi să munceasă şi în zilele libere, fără însă a fi
plătiţi pentru munca prestată.
Măsurile de protecţie şi echipamentele necesare, fie nu corespund riscului pe care munca efectuată îl
implică, fie nu există deloc.
Nu le sunt plătite contribuţiile sociale, nu au contracte de muncă înregistrate la Inspectoratele Teritoriale
de Muncă, nu au cărţi de muncă, iar despre toate astea află după ce sunt « concediaţi ».
Munca în agricultură a fost şi este un domeniu în care muncitorii nu sunt protejaţi. Dacă în cazul muncii la
patron, indivizii sunt înşelaţi de către patroni cu privire la contractul de muncă, asigurările sociale etc., adică acele
coordonate care fac ca muncitorul să nu devină velnerabil dar, în acelaşi timp, îngrădind şi un eventual abuz de
autoritate al patronului, în cazul muncii în agricultură indivizii nici nu pot spera la aşa ceva.
15
Rodica Mihaela Stănoiu, Criminalitatea în România: trecut, prezent, viitor, lucrare publicată în Tranziţie
şi criminalitate, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1994, pag.26, 29.
16
Este considerat normal ca aceşti oameni să se mulţumească doar cu banii pe care îi primesc în mână, de
cele mai multe ori la sfârşitul unei zile de muncă, indiferent că aceştia primesc suma promisă, sau nu. Este de
asemenea normal, ca aceştia să nu pretindă un adăpost cu apă curentă, electricitate sau toaletă.

8
 Această rupere a echilibrului dintre scopuri şi mijloacele de realizare, pe lângă
dezordinea socială, a determinat o reacţie de răspuns a individului, care în unele cazuri a fost
antisocială.
Gabriel Tarde este autorul teoriei imitaţiei, pe care o consideră principala cauză a criminalităţii.
În opoziţie cu Durkheim, nu consideră crima un fenomen normal al vieţii sociale. Pentru el, infractorul
este un parazit în cadrul societăţii care trebuie izolat.

8.2.3.Enrico Ferri şi sociologia criminală

Enrico Ferri (1856 – 1929) a fost un criminolog și sociolog  discipol al lui Cesare

Lombroso. Spre deosebire de Lombroso, care accentua latura anthropologică a criminalilor,
Ferri s-a axat pe studierea factorilor economici și sociali.
Ferri a fost autorul cărții devenită clasică în domeniu Sociologia criminalului, apărută
în 1884 a încorporat un întreg ansamblu de discipline, cum ar fi statistica, știința penitenciară,
antropologia criminală și dreptul penal. Fiind un fervent adept al socialismului, Ferri a fost și
unul din editori ziarului Avanti!, ziar socialist al timpului. Întreaga sa operă a slujit la
redactarea codului penal al Argentinei din 1921. 17
Argumentele sale, bogat documentate prin studii sociale și economice, în favoarea
aprofundării mijloacelor de prevenire a criminalității în locul pedepsirii acestora au fost apreciate
mai târziu .
Numit campionul pozitivismului, profesorul la Universitățile din Pisa și Roma, rîmâne
renumit în criminologie și prin legea saturației criminale, lege construită prin asociere cu o lege
fizică cu același nume, reprezintă o paralelă a tezelor școlii cartografice, demonstrând că,
criminalitatea se raportează la condițiile mediului și va oscila după schimbările ce survin în
cadrul său.
În concepţia lui Ferri, crima are o determinare multiplă. Împarte factorii angrenaţi în
producerea infracţiunii în trei categorii, şi anume: factori antropologici, factori fizici şi factori
sociali. Dintre aceştia acordă prioritate factorilor sociali (organizarea economică, sistemul de
educaţie etc.).

8.2.3.Teoriile criminologice inspirate din modelul consensual

 Caracterizare

Teoriile din cadrul acestui model consideră infractorul ca un inadaptat şi propun drept remediu
diferite metode de resocializare a acestuia. Esenţa acestor teorii constă în recunoaşterea unor norme ce
ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plasează individul în categoria infractorilor.

 Şcoala de la Chicago

17
https://ro.wikipedia.org/wiki/Enrico_Ferri_(criminolog)

9
 Modelul de analiză porneşte de la recunoaşterea unei analogii între ecologia umană şi cea
vegetală. Promotorii acestei şcoli au încercat să explice cauzele delincvenţei în marile concentraţii
urbane în care proporţia imigranţilor era foarte ridicată.
Reprezentanţii ei, C. R. Shaw şi H. D. McKay, consideră imigranţii ca pe noi specii de plante ce
trăiesc pe pământ ostil şi încearcă să supravieţuiască apelând la diferite forme de adaptare.
Concret, în anii 1920, cativa profesori de la Universitatea din Chicago, alertati de
statisticile penale ce reflectau o crestere a criminalitatii, si-au propus sa examineze cauzele care
au condus la aceasta tendinta si sa evidentieze multiplele conexiuni ce se stabilesc intre mediu si
diverse grupuri sociale, dar, deopotriva, factorii care modifica tendintele normale de adaptare a
individului la mediu. Astfel, una dintre ipoteze Scolii de la Chicago a vizat reliefarea influentei
dezorganizarii sociale, strans legata de ecologia urbana, asupra fenomenului infractionalitatii.
Apartinand modelului consensual, teoria promovata de reprezentantii acestei scoli are ca
premisa analogia intre ecologia umana si cea vegetala, de aceea se mai numeste si Scoala
ecologică. Aceasta presupune un demers explicativ pentru a intelege procesele care au condus la
crearea modelelor din mediile ecologice, transpus apoi la interactiunea dintre cartier si ecosistem.
La randul lor, ecosistemele includ un numar complex de interdependente, cum ar fi: folosirea
teritoriului, activitatile demografice, sociale, de munca, mobilitatea sociala. Interactiunea acestor
factori contribuie la oportunitatile de schimbare a comportamentelor , inclusiv a
comportamentului criminal.
Principalii reprezentanți ai acestei școli sunt: Ernest Burgess, Robert Park, Clifford Shaw si
Henry Mckay care au urmarit să descopere cauzele echilibrului sau dezechilibrului unui
ansamblu eterogen de elemente dintr-un spatiu ecologic, incercand sa explice în același timp și
cauzele delincvenței în marile concentrații urbane în care proporția emigranților era foarte
ridicată.
In cadrul unui proiect de cercetare primii doi au elaborat o ipoteza conform căreia se
poate face o paralela între distribuția vietii plantelor în natura și organizarea vietii umane in
societate, dezvoltand o explicație a criminalității în jurul celor cinci zone concentrice pe care le
identifica. Park a aratat ca din 10 în 10 ani, în perioada 1860-1910, Chicago si-a dublat
populatia, mai ales cu imigranti. Facand o analogie între procesul de „invaziune, dominare si
succesiune“, specific unor noi specii ajunse într-un sistem echilibrat, profesorul american
considera ca emigrantii produc modificari in zonele in care ajung, unele evidente la nivelul ratei
criminalitatii.
Continuatori ai ideilor acestei școli, Clifford Shaw si Henry Mckay au aprofundat
cercetările predecesorilor combinând anumite caracteristici ale mediului social din aceste zone
cu rata criminalitatii. Astfel, ei au observat că zonele cu o rata ridicată a criminalității nu
coincideau cu cele din care provenea majoritatea delincventilor. Mai mult decât atât, zone in care
rata criminalitatii era mai mare corespundea unei populații juvenile reduse, ca atare, bandele de
tineri nu operau in ariile in care locuiau, ci în imediata apropiere a zonelor puternic
industrializate, caracterizate de un comert infloritor. Totusi, delincventii proveneau, in opiniile
celor doi, mai ales din zonele incare se gaseau mari concentrări de emigranți și populații de
culoare. De aceea, delincventa apare ca un fenomen de respingere specific unor cartiere, numarul
ridicat al delincventilor provenind din aceste grupuri/populatii trebuie raportat la modul de
distribuire geografica in cadrul orasului. Acest fenomen este legat de alte fenomene sociale
prezente in anumite zone numite “zone de deteriorare morala”sau de “demoralizare personala”.
In consecinta, structurarea personalitatii este legat de instalarea intr-o zona de habitatie

10
defavorabila, mai curând decât de caracteristicile populației de origine. 18 In concluzie, conform
acestei teorii influența decisivă asupra ratei criminalității nu o are grupul studiat, ci
circumstanțele sociale și economice ale unei zone geografice determinate. 19 Acest tip de
explicație a delincvenței a constituit o sursă pentru lucrările care au analizat relația dintre orașe
și delincvență, cum ar fi studiile privind geografia urbană și criminalitate, efectuate de
cercetătorii germani.20
Frederic Trasher, un alt reprezentant al acestei școli, a studiat cu preponderență zonele
urbane în care proporția emigranților era ridicată. A apreciat ca în orașul Chicago criminalitatea
era mai ridicată în rândul comunităților sărace de emigranți, mai ales printre minorii ai căror
parinti erau emigranti, de aceea, fenomenul delincvenței juvenile reprezintă rezultatul unei
adaptări dificile, dublate și de o izolare culturală.
Deși rezultatele promotorilor acestei școli au fost criticate, nu pot fi ignorate efectele
pozitive constand în modificarile intervenite în strategiile de control și prevenire ale delincvenței.
Migrația generata de nevoia de ”a evada” din starea de sărăcie, din lipsa de oportunități și
inegalitate socială, de dorința de a avea un loc de muncă mai bine plătit sau de a-și construi o
viață mai bună, care a animat generațiile de emigranți ai anilor `20, subzită și astăzi. Procesul
migraţiei a transformat şi continuă să schimbe multe părți ale lumii.

18
Raymond Gassin, Criminologie, Ed. Dalloz, Paris, editia a 2a, p.179
19
Ibidem, p.178
20
Ibidem, p.179

11