Ierarhia Bisericii în Epoca Apostolică

Iustin Moisescu

În cea mai veche scriere a N.T. (I Tes 5,12), Pavel îndeamnă pe credincioși
să cinstească “în chip deosebit pe cei ce se ostenesc între voi și stau în fruntea
voastră în Domnul și vă povățuiesc pe voi”. Dintre termenii ostenitori,
întâistătători și povățuitori, numai προϊσταμένουσ, (întâistătător), care apare
printre harismatici, s-a păstrat în graiul bisericesc.
Pavel folosește termenul ήγούμενοσ (cârmuitor) la Evrei (18,7).
Epistola I a lui Clement și Păstorul lui Herma amintesc de el. Acest
termen a rămas străin de noțiunea de slujitor în ierarhia bisericească.
Cuvântul πρεσβύτεροσ (vârstnic, bătrân, demult, poate fi tradus prin
slujitor bisericesc) era folosit cu sensul de căpetenie mai mare în popor. Primii
creștini au împrumutat acest termen de la evrei. De la ieșirea din Egipt până la
distrugerea Ierusalimului de către romani, οί πρεσβύτεροι alcătuiau o adunare a
mai marilor poporului. În număr de 70, ei se întâlnesc în jurul conducătorilor
poporului evreu, alături de leviți, conducătorii semințiilor (φύλαρχοι), judecători
(χριταί) și cărturari pe vremea lui Moise sau alături de senat (γερουσία) pe
vremea Macabeilor. În timpul Mântuitorului, ei alcătuiau sinedriul celor 71. Ei
împlineau unele acte în cultul mozaic, alături de preoți. Termenul grecesc pentru
exprimarea noțiunii de preot - ίερεύσ. Creștinii evitau să dea numele acesta
slujitorilor lor bisericești pentru a nu se face confuzie între preotul lui Hristos și
preotul mozaic.
În Fapte se vorbește despre existența diaconilor (6,1) și a preoților (11,30).
Sf. Iacob, ca episcop, nu putea fi rânduit în altă parte decât în categoria așa
numiților πρεσβύτεροι (rândul preoților), care cuprinde pe: diaconi, preoți și
episcopi. În Fapte (15) găsim mărturii cu privire la denumirea slujitorilor
bisericești din cele trei trepte ale ierarhiei cu numele de preoți.

Diaconii

διάκονεϊν: a lucra în folosul altuia, a ajuta, a sluji cuiva.

ή διακονία: slujire; ό διάκονοσ: slujitor.
Diacon era numit purtătorul unei solii, slujitor al statului. Iosif Flavius,
după ce întrebuințează termenul de diacon cu sensul comun de slujitor, vorbește
și despre preoții care slujesc mulțimilor. Epictet îi numea pe filosofii cinici
slujitori (διάκονοι) ai zeilor.
În lumea greacă păgână, diacon era numit slujitorul care împlinea o lucrare
în folosul semenilor săi, pentru stat sau pentru divinitate.

1
 În Septuaginta nu este întâlnit verbul διακονεϊν, noțiunea de a sluji este
exprimată prin verbul δουλεύειν. Διακονία se întâlnește la I Mac 11,58 cu sensul
de ajutoare/daruri. Διάκονοσ este numit slujitorul în general în Prov 10,4.
Verbul διακονεiν este întrebuințat pentru a exprima: lucrarea îngerilor în
raport cu Mântuitorul (1), lucrarea profeților (2), lucrarea Mântuitorului în lume
(3), lucrarea credincioșilor în raport cu Mântuitorul (4), diferitele feluri de lucrare
a slujitorilor bisericești (5).
Substantivul διάκονία este folosit pentru a exprima noțiunea de lucrare
religioasă a Bisericii: lucrarea îngerilor pentru mântuirea credincioșilor (1),
lucrarea Bisericii de împlinire a operei Mântuitorului de împăcare a omului căzut
cu Dumnezeu (2), lucrarea Bisericii de zidire a trupului tainic al lui Hristos (3),
lucrarea slujitorilor bisericești în general (4), lucrarea slujitorilor bisericești,
potrivit cu harul primit de fiecare (5).
Termenul de diacon devine numele slujitorului bisericesc care lucrează ca
ajutor al preotului sau al episcopului. În textele Sf. Pavel (ex. Filipeni 1,1),
diaconii sunt înfățișați ca o categorie de slujitori din ierarhia bisericească. Aici,
binecuvântarea apostolică (har și pace) este împărtășită întregii Biserici a
Filipenilor: credincioșilor și slujitorilor. Cei dintâi sunt înfățișați ca sfinți (cum
erau numiți creștinii în epoca apostolică), iar slujitorii sunt împărțiți în două
categorii: episcopi (preoți) și diaconi.
Ca și ceilalți slujitori ai Bisericii, diaconii trebuiau să primească harul divin
prin taina hirotoniei. La aceasta nu erau îngăduiți decât cei care se distingeau prin
viața lor creștină. După ce îndeamnă pe Timotei să așeze preoți și diaconi în
părțile Efesului, Pavel adaugă: “degrabă mâinile să nu le pui pe nimeni, nici să
te faci părtaș la păcate străine; păstrează-te pe tine curat” (I Tim 5, 22). Ca și
preoții și episcopii, aceștia trebuie “să fie încercați întâi, apoi să se diaconească,
dacă sunt fără învinuire” (I Tim 3, 10). Însușiri enumerate de Sf. Pavel: “diaconii
trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedați la vin mult, nu
agonisitori de câștig urât, având taina credinței în cuget curat, bărbați ai unei
singure femei”.
Cei șapte bărbați despre care vorbește Luca (Fapte 6, 1-6) au fost așezați
în treapta diaconiei prin rugăciune și punerea mâinilor Apostolilor. Sf. Ioan
Hrisostom: “Aceasta este hirotonia, se așează mâna pe bărbat, iar Dumnezeu
săvârșește totul, și mâna lui este cea care atinge capul celui ce se hirotonisește,
dacă se hirotonisește cum trebuie.”
Slujirea legată de toate zilele era strâns legată de ospețele comune ale
creștinilor numite agape, mese ale dragostei. Agapa era considerată o continuare
a împărtășirii, deoarece avea loc în biserică, îndată după cuminecarea
credincioșilor. Organizarea meselor comune era un mijloc de ajutorare a celor în
suferință și lipsuri materiale.
2
 În vremea alegerii și hirotoniei celor șapte diaconi (unii ar fi fost evrei din
Palestina trecuți la creștinism), Apostolii nu slujeau la mese. Înainte de hirotonia
celor șapte existau diaconi în Biserica Ierusalimului. Văduvele eleniștilor se
plângeau că “erau trecute cu vederea la slujirea cea de toate zilele” de către
diaconii evrei. Diaconii împlineau slujirea preoțească, potrivit treptei lor
ierarhice, ca ajutori ai celorlalți slujitori bisericești.
Valoarea simbolică a lui 7: adunările locale de cârmuire a satelor erau
alcătuite din șapte bărbați. Unii fac legătura între cei șapte diaconi și acei
septemviri epulones de la ospețele romane. Sf. Ioan Hrisostom spune că alegerea
numărului de șapte a fost determinată de nevoile Bisericii în vremea aceea,
Ierusalimul fiind împărțit în șapte sectoare sau că șapte erau casele în care se
adunau creștinii pentru slujba religioasă.
După Liber Pontificalis, la Roma, către sfârșitul veacului I erau șapte
diaconi; Eusebiu de Cezareea afirmă că această rânduială exista și în veacul al
III-lea. Biserica Romei a preferat să mărească numărul clericilor inferiori (ordines
minores), cărora li se dădeau tot mai multe însărcinări.
La Alexandria, în veacul al IV-lea, nouă dintre diaconi trecuseră de partea
lui Arie. La Edesa, în veacul al V-lea, pe vremea sinodului de la Calcedon, erau
39 de diaconi. La Constantinopol, în veacul al VI-lea erau 100 de diaconi.
În Biserica Romei, diaconii erau împărțiți în regionari (îngrijeau săracii)
și palatini (îndatoriri strict liturgice).
Sinod în Neocezareea Pontului (315), canonul XV: “diaconi trebuie să fie
șapte, după canon, oricât ar fi de mare cetatea. Să se încredințeze de aceasta din
cartea Faptelor.”
Ecumeniu socotește că cei șapte au fost hirotoniți diaconi, dar îndatoririle
lor erau deosebite de cele ale diaconilor de mai târziu, întrucât principala lor
sarcină era de a purta de grijă în împărțirea hranei la văduve și orfani. Teofilact,
urmându-l pe Sf. Ioan Hrisostom, înclină să creadă că cei șapte au fost preoți.
Canonul sinodului trulan (1 septembrie 691 – 31 august 692): “Acei șapte
diaconi să nu fie socotiți ca slujitori la Taine, ci că ei au fost cei cărora li s-a
încredințat purtarea de grijă la trebuința comună a celor ce se adunau atunci;
aceștia s-au făcut nouă pildă oarecum de râvnă și dragoste față de cei lipsiți.”
Balsamon, Zonara și Aristen, comentatorii canoanelor, stăruiesc asupra sarcinii
deosebite pe care au avut-o cei șapte diaconi în îndatoririle lor. Se poate spune
cel mult că cei șapte nu au constituit o treaptă deosebită în ierarhia bisericească,
ci numai o categorie aparte în rândul diaconilor.
Diaconițele. La Rom 16,1 se vorbește de diaconița Febe. Purtarea de grijă
a femeilor cucernice (Sf. Fecioară Maria, Maria lui Iacob, Maria Magdalena,
Ioana lui Huza, Salomeea, Suzana, Marta) se numea διακονία. Acest termen se
întâlnește o singură dată în Evanghelii la Luca 10,40, unde se spune că după
3
intrarea Mântuitorului în casa ei, Marta se zbătea cu multe treburi pentru a primi
bine pe oaspete. Tavita, ucenița din Iope, era plină de fapte bune și de milostenii.
Lidia, neguțătoare de purpură din Tiatira, a deschis casa ei la Filipi pentru Pavel
și însoțitorii lui. Priscila se numără printre tovarășii lui Pavel de lucru în Iisus
Hristos.
Febe, marea ocrotitoare a credincioșilor din părțile Corintului este
înfățișată de Pavel ca διάκονοσ a Bisericii din Chenhreea. Înainte de a se boteza,
Febe fusese păgână (numele ei avea legături strânse cu păgânismul grecesc). Ea
totuși n-a făcut parte din ierarhia bisericească. Pavel cere credincioșilor din Roma
să nu o primească ca pe un slujitor bisericesc, ci numai ca pe o creștină (ca pe o
soră).
Pavel vorbește despre femeile văduve sau fecioare care osteneau în slujba
Bisericii (I Tim 3,11: “Femeile de asemenea să fie cuviincioase, neclevetitoare,
cumpătate, credincioase întru toate”).
Însușirile pe care Pavel le cere slujitorilor bisericești în I Timotei sunt de
două feluri: (1) unele se referă la capacitatea de îndeplinire a îndatoririlor care
decurg din primirea tainei hirotoniei: însușirea de a păstori, de a învăța și de a
săvârși sfintele slujbe; (2) altele se referă numai la prisosirea slujitorilor față de
mulțimea credincioșilor în privința vieții lor morale.
Scrierea Constituțiile Apostolice (sec. IV) vorbește despre diaconițe ca
despre o categorie obișnuită de slujitori inferiori, punându-le alături de
ipodiaconi, citeți, mărturisitori. Ele sunt înfățișate ca ajutoare ale diaconilor.
Numai ele puteau duce cuvântul bisericesc în așa-numitele ghinecee, unde
femeia antică era silită să-și petreacă cea mai mare parte a vremii, neavând dreptul
pe alocuri să stea alături de bărbat în îndeletnicirile lui zilnice. Femeile cucernice
erau rânduite să ajute la catehizarea și botezul femeilor, la îngrijirea bolnavelor
și orfanelor.

Preoții

În N.T. se vorbește pentru prima oară despre preoți (πρεσβύτεροι) la Fapte

11,30 cu prilejul istorisirii unei trimiteri de ajutoare de către creștinii din Antiohia
la Ierusalim. În anul 43/44, Barnaba și Saul au fost trimiși de creștinii din Antiohia
să ducă ajutoare fraților din Palestina. La 12 ani după înălțarea Mântuitorului,
Apostolii au părăsit Ierusalimul. Petru și Ioan au fost ultimii care au părăsit
Palestina, după anul 60.
Preoții se îngrijeau de chivernisirea bunurilor materiale ale obștilor
creștine, după cum mărturisește Sf. Ioan Hrisostom. Diaconii nu puteau primi
daruri pentru Biserică și nici nu participau la chivernisirea bunurilor materiale ale
obștii creștine decât ca ajutori ai preoților și episcopilor. În Bisericile din afara
4
Palestinei, preoți erau numiți slujitorii bisericești din treapta a doua a preoției.
Iacob (5,14): “...Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu
untdelemn în numele Domnului”. Petru (5,1-4). vorbește despre latura de
păstorire a credincioșilor de către preoți. Termenul έπισκοποϋντεσ a fost ales de
Petru, gândindu-se la lucrarea de cârmuire a fiecărei Biserici din satele și orașele
acelor părți ale lumii de către preoți ca păstori. Petru declară că face parte din
ceata preoților, fiind și Apostol, martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei
ce va să se arate.
Pavel și Barnaba, străbătând ținuturile Asiei Mici, hirotoneau preoți în
orașele prin care treceau. Înainte de a se despărți de credincioșii cetăților Listra,
Iconiu și Antiohia Pisidiei (întâia călătorie misionară), ei s-au îngrijit de rânduirea
slujitorilor bisericești, “hirotonindu-le lor preoți în fiecare Biserică, rugându-se
cu posturi” (Fapte 14,23). Luca arată că așezarea preoților în slujba Bisericii se
făcea prin punerea mâinilor și rugăciune după o vreme de post.
În primăvara lui 58, după sărbătorirea Paștelor, în Filipi, spre sfârșitul
călătoriei, voind să ajungă la Ierusalim înainte de praznicul Cincizecimii, la Milet,
corabia în care călătorea a rămas câteva zile. În acest răstimp, Pavel “trimițând
din Milet la Efes a chemat la sine preoții Bisericii” (Fapte 20,17). Sf. Irineu: “la
Milet au fost chemați episcopii și preoții care erau din Efes și din celelalte cetăți
foarte apropiate, fiindcă el se grăbea”.
Teodoret al Cirului, amintind de textul din Fapte 20,17 și 28 zice că “pe
aceiași i-a numit și preoți și episcopi”. Ecumeniu vorbește despre folosirea în
comun a termenilor πρεσβύτεροσ și έπίσκοποσ. Teofilact socotește că numele
de episcopi a fost dat slujitorilor din cea mai înaltă treaptă a ierarhiei, dar nu
exclude posibilitatea ca Apostolul să fi numit episcopi pe aceiași slujitori cărora
le dăduse înainte numele de preoți (“este nevoie ca și preoții să supravegheze
turmele cugetătoare ale Bisericii”).
Teodoret al Cirului, bazându-se pe textele din Filip 2,25 și 4,18 înclină să
vadă în Epafrodit pe Episcopul Bisericii din Filipi. Totuși, după Epistola Sf.
Policarp, la începutul veacului al II-lea, Filipi era alcătuită numai din preoți și
diaconi. Se înțelege că este vorba de aceiași slujitori bisericești care sunt numiți
episcopi de Pavel și preoți de Policarp.
Sf. Pavel vorbește despre preoți la I Tim 5,17: “Preoții care stau bine în
fruntea celorlalți să fie învredniciți de îndoita cinstire, mai ales cei ce se ostenesc
în cuvânt și învățătură”. I Tim 5,19-20: “Pâra împotriva preotului să nu primești
decât numai pe temeiul a doi sau trei martori. Și pe cei care păcătuiesc ceartă-i
înaintea tuturor (preoților) ca și ceilalți să aibă teamă”.
Între preoți, unii se disting prin râvna deosebită în îndeplinirea îndatoririlor
lor, depășind pe ceilalți, iar alții se pot abate și pot cădea în păcat. Termenul
πρεσβύτεροσ caracterizează întreita lucrare a preotului: de sfințire, propovăduire
5
și păstorire. În epistolele pastorale, Pavel vorbește despre preoții păstori
(έπίσκοποι) la fel ca în cuvântarea rostită în Milet către preoții din părțile
Efesului.
Pavel își îndreaptă privirea spre latura a treia a lucrării preoțești, păstorirea,
scriind: “Este prea adevărat cuvântul: de râvnește cineva păstorie bun lucru
poftește. Se cuvine deci ca episcopul (preotul) să fie fără prihană, bărbat...” (I
Tim 3,1...). Terminând (în v.7) înșirarea însușirilor care se cuvin să
împodobească pe slujitorul bisericesc numit aici episcop, Pavel vorbește despre
însușirile cerute diaconilor (v.8-10) și diaconițelor (v.11).
Apostolul nu pomenește totuși despre preoți. Sf. Ioan Hrisostom spune că
“nu este mare despărțirea între ei (preoți) și episcopi... Prin hirotonie numai îi
depășesc și numai prin acest fapt ei se arată că întrec pe preoți”. Comentând
același text, Teodoret al Cirului scrie: “Aici numește episcop pe preot, cum am
arătat când am explicat epistola către Filipeni... în primul rând se cuvine ca
episcopii să păzească legile, întrucât lor le-a fost dată o cinste mai mare”.
Tit 1,5: “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce
lipsesc și să așezi preoți în fiecare cetate”. Sf. Ioan Hrisostom consideră că “aici
numește preoți pe episcopi”. Din perspectiva Fericitului Ieronim, aceiași slujitori
bisericești purtau numele de έπίσκοποι pentru treapta sau vrednicia lor (dignitas)
și numele de πρεσβύτεροι din pricina vârstei lor (aetas).
Termenul πρεσβύτεροσ este strâns legat de lucrarea de sfințire pe care o
îndeplinesc slujitorii bisericești, iar termenul de έπίσκοποσ este mai strâns legat
de lucrarea de păstorire a turmei creștine.
Căutând mai ales spre harul divin, în slujitorii bisericești evreii vedeau în
primul rând pe sfințitori. Dimpotrivă, în lumea păgână, nevoia de îndrumare a
celor întorși la Hristos pe calea unei trăiri noi a determinat dezvoltarea acțiunii de
păstorire a credincioșilor de către slujitorii bisericești. De aceea, în preot, păgânii
convertiți vedeau pe cel care păstorea turma. Credincioșii numeau preot pe
episcop când priveau la puterea lui de a sfinți sau numeau episcop pe preot când
aveau în vedere puterea lui de a păstori.
Numele de episcop se mai dă preoților spre sfârșitul veacului întâi. Al
treilea episcop al Romei, Clement, într-o epistolă scrisă către Corinteni, în ultimii
ani ai domniei lui Domițian, vorbește despre ierarhia bisericească: dă slujitorilor
bisericești numele de ήγούμενοι ca și cârmuitori civili sau militari ai statului. El
împarte pe slujitori în trei cete: diaconi, preoți (cărora le dă numele de episcopi)
și alți bărbați eminenți. Policarp, episcopul Smirnei, scriind filipenilor în întâia
jumătate a veacului al doilea vorbește despre diaconi și preoți, fără a mai numi
επίσκοποι pe cei din urmă, ci πρεσβύτεροι. Textele care par a nu păstra
deosebirea între preot și episcop se datorează numai necesității de a pune în
lumină una sau alta din îndatoririle lor în slujba Bisericii.
6
 Episcopii

έρίσκοποσ - ocrotitor, supraveghetor, observator, păzitor, purtător de grijă.

Alături de înalții demnitari trimiși să organizeze cetățile cucerite sau aliate, în sec.
V și IV î.Hr. la Atena, Efes, India și Egipt, episcopi erau numiți funcționarii
superiori ai statului. Ζeii grecilor erau numiți episcopi.
În Septuaginta, έρίσκοποι sunt numiți slujbași de seamă ai statului
(conducători, supraveghetori). Uneori, acest nume se dă și lui Dumnezeu, în
sensul de cercetător sau judecător (Ier 20,29) sau cunoscător (Înțelep 1,6). Filon
de Alexandria îl numește pe Dumnezeu “cunoscător a toate”.
În cărțile N.T., termenul episcop se întâlnește de 5 ori (I Petru 2,25; Fapte
20,28; Filip 1,1; I Tim 3,2; Tit 1,7). În textul din I Petru 2,25 (“v-ați întors acum
la păstorul și episcopul sufletelor voastre”), păstor și episcop este numit
Mântuitorul.
Διάκονοσ (săvârșitor al unei lucrări în folosul altora);
πρεσβύτεροσ (săvârșitor al lucrării de sfințire în Biserică);
έρίσκοποσ (păstor sau supraveghetor al obștii creștine).
Tradiția bisericească veche ne înfățișează pe Sf. Iacob, fratele Domnului,
ca pe cel dintâi episcop al Bisericii Ierusalimului. Vorbind despre călătoria sa la
Ierusalim, după trei ani de la convertire, Pavel amintește de Iacob îndată după
Apostoli. La ieșirea sa din închisoare, pe la anul 44, Sf. Petru trimite veste lui
Iacob. Spre sfârșitul anului 49, venind iarăși la Ierusalim, Apostolul Neamurilor
are prilejul să întâmpine pe cei trei stâlpi ai Bisericii: Iacob, Petru și Ioan. Prin
anul 58, când Pavel și însoțitorii lui în călătoria a treia misionară sosesc la
Ierusalim, Iacob se înfățișează înaintea lor înconjurat de preoți ca păstor al
Bisericii din Cetatea Sfântă. Numit cel drept, Iacob a fost scut al poporului. El și-
a dobândit numele de părinte al săracilor.
Hegesip socotea că după înălțarea Mântuitorului, Iacob a urmat la
cârmuirea Bisericii împreună cu Apostolii. Clement de Alexandria ne spune că
Petru, Iacob (al lui Zevedeu) și Ioan s-au înțeles după înălțare să-l rânduiască
episcop al Ierusalimului pe Iacob cel Drept. Ieronim precizează că Iacob a cârmuit
Biserica Ierusalimului vreme de 30 de ani, până în al șaptelea an al domniei lui
Nero (anul 61).
Al doilea episcop al Ierusalimului a fost hirotonit Simeon, frate al lui Iacob
și fiu al lui Cleopa.
Un alt episcop pomenit a fost Tit, de origine greacă. El nu este amintit în
Fapte. Pavel nu pomenește numele slujbei pe care Tit o împlinea în Biserică.
Uneori îl numește fiu (Tit 1,4), alteori frate (II Cor 2,13), alteori tovarăș sau
împreună lucrător cu el (II Cor 8,23). Romano-catolicii și prostestanții consideră
că Tit a fost locțiitor apostolesc în Creta, nu episcop. Eusebiu de Cezareea și
7
Teodoret al Cirului mărturisesc că Tit a fost cel dintâi episcop al Bisericii din
insula Creta. Sf. Ioan Hrisostom și Ecumeniu socotesc că Tit avea îndatorirea de
a cârmui și pe episcopi.
Cel dintâi episcop al Efesului a fost Timotei, care a primit botezul în
vremea celei dintâi călătorii misionare a lui Pavel în Asia Mică. Născut din tată
grec și mamă evreică în Listra Licaoniei (Fapte 16,1). A primit botezul în vremea
celei dintâi călătorii misionare a lui Pavel. A fost luat ca tovarăș de lucrare
evanghelică în a doua călătorie a lui Pavel. A ajutat la scrierea unor epistole: II
Cor, Filip, Colos, I și II Tes, Filimon. Pavel îl numește frate, împreună-lucrător
(I Tim 3,2), fiu. Eusebiu de Cezareea, Sf. Ioan Hrisostom, Teodoret al Cirului,
Ecumeniu, Teofilact vorbesc despre slujirea lui Timotei în biserica din Efes ca
episcop.
Hirotonia episcopului se poate face de cel puțin doi episcopi. Iacob a fost
hirotonit episcop de Sf. Apostoli Petru, Iacob (al lui Zevedeu) și Ioan. Timotei a
fost hirotonit diacon și preot (și probabil și episcop) de Pavel.
Termenul πρεσβυτέριον apare în N.T. numai în textul din I Tim 4,14. Sub
aspect istorico-filologic: adunarea celor mai mari, ceata cârmuitorilor.
Apostolii ajung mai degrabă să fie priviți ca iconomi ai harului
dumnezeiesc decât ca trimiși la propovăduirea Evangheliei. Dintre cei 12,
îndeosebi aceia care au rămas vreme îndelungată în Palestina, alături de numele
de apostoli, purtau și numele de πρεσβύτεροι.
Dintre toți Apostolii, Petru și Ioan și-au legat mai strâns numele de
Palestina. Petru avea poruncă să vestească cuvântul dumnezeiesc printre evrei,
iar Ioan a rămas în Palestina până aproape de distrugerea Ierusalimului, purtând
grijă de Maica Domnului. La Gal 2,2, Pavel îi înfățișează pe Iacob, Petru și Ioan
drept cei socotiți mari, cei care hotărăsc, cei ținuți în cinste deosebită.