CUPRINS

PARTEA I-A: NOŢIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ..............................................................................5

C A P I T O L U L 1: NOŢIUNI INTRODUCTIVE .....................................................................................6

1.1 Obiectul ecologiei ........................................................................................................................................................7
1.2 Conexiunile ecologiei cu alte ştiinţe ...........................................................................................................................7
1.3 Istoricul ecologiei.........................................................................................................................................................8
1.4 Istoricul ecologiei în România ..................................................................................................................................11
C A P I T O LU L 2: BAZELE TEORETICE ALE ECOLOGIEI. NOŢIUNI GENERALE .................13
2.1 Însuşirile sistemelor biologice..................................................................................................................................13
2.2 Ierarhia sistemelor biologice .....................................................................................................................................17
C A P I TO L U L 3: ECOSISTEMUL .........................................................................................................20
3.1 Generalităţi .................................................................................................................................................................20
3.2 Biocenoza ...................................................................................................................................................................20
3.2.1 Structura biocenozei...........................................................................................................................................20
3.2.2 Indici structurali ai biocenozei...........................................................................................................................21
3.3 Populaţiile...................................................................................................................................................................26
3.3.1 Generalităţi..........................................................................................................................................................26
3.3.2 Mărimea populaţiei.............................................................................................................................................27
3.3.3 Distribuţia în spaţiu ............................................................................................................................................30
3.3.4 Structura pe vârste ..............................................................................................................................................30
3.3.5 Structura genetică ...............................................................................................................................................31
3.4 Strategii demografice................................................................................................................................................32
3.5 Biotopul ......................................................................................................................................................................35
3.5.1 Generalităţi..........................................................................................................................................................35
3.5.2 Atmosfera............................................................................................................................................................38
3.5.3 Energia radiantă – factor ecologic fizic ............................................................................................................47
3.5.4 Regimul termic al solului...................................................................................................................................56
3.5.5 Regimul termic al aerului...................................................................................................................................63
3.5.5.1 Procesele de încălzire şi răcire a aerului ...................................................................................................63
3.5.5.2 Variaţiile periodice ale temperaturii aerului. ...........................................................................................65
3.5.5.3 Variaţia temperaturii aerului cu altitudinea. .............................................................................................66
3.5.5.4 Variaţiile neperiodice (accidentale) ale temperaturii ...............................................................................69
3.5.5.5 Particularităţi ale stratului limită planetar.................................................................................................69
3.5.5.6 Distribuţia geografică a temperaturii aerului ............................................................................................70
3.5.6 Semnificaţiile şi efectele ecologice ale luminii şi temperaturii – factori fizici ..............................................71
3.5.7 Umiditatea, apa – factori ecologici fizici..........................................................................................................74
3.5.7.1 Aspecte generale; mărimi higrometrice ....................................................................................................75
3.5.7.2 Variaţiile periodice ale umidităţii aerului .................................................................................................77
3.5.7.3 Evaporarea şi evapotranspiraţia.................................................................................................................78
3.5.7.4 Condensarea................................................................................................................................................79
3.5.8 Produsele condensării.........................................................................................................................................81
3.5.8.1 Condensarea vaporilor de apă pe suprafaţa terestră .................................................................................81
3.5.8.2 Condensarea vaporilor de apă în atmosferă ..............................................................................................81
3.5.9 Meteorii ...............................................................................................................................................................85
3.5.9.1 Geneza precipitaţiilor (hidrometeorilor) ...................................................................................................86
3.5.9.2 Forme de precipitaţii...................................................................................................................................88
3.5.9.3 Regimul precipitaţiilor ...............................................................................................................................89
3.5.9.4 Distribuţia geografică a precipitaţiilor ......................................................................................................90
3.5.10 Efectele ecologice ale apei şi umidităţii – factori abiotici fizici ...................................................................91
3.5.11 Vântul - factor abiotic mecanic .......................................................................................................................93
3.5.11.1 Geneza vântului ........................................................................................................................................98
3.5.11.2 Caracteristicile vântului sunt direcţia şi viteza. ....................................................................................102
3.5.11.3 Structura vântului ...................................................................................................................................102
3.5.11.4 Circulaţia termică a aerului. Vânturile locale .......................................................................................103
 3.5.11.5 Circulaţia generală a atmosferei ...........................................................................................................107
3.5.12 Efectele ecologice ale factorilor ecologici mecanici - aerul în mişcare (vântul) şi apa în mişcare...........110
3.5.12.1 Efectele ecologice ale vântului ..............................................................................................................110
3.5.12.2 Efectele ecologice ale apei în mişcare...................................................................................................110
3.5.13 Noţiuni de meteorologie sinoptică ................................................................................................................112
3.5.13.1 Masele de aer ..........................................................................................................................................112
3.5.13.2 Fronturile atmosferice ............................................................................................................................115
3.5.13.3 Geneza ciclonilor mobili ........................................................................................................................121
3.5.13.4 Vremea în principalele forme barice .....................................................................................................122
3.5.13.5 Prevederea vremii ...................................................................................................................................124
3.5.14 Clima. Geneza climei.....................................................................................................................................127
3.5.14.1 Clasificarea climatelor............................................................................................................................130
3.5.14.2 Clima României ......................................................................................................................................131
3.6 Structura trofică a ecosistemelor.............................................................. Eroare! Marcaj în document nedefinit.
3.7 Funcţiile ecosistemelor ............................................................................. Eroare! Marcaj în document nedefinit.
3.7.1 Funcţia energetică.............................................................................. Eroare! Marcaj în document nedefinit.
3.7.2 Circulaţia materiei ............................................................................. Eroare! Marcaj în document nedefinit.
3.7.3 Circulaţia informaţiei ........................................................................ Eroare! Marcaj în document nedefinit.
3.7.4 Autoreglarea şi stabilitatea................................................................ Eroare! Marcaj în document nedefinit.

PARTEA A II-A: NOŢIUNI DE ECOLOGIE FORESTIERĂ...............................................................135

CAPITOLUL 4: ECOSISTEMUL FORESTIER .......................................................................................136
4.1 Generalităţi ...............................................................................................................................................................136
4.2 Biocenoza forestieră.................................................................................................................................................136
4.2.1 Structura biocenozei forestiere ........................................................................................................................138
4.2.1.1 Elementele componente. ..........................................................................................................................138
4.3 Biotopul forestier .....................................................................................................................................................182
4.3.1 Generalităţi........................................................................................................................................................182
4.3.2 Particularităţi ale regimului factorilor ecologici în regiunile cu relief accidentat........................................183
4.3.3 Influenţa reciprocă între biocenoza forestieră şi factorii ecologici ...............................................................190
4.3.3.1 Influenţa pădurii asupra radiaţiei solare ..................................................................................................190
4.3.3.2 Influenţa luminii asupra biocenozei forestiere........................................................................................191
4.3.3.3 Influenţa biocenozei forestiere asupra temperaturii aerului...................................................................193
4.3.3.4 Influenţa biocenozei forestiere asupra temperaturii solului...................................................................197
4.3.3.5 Influenţa temperaturii asupra biocenozei forestiere ...............................................................................200
4.3.3.6 Influenţa biocenozei forestiere asupra vântului ......................................................................................203
4.3.3.7 Influenţa vântului asupra biocenozei forestiere poate fi atât pozitivă cât şi negativă..........................207
4.3.3.8 Influenţa biocenozei forestiere asupra umidităţii atmosferice...............................................................212
4.3.3.9 Regimul precipitaţiilor atmosferice în biocenoza forestieră..................................................................213
4.3.3.10 Influenţa biocenozei forestiere asupra evapotranspiraţiei....................................................................217
4.3.3.11 Influenţa umidităţii asupra biocenozei forestiere .................................................................................219
4.3.3.12 Influenţa compoziţiei aerului asupra biocenozei forestiere .................................................................223
4.3.3.13 Influenţa biocenozei forestiere asupra aerului atmosferic ...................................................................224
4.3.3.14 Influenţa biocenozei forestiere asupra solului ......................................................................................225
4.3.3.15 Influenţa solului asupra biocenozei forestiere ......................................................................................226
4.4 Particularităţi ale energeticii ecosistemelor forestiere ...........................................................................................228
4.4.1 Faze ale fluxului necromasei ...........................................................................................................................229
4.4.2 Formarea humusului.........................................................................................................................................239
4.4.3 Mineralizarea humusului..................................................................................................................................239
CAPITOLUL 5: TIPURI DE ECOSISTEME. TIPOLOGIA FORESTIERĂ.........................................241
5.1 Generalităţi ...............................................................................................................................................................241
5.2 Clasificare. Criterii...................................................................................................................................................241
5.3 Denumire, caracterizare ...........................................................................................................................................242
CAPITOLUL 6: DINAMICA ŞI SUCCESIUNEA ECOSISTEMELOR.................................................246
6.1 Generalităţi ...............................................................................................................................................................246
6.2. Ritmurile circadiene................................................................................................................................................246
6.3. Fenofaze şi fenaspecte ............................................................................................................................................248
6.4 Fluctuaţiile ciclice ....................................................................................................................................................250
6.4.1 Fluctuaţiile anuale ............................................................................................................................................251
6.4.2 Fluctuaţiile multianuale....................................................................................................................................251
6.5 Succesiunea ecologică .............................................................................................................................................254
6.5.1 Generalităţi........................................................................................................................................................254
6.5.2. Principalele tipuri de succesiuni.....................................................................................................................256
 PARTEA I-A

NOŢIUNI DE ECOLOGIE GENERALĂ

CAPITOLUL 1
 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Obiectul ecologiei

În 1866 Ernst Haeckel a introdus termenul de ecologie (de la grecescul oikos:
casă, gospodărie, economie) şi a definit noua ştiinţă ca “studiul relaţiilor complexe,
directe şi indirecte, cuprinse în noţiunea darwiniană de luptă pentru existenţă”. (Darwin
folosea această expresie pentru desemnarea totalităţii relaţiilor intra şi interspecifice).
Ulterior s-au dat numeroase definiţii ale ecologiei şi nu există una unanim acceptată,
fiecare autor punând accentul pe anumite aspecte. Definiţiile pot fi grupate în două
categorii, una cu accentul pus pe organisme, cealaltă cu accentul pus pe sisteme
supraindividuale (Botnariuc, N., Vădineanu A., 1982). Din numeroasele definiţii care pot
fi incluse în prima categorie se menţionează cele date de:
MacFayden (1957) – Ecologia studiază relaţiile dintre vieţuitoare (plante şi animale) şi
mediul lor, pentru a descoperi principiile după care se desfăşoară aceste relaţii.
R. Dajoz (1970) – Ecologia este ştiinţa care studiază condiţiile de existenţă a fiinţelor şi
interacţiunile de orice natură, care există între aceste fiinţe şi mediul lor.
C. Sacchi şi P. Testard (1971) – Ecologia este disciplina biologică ce studiază raporturile
organismelor cu mediul lor înconjurător.
C. Krebs (1972) – Ecologia este studiul ştiinţific al interacţiunilor care determină
distribuţia şi abundenţa organismelor.
În cea de-a doua categorie se încadrează definiţiile date de:
E. Odum (1971) – Ecologia studiază niveluri de organizare superioare celui individual şi
anume populaţii, biocenoze, ecosisteme şi biosfera.
M. Ghiliarov (1973) – Ecologia este ştiinţa corelaţiilor şi interacţiunilor vieţii pe trepte
supraindividuale.
B. Stugren (1975) – Ecologia este ştiinţa interacţiunilor în sistemele supraindividuale.
Acestor definiţii li se pot aduce obiecţii; astfel, ecosistemul nu poate fi inclus în
ierarhia sistemelor biologice deoarece înglobează biotopul care este de natură abiotică.
De asemenea, ecologia nu studiază orice sistem sau treaptă supraindividuală; o algă sau
un celenterat colonial, deşi sunt sisteme supraindividuale, nu sunt studiate de ecologie.
De aceea, N. Botnariuc şi A. Vădineanu propun (1982) următoarea definiţie:
Ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare a materiei vii
(populaţii biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor abiotic.

1.2 Conexiunile ecologiei cu alte ştiinţe

Ecologia este o disciplină sintetică, o ştiinţă interdisciplinară; şi alte ştiinţe
biologice pot fi însă caracterizate în acelaşi mod. Pentru precizarea locului ocupat de
ecologie printre celelalte ştiinţe este adecvată împărţirea lor în funcţie de nivelul de
organizare a sistemelor pe care le studiază. Astfel, sunt discipline care studiază structuri
şi procese de nivel individual – biochimia, fiziologia, citologia, histologia, morfologia
etc. În altă categorie se încadrează disciplinele care se adresează sistemelor
supraindividuale (Botnariuc, N., Vădineanu, A., 1982). În acest sens, taxonomia şi
sistematica, studiază legăturile de înrudire dintre specii şi în funcţie de acestea realizează
sistemele de clasificare. Genetica şi evoluţia se adresează şi ele sistemelor
suprapopulaţionale, studiind mecanismele de transformare adaptativă.
 Spre deosebire de acestea, ecologia cuprinde în domeniul de studiu nu numai
populaţiile ci şi întreaga ierarhie de sisteme biologice supraindividuale, deci şi
biocenozele şi biosfera. Privitor la populaţii, ecologia studiază structura lor şi modul cum
îndeplinesc funcţiile de transfer a materiei, energiei şi informaţiei în cadrul sistemelor din
care fac parte.
Ecologia are conexiuni cu diferite alte ştiinţe, atât biologice cât şi nebiologice.
Relaţiile funcţionale dintre populaţii şi dintre acestea şi mediul lor abiotic constau
în schimburi de materie, energie şi informaţie, ceea ce implică utilizarea conceptelor din
domenii ca fizica (termodinamica), biochimia (pentru studierea mecanismelor moleculare
ale schimburilor energetice), fiziologia (pentru cunoştinţele legate de respiraţie, digestie,
asimilaţie, metabolism), informatica.
Cercetarea biotopului determină strânse legături cu climatologia, geomorfologia,
hidrologia, pedologia, chimia.
Studiul organizării şi funcţionării sistemelor ecologice determină legături cu
matematica (biostatistica) şi cibernetica.
Este necesară evidenţierea „punctului de vedere ecologic” comparativ cu
abordarea realizată de alte ştiinţe. Astfel, un morfolog studiază caracteristicile
morfologice distinctive ale arborilor din specia Fagus sylvatica de exemplu, pentru a-i
descrie şi încadra într-o anumită clasificare. Fiziologul studiază procesul de fotosinteză al
acestor arbori, urmărind clarificarea mecanismelor de sinteză a substanţelor organice şi
dependenţa acestui proces de diferiţi factori de mediu (lumină, temperatură, săruri
minerale). Ecologul studiază fotosinteza arborilor sub aspectul rolului acesteia în viaţa
biocenozei, ca furnizoare de materie organică pentru consumatorii de diferite ordine,
studiază relaţiile speciei cu celelalte componente ale biocenozei, contribuţia la
productivitatea acesteia, influenţa asupra biotopului etc.
Deoarece omul intră în componenţa ecosistemelor majore ale biosferei pe care le
influenţează esenţial prin activitatea sa, ecologia interferează şi cu ştiinţele sociale, cu
psihologia etc.
În concluzie, nu caracterul interdisciplinar este trăsătura caracteristică a ecologiei,
ci modul în care ea integrează datele şi metodele altor ştiinţe în propriul domeniu de
cercetare.

1.3 Istoricul ecologiei

Încă din perioada preistorică omul a acumulat cunoştinţe legate de exigenţele
ecologice ale diferitelor specii, în timpul căutărilor sale pentru găsirea vânatului sau a
plantelor comestibile.
Lucrările autorilor antici (Hipocrate, Aristotel, Pliniu, Teofrast) cuprind
numeroase date despre condiţiile de viaţă ale diferitelor plante şi animale, despre
însuşirile lor importante în alimentaţie, medicină sau meşteşuguri.
Elemente cu caracter ecologic se găsesc în lucrările a numeroşi oameni de ştiinţă
din antichitate până în Evul Mediu.
Înainte de Darwin şi Haeckel, în 1792, ideea de bază a circulaţiei materiei a fost
experimentată de Lavoisier; în 1833 Auguste Pyrame de Candolle a demonstrat
necesitatea introducerii unei noi discipline botanice (geografia botanică sau geobotanica)
care să studieze relaţiile reciproce dintre plante şi mediu (cercetări în acest sens au
realizat şi Humbolt, Engler, Gray). În 1843, Forbes, studiind repartizarea animalelor în
Marea Egee, constată stratificarea acestora în adâncime, ceea ce evidenţiază aspectul
dinamic al interrelaţiilor organisme-mediu. În 1861, Pasteur descrie amănunţit etapele
descompunerii materiei organice moarte. Aceşti oameni de ştiinţă au fost consideraţi
precursori în ecologie.
Darwin descoperă conexiunile complexe din natură (pe care le integra în expresia
“luptă pentru existenţă”) şi semnificaţia lor evolutivă. El evidenţiază rolul important al
conexiunilor indirecte, mediate, dintre specii şi dintre ele şi mediul abiotic. În plus,
Darwin descoperă şi demonstrează importanţa raporturilor numerice dintre speciile unei
regiuni, importanţa schimbării componenţei unei asociaţii prin introducerea sau
eliminarea unor specii pentru evoluţia ulterioară a acestor specii.
În 1866 Haeckel introduce termenul de ecologie şi dă definiţia acestei ştiinţe.
Acest moment marchează începutul primei perioade, descriptive, în dezvoltarea
ecologiei, care a dus la acumularea unui bogat material faptic.
I. În această perioadă sunt introduse noţiunile de biocenoză (Karl Möbius, 1877),
autecologie şi sinecologie (Schröter 1896, 1902), cele două subdiviziuni ale ecologiei.
A u t e c o l o g i a studiază raporturile unei singure specii cu mediul ei de viaţă;
ea defineşte în special limitele de toleranţă şi valorile optime ale speciilor relativ la
diverşi factori ecologici şi studiază acţiunea mediului asupra morfologiei, fiziologiei şi
comportamentului acestora (deci studiază adaptările speciilor la mediu).
S i n e c o l o g i a studiază raporturile între indivizii ce aparţin unor specii diferite
din cadrul unor comunităţi, precum şi raporturile acestor indivizi cu mediul. Astfel, într-
un studiu sinecologic pot fi adoptate două puncte de vedere:
- unul static (sinecologie descriptivă) constând în descrierea comunităţilor de
fiinţe vii care există într-un mediu anumit. Se determină în acest caz compoziţia specifică
a comunităţilor, abundenţa, frecvenţa, constanţa şi repartizarea spaţială a speciilor.
- altul dinamic (sinecologie funcţională) cu două aspecte; se poate descrie
evoluţia comunităţilor şi factorii care determină succesiunea acestora într-un anumit
mediu. Se mai poate studia funcţionarea ecosistemelor: transferurile de materie şi
energie, lanţurile trofice, piramidele trofice, productivitatea şi randamentul (toate acestea
constituie obiectul de studiu al sinecologiei cantitative) (Dajoz, R., 1972).
Se înregistrează o importantă dezvoltare a cercetărilor legate de asociaţiile
vegetale şi animale. Sunt descrise structura şi succesiunea vegetaţiei, asocierea plantelor
în comunităţi, bazele ecologice ale răspândirii geografice a plantelor, legătura dintre
succesiune şi condiţiile fizice.
Noţiunea de climax este introdusă în 1916 de Clements, ca fiind stadiul final al
succesiunii asociaţiilor vegetale.
Astfel, perioada descriptivă are următoarele caracteristici: accentul principal este
pus pe descrierea structurii şi variaţiei în timp şi spaţiu a factorilor abiotici, a
comunităţilor vegetale şi animale, a asocierii speciilor; o altă caracteristică este
reprezentată de apariţia ideii că o comunitate reprezintă un întreg, prin relevarea
conexiunilor dintre speciile acestei comunităţi şi dintre ele şi condiţiile fizice. Astfel,
Forbes (1887) afirmă că un lac este un “microcosmos” şi trebuie studiat ca un ansamblu.
Clements (1916) merge chiar mai departe, făcând analogia între etapele existenţei unui
individ şi etapele succesiunii ecologice care se încheie prin climax, considerând
comunitatea un superorganism. Aceste analogii cuprind ideea valoroasă a intregralităţii
biocenozelor, dar exagerează similitudinile între sisteme aflate pe niveluri diferite de
organizare.
A apărut astfel necesitatea unei noţiuni noi, care să reflecte caracterul unitar al
comunităţii, integrată cu factorii abiotici respectivi. Este definită de aceea noţiunea de
ecosistem (Tansley 1935).
Se impune necesitatea elaborării unui sistem de clasificare a comunităţilor. Se
dezvoltă astfel descrierea şi clasificarea asociaţiilor vegetale, care sunt privite şi descrise
analog speciilor (Braun-Blanquet, 1913). În acest mod ia naştere o ramură aparte a
ecologiei: fitosociologia şi se elaborează un sistem complex de clasificare a asociaţiilor
vegetale.
II. A doua perioadă, perioada modernă, se caracterizează prin trecerea la studiul
de teren şi experimental al aspectelor funcţionale ale ecosistemelor. Această trecere a fost
determinată şi de faptul că în paralel cu studiile biocenologice s-a dezvoltat şi studiul
populaţiilor.
Primele cercetări cu caracter populaţional au apărut în domeniul social. Malthus
(1798) susţinea că populaţia umană creşte în progresie geometrică în timp ce resursele
alimentare cresc în progresie aritmetică. Aceste studii şi altele ulterioare referitoare la
populaţia umană au fost utilizate apoi pentru populaţiile de animale. Se studiază astfel
dinamica efectivelor la diferite populaţii: Elton, în 1924, arată că fluctuaţiile numerice ale
unor populaţii au o anumită periodicitate. Volterra în 1926 studiază variaţia şi fluctuaţia
numărului de indivizi ai speciilor dintr-o comunitate. În 1935, Gause verifică
experimental teoria matematică a luptei pentru existenţă, iar Lotka, în 1934 concepe
teoria analitică a asociaţiilor biologice.
Se extind cercetările în domeniul geneticii populaţiilor. În evoluţionism se
elaborează ideea că populaţia este obiectul selecţiei şi purtătorul material al evoluţiei.
Tot în a doua perioadă de dezvoltare a ecologiei s-a studiat energetica
ecosistemelor. Juday (1940) a studiat bugetul energetic al lacului Mendota (S.U.A.). S-au
dezvoltat metode de estimare cantitativă a productivităţii (Boysen-Jensen 1919 pentru
bentos şi Vinberg 1932 pentru măsurarea producţiei primare a planctonului). Demoll
(1927) introduce noţiunea de biomasă, iar în studiul productivităţii raportul P/B
(producţie/biomasă), pentru ilustrarea vitezei de reciclare a substanţelor.
Dezvoltarea teoriei generale a sistemelor, apoi a ciberneticii şi a teoriei
informaţiei a atras atenţia asupra problemelor organizării şi funcţionării materiei vii. S-a
dovedit că toate sistemele biologice sunt organizate şi funcţionează după principii
cibernetice: sunt autoreglabile şi au caracter informaţional. Reconsiderarea ecologiei prin
prisma teoriei sistemice a fost făcută de zoologul american E.P.Odum.
Ecologia modernă este caracterizată prin matematizarea tot mai accentuată a
cercetărilor.
Studiile ecologice sunt necesare pentru intervenţia raţională a omului în biosferă
(Stugren, B., 1994). Studiile fenomenelor naturale ca şi cum ele ar fi izolate şi
independente unele de altele, realizate până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au
avut implicaţii practice nefaste. Cu toate că acest mod de gândire a susţinut eforturile
ştiinţifice de “inventariere” a lumii, de sistematizare a cunoştinţelor astfel obţinute şi a
determinat progresul acesteia într-o anumită perioadă, el s-a dovedit inadecvat realităţii şi
a trebui înlocuit cu concepţia holistă a unităţii şi interconexiunilor lumii vii.
 Punerea în practică a cunoştinţelor, principiilor şi conceptelor ecologiei a
determinat apariţia unor numeroase discipline aplicative ca: protecţia mediului, ocrotirea
monumentelor naturii, arhitectura landşaftului, agroecologia, ecologia pescuitului etc.

1.4 Istoricul ecologiei în România

Începuturile ecologiei în România sunt legate de cercetările ştiinţifice din mai
multe domenii biologice.
Un prim domeniu este, ca şi pe plan mondial, cel al studiului covorului vegetal
forestier al ţării şi al asociaţiilor vegetale. Bazele teoretice ale geobotanicii româneşti au
fost puse de savantul clujean Borza (1924). Concepţia de bază a cercetărilor lui şi ale
altor botanişti din ţară a fost bazată pe cea a lui Braun-Blanquet (Botnariuc, N.,
Vădineanu, A., 1982)
În domeniul zoologiei, Racoviţă obţine rezultate importante pentru dezvoltarea
ecologiei. În domeniul autecologiei au rămas clasice studiile sale cu privire la biologia
cetaceelor din apele Antarcticii. Studiind viaţa din peşteri, Racoviţă întemeiază ştiinţa
biospeologiei, cu un profund conţinut ecologic.
Bujor studiază condiţiile de viaţă în apele suprasărate şi adaptările unor animale la
aceste condiţii, iar Popovici-Bâznoşanu adaptări ale animalelor reofile (care trăiesc în
apele curgătoare).
Aceşti biologi pot fi consideraţi precursori ai ecologiei româneşti; întemeietorul ei
este însă Antipa. El a fost elev al lui Haeckel şi a aplicat creator ideile evoluţiei în
cercetările sale hidrobiologice asupra zonei inundabile şi a Deltei Dunării. Antipa pune în
evidenţă procesul de autoreglare automată prin conexiune inversă negativă a nivelului
apei din bălţi în raport cu nivelul apelor fluviului. Ideile lui Antipa legate de problemele
funcţionării biocenozelor sunt dezvoltate în lucrarea „Organizarea generală a vieţii
colective a organismelor şi a mecanismului producţiei în biosferă” (1935). Antipa arată
că biocenozele reprezintă forma universală de organizare a vieţuitoarelor, deci dă o
definiţie a nivelului de organizare a materiei vii. El sesizează de asemenea esenţa
relaţiilor dintre individ şi biocenoză şi fenomenul de integralitate.
O altă direcţie importantă de dezvoltare a preocupărilor ecologice este
reprezentată de mişcarea pentru protecţia naturii. Evenimentul iniţial hotărâtor în acest
sens a fost convocarea de către profesorul Popovici-Bâznoşanu, preşedintele Societăţii
Naturaliştilor din România, a primului Congres al Naturaliştilor la Cluj, în 1928. În urma
acestui congres şi a eforturilor susţinute ale lui Borza şi Racoviţă, în 1930 a fost
promulgată prima lege pentru ocrotirea monumentelor naturii din România, a fost
înfiinţată Comisia Monumentelor Naturii, iar în 1935 a fost înfiinţat Parcul Naţional
Retezat. O publicaţie care a contribuit la protecţia mediului în ţara noastră a fost revista
„Ocrotirea naturii”. În 1961 ecologia a fost introdusă ca disciplină de bază în
învăţământul superior românesc, iar în 1965 a apărut primul manual românesc de
ecologie elaborat de B. Stugren.

TEMĂ DE CONTROL
1. Cine a introdus pentru prima oară termenul de ecologie?
2. Care a fost prima definiţie a acestei ştiinţe?
3. Cum se pot grupa definiţiile care au fost date ecologiei de-a lungul timpului? Daţi
exemple de definiţii din fiecare grupă.
4. Care sunt conexiunile ecologiei cu alte ştiinţe?
5. Menţionaţi câteva date şi personalităţi care au contribuit esenţial la evoluţia
ecologiei pe plan mondial.
6. Repere istorice şi specialişti români importanţi în evoluţia ecologiei în România.
 C A P I T O LU L 2

BAZELE TEORETICE ALE ECOLOGIEI. NOŢIUNI GENERALE

2.1 Însuşirile sistemelor biologice

Ecologia are ca bază conceptuală teoria sistemică, conform căreia întreaga natură,
inclusiv viaţa, este reprezentată prin sisteme ierarhizate; prin urmare nici mediul nu este
omogen, amorf, ci reprezintă un ansamblu de sisteme ierarhizate.
Un sistem poate fi definit ca un ansamblu de elemente, identice sau diferite, unite
prin conexiuni într-un întreg.
Din punct de vederea al relaţiilor cu mediul, sistemele se clasifică în:
sisteme izolate, care nu au schimb de materie şi energie cu mediul; astfel de
sisteme nu există în natură.
sisteme închise, care au doar schimburi energetice cu mediul (de exemplu un vas
cu apă închis ermetic); nu există în natură, dar pot fi create artificial.
sisteme deschise, care întreţin schimburi de materie şi energie cu mediul
înconjurător.
Sistemele biologice se deosebesc de cele nebiologice printr-o serie de însuşiri
(Botnariuc, N., Vădineanu, A., 1982, Botnariuc, N., 1999):
Caracterul istoric al sistemelor biologice. Pentru a înţelege structura şi
funcţionarea unui sistem biologic trebuie să i se cunoască istoria, evoluţia în timp.
Această caracteristică evidenţiază o alta:
Dependenţa de starea iniţială şi comportamentul neliniar. Condiţia iniţială este
hotărâtoare în determinarea traiectoriei pe care o va urma comportamentul sistemului.
Acest comportament are caracter neliniar deoarece traiectoria dinamicii sistemelor
biologice (evoluţia lor) este dependentă de condiţia iniţială; astfel, o schimbare în
aparenţă neînsemnată a acestei condiţii poate determina o reacţie de mare amploare a
sistemului. De aici rezultă sensibilitatea mare a sistemelor biologice la schimbările
parametrilor de mediu, deci vulnerabilitatea acestora. Variabilitatea parametrilor de
mediu poate determina schimbări rapide, treceri rapide, în salt, de la o stare la alta.
Dependenţa de condiţia iniţială şi comportamentul neliniar fac practic imposibilă
prognoza traiectoriei ce va fi urmată de sistemul biologic.
Caracterul informaţional. Sistemele biologice sunt capabile să recepţioneze
informaţii de la sistemele înconjurătoare (mediul ambiant biologic sau nebiologic), să le
prelucreze, să le asimileze şi să le transfere altor sisteme. Informaţia fiind un mesaj
alcătuit dintr-o succesiune de semnale de naturi diferite, un organism, o populaţie, pot
recepţiona şi transmite informaţii pe căi fizice (sunete, culori), chimice (mirosuri,
substanţe chimice din sol şi apă) sau fiziologice (comportamente, diferite gesturi sau alte
activităţi).
Sistemele biologice, având caracter istoric, moştenesc de la sistemele ascendente
un stoc de informaţii la care se adaugă informaţia proprie, dobândită prin relaţiile proprii
cu mediul. Fiecare categorie de sisteme biologice înregistrează şi transmite informaţia
printr-un sistem propriu de semnale, numit cod. La indivizi de exemplu, codificarea
informaţiei se realizează prin structura acizilor nucleici. Cantitatea de informaţie a unui
sistem e cu atât mai mare cu cât organizarea lui este mai avansată, cu cât el este mai
complex.
O importanţă deosebită are fidelitatea informaţiei recepţionate sau transmise,
pentru menţinerea speciilor sau a altor categorii de sisteme biologice. Fidelitatea
informaţiei, protecţia împotriva perturbărilor, este frecvent asigurată prin repetarea
informaţiei, fenomen numit redundanţă. De aceea fiecare cromozom este în dublu
exemplar, în fiecare celulă se repetă toată garnitura de cromozomi, în fiecare individ se
repetă structura genotipului şi în fiecare specie se repetă mai mult sau mai puţin fidel
patrimoniul genetic al speciei.
Redundanţa excesivă este inutilă şi poate fi dăunătoare prin risipa de energie, prin
supraîncărcarea canalelor de comunicaţie. De obicei însă, în ciuda acestor mecanisme, nu
se realizează o fidelitate absolută, nici în recepţionarea, nici la transmiterea informaţiei.
Dacă acest lucru s-ar întâmpla, el ar duce la fixitatea speciei, la rigiditate, la
imposibilitatea evoluţiei.
Integralitatea sistemelor biologice constă în faptul că, deşi ele sunt alcătuite din
numeroase părţi componente (subsisteme), ele se comportă ca un întreg, ca un tot, faţă de
factorii de mediu. Însuşirile întregului, sistemului, nu se reduc la suma însuşirilor părţilor
componente ci apar trăsături noi, pe care nu le posedă nici una din părţile componente.
De asemenea, părţile componente integrate într-un sistem manifestă însuşiri noi, pe care
nu le manifestă în afara sistemului. Însuşirile noi ale sistemului integrator apar ca rezultat
al conexiunilor între părţile lui. Integralitatea nu e la fel de dezvoltată la toate sistemele
biologice; e cea mai pronunţată la organismele individuale, mai puţin pronunţată la
populaţii şi cel mai puţin la biocenoze.
Autoreglarea. Sistemele biologice funcţionează pe principii cibernetice,
controlându-şi permanent parametrii de funcţionare. Autoreglarea se realizează prin feed-
back, ieşirile din sistem (sau răspunsurile) influenţând într-o măsură mai mare sau mai
mică intrările. Mecanismul conexiunii inverse e redat schematic în figura 1.

Figura 1 - Mecanismul conexiunii inverse

Conexiunea inversă realizează stabilitatea sistemului biologic prin anihilarea
influenţelor întâmplătoare ale diferiţilor factori perturbatori. Conexiunea inversă poate fi
pozitivă sau negativă.
Feed-back-ul negativ determină stabilitatea sistemului, reducând efectele
perturbărilor, împiedicând depăşirea unui anumit prag al variaţiei parametrilor de stare ai
sistemului.
Feed-back-ul pozitiv are ca efect creşterea intrărilor, deci intensificarea efectelor,
ceea ce în final ar determina autodistrugerea sistemului. În sistemele biologice
conexiunea inversă pozitivă e adesea cuplată cu conexiunile inverse negative, fiind astfel
împiedicată destabilizarea sistemului. În timp ce la organismele individuale există
structuri, organe specializate care asigură conexiunea inversă (organe de simţ, sistemul
nervos), la sistemele supraindividuale (populaţii, biocenoze) nu există astfel de structuri,
autocontrolul rezultând în mod pasiv, din organizarea complexă a sistemului. Sistemele
biologice sunt sisteme cu control multiplu, de aceea sunt foarte stabile; fiecare parametru
poate fi controlat şi reglat pe mai multe căi.
Autoreglarea se raportează la condiţiile de mediu, ea permiţând menţinerea,
supravieţuirea sistemului în condiţiile variaţiilor permanente ale factorilor de mediu.
Autoreglarea dovedeşte comportamentul activ al organismului faţă de variaţiile mediului
(un animal îşi alege hrana, caută sau construieşte un adăpost, evită sau se luptă cu
duşmanii, îşi apără puii, alege locuri cu factori abiotici mai favorabili etc.). Deci,
autoreglarea individuală sau supraindividuală este dovada că sistemele biologice nu sunt
entităţi pasive care doar suportă influenţele mediului ambiant ci unele care se comportă
activ prin selectarea şi chiar crearea acestor condiţii, ca urmare a activităţii pe care o
desfăşoară. Însuşirile solului, chimismul apelor, compoziţia atmosferei, se datorează
activităţii diferitelor organisme.
Caracterul autopoietic este capacitatea sistemelor biologice de a se autoreface,
fie că este vorba de regenerarea unor componente uzate, deteriorate, pierdute, fie de
autoreproducere, adică de producerea unor organisme similare. Repararea AND-ului,
refacerea epiteliilor, înlocuirea hematiilor, regenerarea unor organe (coada la şopârle,
membre la crabi, refacerea ţesuturilor rănite) refacerea populaţiilor din puţini indivizi,
restabilirea (între anumite limite) a structurii ecosistemelor deteriorate, sunt exemple de
autopoieză.
Acest fenomen este rezultatul capacităţii de autoorganizare a sistemelor, ca
urmare a conexiunilor funcţionale dintre componentele sistemului: componentele în
interacţiune sunt capabile să producă (să reproducă) aceeaşi reţea de structuri şi procese
care le-a dat lor naştere.
Comportamentul antientropic. Sistemele biologice întreţin permanent un schimb
de substanţă şi energie cu sistemele înconjurătoare. La sistemele lipsite de viaţă aceste
relaţii duc treptat la dezorganizarea sistemului, la dispariţia lui (o stâncă în contact cu
mediul e treptat dezagregată, transformată în nisip şi pietriş). Conservarea sistemelor
nevii depinde de izolarea lor de sistemele înconjurătoare, pe când existenţa sistemelor
biologice este condiţionată de menţinerea relaţiilor energetice, materiale şi informaţionale
cu mediul. Sistemele biologice au capacitatea de a transforma condiţiile de mediu în
propriile lor condiţii; astfel, în timp ce unele componente ale sistemului se dezintegrează,
eliberează energia, care este folosită de sistem. Se produce astfel o permanentă înlocuire
a acestor componente pe seama substanţelor şi a surselor de energie exterioare sistemului.
O consecinţă a acestui fapt este că în timp ce sistemele nebiologice evoluează în sensul
creşterii entropiei, deci a dezorganizării lor, sistemele biologice au un comportament
antientropic, ce contrazice în aparenţă legile termodinamicii clasice.
Caracterul fractal al sistemelor biologice. Menţinerea sistemelor biologice
depinde de fluxul permanent de energie prin sistem; în acest proces un rol important îl
deţine interfaţa sistem biologic-mediu ambiant. Din geometrie este cunoscut faptul că
între creşterea volumului şi creşterea suprafeţei unui corp este o disproporţie: când
volumul creşte la cub, suprafaţa creşte la pătrat. Consecinţele biologice ale acestui
fenomen sunt complexe. Astfel, creşterea biomasei (volumului) unui organism, implică
amplificarea fluxului de energie şi a schimburilor, însă creşterea mult mai înceată a
suprafeţei devine la un moment dat un factor limitant al schimburilor, producându-se un
aşa numit deficit de suprafaţă. Această problemă se poate rezolva pe două căi: prima
constă în fragmentarea sau fracţionarea suprafeţei, ceea ce duce la mărirea ei faţă de
biomasă. A doua cale e reprezentată de creşterea schimburilor energetice cu mediul
datorită fluidizării acestuia.
Fracţionarea şi deci mărirea suprafeţei se face prin apariţia de pliuri şi
excrescenţe. Acest fenomen este întâlnit la toate nivelurile organizatorice: organismele
pluricelulare sunt fractalizate în celule, plantele au numeroase frunze realizând o
suprafaţă mai mare de contact cu mediul decât dacă ar fi reprezentate de o singură
suprafaţă mare. La nivel ecosistemic, un lac de exemplu, dacă are linia de ţărm sinuoasă
îi creşte interfaţa comparativ cu suprafaţa iar schimburile cu ecosistemele adiacente se
amplifică.
În ce priveşte fluidizarea mediului, la animalele reofile, curenţii de apă asigură un
aport permanent de resurse, compensând imposibilitatea creşterii suprafeţei corpului, care
trebuie să reziste la presiunea curentului.
Caracterul dinamic al sistemelor biologice constă în faptul că sistemul poate
exista un timp nedefinit într-o fază de relativă stabilitate sau de aşa numit echilibru
dinamic. Echilibrul e numit dinamic pentru că sistemul nu se află într-o stare staţionară
din două cauze:
- sistemele biologice funcţionând după principii cibernetice, în interiorul lor
acţionează simultan numeroase feed-back-uri prin care se produce controlul
diferiţilor parametri ai sistemului şi se asigură stabilitatea acestuia. Această
stabilitate care mai este denumită şi homeostazie, se asigură prin oscilaţii în jurul
unei valori.
- o a doua cauză e constituită de parametrii mediului care nu sunt constanţi ci
oscilează periodic sau aperiodic (temperatura, lumina, umiditatea, chimismul
mediului etc.). Oscilaţiile reprezintă un fenomen universal, atât în lumea lipsită de
viaţă cât şi în cea biologică.
Sistemele biologice, dinamice, datorită marii lor sensibilităţi au un comportament
neliniar care este consecinţa a două mecanisme esenţiale: bifurcaţiile(A) şi haosul(B).
A. S-a subliniat faptul că nu poate fi prevăzut comportamentul sistemelor
biologice datorită neliniarităţii sale. Depinzând de condiţiile iniţiale (variabile) şi ca
urmare a depăşirii unor limite de către variaţiile unor parametri esenţiali ai sistemului sau
mediului, oscilaţiile sistemului se amplifică, devin aperiodice, dezordonate în aparenţă.
Consecinţa acestor fluctuaţii este multitudinea de traiectorii posibile ale sistemului,
fenomen numit bifurcaţie. În acest caz, traiectoria care va fi urmată este imprevizibilă.
Prima bifurcaţie odată apărută poate fi urmată de alte bifurcaţii; în această stare de
instabilitate, sistemul e foarte sensibil la schimbări ale parametrilor mediului.
B. Amplificarea oscilaţiilor parametrilor de stare esenţiali face ca sistemul să intre
într-un regim dinamic, în aparenţă dezordonat, numit haos. Dezordinea e doar aparentă
însă, pentru că în sistemele dinamice se instalează un haos “determinist” în sensul că el
are nişte legi proprii, pe care nu le cunoaştem încă în întregime.
Starea de haos este de fapt o fază (şi un mecanism în acelaşi timp) de tranziţie
către o nouă stare de echilibru dinamic (de ordine) a sistemului.
 Problema stărilor de haos are o importanţă deosebită pentru cercetările ecologice,
deoarece analiza sistemelor dinamice arată existenţa unor limite în monitorizarea şi
prognoza stării viitoare a sistemelor supuse bifurcaţiilor şi dinamicii haotice.
Sistemele biologice conţin o ierarhie de programe. Într-un sistem, trăsăturile
morfologice, fiziologice, structurale, nu sunt fixe, ci se pot modifica între anumite limite.
Un program poate fi definit ca fiind una dintre stările posibile pe care le poate realiza
sistemul. Un sistem are numeroase programe, dar realizarea lor depinde de corelaţiile cu
mediul; mai precis, se pot realiza doar acele programe pentru care există condiţii.
Se pot distinge trei categorii de programe:
- programe proprii sau “pentru sine”. Ele sunt reprezentate de structurile, funcţiile,
comportamentele unui organism, care asigură autoconservarea acestui sistem.
Exemple de astfel de programe sunt apărarea, găsirea hranei, consumul ei, digestia
etc.
- programe inferioare sunt programele subsistemelor sistemului dat. Pentru un
organism, acestea sunt programele celulelor, ţesuturilor şi organelor componente.
- programele superioare sunt reprezentate de structurile, funcţiile,
comportamentele unui sistem care asigură existenţa sistemului superior,
integrator. Pentru organism, aceste programe sunt cele care asigură existenţa
populaţiei, speciei. Astfel, toate trăsăturile legate de reproducere reprezintă
programe superioare ale organismului.
Ierarhia programelor biologice duce la concluzia că programele subsistemelor
sunt coordonate şi subordonate programului superior, deşi prin specificul lor reprezintă
constrângeri ce influenţează modul şi limitele de realizare ale programelor superioare.
Heterogenitatea. Nici un sistem biologic nu este omogen, ci e alcătuit din
elemente diferite, heterogene. De exemplu autoreglarea presupune existenţa a minim
două elemente diferite măcar funcţional: unul care reglează şi altul supus reglării. Toate
sistemele biologice se dezvoltă, proces care duce la creşterea complexităţii şi deci a
heterogenităţii lor interne. Metodele de calcul ale diversităţii interne a sistemului arată că
valoarea ei maximă se realizează când părţile componente ale sistemului sunt în proporţii
egale. Nici un sistem biologic real nu realizează această condiţie din cauza corelaţiilor
existente între elementele componente. (De exemplu corelaţii între organe, între părinţi şi
descendenţi, între populaţiile dintr-o biocenoză etc.) Aceste corelaţii duc la creşterea
stabilităţii sistemului, deci există o heterogenitate optimă pentru stabilitate, care nu e
neapărat heterogenitatea maximă.

2.2 Ierarhia sistemelor biologice

Un sistem este alcătuit din subsisteme şi la rândul său este subsistem într-un
sistem mai vast. Se formează astfel sisteme de niveluri diferite care împreună constituie o
structură ierarhizată. Există mai multe categorii de ierarhii, de exemplu taxonomică şi
organizatorică.
Taxonomia este teoria şi practica clasificării organismelor. Sistematica se ocupă
cu studiul diversităţii organismelor şi relaţiilor dintre ele, mai ales a celor filogenetice.
Deci sistematica are ca problemă centrală descrierea şi denumirea tuturor organismelor
(speciilor) actuale şi fosile, precum şi încadrarea lor în taxoni de diferite ranguri în cadrul
ierarhiei taxonomice (clasa, regnul, specia sunt taxoni). Comparând pe bază de
similaritate fenotipică şi mai rar pe baza cunoaşterii structurii genetice, distanţele
genetice între genurile unei familii cu cele din genurile altor familii, se constată că ele nu
sunt nici pe departe egale. Ca urmare se impune concluzia că genurile din diferite linii
filetice (ca de altfel şi alţi taxoni superiori) nu sunt nici pe departe echivalente între ele.
Mai mult, dacă se compară distanţa dintre genuri, stabilită pe baza caracterelor fenotipice,
se constată că nici aceste distanţe nu sunt echivalente. În consecinţă, deşi gradul de
înrudire şi deci existenţa unui rang superior speciei este o realitate obiectivă, aprecierea
lui de către cercetători este subiectivă, din lipsa unor criterii obiective şi datorită
cunoaşterii insuficiente a realităţii.
Ierarhia organizatorică este ierarhia nivelurilor de organizare ale materiei vii, a
sistemelor biologice.
Un n i v e l d e o r g a n i z a r e a materiei vii este un ansamblu de sisteme
biologice echivalente, cu caracter de universalitate şi capabile de existenţă de sine
stătătoare. Se disting următoarele niveluri de organizare: individual, populaţional (sau al
speciei), al biocenozei, al biomilor şi al biosferei, integrată în ecosferă.
Nivelul individual e reprezentat de organismele individuale care reprezintă forma
elementară şi universală de existenţă şi organizare a vieţii.
Sistemele care intră în alcătuirea unui organism constituie ierarhia somatică. În
structura acestei ierarhii intră ioni, atomi, molecule, celule, organe, complexe de organe.
În această ierarhie sunt integrate atât sisteme vii cât şi nevii. Astfel, n i v e l u r i l e d e
i n t e g r a r e sunt reprezentate de totalitatea sistemelor atât biologice cât şi nebiologice,
ierarhizate, cuprinse în structura unui organism.
Procesul caracteristic al sistemelor nivelului individual este metabolismul, prin
intermediul lui realizându-se schimbul de materie şi energie cu mediul.
Funcţia principală a organismelor este reproducerea care asigură menţinerea
speciei, sistemul superior.
O altă trăsătură a organismelor este variabilitatea caracterelor genetice şi
fenotipice, oferind materialul pe baza căruia acţionează selecţia. De asemenea,
organismele au o existenţă în timp limitată şi capacitatea de a răspunde la variaţiile
mediului.
Nivelul populaţional. Populaţia este unitatea elementară a evoluţiei şi obiectul
principal al selecţiei.
Procesul caracteristic al populaţiilor este reprezentat de relaţiile
intrapopulaţionale. Integralitatea şi autoreglarea sunt mai slab pronunţate decât la
organisme iar funcţia principală este reprezentată de faptul că ele sunt verigi în transferul
de materie (reciclarea substanţelor), energetic (folosirea, acumularea şi transferul de
energie) şi informaţional.
Nivelul biocenozelor. Biocenoza împreună cu biotopul formează un sistem mixt,
ecosistemul. Acesta e sistemul supraindividual elementar capabil să asigure reciclarea
substanţelor. Această însuşire este rezultatul relaţiilor interspecifice. Reciclarea
substanţelor, regenerarea resurselor primare, realizarea unei producţii biologice, alături de
selecţia naturală şi evoluţia populaţiilor reprezintă fenomene caracteristice nivelului
biocenotic.
Nivelul biomilor. Un biom este un complex de ecosisteme diferite şi are mare
extindere geografică în anumite zone ale globului. Exemple de biomi sunt pădurile
ecuatoriale, savana, pădurile de foioase, tundra, stepa etc.
 Trăsătura caracteristică a biomului este dată de covorul vegetal cu o anumită
structură taxonomică, precum şi de fauna cu o structură caracteristică.
Nivelul biosferei. Biosfera este sistemul biologic global al Terrei, care prin
structura sa biologică captează energia solară, o acumulează sub forma compuşilor
organici, interacţionează cu scoarţa terestră şi cu alte geosfere influenţând structura
acestora şi determinând fluxurile de materie (circuitele biogeochimice globale) şi energie
de pe Terra.

TEMĂ DE CONTROL

1. Care este teoria de bază a ecologiei?

2. Ce este un sistem? De câte tipuri pot fi sistemele; care sunt acestea?
3. În ce constă caracterul istoric al sistemelor biologice?
4. În ce constă caracterul informaţional al sistemelor biologice?
5. Ce este informaţia? Cum se asigură fidelitatea transmiterii informaţiilor?
6. Ce este integralitatea sistemelor biologice?
7. Ce sisteme au integralitate mai pronunţată?
8. Ce este autoreglarea sistemelor biologice şi cum se realizează ea?
9. Ce este caracterul autopoietic al sistemelor biologice? Exemple.
10. În ce constă caracterul antientropic al sistemelor biologice şi cum este posibilă
conservarea lor în timp concomitent cu scăderea entropiei?
11. Ce este caracterul fractal al sistemelor biologice şi care sunt căile de rezolvare a
problemei ridicate de deficitul de suprafaţă?
12. În ce constă caracterul dinamic al sistemelor biologice?
13. De ce este denumit echilibrul sistemelor biologice dinamic?
14. Care sunt mecanismele urmare a cărora sistemele biologice au un comportament
neliniar?
15. Ce sunt programele sistemelor biologice şi de care sunt acestea?
16. Ce este heterogenitatea sistemelor biologice?
17. Ce este ierarhia organizatorică a sistemelor biologice?
18. Ce este un nivel de organizare; dar un nivel de integrare?
19. Care sunt nivelele de organizare din lumea vie şi care sunt caracteristicile lor?
 C A P I TO L U L 3

ECOSISTEMUL

3.1 Generalităţi
Prin ecosistem înţelegem unitatea organizatorică elementară a ecosferei, alcătuită
din biotop, ocupat de o biocenoză şi capabilă de realizarea productivităţii biologice
(Botnariuc, N., Vădineanu, A., 1982)
Structura unui ecosistem este reprezentată de structura biotopului şi de structura
biocenozei.
Structura biotopului cuprinde totalitatea factorilor abiotici în dinamica lor. În
structura biotopului sunt cuprinse şi relaţiile dintre aceste elemente componente, adică
dintre factorii abiotici.
Structura biocenozei cuprinde componenţa speciilor, proporţiile între populaţiile
diferitelor specii, distribuţia lor în spaţiu, dinamica în timp precum şi relaţiile dintre
specii.
Structura ecosistemului mai cuprinde şi relaţiile care se stabilesc între factorii
abiotici şi populaţiile biocenozei.

3.2 Biocenoza
Termenul de biocenoză a fost introdus în 1877 de Möbius. El a studiat bancurile
de stridii precum şi celelalte specii animale şi vegetale asociate cu ele, definind apoi
biocenoza ca fiind o comunitate de organisme, ocupând un anumit teritoriu, adaptate la
mediu şi unele faţă de altele, legate într-un întreg care se schimbă odată cu schimbarea
numărului indivizilor unora dintre speciile componente.
În spiritul concepţiei sistemice, biocenoza poate fi definită ca fiind un sistem
supraindividual, reprezentând un nivel de organizare a materiei vii, alcătuit din populaţii
legate teritorial şi interdependente funcţional.
Interdependenţa populaţiilor din biocenoză este rezultatul evoluţiei lor în comun
şi deci adaptării reciproce.
Interdependenţa funcţională este cauza şi totodată efectul acumulării,
transformării şi transferului de materie, energie şi informaţie.

3.2.1 Structura biocenozei

Structura unui sistem cuprinde atât elementele sale componente cât şi relaţiile
spaţiale şi temporale dintre ele. Drept urmare, studiul structurii unei biocenoze implică :
- înregistrarea cât mai completă a speciilor componente, pe cele trei mari grupe
funcţionale – producători, consumatori, descompunători. Nu toate speciile au aceeaşi
importanţă în viaţa biocenozei. Unele sunt reprezentate printr-un număr mare de
indivizi şi (sau) o biomasă considerabilă, altele sunt mai rare şi au deci un rol mai
scăzut (sau diferit) în funcţionarea biocenozei. De aceea, pentru a avea o imagine
corectă a structurii trebuie stabilite proporţiile dintre populaţii.
- proporţiile dintre populaţii se exprimă atât prin numărul de indivizi cât şi prin
biomasa lor, datorită faptului că organismele mici, deşi nu produc o biomasă prea
mare, au o activitate metabolică relativ mai intensă decât organismele mari şi
determină desfăşurarea mai rapidă a proceselor de mineralizare; organismele mari au
rol mai important în acumularea de biomasă.
- distribuţia în spaţiu a populaţiilor şi dinamica în timp (în decurs de 24 de ore, pe
sezon, pe ani etc.) a tuturor trăsăturilor structurale. Cunoaşterea exactă şi completă a
structurii biocenozei este foarte importantă pentru înţelegerea funcţionării ei, precum
şi pentru evaluarea cantităţii şi calităţii producţiei ei biologice. Astfel, în cadrul celor
trei mari grupe funcţionale, trebuie stabilite nu numai componenţa în specii dar şi
unele trăsături caracteristice ale speciilor mai importante, care prin specificul lor
imprimă un anumit mod de funcţionare a biocenozei. Producţia primară nu este
echivalentă în cazul unei păduri de foioase alcătuită din numeroase specii, al unei
păduri monospecifice de fag sau al unei păşuni alpine. Deci, studiul structurii unei
biocenoze nu implică numai cunoaşterea componenţei ei exacte ci şi a fenologiei, a
unor trăsături caracteristice şi a succesiunii speciilor principale.

3.2.2 Indici structurali ai biocenozei

Pentru a exprima unele raporturi cantitative, precum şi unele relaţii de grupare

între speciile unei biocenoze, se folosesc o serie de indici care permit, pe de o parte,
caracterizarea mai completă a biocenozei, iar pe de altă parte permit compararea
cantitativă a biocenozelor între ele. În acelaşi timp, aceşti indici reprezintă trăsături
caracteristice generale ale sistemelor biocenotice, pe care populaţiile sau indivizii nu le
au.
Frecvenţa unei specii într-o biocenoză este proporţia (exprimată de obicei în
procente) între numărul de probe conţinând specia dată şi numărul total de probe adunate
în acelaşi timp. Cu cât numărul de probe va fi mai mare, cu atât valoarea obţinută va fi
mai apropiată de frecvenţa reală.
Abundenţa relativă a unei specii este proporţia (exprimată în procente) dintre
numărul sau/şi masa indivizilor unei specii faţă de ale celorlalte specii, dintr-o probă,
dintr-un număr de probe sau, preferabil, din numărul total de probe adunate în acelaşi
timp. De subliniat că abundenţa e bine să fie exprimată atât prin numărul de indivizi cât şi
prin biomasa lor, altfel se poate obţine o imagine deformată a structurii biocenozei şi
implicit se ajunge la concluzii practice şi teoretice greşite.
Abundenţa relativă a unei specii nu este întotdeauna corelată direct cu importanţa
ei în funcţionarea biocenozei, în sensul că speciile cele mai abundente nu sunt
întotdeauna şi cele mai importante şi invers. De exemplu, o specie de răpitor, deşi are o
abundenţă relativă scăzută, este foarte importantă în controlul structurii biocenozei,
pentru că realizează controlul numeric al efectivelor speciilor cu care se hrăneşte.
Dominanţa este un indice prin care se exprimă influenţa uneia sau mai multor
specii asupra structurii şi funcţionării biocenozei şi ecosistemului în general. Este
necesară determinarea acestui indice deoarece s-a constatat că nu toate peciile au aceeaşi
importanţă în menţinerea biocenozei. Unele specii, prin numărul indivizilor, prin biomasa
lor, prin productivitatea lor sau prin alte activităţi au un rol esenţial în controlul
biocenozei, deci în menţinerea structurii şi funcţionării ei. De exemplu într-o pădure de
fag, această specie este dominantă ca număr, biomasă, spaţiu ocupat, jucând un rol
preponderent în desfăşurarea fluxului energetic şi în modificarea factorilor de mediu
pentru celelalte specii componente ale biocenozei.
Constanţa unei specii se exprimă de obicei în funcţie de frecvenţa ei. Speciile
având frecvenţa peste 50% sunt considerate specii constante, cele cu frecvenţa cuprinsă
între 25% şi 50% - specii accesorii, iar cele cu frecvenţa mai mică de 25% - specii
accidentale.
Fidelitatea exprimă tăria legăturilor unei specii cu alte specii ale biocenozei date.
Această caracteristică este foarte importantă, deoarece ridică problema posibilităţii de a
caracteriza biocenozele prin prezenţa unor specii sau a unor grupuri de specii care astfel
devin indicatoare preţioase ale stării biocenozelor respective. În funcţie de fidelitate,
speciile se împart în caracteristice, preferenţiale, întâmplătoare şi ubicviste (indiferente).
În legătură cu s p e c i i l e c a r a c t e r i s t i ce (Pichod-Viale, D., Frontier, S.,
1993), observatorii de teren au constatat încă de mult existenţa unor asociaţii regulate de
grupe de specii caracteristice anumitor biocenoze.
Un specialist poate afirma astfel dacă o specie sau alta sunt normale sau
neobişnuite într-un sit unde au fost observate. De asemenea el poate aprecia dacă o
asociaţie de mai multe specii indică o stare trecătoare sau una definitivă, sau indică un
anumit caracter al mediului (de exemplu un anumit grad de degradare a sistemului,
existenţa unui factor de mediu dominant sau deficitar). Aceste asociaţii sunt în general
caracteristice unei asociaţii de caractere ale biotopului. Pentru anumite din situaţiile
menţionate mai adecvată este utilizarea asociaţilor indicatoare în locul speciilor
indicatoare. De exemplu, gradul de poluare a apelor a fost apreciat iniţial după prezenţa
unei specii caracteristice (această modalitate de apreciere a calităţii apelor a fost denumită
a saprobiilor). Ulterior, conform concepţiei sistemice s-a ţinut cont că grupuri de specii
caracterizează starea unui sistem; afectarea unei verigi din reţeaua de legături ce
conexează speciile unei biocenoze, duce la modificarea stării şi structurii întregii
biocenoze. De aceea, determinarea gradului de poluare a apelor se face cu ajutorul unei
histograme reprezentând numărul de specii din diferite grupe (alge, protozoare, rotiferi,
crustacei, moluşte, peşti) dintr-o apă sau zonă nepoluată. Aceasta se compară cu o altă
histogramă realizată pentru aceleaşi grupe de specii dar din zona poluată şi se determină
diferenţa dintre numărul speciilor reprezentate în cele două cazuri. Valoarea practică a
metodei constă în faptul că rezultatele pot fi prezentate cantitativ şi sunt accesibile şi unor
specialişti nebiologi.
Asociaţiile, dar şi speciile indicatoare sunt folosite pentru studierea reacţiei,
răspunsului, ecosistemelor la diferite modificări ale mediului sau la alte tipuri de
degradări antropice sau naturale. Cu ajutorul acestor specii se realizează
biomonitorizarea ecosistemelor. Biomonitorizarea se utilizează pentru a înlocui sau
completa monitorizarea instrumentală a ecosistemelor. Încă de acum un secol au fost
folosite unele specii ca indicatori ai calităţii mediului; aşa este cazul lichenilor care au
fost folosiţi primii ca specii bioindicatoare ale calităţii aerului. În prezent sunt bine puse
la punct metode de utilizare a diferitelor specii de licheni ca indicatori ai populării cu
dioxid de sulf. Ulterior s-au căutat alte specii indicatoare; alte specii de plante au fost
utilizate ca indicatori ai poluării cu ozon, cu acid fluorhidric, cu peroxiacetil-nitraţi, cu
metale grele, cu compuşi ai florului etc. Alături de plante, ca bioindicatori ai poluării se
folosesc insectele, cum sunt albina-Apis mellifera pentru acid fluorhidric, sau păduchele
socului-Aphis sambucci pentru dioxid de sulf, iar dintre mamifere, şobolanul-Rattus
rattus pentru dioxidul de azot.
Speciile bioindicatoare mai sunt utilizate pentru a oferi şi alte informaţii legate de
modificările în structura şi funcţionarea ecosistemelor; s-au utilizat în acest scop insecte,
păsări, mamifere. Păsările de exemplu, sunt foarte buni bioindicatori ai schimbărilor de
mediu, la care reacţionează prin modificarea compoziţiei în specii din cadrul unei
biocenoze, prin modificarea comportamentului sau aspectului şi capacităţii de
reproducere.
Cercetarea asociaţiilor şi clasificarea lor nu e decât o etapă iniţială, mai trebuie
cercetat motivul grupării şi evaluarea consecinţelor acestei grupări asupra funcţionării
ecosistemului. Printre motivele grupării speciilor se pot enumera: factorii abiotici, factorii
biotici şi factorul istoric.
Factorii abiotici. Se grupează speciile care au aceleaşi exigenţe faţă de factorii
abiotici. Biocenoza în întregul ei, cel puţin la maturitate, este considerată în fitosociologie
ca “semnătura” vizibilă a unui biotop bine definit.
Ca factori biotici ce influenţează gruparea speciilor sunt considerate toate
interacţiunile dintre specii, directe şi indirecte. Speciile se grupează nu numai pentru că le
permit factorii abiotici, dar şi pentru că asocierea le e necesară (de exemplu relaţiile de
simbioză, cooperare, favorizare etc.) sau dimpotrivă, nu se asociază pentru că le este
imposibil (de exemplu relaţiile de amensalism). Relaţiile menţionate sunt doar relaţii între
două specii. Sunt foarte rare comunităţile în care să se fi inventariat ansamblul relaţiilor
dintre specii. Aceste relaţii sunt atât de numeroase şi complexe încât inventarul lor
exhaustiv este în general imposibil. Cele câteva inventarieri existente în literatura de
specialitate se referă la sisteme foarte simple şi în nici un caz inventarierile nu sunt
complete, adică nu merg de la bacterii la macroorganisme. De aceea se foloseşte o altă
metodă, care constă în identificarea proprietăţilor globale ale ecosistemelor şi care
constituie fundamentul teoriei ecosistemelor.
Referitor la factorul istoric, se iau în considerare pentru a explica evenimentele şi
structurile actuale, evenimentele anterioare. Aceste evenimente au acţionat asupra
ecosistemului fie perioade lungi de timp, fie sporadic, în maniera impulsurilor şi
bifurcaţiilor. Deci, o comunitate reflectă condiţiile ambientale, interacţiunile dintre
speciile prezente dar şi istoria parcursă de această comunitate.
În ce priveşte celelalte categorii de specii, grupate în funcţie de fidelitate, s p e c i
i l e p r e f e r e n ţ i a l e sunt speciile care pot trăi în mai multe biocenoze dar preferă
una anumită.
S p e c i i l e î n t â m p l ă t o a r e sunt specii care apar într-o împrejurare sau
alta în ecosisteme în care de obicei nu trăiesc.
S p e c i i l e u b i c v i s t e sunt specii cu valenţe ecologice multiple, care pot
exista în mai multe ecosisteme.
Un alt indice structural al biocenozelor este echitabilitatea, ea exprimând modul
cum este atribuită abundenţa relativă la fiecare din speciile unei biocenoze.
Echitabilitatea are valoare maximă în cazul ideal în care speciile din gruparea luată în
considerare sunt reprezentate prin acelaşi număr de indivizi (au aceeaşi abundenţă
relativă). În condiţii naturale, abundenţa speciilor este foarte diferită, ducând la scăderea
echitabilităţii.
 Diversitatea unei biocenoze este legată de numărul de specii constituente.
Valoarea diversităţii depinde şi de echitabilitate, deci de numărul indivizilor din fiecare
specie. De exemplu diversitatea nu este aceeaşi în cazul în care cinci specii au o
abundenţă relativă de 20%, comparativ cu cazul în care una din cele cinci specii are o
abundenţă de 96% iar celelalte patru de 1%.
În privinţa diversităţii speciilor dintr-o biocenoză se ridică două probleme: cauza
ei şi semnificaţia ei biologică.
Relativ la c a u z e l e creşterii biodiversităţii, Thienemann a enunţat încă de la
începutul secolului nostru un principiu conform căruia, în condiţii abiotice şi biotice
favorabile, numărul de specii dintr-o biocenoză este mare şi fiecare specie este
reprezentată printr-un număr mic de indivizi. Din contră, în condiţii severe, numărul
speciilor scade şi creşte numărul de indivizi din speciile respective.
Există de asemenea un gradient general al condiţiilor, de la cele severe către cele
favorabile, gradient însoţit de creşterea numărului speciilor. Într-adevăr, s-a observat că
numărul speciilor din diferite grupe de plante şi animale creşte de la nord spre sud (în
emisfera nordică). S-a pus în evidenţă de asemenea şi existenţa altor gradienţi: altitudinal,
iar în unele cazuri şi longitudinal. Mai există şi un gradient temporal, mai exact, pe
parcursul succesiunii ecosistemelor, de la unele simple, juvenile, spre cele mature,
complexe, diversitatea creşte în timp.
Mai mulţi factori pot contribui la creşterea diversităţii:
- heterogenitatea spaţială a biotopilor care determină diversitatea mare a habitatelor
- stabilitatea condiţiilor abiotice favorabile, fără variaţii mari ale temperaturii,
umidităţii, cantităţii de nutrienţi (în zonele ecuatoriale de exemplu). Dacă însă
sunt stabile condiţiile s e v e r e de mediu (zone deşertice, lacuri hipersaline),
diversitatea e scăzută pentru că puţine specii pot rezista în aceste condiţii.
- structura învelişului vegetal influenţează diversitatea consumatorilor de diferite
ordine
- competiţia între speciile aceluiaşi nivel trofic determină specializarea acestora şi
oferă posibilitatea creşterii diversităţii
- productivitatea mare a biocenozelor este echivalentă cu o cantitate mare de hrană
disponibilă pentru un număr mare de specii
În explicarea diversităţii trebuie ţinut cont şi de un alt factor, evidenţiat de
Whittaker (1975) care afirma că “diversitatea naşte diversitate”. Astfel, un mediu fizic cu
relief accidentat duce la diversificarea condiţiilor abiotice (temperatură, umiditate,
lumină, vânt, cantitate de nutrienţi, pH etc.). Datorită acestor condiţii variate de mediu,
apare o vegetaţie variată, care oferă la rândul ei habitate variate pentru numeroase specii.
Arborii de exemplu oferă surse de hrană pentru specii care consumă rădăcini, scoarţă,
lemn, frunze, flori, fructe etc. şi în acelaşi timp stratificarea vegetaţiei într-o pădure
determină apariţia unor modificări verticale în variaţia factorilor fizici (temperatura,
umiditatea etc.). De asemenea orice specie nou apărută în biocenoză, utilizează resurse
care erau disponibile, dar creează şi noi posibilităţi de hrană pentru alte specii. Apare
astfel un fel de conexiune inversă pozitivă: diversitatea ridicată determină în continuare o
creştere şi mai rapidă a acesteia.
Pentru a analiza care este limita maximă la care poate ajunge biodiversitatea
trebuie mai întâi clarificată noţiunea de nişă ecologică.
 Orice populaţie a unui ecosistem ocupă o porţiune a biotopului care reprezintă
habitatul populaţiei respective, sau locul ei de trai. Populaţia desfăşoară o activitate în
ecosistem, îndeplinind un anumit rol, o anumită funcţie în transferurile de materie şi
energie ale ecosistemului, ceea ce reprezintă nişa ei ecologică. Mai simplu spus, habitatul
este “a d r e s a” unei populaţii, iar nişa ecologică “o c u p a ţ i a” ei.
În general se admite că o populaţie ocupă o nişă într-o biocenoză, şi că două
populaţii care trăiesc în condiţiile aceleiaşi nişe nu pot coexista multă vreme, ci una
dintre ele va fi eliminată. Se menţionează în acest context că expresia frecvent utilizată de
“nişă liberă” implică ideea că într-un anumit ecosistem există la un moment dat o nişă
liberă pe care o specie nouă vine şi o ocupă. În acest caz nişa e confundată cu habitatul.
Ea nu există anterior venirii speciei, ci este c r e a t ă de specie după pătrunderea ei în
ecosistem, nişa fiind rezultatul activităţii acesteia.
În ceea ce priveşte creşterea diversităţii, este clar că aceasta este însoţită de
îngustarea nişelor ecologice şi scăderea numărului de indivizi din fiecare specie. Acest
număr poate scădea până la un anumit prag, sub care apar dificultăţi în întâlnirea sexelor
şi deci în reproducere, în menţinerea teritoriului, în rezistenţa faţă de duşmani. Deci
creşterea biodiversităţii are o limită obiectivă, nu poate avea loc la nesfârşit.
În legătură cu relaţia o specie – o nişă ecologică trebuie făcute câteva precizări:
deseori o specie ocupă în diversele sale stadii de dezvoltare mai multe nişe ecologice. De
exemplu un fluture în stadiul de ou nu consumă nutrienţi, dar este sursă de hrană pentru
ciuperci sau pentru paraziţi ai ouălor, în stadiul de omidă consumă frunze şi e consumat
de diverşi prădători (păianjeni, păsări) sau paraziţi, stadiul de pupă e din nou pasiv, iar în
cel de adult consumă polen şi polenizează flori. Mai mult decât atât, diferenţierea nişelor
se poate face şi pe sexe în cadrul aceleiaşi populaţii. La multe specii de Culicidae
(ţânţari), femelele se hrănesc cu sângele nevertebratelor iar masculii consumă lichide de
origine vegetală.
Această segregare a nişelor ocupate de fiecare populaţie este o modalitate de a
evita riscurile cauzate de scăderea numărului de indivizi ca urmare a îngustării nişelor şi
în consecinţă o modalitate de creştere în continuare a diversităţii. O altă modalitate de
evitare a riscurilor legate de scăderea numărului de indivizi este ruperea unor corelaţii şi
creşterea gradului de independenţă a unor populaţii. Exemple în acest sens sunt
înmulţirea agamă a unor specii vegetale (care astfel nu mai depind de polenizatori) sau
înmulţirea partenogenetică la multe animale (care permite evitarea dificultăţii întâlnirii
sexelor).
În ce priveşte s e m n i f i c a ţ i a b i o l o g i c ă a diversităţii, trebuie menţionat
în primul rând faptul că o anumită diversitate funcţională e o condiţie a însăşi existenţei
unui sistem biologic.
În al doilea rând, diversitatea formelor vieţii în fiecare nivel trofic permite
sporirea intrărilor de energie şi folosirea eficientă a unor resurse variate. Interacţiunea
dintre specii permite evoluţia organizării biocenozei, a autocontrolului ecosistemului care
astfel devine mai rezistent la perturbări. Creşterea diversităţii are ca rezultat creşterea
complexităţii legăturilor dintre specii ceea ce determină realizarea unui control multiplu
reciproc şi creşterea stabilităţii ecosistemelor.

TEMĂ DE CONTROL
 1. Ce este ecosistemul?
2. Ce cuprinde structura biotopului? Dar a biocenozei?
3. Cine a introdus pentru prima dată termenul de biocenoză?
4. Definiţi biocenoza
5. Ce presupune studiul unei biocenoze?
6. De ce este necesară cunoaşterea (studiul) biocenozei?
7. Ce sunt indicii structurali ai biocenozelor şi care este utilitatea lor?
8. Ce este frecvenţa unei specii?
9. Ce este abundenţa relativă?
10. Ce este dominanţa ?
11. Ce este constanţa şi cum se pot grupa speciile în funcţie de ea?
12. Ce este fidelitate aşi cum se clasifică speciile în funcţie de fidelitate?
13. Care este importanţa speciilor caracteristice?
14. Ce este fitosociologia, care a fost evoluţia ei şi ce importanţă prezintă astăzi?
15. Ce este climaxul?
16. Care sunt motivele care determină gruparea (asocierea) speciilor?
17. Ce este echitabilitatea?
18. Ce este diversitatea unei biocenoze?
19. Care sunt cauzele care determină creşterea biodiversităţii unei biocenoze?
20. Ce este nişa ecologică?
21. Care sunt limitele până la care poate creşte biodiversitatea?
22. Care este semnificaţia ecologică a biodiversităţii şi importanţa ei practică?

3.3 Populaţiile
3.3.1 Generalităţi

În cadrul biocenozelor speciile sunt reprezentate de populaţii.

Populaţia este o unitate organizatorică complexă, prin care o specie este
reprezentată în fiecare din ecosistemele incluse în arealul său. În cadrul populaţiei,
indivizii componenţi sunt diferenţiaţi din punct de vedere fenotipic (polifenism) şi
genetic (polimorfism) în grupări de indivizi între care se stabilesc relaţii care asigură
integralitatea şi elaborarea mecanismelor de autocontrol (Botnariuc, N., Vădineanu, A.,
1982).
Efectivul de indivizi al unei populaţii este distribuit pe categorii de indivizi
diferenţiate şi distribuite într-un mod caracteristic în spaţiu, reflectând heterogenitatea
mediului şi un anumit tip de relaţii intrapopulaţionale. Pentru aceste categorii de indivizi,
ratele cu care se desfăşoară fluxul de energie şi sunt reciclate elementele, sunt
diferenţiate.
Schema simplificată a unui ecosistem se reduce de fapt la relaţiile unei populaţii
cu diferite componente biotice şi abiotice ale ecosistemelor care o integrează (figura 2).
 Figura 2 - Relaţiile unei populaţii cu elementele componente ale ecosistemului integrator (după
Bodnariuc, N., Vădineanu, A., 1982)
În concepţie sistemică, trăsăturile structurale şi funcţionale care definesc populaţia
în timp sunt considerate parametri de stare, iar valorile pe care le iau aceşti parametri –
variabile de stare.
Ca parametri de stare sunt folosite următoarele trăsături structurale şi funcţionale:
mărimea populaţiei, distribuţia în spaţiu a indivizilor, structura pe vârste, structura
genetică, precum şi energia acumulată şi energia cheltuită pentru menţinere.

3.3.2 Mărimea populaţiei

Mărimea populaţiei este principalul parametru de stare structural ce caracterizează

orice populaţie naturală. Mărimea populaţiilor naturale fluctuează în general în limite
largi, cu ritmuri diferite, fiind cel mai sensibil parametru de stare la modificările presiunii
mediului.
Cel mai frecvent, efectivul populaţiilor naturale se exprimă ca număr de indivizi
raportat la unitatea de volum sau suprafaţă a ecosistemului care integrează populaţia dată.
Acest mod de exprimare reprezintă unitatea de măsură cel mai frecvent folosită în
ecologie şi cunoscută sub numele de densitate absolută. De cele mai multe ori nu e
suficient să se exprime mărimea populaţiilor numai prin densitatea numerică. Sunt
populaţii care realizează densităţi numerice mici, dar care acumulează o cantitate de
materie organică sau energie mare. Trebuie deci luată în considerare şi biomasa, nu
numai numărul de indivizi.
Există metode practice diferite pentru estimarea mărimii populaţiei. Determinarea
se poate face prin:
- numărarea tuturor indivizilor unei populaţii. Este ideală în ce priveşte gradul de
precizie, dar nu poate fi aplicată decât în cazul câtorva specii (plante, păsări sau
animale cu comportament teritorial).
- prelevarea de probe; această metodă variază după cum este vorba de specii
vegetale, de specii de animale cu mobilitate ridicată sau specii de animale cu
mobilitate scăzută.
 Determinarea mărimii unei populaţii la un moment dat nu e suficientă, deoarece
populaţia este un sistem complex, dinamic, supus permanent unei presiuni variabile din
partea mediului şi ca urmare, efectivul variază mereu în cadrul unui domeniu de
stabilitate. Populaţia îşi reînnoieşte permanent elementele componente (indivizii) prin
procese care asigură intrările şi respectiv ieşirile. Aceste procese sunt reprezentate
schematic în figura 3.
“Intrările” sunt reprezentate de imigrare şi natalitate iar “ieşirile” de mortalitate şi
emigrare. Dacă rata intrărilor de indivizi este mai mare decât rata ieşirilor, pentru
intervalul în care această relaţie se păstrează, mărimea populaţiei va creşte şi invers.
Fenomenul este complex, pentru că fiecare din procesele menţionate se desfăşoară cu
viteze diferite şi pentru că la anumite populaţii naturale (cu mobilitate scăzută) intrarea şi
ieşirea indivizilor se realizează preponderent prin natalitate şi mortalitate; la altele, cel
puţin în anumite perioade, echilibrul dinamic se realizează prin imigrare şi emigrare. La
alte populaţii, deşi imigrarea şi emigrarea sunt masive, nu contribuie la variaţia
efectivului populaţiei deoarece se compensează reciproc.

Figura 3 - Procese care determină fluctuaţiile efectivului unei populaţii (după Botnariuc, N.,
Vădineanu, A.,1982)
Natalitatea este un termen care defineşte un proces amplu ce include producerea
de noi indivizi prin naştere, ecloziune, germinare sau diviziune. În legătură cu
reproducerea ca program superior al indivizilor, menit să asigure perpetuarea populaţiei
ca sistem superior, se diferenţiază două aspecte:
f e c u n d i t a t e a, prin care se înţelege capacitatea potenţială, fizică, a unei
populaţii în ce priveşte reproducerea.
f e r t i l i t a t e a, care exprimă măsura în care capacitatea fizică se concretizează
în indivizi viabili introduşi în populaţie.
Deci rata natalităţii este egală cu rata fertilităţii şi exprimă numărul de indivizi
introduşi în populaţie de o femelă în unitatea de timp stabilită. Rata natalităţii variază în
timp în funcţie de presiunile mediului în general (mai ales în funcţie de cantitatea şi
calitatea hranei), de densitatea populaţiei respective sau a populaţiilor competitoare. De
asemenea, rata natalităţii variază în funcţie de structura populaţiei pe vârste, pentru
aceleaşi condiţii de mediu.
Mortalitatea este procesul de eliminare de indivizi din populaţie, prin moarte
fiziologică precum şi datorită prădătorilor, bolilor sau altor factori aleatori. Se poate vorbi
de longevitate fiziologică, care este echivalentă cu durata ciclului de dezvoltare şi de
longevitate ecologică, care exprimă longevitatea medie, realizată în condiţii de mediu
date. La fel ca în cazul ratei natalităţii, şi rata mortalităţii depinde de presiunea mediului
şi se diferenţiază în raport cu structura pe vârste a populaţiei.
Influenţa factorilor de mediu asupra efectivelor populaţiilor se poate exprima
sintetic printr-un aşa numit “tabel de viaţă”. Se poate reprezenta grafic, cu ajutorul
datelor din acest tabel “curba supravieţuirii”. În abscisă se trece vârsta, iar în ordonată
numărul de indivizi care au supravieţuit la diferite vârste. Aceste curbe evidenţiază
particularităţile fiecărei vârste în ceea ce priveşte rezistenţa la presiunea mediului.
Curbele de supravieţuire cunoscute pentru diferite populaţii sunt de cinci tipuri (figura
4):
I. curbe pentru populaţii la care rata mortalităţii este scăzută până la ultimul stadiu,
apoi creşte brusc
II. mortalitatea creşte cu o rată constantă în raport cu vârsta
III. mortalitatea se menţine constantă la toate vârstele, determinând o curbă de
supravieţuire liniară
IV. rata mortalităţii este crescută la stadii juvenile şi descreşte cu o rată constantă pe
măsură ce se înaintează în vârstă, curba de supravieţuire fiind uşor concavă.
V. mortalitatea are o rată mare la stadiile tinere, după care scade rapid la un nivel
relativ constant.

Figura 5 - Forma generală a curbei de

Figura 4 -Tipurile de curbe teoretice de
supravieţuire pentru populaţiile
supravieţuire pentru diferite populaţii
naturale (după Botnariuc, N., Vădineanu,
(după Botnariuc, N., Vădineanu, A.,1982)
A.,1982)

În mod obişnuit, populaţiile naturale de animale şi plante au curbe de

supravieţuire care se aseamănă cu o combinaţie a celor cinci tipuri teoretice menţionate
(figura 5).
Stadiile tinere au, în general, o rată a mortalităţii crescută (indivizii sunt mici, fără
experienţă, vulnerabili) care se reduce la o valoare constantă în cazul adulţilor şi creşte
iarăşi în ultimele stadii ale ciclului de dezvoltare. Cunoaşterea curbelor de supravieţuire
la populaţiile naturale are i m p o r t a n ţ ă p r a c t i c ă pentru că ne arată care sunt
stadiile vulnerabile, sensibile la presiunea mediului. Astfel se pot stabili factorii de mediu
faţă de care vulnerabilitatea este mai mare pentru ca aceştia să fie controlaţi astfel încât să
crească rata mortalităţii dacă e vorba de o populaţie de dăunători sau să se reducă, dacă
populaţia respectivă are valoare economică. Curba de supravieţuire este un element
indispensabil în activităţile de control biologic şi de amenajare şi exploatare raţională a
populaţiilor.
 3.3.3 Distribuţia în spaţiu

Distribuţia în spaţiu este un parametru de stare important, deoarece modalitatea în

care o populaţie este distribuită în spaţiul delimitat de graniţele unui ecosistem
influenţează considerabil valoarea densităţii ecologice (număr de indivizi / unitate de
spaţiu locuit).
Populaţiile naturale vegetale şi animale pot avea o distribuţie spaţială
întâmplătoare, uniformă sau grupată.
Distribuţia este întâmplătoare atunci când poziţia în spaţiu a fiecărui individ este
independentă de a celorlalţi indivizi. Acest mod de distribuţie este rar întâlnit datorită
relaţiilor indivizilor cu factorii abiotici sau cu ceilalţi indivizi. În cazul unei populaţii cu
efectiv numeric mare, ocupând un spaţiu restrâns şi ai cărei indivizi au o mare mobilitate
se poate considera că fiecare individ se poate afla în oricare punct din spaţiu, deci se
poate vorbi de o distribuţie întâmplătoare.
Dacă indivizii unei populaţii sunt distribuiţi la distanţe egale între ei, se consideră
că acea populaţie are distribuţie uniformă. Acest tip de distribuţie poate fi întâlnit la
populaţiile la care există comportamentul de teritorialitate.
Relaţiile complexe intra şi interpopulaţionale, precum şi relaţiile cu factorii
abiotici determină cel mai adesea o distribuţie grupată.
Distribuţia spaţială a unei populaţii are o anumită semnificaţie ecologică. Astfel,
distribuţia grupată poate indica:
- o viaţă socială dezvoltată
- un anumit comportament legat de reproducere
- transportul orientat al seminţelor, pontei sau indivizilor în primele stadii de
dezvoltare
- un comportament colectiv de apărare şi căutare a hranei
- faptul că indivizii evită zonele în care valoarea factorilor de mediu se îndepărtează
de optim
- gruparea mai poate fi determinată de competiţia dintre diferite populaţii naturale
pentru asigurarea necesităţilor energetice, asociată cu heterogenitatea mediului,
astfel încât populaţiile să ocupe zonele care le avantajează.
În aprecierea concretă a tipului de distribuţie apar dificultăţi datorită faptului că
mărimea, forma şi modul de prelevare a unităţilor de probă pot influenţa serios
determinarea.

3.3.4 Structura pe vârste

Structura pe vârste este un parametru structural şi este definită de numărul claselor

de vârstă, de amplitudinea acestora şi de distribuţia efectivului populaţiei pe clase de
vârstă.
Numărul şi amplitudinea claselor de vârstă variază într-un domeniu foarte larg, de
la 1-3 zile pentru bacterii, până la 60-100 de ani la mamifere sau arbori.
În general se admit pentru simplificare trei vârste ecologice: prereproductivă,
reproductivă şi postreproductivă. Având în vedere că, în raport cu structura pe vârste,
sunt diferenţiate ratele cu care se desfăşoară procesele metabolice, sensibilitatea la
presiunea mediului şi fecunditatea, mai ales la speciile cu ciclul de dezvoltare mai mare
de doi-trei ani, trebuie diferenţiate mai multe clase de vârstă. Durata ciclului de
dezvoltare şi în consecinţă a fiecărei clase de vârstă variază în cadrul aceleiaşi specii de la
o populaţie la alta şi în cadrul aceleiaşi populaţii în timp, în funcţie de valorile pe care le
iau o serie de factori de mediu cum ar fi temperatura, umiditatea, presiunea sau sursa de
energie.
Vârsta se determină după numărul de inele diferenţiabile la solzi în cazul peştilor,
sau la cochilie în cazul bivalvelor, după dimensiunea capsulei cefalice la chironomide,
după greutatea cristalinului la iepure, sau după numărul inelelor de creştere la arbori.
Determinarea vârstei şi numărului de indivizi dintr-o probă va permite estimarea mărimii
populaţiei şi respectiv distribuţia indivizilor pe clase de vârstă la diferite momente în
timp. Distribuţia indivizilor pe clase de vârstă se reprezintă grafic (figura 6) plasându-se
pe ordonată clasele de vârstă cu amplitudinea corespunzătoare, iar pe abscisă proporţia de
indivizi caracteristică fiecărei vârste.

Figura 6 - Tipurile principale de piramide ale vârstelor (după Botnariuc, N., Vădineanu, A.,1982)
I. proporţia de indivizi tineri e mare II. proporţia de indivizi tineri e medie
III.proporţia de indivizi tineri e mică
Se obţin astfel piramidele vârstelor care aproximează de obicei trei tipuri de bază.
Populaţia I are tendinţa de creştere rapidă a efectivului, populaţia II se află în stare de
echilibru staţionar iar efectivul populaţiei III se reduce.
În cazul populaţiilor ale căror generaţii nu se suprapun, (la fiecare moment dat,
întregul efectiv aparţine unei singure clase de vârstă) sau în cazul populaţiilor la care
vârsta e foarte dificil de determinat, se poate înlocui distribuţia pe clase de vârstă cu
distribuţia pe clase de dimensiuni.

3.3.5 Structura genetică

Polimorfismul genetic este un parametru reprezentat de categoriile de indivizi

diferenţiabili din punct de vedere genotipic şi de distribuţia frecvenţelor în cadrul acestor
categorii.
Structura genetică şi mai ales modificarea sa în timp reprezintă principala cale de
estimare cantitativă a ratei transformărilor adaptative şi a posibilităţilor de răspuns a
populaţiilor naturale la modificările presiunii mediului. Se întâmpină încă mari dificultăţi
în folosirea sa ca parametru de stare în cercetările ecologice, datorită bazei materiale
necesare, a volumului mare de muncă implicat şi a lipsei de personal specializat. Din
aceste cauze, în ce priveşte determinarea structurii genetice a populaţiilor naturale, în
toate studiile ecologice, ea a fost redusă la stabilirea structurii pe sexe a populaţiei.
 Diferenţierea pe sexe a indivizilor componenţi ai majorităţii populaţiilor naturale
reprezintă una din expresiile polimorfismului genetic cu semnificaţie importantă în
caracterizarea din punct de vedere ecologic şi evolutiv a acestora. Pentru caracterizarea
dinamicii mărimii populaţiei este necesar să se cunoască proporţia de reprezentare a
sexelor (raportul sexelor) şi dacă acest raport se menţine constant sau se modifică în timp
în favoarea sau în detrimentul femelelor (aceasta deoarece rata intrărilor de indivizi în
populaţie prin reproducere depinde de numărul de femele şi de prolificitatea acestora). La
majoritatea organismelor superioare, dimorfismul sexual se bazează pe diferenţierea
genetică şi morfologică a unei singure perechi de cromozomi. În condiţii normale, atât
cromozomul X, cât şi cromozomul Y conţin gene care represează genele ce conferă o
anumită orientare în producerea unui tip de gameţi, realizându-se astfel un raport al
sexelor echilibrat, de 1 la 1. Acest raport, în cadrul populaţiilor naturale se poate modifica
pe parcursul ciclului de dezvoltare datorită diferenţierii morfo-fiziologice şi în consecinţă
a sensibilităţii lor diferite la presiunea exercitată de mediu.
La unele specii de organisme inferioare sexul este determinat genic, mecanism de
determinare caracterizat prin labilitate în raport cu o serie de factori de mediu (la
amfibieni, amfipode). La acestea, în funcţie de modificarea mediului, raportul sexelor
fluctuează în limite largi.
Practic, raportul sexelor se determină cu ajutorul unităţilor de probă în care se
separă morfologic indivizii celor două sexe.

3.4 Strategii demografice

În nişa sa ecologică populaţia unei specii se confruntă cu condiţii de mediu care
pot fi stabile sau fluctuante, cu resurse alimentare diverse (diversitate ce depinde de
diversitatea mediului), se mai confruntă cu alte specii concurente, cu variate cauze de
mortalitate (prădători, paraziţi, boli microbiene) sau cu inhibiţii determinate de specii
amensale. Dacă reuşeşte să facă faţă acestor presiuni externe, specia supravieţuieşte.
Supravieţuirea este condiţionată de două elemente:
- arealul de repartiţie al speciei trebuie să fie suficient de întins iar procentul de
difuziune suficient de mare pentru a fi posibilă o repopulare dintr-un punct în altul
prin migrare (uneori speciile au mecanisme de supravieţuire – de exemplu
protecţie împotriva unui prădător – care le permit menţinerea de mici comunităţi
locale numite rezerve, care vor permite repopularea ulterioară).
- existenţa unei concordanţe între rata natalităţii şi rata mortalităţii
Cea de-a doua condiţie de supravieţuire a unei specii stă la baza unei clasificări a
speciilor în funcţie de strategia lor în succedarea generaţiilor, denumită strategie
demografică (Frontier, S., Pichod-Viale, D., 1993).
În general, speciile din aceeaşi categorie taxonomică se înşiruie conform unui
gradient al strategiei demografice, de la strategia r la strategia K (r este coeficientul de
creştere numerică exponenţial, caracteristic începutului creşterii numerice a populaţiilor,
iar K este biomasa finală la care ajunge o specie).
Strategia demografică de tip r. Această strategie caracterizează speciile care se
impun în ecosistem prin marea lor viteză de înmulţire. Populaţiile respective sunt
specializate în colonizarea unor resurse, fie că este vorba de resurse alimentare fie de un
spaţiu disponibil (de aceea se numesc şi specii oportuniste). Aceste specii sunt în
puternică competiţie între ele şi selecţia se va face pe baza unei maximizări a lui r :
populaţia care îşi va creşte cel mai repede efectivul, va acapara resursa. Mecanismele
care determină creşterea lui r sunt variate, reprezentând adaptări la mortalităţi masive:
descendenţe numeroase, precocitatea maturităţii sexuale, număr ridicat de reproduceri în
cursul vieţii. Accelerarea demografiei se face mult mai adesea prin creşterea numărului
de generaţii în unitatea de timp decât prin creşterea numărului de indivizi la fiecare
reproducere.
Speciile cu strategie r admit o mortalitate ridicată, căreia îi răspund prin explozii
demografice. Ele îşi reglează fecunditatea deoarece nu pot controla cauzele mortalităţii,
care cel mai adesea sunt externe.
Calea cea mai rapidă pentru creşterea ratei natalităţii la o populaţie constă în
micşorarea vârstei maturităţii sexuale. Dacă reproducerea intervine devreme, diversele
cauze ale mortalităţii nu au avut încă timp să se exercite din plin şi numărul de
reproducători este mare. Deci, r-selecţia va favoriza populaţiile cu maturitate precoce,
reproducere unică în viaţă (forme semelpare) şi speranţă de viaţă scăzută a adulţilor; are
loc o apropiere a generaţiilor, ceea ce îl creşte şi mai mult pe r. Uneori totuşi, selecţia a
favorizat forme cu mai multe reproduceri în timpul vieţii (forme iteropare) ceea ce
constituie o garanţie împotriva dispariţiei populaţiei respective din cauza instabilităţii
condiţiilor climatice sau datorită insuficienţei hranei în momentul apariţiei
descendenţilor. În acest caz, mai multe reproduceri în timpul vieţii reprezintă un avantaj.
Populaţiile cu strategie de tip r prezintă anumite caracteristici:
- sunt populaţii în expansiune, limitate doar de epuizarea resursei pe care o
colonizează sau de o modificare a mediului în care trăiesc (modificarea
substratului, acumularea unei substanţe toxice etc.)
- o mare parte a energiei asimilate este folosită pentru reproducere
- populaţiile cu strategie r fiind în competiţie puternică, numărul lor este mic şi
diversitatea biocenozei din care fac parte este scăzută
- ele au în teritoriul pe care îl ocupă o densitate foarte fluctuantă: prezintă perioade
de multiplicare intensă, urmate de perioade de mortalitate masivă ce reflectă de
exemplu aporturi sporadice ale unei resurse, urmate de consum rapid
- plantele cu strategie de tip r risipesc energie, apă şi alte resurse (de exemplu azot);
ele realizează producţii ridicate. Coeficientul de transpiraţie al buruienilor de
exemplu, este de ordinul miilor. Raportul P/B (raportul între producţia primară
brută şi biomasă) este ridicat, iar viteza de recirculare a materiei e mare, ceea ce
înseamnă că rata de refacere a biomasei este ridicată şi că se cheltuieşte multă
energie pentru menţinerea în viaţă a unei cantităţi date de materie
- în general, populaţiile cu strategie de tip r sunt populaţii pioniere care colonizează
noi biotopuri sau recolonizează biotopuri perturbate. Sunt specii robuste,
tolerante, puţin specializate, ce pot coloniza medii dificile şi se pot adapta la
puternice fluctuaţii ale mediului. În acelaşi timp, ele modifică rapid mediul,
putând să schimbe textura substratului, să-l îmbogăţească în materie organică.
Speciile vegetale din această categorie sunt la originea primului humus.
Strategia demografică de tip K. Criteriul de selecţie în acest caz este stabilizarea
biomasei la valoarea sa maximă K. Deoarece astfel de specii nu se înmulţesc intens, ele
folosesc mecanisme de stabilizare, de protejare a biomasei. Populaţiile acestor specii sunt
bine adaptate la mediu şi la sistemele din care fac parte. Sunt specii ce trăiesc în nişe
ecologice înguste, specii cu grad înalt de specializare. Caracteristicile demografice sunt
opuse celor ale populaţiilor de tip r, adică numărul de descendenţi şi frecvenţa
reproducerilor sunt scăzute, compensate de mecanisme de protecţie a puilor şi tinerilor de
exemplu.
Densitatea numerică e stabilă şi competiţia reciprocă între astfel de specii este
scăzută, deoarece ele nu necesită aceleaşi resurse. Mai exact, numeroase specii cu
strategie de tip K modifică prin activitatea lor mediul, făcându-l impropriu pentru alte
specii (uneori de exemplu, elimină toxine, stabilind cu celelalte specii relaţii antagonice).
Astfel, speciile acaparează totalitatea resurselor fără să se reproducă intens. În acelaşi
timp realizează şi economie de resurse şi energie. În acest mod, speciile K, deşi apar mai
târziu în succesiunea ecologică, reuşesc să înlocuiască speciile r, speciile pioniere.
Acestea rămân întotdeauna în număr mic în biocenoză, în “rezervă”, în eventualitatea
degradării biotopului sau a necesităţii unei colonizări. Ele sunt ţinute la un nivel scăzut de
densitate numerică de acţiunea antagonistă a speciilor K.
La speciile K, mortalitatea juvenilă este scăzută, iar speranţa de viaţă şi
longevitatea ridicate.
A fost menţionat faptul că aceste specii economisesc energie; astfel, o mare parte
din energia asimilată este folosită pentru realizarea şi întreţinerea mecanismelor de
protecţie (realizarea de deplasări, de rezerve în vederea sezoanelor nefavorabile; apar
comportamente complexe, deseori sociale, printre care comportamentul de protecţie al
puilor etc.). Energia folosită astfel este însă mai mică decât cea necesară intensei sinteze
de biomasă.
Natalitatea şi mortalitatea fiind scăzute, biomasa este traversată de un slab flux de
energie; raportul P/B e scăzut iar viteza de reciclare a substanţelor e mică.
Speciile K se instalează numai după ce speciile pioniere le-au creat anumite
condiţii, adică în ecosisteme evoluate, mature. Aceste specii sunt în general specializate,
puţin tolerante faţă de fluctuaţiile factorilor abiotici, având nevoie în consecinţă de un
mediu stabil.
Nu există doar specii cu strategii demografice tipice, r sau K. Există un gradient
de trecere de la strategiile r la cele K şi uneori chiar la aceeaşi specie tendinţa r şi tendinţa
K pot alterna în funcţie de mediu.
Cea mai bună modalitate de determinare a tipului de strategie demografică constă
în stabilirea raportului dintre energia consacrată reproducerii şi energia totală asimilată.
De exemplu:
- la graminee, raportul între greutatea inflorescenţei şi greutatea întregii plante este
materializarea gradientului r – K.
- la păsări, unele specii fac câţi pui pot să hrănească şi din numărul total, unii mor
datorită condiţiilor nefavorabile de mediu. Alte specii fac mai puţini pui decât pot
să hrănească, dar mediul e stabil şi speranţa de viaţă a puilor este mare; aceste
specii au strategie de tip K.
- la unele specii de şopârle se înregistrează un paradox aparent: speciile cu strategie
de tip r populează zone caracterizate prin calm meteorologic şi specii cu strategie
demografică de tip K populează zone deşertice sau cu pluviometrie neregulată.
Explicaţia constă în faptul că în zonele dificile sunt mai puţini prădători, şi ca
urmare şopârlele cu strategie de tip K îşi pot permite să aibă mai puţini
descendenţi, având în schimb dezvoltate mecanisme de rezistenţă la îngheţ sau la
lipsa apei.
 - la mamifere şi păsări se observă reacţii bioetologice la variaţia resurselor
alimentare şi a condiţiilor de viaţă în general. Astfel, rata natalităţii scade când
hrana e insuficientă şi creşte când aceasta redevine îndestulătoare. De asemenea,
în cazul unor prelevări importante din populaţie, creşte rata natalităţii (la
populaţiile de delfini exploatate industrial de exemplu, intervalul dintre două
naşteri a scăzut în 30 de ani de la patru la doi ani (Botnariuc, N., 1999)

TEMĂ DE CONTROL

1. Definiţi populaţia
2. Care sunt relaţiile pe care le stabileşte populaţia cu celelalte elemente componente
(biotice şi abiotice) ale ecosistemului?
3. Ce sunt parametrii de stare ai populaţiilor? Dar variabilele de stare?
4. Care sunt parametrii de stare ai populaţiilor?
5. Ce este mărimea populaţiei şi cum fluctuează ea?
6. Care este unitatea de măsură a populaţiei?
7. Care sunt metodele de determinare a efectivului unei populaţii?
8. Care sunt “intrările” şi “ieşirile” dintr-o populaţie şi cum influenţează ele mărimea
acesteia?
9. Definiţi natalitatea, fecunditatea, fertilitatea, mortalitatea şi factorii care le
influenţează
10. Ce este tabelul de viaţă? Dar curba de supravieţuire?
11. De câte tipuri pot fi curbele de supravieţuire şi care este importanţa lor practică?
12. Ce este densitatea ecologică?
13. Care sunt tipurile de distribuţie în spaşiu a indivizilor unei populaţii?
14. Care sunt posibilele caize ale unei distribuţii grupate?
15. Ce este structura pe vârste a populaţiei?
16. Care sunt vârstele ecologice ale indivizilor unei populaţii? De ce se diferenţiază mai
multe clase de vârstă?
17. Cum se determină vârsta la diferite specii?
18. Ce sunt piramidele vârstelor şi de câte tipuri?
19. Când se poate înlocui distribuţia pe calse de vârstă cu distribuţia pe clase de
dimensiuni?
20. Care este importanţa structurii genetice a populaţiilor şi cum se determină ea?
21. La ce se reduce studiul structurii genetice a populaţiilor în studiile ecologice?
22. Determinarea sexelor la organismele superioare şi inferioare
23. Ce sunt strategiile demografice şi de câte tipuri pot fi ele?
24. Care sunt caracteristicile strategiei demografice de tip r?
25. Care sunt caracteristicile strategiei demografice de tip K?
26. Cum se poate determina tipul de strategie demografică a unei populaţii?

3.5 Biotopul
3.5.1 Generalităţi

Cercetarea structurii biotopului presupune studiul cantitativ şi calitativ, în timp şi

spaţiu a elementelor structurale ale biotopului, şi anume a factorilor geografici, mecanici,
fizici şi chimici. Variaţia în spaţiu este reprezentată de gradientul biotopului dat, iar
variaţia în timp reprezintă dinamica acestuia. Variaţia factorilor poate fi periodică, cu o
anumită amplitudine, deci poate avea caracter de r e g i m, sau această variaţie poate fi
neregulată, cu amplitudini mari, la intervale diferite, deci poate avea caracter p e r t u r b
a t o r. Efectele ecologice ale acestor două tipuri de variaţii sunt şi ele diferite: efectul
variaţiilor cu caracter de regim este adaptarea, iar variaţiile neregulate şi de marea
amploare care depăşesc limitele intervalelor de toleranţă ale factorilor ecologici au ca
efect eliminarea unui număr mare de indivizi din una sau mai multe populaţii.
In afară de aceste efecte directe ale variaţiei factorilor abiotici, apar şi efecte
indirecte: adaptarea unei populaţii atrage după sine prin intermediul relaţiilor
interspecifice modificări ale altor populaţii, adică evoluţia lor corelată. Reducerea
numărului de indivizi sub o anumită limită, determină dispariţia populaţiei căreia îi
aparţin, ceea ce duce la restructurări ale ecosistemului, iar dacă populaţia se reface,
genotipul speciei va fi unul nou, astfel încât ecosistemul va fi iarăşi modificat.
O importanţă ecologică deosebită o au factorii fizici: temperatura, lumina, apa şi
umiditatea, vântul. Variaţia acestor factori depinde de radiaţia solară, de atmosfera
pământului, de suprafaţa terestră şi de interacţiunile care se realizează între aceste
elemente.
Studiul fenomenelor care se produc în atmosferă şi la interacţiunea dintre aceasta
şi suprafaţa terestră e realizat de meteorologie (Marcu,M., 1983).
Denumirea provine din limba greacă, “meteoron” însemnând fenomen care se
produce în aer, iar “logos”, cunoaştere, vorbire, descriere.
Influenţe hotărâtoare asupra biocenozelor, asupra “viului” în cadrul ecosistemelor
au atât v r e m e a sau timpul, cât şi c l i m a .
Vremea (sau timpul) este starea atmosferei la un moment dat, determinată de
complexul proceselor şi fenomenelor atmosferice şi e caracterizată de totalitatea
elementelor ecologice sau meteorologice.
Clima este regimul multianual al vremii, ce caracterizează o anumită regiune
geografică.
Datorită faptului că este direct afectat de fenomenele meteorologice, omul a fost
preocupat de mersul vremii din totdeauna. Primii observatori şi comentatori ai
fenomenelor din atmosferă au fost agricultorii, crescătorii de vite şi marinarii. În timp,
observaţiile s-au înmulţit şi au început să fie consemnate (Apostol, L., 2000).
În secolul IV î.e.n. Aristotel a publicat un tratat intitulat “Meteorologhia” în care
autorul descrie şi explică unele fenomene care au loc în atmosferă, cum ar fi haloul,
curcubeul etc. De starea vremii şi de climă s-au mai ocupat şi Hiparch, cel mai mare
astronom al antichităţii, precum şi Strabo, Pitagora, Euclid, Ptolemeu, Seneca, Pliniu cel
Bătrân. Unii navigatori renumiţi au contribuit şi ei la progresul meteorologiei; Columb a
furnizat informaţii necesare cunoaşterii alizeelor, Vasco da Gama a musonului indian.
Primele observaţii meteorologice sistematice sunt cunoscute din secolul al XIV-
lea (la Driby, în Anglia). O dată cu progresul tehnicii s-au inventat diverse instrumente de
măsură a fenomenelor atmosferice sau a factorilor meteorologici.
După apariţia termometrului şi barometrului, în 1653 este realizată prima reţea
meteorologică, alcătuită din 7 staţii meteorologice, la Toscana, în nordul Italiei. În 1720,
la Florenţa, s-a înfiinţat “Academia experienţei”, care trimitea în diverse oraşe ale
Europei (Bologna, Parma, Insbruk, Paris, Varşovia) instrucţiuni şi tabele pentru
efectuarea observaţiilor şi notarea datelor legate de presiune, temperatură, umiditate,
vânt, aspectul cerului.
Pentru a asigura comparabilitatea datelor meteorologice la scară mondială este
însă necesar ca în toate ţările să se obţină aceste date după o metodă unică, cu acelaşi tip
de aparate şi concomitent. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au fost organizate
primele observaţii meteorologice regulate, acesta fiind considerat şi momentul apariţiei
meteorologiei ca ştiinţă. Observaţii sistematice s-au realizat în Germania în 1780, la
Petersburg în 1722, la Praga în 1752, în Franţa în 1856.
Începutul colaborării internaţionale s-a făcut în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Primul congres internaţional meteorologic a avut loc la Viena în 1873 şi tot
atunci au fost puse bazele Organizaţiei Meteorologice Internaţională (O.M.I.) cu sarcina
de a coordona activitatea reţelei de staţii meteorologice din lume. Aceasta a funcţionat
până în 1951 când a luat fiinţă actuala Organizaţie Meteorologică Mondială (O.M.M.),
în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.). Din 5 în 5 ani au loc congrese
meteorologice mondiale, cu care ocazie se alege şi comitetul executiv şi preşedintele
O.M.M. În 1960 s-a hotărât ca 23 septembrie să fie “Ziua meteorologică mondială”.
O.M.M. are sediul la Geneva şi din ea fac parte 182 de state. Activitatea organizaţiei este
structurată în 4 mari programe: “Veghea meteorologică mondială”, „Programul de
cercetări privind atmosfera globală”, “Programul privind interacţiunea om-mediu” şi
“Programe de cooperare tehnică”. În cadrul acestor programe se realizează normele de
organizare, dotare şi funcţionare a staţiilor meteorologice, cooperarea între cele 182 de
state afiliate, schimbul de informaţii meteorologice necesare prognozelor, aplicarea
rezultatelor cercetării meteorologice în diferite sectoare ale activităţii economice,
stimularea activităţii ştiinţifice. Principala sarcină a O.M.M. este de a organiza serviciul
mondial meteorologic, de a realiza colaborarea tuturor ţărilor la difuzarea prognozei
timpului conform unei anumite scheme.
În România, cele mai vechi însemnări legate de vreme datează din secolul al XV-
lea, existând diferite documente şi cronici (a lui Grigore Ureche de exemplu), care
menţionează fenomene meteorologice neobişnuite, cum ar fi grindina, ninsorile
abundente şi viscolele, ploi torenţiale, inundaţii etc.
Primele observaţii instrumentale se fac în secolul al XVIII-lea; la Iaşi, un medic
militar rus, Lerche, face măsurători ale temperaturii (1770-1772). Alte observaţii se fac la
Cluj (1833-1845) la Sibiu (1789-1791 şi 1798-1827), la Bucureşti (1773) şi începând cu
1836 observaţii legate de temperatură, presiune şi vânt de către profesorul Petrache
Poenaru şi de medicii Iuliu Barach şi Carol Davila. Ulterior, Gh. Asachi, I. Cihac,
P.Poni, T. Stamate fac la Iaşi înregistrări meteorologice mai complexe.
Primele staţii meteo în care se fac observaţii sistematice apar la noi în ţară în
secolul XIX, la Sibiu (1851), Bucureşti (1857), Sulina (1859), Giurgiu (1863), Bistriţa
(1864). Ca urmare a Congresului internaţional de la Viena (1873), în perioada 1880-1882
s-au înfiinţat noi staţii la Timişoara, Odorhei, Satu Mare, Alba Iulia, Petroşani, Iaşi,
Galaţi, Brăila, Arad, Ocna Şugatag, Feldioara.
În 1884 se înfiinţează Institutul Meteorologic Central al României, condus până în
1907 de Ştefan Hepites care a coordonat primele observaţii sistematice în principalele
porturi dunărene, a publicat analele Institutului Meteorologic şi Buletinul lunar al
observaţiilor meteorologice. După primul război mondial institutul este reorganizat, fiind
condus de E. Oteteleşianu, care a fost preocupat în primul rând de prevederea vremii. Ca
urmare a fost înfiinţat serviciul sinoptic care prognozează pentru prima dată starea vremii
în România pentru 24 şi 36 de ore.
În 1961 a fost schimbat numărul şi programul observaţiilor de la trei la patru, la
orele 1, 7, 13 şi 19. Din acelaşi an, datele meteo curente din reţeaua meteorologică
naţională se publică în anuarul meteorologic.
Din 1970 denumirea institutului devine Institutul Naţional de Meteorologie şi
Hidrologie (I.N.M.H.) în cadrul căruia există secţii de Fizica atmosferei, Meteorologie
sinoptică, Agrometeorologie, Actinometrie, Climatologie, Instrumente meteorologice.
Există de asemenea laboratoare de specialitate dotate cu aparatură şi mijloace tehnice
moderne (radar meteo, staţie de recepţie a datelor transmise de sateliţii meteo,
echipament pentru schimbul de date şi informaţii pe plan naţional şi internaţional).
În prezent, în ţara noastră funcţionează 180 staţii meteo şi 306 posturi
pluviometrice, grupate în 7 Centre Regionale Meteorologice. Există şi o reţea de 15 staţii
meteo automate, 4 observatoare aerologice şi staţii meteorologice pe cele 17 aeroporturi
ale ţării.

3.5.2 Atmosfera

Obiectul de studiu al meteorologiei îl constituie atmosfera care a fost atent

analizată până în prezent, dar ale cărei caracteristici nu sunt încă pe deplin cunoscute,
datorită dimensiunilor sale şi complexităţii fenomenelor de ansamblu care au loc în
cadrul ei.
Atmosfera este învelişul gazos al planetei noastre, menţinut în jurul ei de forţa de
atracţie terestră. Numele său este de origine greacă şi derivă din atmos – gaz şi sphaira –
sferă.
Atmosfera este constituită dintr-o masă de aer de 5.10 18 kg, din care 80% este
conţinută în primii 10 km de la suprafaţa pământului. Privită din spaţiu, atmosfera apare
ca o aureolă a pământului, de culoare albastră. Stratul inferior, mai dens, al atmosferei are
formă de elipsoid, ca şi Pământul, dar e mai bombat la ecuator şi mai turtit la poli decât
acesta. Aceasta deoarece aerul are o densitate mult mai mică decât litosfera. Bombarea
mai accentuată a atmosferei la ecuator se datorează şi încălzirii puternice a aerului din
această zonă, astfel încât acesta se dilată şi apar puternice mişcări ascendente verticale
(mişcări convective). Forma stratului inferior al atmosferei (troposferei) se modifică în 24
de ore sau de la iarnă la vară în funcţie de încălzirea sau răcirea diferenţiată a aerului. De
asemenea, învelişul gazos al pământului este supus atracţiei gravitaţionale şi prezintă
fenomenul de maree (flux şi reflux). Forma straturilor superioare nu mai este eliptică. În
1960, Fesencov a emis ipoteza că atmosfera are formă de pară, cu partea turtită îndreptată
spre soare şi cu cea alungită către partea opusă. Această formă a fost confirmată de
cercetările efectuate cu ajutorul sateliţilor meteorologici şi este datorată “vântului
solar”(reprezentat de un flux de protoni şi electroni emis continuu de soare).
Cu excepţia planetei Mercur, celelalte planete au şi ele un înveliş gazos, care este
diferit de cel al Pământului. Atomi şi molecule ale diferitelor gaze plutesc şi în spaţiul
cosmic (interplanetar).
Legat de originea învelişului gazos al planetelor s-au emis diferite ipoteze. Una
din ipoteze susţine că învelişul gazos respectiv ar fi rezultat din atomii şi moleculele de
gaze şi particulele fine de materie cosmică din spaţiul cosmic, concentrate în jurul
planetelor datorită forţei de gravitaţie a acestora. O altă ipoteză susţine că atmosferele
planetelor ar reprezenta reziduurile masei gazoase ce alcătuia nebuloasa iniţială, care prin
concentrare a dat naştere planetelor. Altă ipoteză consideră că în urma răcirii planetelor
au fost emise diferite gaze care au format atmosfera acestora. Toate aceste ipoteze sunt
diferite, decurgând din ipotezele privitoare la înseşi modul de formare a planetelor
(Posea, G., Armaş,I., 1998).
Atmosfera terestră a rezultat în urma unui proces îndelungat de evoluţie, care a
durat peste 4 miliarde de ani, proces corelat cu evoluţia celorlalte învelişuri ale
Pământului: litosfera, hidrosfera, biosfera.
Compoziţia chimică a atmosferei. Atmosfera este un amestec de diferite gaze;
proporţia cea mai ridicată o au oxigenul şi azotul care însumează împreună peste 99%
(tabelul 1).
Proporţia gazelor componente ale atmosferei
Tabelul 1
gazul proporţia gazul proporţia
Azot 78,09% Oxigen 20,95%
Argon 0,93% Hidrogen 5,0·10-4
Dioxid de carbon 0,03% Xenon 8,0·10-6
Neon 1,8·10-3 Ozon 1,0·10-6
Heliu 5,2·10-4 Radon 6·10 -18
Kripton 1,0·10-4

În cantităţi foarte mici se mai întâlnesc şi alte gaze cum sunt: xenonul, ozonul,
radonul, metanul, amoniacul, oxidul de azot, dioxidul de azot. Această compoziţie a fost
determinată pentru prima dată de Lavoisier.
Unele dintre gazele aflate în cantităţi reduse iau naştere datorită proceselor
fotochimice din atmosferă (ozonul), proceselor biologice (metanul) sau emanaţiilor din
interiorul scoarţei terestre.
Oxigenul şi azotul, gazele principale din atmosferă joacă un rol important în viaţa
plantelor şi animalelor. Proporţia lor în atmosferă este aproape constantă.
Oxigenul este foarte activ din punct de vedere chimic în cadrul proceselor de
oxidare, fie că este vorba de oxidare rapidă, ca în cazul arderilor, fie că este vorba de
oxidare lentă, în cazul proceselor de alterare. Între geosferele Terrei şi atmosferă există
un permanent flux de oxigen; el duce la menţinerea unei cantităţi relativ constante de
oxigen în atmosferă. Prin fotosinteză se eliberează în atmosferă oxigen, care este
consumat aproape în întregime, în procesele de respiraţie şi descompunere a materiei
organice. Astfel, întreaga cantitate de oxigen din atmosferă se ciclează prin intermediul
biosferei, o dată la 6000 de ani. Oxigenul mai este eliberat în atmosferă şi prin procesul
de fixare a carbonului în sedimentele marine. Dacă nu ar avea loc un consum echivalent
de oxigen din atmosferă prin alterare, atunci cantitatea de oxigen din atmosferă s-ar dubla
în 4 milioane de ani.
Proporţia azotului rămâne aproximativ constantă datorită inerţiei sale. Importanţa
azotului e dată de faptul că deşi nu întreţine arderea şi nu poate fi asimilat direct din aer
decât de un număr mic de plante şi microorganisme din sol, el moderează acţiunea
oxigenului şi asigură desfăşurarea normală a proceselor vitale. În lipsa azotului, oxigenul
e nerespirabil. Oxizii de azot rezultaţi în urma descărcărilor electrice şi ajunşi în sol odată
cu precipitaţiile, îmbogăţesc conţinutul de compuşi azotaţi din sol.
Dintre celelalte gaze componente ale atmosferei care au proporţii reduse, mai
importante sunt dioxidul de carbon şi ozonul.
Dioxidul de carbon absoarbe radiaţiile cu lungime de undă mare (roşii şi
infraroşii), emise de suprafaţa terestră şi de atmosferă, menţinând căldura în atmosfera
inferioară şi diminuând răcirea radiativă nocturnă a Pământului. O scădere a cantităţii de
dioxid de carbon din atmosferă ar determina o răcire a climei, o extindere a gheţarilor şi o
diminuare a nivelului oceanului planetar. Dacă dioxidul de carbon ar lipsi total din
atmosferă, temperatura medie la nivel global ar scădea la –23oC.
Cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă este determinată de ciclul biologic,
de arderile combustibililor fosili, de procesele de alterare şi sedimentare, de procesele de
descompunere, de erupţiile vulcanice etc.
Trecerea dioxidului de carbon din biosferă în atmosferă şi invers este rapidă.
Aproximativ o zecime din cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă este transferată
către biosferă în fiecare an. Din cauza creşterii cantităţii de dioxid de carbon în perioada
industrializării, a apărut aşa-numitul efect de seră, ca urmare a proprietăţilor acestui gaz,
menţionate anterior. Efectul de seră este un fenomen ce are drept consecinţă modificări
climatice la scară mondială.
În condiţii normale, dioxidul de carbon este consumat de plante şi în procesul de
transformare a silicaţilor din scoarţa terestră în carbonaţi şi oxizi; de asemenea, apa
mărilor şi oceanelor are un rol regulator al cantităţii de dioxid de carbon din atmosferă,
dar acest rol este îndeplinit doar între anumite limite ale cantităţii de dioxid de carbon.
În funcţie de factorii generatori, consumatori şi de reglaj, cantitatea de dioxid de
carbon variază în spaţiu şi timp, fiind mai mică ziua decât noaptea, mai mare iarna decât
vara şi mai mare deasupra oceanelor decât deasupra uscatului.
În centrele industriale cantitatea de dioxid de carbon din aer ajunge până la
0,07%.
Ozonul este singurul gaz din atmosferă care absoarbe radiaţiile solare ultraviolete,
constituind astfel un ecran protector împotriva acţiunii nocive a acestor radiaţii asupra
tuturor organismelor vii de pe Terra. Geneza ozonului presupune realizarea procesului de
disociere a moleculei de oxigen în doi atomi de oxigen şi apoi combinarea acestor atomi
liberi cu alte molecule de oxigen. Acest proces este reversibil.
Ozonul este răspândit în atmosferă până la înălţimea de aproximativ 50 km,
prezentând o concentraţie mai mare la înălţimea de 20-30 km şi de 50-55 km. În partea
inferioară, atmosfera este mai bogată în ozon în zonele în care temperatura este mai
scăzută, deoarece acest gaz este foarte instabil la temperaturi ridicate. De aceea ozonul se
află în cantităţi mai ridicate la munte comparativ cu marea, sau în regiunile polare
comparativ cu cele ecuatoriale.
În condiţiile aerului rarefiat din atmosfera superioară, el ocupă un volum
important, dar la temperatura de 0o C şi presiunea de 760 mm coloană de mercur,
grosimea totală a stratului de ozon este doar de câţiva milimetri. Cantitatea de ozon care
adus la 0o C şi 760 mm coloană de mercur este egală cu un strat cu o grosime de un
milimetru reprezintă o unitate Dobson. Deci, grosimea stratului de ozon se măsoară în
unităţi Dobson. În fiecare an o gaură se creează în stratul de ozon deasupra Antarcticii. În
noiembrie ea se închide, dar devine de la an la an mai mare. Procesul de formare a găurii
se desfăşoară astfel: moleculele de cloroflorocarbonaţi ajung în stratosferă, unde întâlnesc
ozon, clor şi dioxid de azot, care în condiţii normale se echilibrează reciproc. La poli, în
condiţii meteorologice extreme (-100oC, vânturi puternice), dioxidul de azot fixat de
cristalele de gheaţă formează acid azotic şi nu mai poate neutraliza clorul. Acesta, alături
de clorul din cloroflorocarbonaţi, sub influenţa radiaţiilor solare, distruge moleculele de
ozon. Astfel, cloroflorocarbonaţii agravează efectele naturale ale frigului. Gaura în stratul
de ozon se micşorează când căldura provenită de la tropice creşte, scăldând ozonul într-
un strat de aer proaspăt, ceea ce permite ozonului să se refacă. O moleculă de
cloroflocarbonaţi poate rămâne şi acţiona în atmosferă mai mult timp.
Celelalte gaze componente ale atmosferei nu prezintă importanţă meteorologică.
In afară de gaze, în atmosferă se găsesc şi vapori de apă în proporţii variabile
(0,01% în Siberia, 1,3% vara şi 0,4% iarna în zonele temperate şi 5% la ecuator). De
asemenea, cantitatea de apă din atmosferă este mai mare deasupra oceanelor, mărilor,
pădurilor şi mai redusă deasupra continentelor, în regiunile aride şi semiaride. Cantitatea
de apă mai variază şi în timp, sezonier şi diurn.
Vaporii de apă absorb selectiv radiaţia solară şi terestră cu lungimi de undă mari şi
reglementează astfel procesele de încălzire şi răcire a aerului.
Atmosfera conţine şi impurităţi, de natură gazoasă, solidă sau lichidă. Cele
gazoase sunt reprezentate de compuşi chimici de origine naturală sau industrială cum sunt
dioxidul de sulf, anhidrida sulfurică, monoxidul de carbon, hidrocarburi, oxizi de azot.
Impurităţile lichide şi solide formează aerosoli atmosferici. Aceste impurităţi de
dimensiuni foarte mici pot fi naturale sau artificiale (praf, particule minerale şi vegetale,
nisipuri şi argile, microorganisme, microcristale minerale sau cenuşă, ciment, coloranţi,
oxizi, praf metalurgic - pentru aerosolii solizi, sau acid sulfuric, acid clorhidric, mercur -
pentru aerosolii lichizi). Aerul este mai bogat în impurităţi în zonele industriale.
Impurităţile modifică transparenţa şi vizibilitatea, iar unele dintre ele constituie nuclee de
condensare (cele cu însuşiri higroscopice). Impurităţile au rol şi în procesul de încălzire şi
răcire a aerului atmosferic.
Se mai poate menţiona prezenţa în atmosferă a impurităţilor radioactive şi a
particulelor încărcate (ioni).
Această compoziţie a atmosferei se menţine până la 80-90 km. Peste această
înălţime se intensifică disocierea moleculelor (la 130 km, proporţia oxigenului molecular
se reduce la 25%). Azotul molecular se disociază doar de la 200 km altitudine. De la 500
km în sus aerul este foarte rarefiat, fiind alcătuit mai ales din atomii uşori ai hidrogenului
şi heliului, iar de la câteva zeci de mii de kilometri în sus, compoziţia atmosferei este
asemănătoare cu cea din spaţiul interplanetar.
Legat de această variaţie pe verticală a compoziţiei chimice a atmosferei (Strahler,
A., 1973) , s-a realizat o separare a unui strat inferior, denumit homosferă, gros de
aproximativ 90 km, cu compoziţia chimică uniformă în ceea ce priveşte proporţiile
gazelor componente şi heterosfera, formată la rândul ei din alte 4 straturi gazoase. Primul
este format din azot molecular şi se întinde până la 200 km, al doilea este format mai ales
din oxigen atomic şi ajunge la 1100 km. Al treilea strat e format din atomi de heliu şi
ajunge la 3500 km iar al patrulea este stratul de hidrogen atomic a cărui limită superioară
coincide cu a atmosferei. Aici densitatea atomilor de hidrogen este aproape aceeaşi cu a
spaţiului interplanetar, dar atomii de hidrogen se învârtesc în jurul pământului (figura 8).
 Structura fizică a atmosferei. Structura atmosferei se apreciază după modul cum
variază în interiorul ei temperatura, presiunea, densitatea, umiditatea etc. Dacă aceşti
parametri ar fi constanţi, atmosfera ar fi considerată un mediu omogen, însă ei variază.
Astfel, temperatura scade de la sol până la 11 km înălţime, cu aproximativ 0,6 o C la suta
de metri. După 11 km, temperatura rămâne aproape constantă până la 18-35 km. Apoi
temperatura creşte până la 50 km, unde are valoarea aproximativ egală cu cea de la sol.
Peste 50 km, temperatura scade iar, înregistrând un minim la 80 km. După 80 km
temperatura creşte continuu. Pe baza acestei variaţii a temperaturii se consideră că
atmosfera este alcătuită din cinci straturi distincte: troposfera, stratosfera, mezosfera,
termosfera şi exosfera (figura7).

Figura 7 - Structura verticală a atmosferei, cu cele 5 straturi componente (după Strahler, A., 1973)
Troposfera – înălţimea ei variază cu latitudinea şi anotimpul: în regiunile
ecuatoriale are 19m km, în cele polare: 8 km. Valoarea medie în zona temperată este de
12 km. Înălţimea troposferei mai diferă cu anotimpul, fiind mai mare în timpul verii
(datorită temperaturilor ridicate) şi mai redusă iarna; înălţimea mai este influenţată şi de
presiune, ea fiind mai mare în zonele cu presiune ridicată şi mai mică în zonele cu
presiune redusă.
Temperatura scade (conform gradientului termic care este de 0,6 oC la 100 m)
ajungând la valori de -80 oC deasupra ecuatorului, de -54oC deasupra zonelor
temperate şi de -50o C deasupra polilor. Această variaţie a temperaturii se datorează
grosimii variabile a atmosferei, care înregistrează un maxim deasupra ecuatorului. La
latitudinea de 45o, înălţimea tropopauzei este de 12,5 km în ianuarie şi de 15 km în iulie.
De asemenea se menţionează că troposfera este cu aproximativ 10 oC mai rece în emisfera
sudică comparativ cu troposfera în emisfera nordică. Se înregistrează de asemenea, mai
ales în zonele inferioare ale troposferei, cazuri de inversiuni termice sau de izotermie.
În troposferă e concentrată cea mai mare parte din masa totală a atmosferei (peste
80%) şi în primii kilometri densitatea şi presiunea (figura 8) aerului scad foarte rapid.
Densitatea medie a aerului în acest strat este ρ0=1,293 kg.m-3.
 Troposfera conţine 90% din vaporii de apă ai întregii atmosfere (mai exact în
primii 5 km); aici au loc treceri ale apei de la o fază de agregare la alta, se formează norii,
ceaţa, precipitaţiile.
Tot în troposfera inferioară se găsesc şi impurităţile minerale şi vegetale.
Particulele de praf sunt foarte uşoare, fiind reţinute în aer şi de cei mai slabi curenţi de
aer. Ele îşi au originea în deşerturile uscate, pe plaje, funduri de lacuri sau din erupţii
vulcanice. Vânturile puternice care bat deasupra oceanelor ridică în aer picături mici de
spumă. Acestea, prin evaporare, lasă ca reziduuri mici cristale de sare care sunt ridicate la
mari înălţimi în aer. O altă sursă importantă de praf stratosferic e reprezentată de
incendiile de pădure.
Deoarece în troposferă e concentrată cea mai mare parte a masei atmosferice, a
vaporilor de apă şi a nucleelor de condensare, precum şi deoarece odată cu încălzirea şi
răcirea suprafeţei terestre aici au loc cele mai complexe mişcări ale aerului, se poate
afirma că acest strat este sediul celor mai importante fenomene meteorologice (de unde şi
denumirea stratului: tropos înseamnă agitat).
Tropopauza este un strat de tranziţie între troposferă şi stratosferă, cu o grosime
de 1000-2000 de metri. Temperatura ei este aceeaşi cu a troposferei superioare şi rămâne
relativ constantă. Tropopauza este un strat ondulat, cu înălţimi ce se schimbă de la o zi la
alta, ba chiar de la o oră la alta, şi de la o zonă la alta.
În tropopauză se semnalează şi existenţa unor curenţi foarte puternici şi rapizi, cu
viteze între 100 şi 300 km·h-1, care se numesc curenţi fulger sau jet-stream (figura 8).
Aceşti curenţi au lungimi de mii de kilometri, lăţimi de 300-500 kilometri, dar
grosimi de numai câţiva kilometri. Curenţii fulger pot pătrunde şi în partea superioară a
troposferei şi în partea inferioară a stratosferei. Ei pot fi comparaţi cu nişte fluvii uriaşe
care produc omogenizarea termică a atmosferei înalte (vezi şi subcap. 3.5.11).

Figura 8 - Curenţii jet (după Pidwirny, M., 2002)

 Stratosfera. Se întinde până la 35-50 km. Temperatura este constantă
(aproximativ -54oC, -56oC) doar în partea de jos a stratosferei, unde este o concentraţie
mai omogenă de ozon. Către partea superioară a stratosferei, temperaturile urcă treptat,
ajungând la 0oC.
Troposfera influenţează stratosfera aşa cum suprafaţa pământului influenţează
troposfera. Procesele din troposferă se extind şi în stratosferă. La 20 km, densitatea
ρ=0,087 kg.m-3. Volumul său reprezintă 2% din total, iar masa o cincime din masa
întregii atmosfere. Există puţini vapori, apa se găseşte doar sub formă de cristale de
gheaţă care formează nori sidefii. Aceştia sunt vizibili pe înserat, la latitudini mari.
Biosfera, reprezentată prin spori, polen, bacterii etc., ajunge până la 25 km, adică
până la altitudinea unde organismele sunt protejate împotriva radiaţiilor ultraviolete.
Stratopauza este caracterizată printr-o temperatură aproximativ constantă şi o
densitate din ce în ce mai scăzută.
Mezosfera se întinde de la 50 la 80 km. Mezosfera este un strat intermediar între
zonele dense şi cele rarefiate. Densitatea este de o mie de ori mai mică decât la suprafaţa
pământului. Temperatura scade de la 0oC la –70o –90 o C.
Mezopauza se află la circa 80-85 km altitudine şi face trecerea la termosferă. Este
considerată partea cea mai rece a atmosferei. Presiunea aerului în mezopauză este de 200
de ori mai scăzută decât la suprafaţa solului. De la ea în jos se află 99,5% din masa
atmosferei întregi. La nivelul acestui strat se formează aşa-numiţii nori argintii, luminoşi
noaptea, formaţi din pulberile cosmice foarte fine, în jurul cărora sublimează vaporii de
apă foarte rari care mai ajung până la această înălţime. Pe particulele acestor nori
difuzează radiaţiile albastre şi indigo.
Termosfera se întinde de la 80 la 500 km. Temperatura ajunge la valori foarte
ridicate, de 2000 o – 3000o C. La această înălţime aprecierea temperaturii se face prin
metode spectrometrice. Lăţimea anumitor benzi spectrale ale aurorelor polare, ce se
produc în termosferă poate da indicaţii asupra temperaturii la înălţimea respectivă. S-a
determinat că în partea inferioară a termosferei temperatura are valori de 50-150oC, la
200-250 km este de 500-700oC, iar la 400-500 km temperatura ajunge la 2000 oC.
Temperatura foarte ridicată din termosferă este determinată nu numai de absorbţia
radiaţiilor solare cu undă scurtă, dar şi de interacţiunea electronilor liberi cu câmpul
magnetic al Terrei.
Între 70 şi 150 km, azotul molecular şi oxigenul atomic îşi pierd electronii sub
influenţa radiaţiilor ultraviolete, a radiaţiilor X, a radiaţiei corpusculare solare sau a
radiaţiilor cosmice, devenind ioni pozitivi. Electronii rămaşi liberi, împreună cu atomii
neutri se transformă în ioni negativi. Ionizarea aerului se produce la valori mai ridicate
ale intensităţii radiaţiilor, de exemplu în cazul erupţiilor solare. Se formează astfel mai
multe straturi ionizate care alcătuiesc ionosfera (figura 8).
S-au identificat patru straturi ionice, denumite convenţional D(70-90km), E(90-
130 km) precum şi F şi G (200-500km). Primul este cel mai slab ionizat, ultimul cel mai
puternic. Între suprafaţa terestră şi ionosferă undele radio sunt reflectate repetat, ceea ce
face posibile transmisiile radio la distanţe mari.
La limita superioară a termosferei, un km3 de aer cântăreşte 9 g, iar la 220 km,
presiunea aerului este de un miliard de ori mai scăzută decât la nivelul solului.
În termosfera inferioară sunetul nu se mai propagă datorită rarefierii aerului; peste
170 km nu se mai aude deloc.
 Exosfera ţine de la 500 km până la limita superioară a atmosferei. De la 500 la
1000 km temperatura scade, apoi creşte până la 2000-3000o C. În exosferă se produc
aurore polare.
Troposfera şi stratosfera formează atmosfera inferioară, iar celelalte straturi,
atmosfera superioară.
Înălţimea atmosferei e dificil de determinat, datorită rarefierii treptate a aerului
cu înălţimea. Limita superioară a atmosferei nu este clar delimitată, ea trecând treptat în
gazul interplanentar. Limita teoretică a atmosferei e considerată a fi zona unde forţa
centripetă a Pământului şi forţa centrifugă ce acţionează asupra moleculelor gazoase, se
echilibrează. Această limită s-ar afla la câteva zeci de mii de km de suprafaţa pământului.
Observaţiile efectuate cu ajutorul sateliţilor artificiali şi al navelor cosmice au arătat că
limita reală a atmosferei se află la o distanţă chiar mai mare decât limita teoretică,
deoarece particulele gazoase sunt încărcate electric şi prin urmare menţinute la foarte
mare distanţă de suprafaţa terestră de câmpul magnetic terestru şi nu de forţa
gravitaţională.
Magnetosfera
Câmpul magnetic al Pământului este asemănător celui al unei bare magnetice,
înclinată cu câteva grade faţă de axa geografică a Pământului.
Câmpul magnetic terestru se extinde în exteriorul Pământului până dincolo de
atmosferă, la aproximativ 64 000 - 640 000 km, formând magnetosfera; marginea
exterioară a magnetosferei, unde intensitatea câmpului magnetic devine nulă se numeşte
magnetopauză (Posea, G., Armaş, I., 1998).
Magnetosfera funcţionează ca o capcană magnetică ce captează şi concentrează
particulele venite de la soare sau din cosmos; magnetosfera redistribuie apoi aceste
particule într-un alt mod, în general sub forma unor centuri de radiaţii.
Magnetosfera intră în contact direct cu vântul solar, care este un flux de gaz
ionizat, emis neîntrerupt de soare, format din protoni, electroni şi atomi. Acest flux
loveşte magnetosfera cu mari viteze (250-1000 km·s-1), formând un front de şoc şi
împingând-o pe aceasta spre Pământ, pe partea luminată de soare (până la 64 000 km). Ca
urmare, pe partea luminată de soare, câmpul magnetic este intensificat. În partea opusă,
magnetosfera se lungeşte sub forma unei cozi uriaşe, până la 640 000 km (figura 9).
 Figura 9 - Magnetosfera şi magnetopauza deformate de presiunea vântului solar (după Posea, G.,
Armaş, I., 1998)

Cu ajutorul sateliţilor artificiali (Explorer 4 şi Pioneer 3) a fost identificată

existenţa unor benzi în care sunt concentrate particule cum ar fi protonii şi electronii.
Sunt cunoscute două astfel de centuri, una la 3 600 km şi alta la 13 000 -19 000 km
(figura 10), numite centuri de radiaţii ale Pământului sau centurile lui Van Allen
(fizicianul care le-a descris pentru prima oară).

Figura 10 - Secţiune transversală prin centurile de radiaţii Van Allen (după Posea, G., Armaş, A.,
1998)
Când au loc erupţii solare, vântul solar creşte mult în intensitate, el determinând
tulburări puternice ale câmpului magnetic, numite furtuni magnetice şi producerea unor
fenomene luminoase deasupra regiunilor polare, în atmosfera înaltă, şi anume a aurorelor
polare. Furtunile magnetice perturbă radiocomunicaţiile.
Magnetosfera, alături de stratul de ozon, dar în proporţie mai mică decât acesta
(doar de 5-10%), constituie un scut împotriva radiaţiilor cosmice nocive pentru viaţa pe
Terra, mai ales a ultravioletelor. Se crede că iniţial, la începutul dezvoltării vieţii, când nu
 se formase încă stratul de ozon, rolul principal de protecţie l-a avut magnetosfera (Posea,
G., Armaş, A., 1998).

TEMĂ DE CONTROL

1. Ce presupune studierea biotopului?

2. Cum pot varia factorii abiotici şi care sunt efectele asupra speciilor din biocenoze a
acestor variaţii?
3. Ce studiază meteorologia?
4. Definiţi vremea şi clima
5. Repere istorice în evoluţia meteorologiei
6. Ce este atmosfera?
7. Care sunt ipotezele legate de originea atmosferei?
8. Care este compoziţia chimică a atmosferei?
9. Care sunt principalele gaze şi care sunt caracteristicile şi importanţa lor?
10. Ce alte elemente componente în afară de gaze mai are atmosfera; care este originea,
rolul şi importanţa lor?
11. Cum variază structura fizică a atmosferei în altitudine?
12. Care sunt straturile componente ale atmosferei? Menţionaţi dimensiunile şi
caracteristicile fiecărui strat.
13. Care este înălţimea atmosferei?
14. Ce este magnetosfera, care este originea ei şi ce formă şi dimensiuni are?
15. Ce sunt centurile de radiaţii din jurul pământului?
16. Cum se formează aurorele polare?
17. Care a fost rolul magnetosferei în trecutul planetei?

3.5.3 Energia radiantă – factor ecologic fizic

Soarele reprezintă sursa energetică primară a tuturor proceselor geofizice şi

biologice de pe Pământ. Toate celelalte surse de energie (cărbunii, petrolul, lemnul,
gazul, energia eoliană – cu excepţia energiei nucleare) îşi datorează existenţa energiei
primite de la soare.
Soarele emite o mare varietate de radiaţii, dar cea mai mare parte a emisiei sale
este reprezentată de radiaţia termică.
Orice corp care are temperatura mai mare de zero absolut este capabil să emită
radiaţii. Radiaţia produsă prin încălzirea corpurilor se numeşte radiaţie t e r m i c ă.
Cunoaşterea proceselor de radiaţie şi mai ales a celor privitoare la schimbul de energie
între suprafaţa pământului şi atmosferă e foarte importantă în meteorologie.
Mărimile utilizate în studiul radiaţiilor se numesc mărimi radiante. Cantitatea de
energie radiată în unitatea de timp de unitatea de suprafaţă a unui corp se numeşte
radianţă, sau putere de emisie. În meteorologie se întrebuinţează noţiunea de intensitate a
radiaţiei care este egală cu cantitatea de energie, exprimată în calorii, primită în unitatea
de timp de unitatea de suprafaţă.
Diferite corpuri absorb diferit radiaţiile (cuarţul absoarbe radiaţiile infraroşii dar
este transparent pentru radiaţiile vizibile şi ultraviolete, iar sticla e transparentă pentru
radiaţiile vizibile, fiind opacă pentru ultraviolete şi infraroşii). Această proprietate se
numeşte selectivitate de absorbţie. Corpul care reflectă în totalitate radiaţiile se numeşte
corp reflectător sau alb, iar cel care lasă să treacă radiaţiile – corp transparent. Corpurile
din natură nu au însă aceste proprietăţi absolute, ele încadrându-se doar cu aproximaţie în
una din aceste categorii.
Pe lângă radiaţia termică, Soarele emite şi radiaţii c o r p u s c u l a r e, formate
din ioni, protoni, electroni şi neutroni de mari energii, radiaţie reţinută în atmosfera
superioară. În perioada erupţiilor solare puternice mai sunt emise radiaţii de foarte mari
energii, numite radiaţii c o s m i c e. Radiaţiile corpusculare şi cosmice sunt în cantităţi
foarte reduse, astfel încât toate referirile următoare se vor face la radiaţia termică,
electromagnetică a soarelui.
Spectrul solar extraterestru este alcătuit dintr-o diversitate de radiaţii cu lungimi
de undă diferite (tabelul 2), de la radiaţiile cosmice cu lungimea de undă cea mai mică,
raze gama, X, ultraviolete, vizibile, infraroşii, ultrascurte, la unde din domeniul
televiziunii, radio şi electrice cu cea mai mare lungime de undă. Printre cele mai
importante sunt radiaţiile ultraviolete (cu acţiune chimică pronunţată), radiaţiile vizibile
(care sunt alcătuite din 7 culori care în amestec dau lumina albă) şi radiaţiile infraroşii
(invizibile, cu puternic efect caloric).

Diversele radiaţii ce intră în alcătuirea spectrului solar extraterestru

Tabelul 2
Denumirea domeniului Lungimea de undă
Radiaţiile cosmice 0,0001 Å
Radiaţiile γ 0,001 – 1 Å
Razele Röentgen 0,01 – 10 Å
Radiaţiile ultraviolete 100 – 4000 Å
Radiaţiile vizibile 4000 – 7000 Å
Radiaţiile infraroşii 7000 Å – 0,1 mm
Undele radio şi radar >0,1 mm

Fiecare componentă a spectrului transportă cu sine o anumită cantitate de energie;

în spectrul solar extraterestru maximul de energie revine radiaţiei cu lungimea de undă de
4500 Å, respectiv razelor albastre. Din întreaga cantitate de energie a radiaţiei solare,
50% se propagă prin domeniul vizibil, 45% prin infraroşu şi 5% prin violet. Astfel, deşi
energia cuantei elementare a radiaţiilor ultraviolete este mai mare, cantitatea totală de
energie transmisă prin aceste radiaţii este totuşi foarte mică, deoarece numărul de cuante
emise în unitatea de timp este mai mic decât cel corespunzător domeniului vizibil sau
infraroşu.
Se consideră că intensitatea radiaţiilor solare la limita superioară a atmosferei
rămâne neschimbată în toate punctele, de aceea valoarea sa în calorii se numeşte
constanta solară, şi este cantitatea de energie primită de la soare timp de 1 minut, de o
suprafaţă de 1 cm2 perpendiculară pe direcţia razelor. Această constantă, I = 1,94 cal.cm-2
·min -1.
Străbătând atmosfera, radiaţiei solare i se modifică atât compoziţia spectrală, cât
şi intensitatea, prin absorbţie şi difuzie.
Absorbţia este produsă în special de ozon, vaporii de apă şi dioxidul de carbon.
Ozonul absoarbe radiaţiile ultraviolete şi vizibile şi contribuie la încălzirea straturilor de
aer din atmosfera superioară. Dioxidul de carbon absoarbe puternic în infraroşu, iar
vaporii de apă în infraroşu şi vizibil. Extincţia cauzată de absorbţia în atmosferă este de
10-16% din valoarea radiaţiilor la limita superioară. Evident, această energie nu este
suficientă pentru a explica încălzirea atmosferei.
Difuzia. Aerul atmosferic este un mediu optic neomogen şi de aceea capabil să
difuzeze radiaţia solară. Difuzia este produsă atât de moleculele de aer (difuzie
moleculară) cât şi de particulele mai mari – picături de apă, cristale de gheaţă, praf
(difuzie pe particule). Radiaţiile cu lungimea de undă mai scurtă din domeniul vizibil sunt
difuzate de atmosferă mult mai intens decât radiaţiile cu lungime mare de undă (legea lui
Raleigh). Astfel se explică culoarea albastră a cerului când aerul este curat: razele
albastre şi violet sunt difuzate mai puternic decât cele roşii. La altitudini mai mari, pe
măsura rarefierii aerului difuzia scade şi cerul este albastru mai închis. Când atmosfera
are multe impurităţi, cu dimensiuni mai mari decât lungimea de undă a radiaţiilor solare,
odată cu difuzia moleculară are loc şi difuzia pe aceste particule mari. În cazul
particulelor mari, radiaţiile sunt difuzate în aceeaşi măsură, indiferent de lungimea de
undă. Prin suprapunerea radiaţiilor difuzate, cerul va apare de culoare albicioasă. Tot aşa
se explică şi aparenta culoare albă a norilor. Culoarea roşie-portocalie a cerului la apus şi
răsărit se datorează unui fenomen mai complicat; culoarea se datorează atât absorbţiei cât
şi difuziei. Dimineaţa şi seara, radiaţiile străbat un drum mai lung prin atmosferă. Timp în
care majoritatea undelor scurte sunt absorbite, iar undele lungi ajung să fie difuzate de
particule cu diametru mare din atmosfera joasă, imprimând astfel aerului culoarea
caracteristică menţionată. Dacă nu ar exista atmosferă, în lipsa difuziei, cerul ar apărea
negru, iar soarele un glob incandescent cu contur negru. În urma difuziei, radiaţia solară
suferă o extincţie de 9%. În total, prin absorbţie şi difuzie se produce o diminuare totală a
radiaţiei cu 25%.
Radiaţia solară directă. Din cele expuse anterior rezultă că radiaţia solară este
doar parţial absorbită la trecerea prin atmosferă, cea mai mare parte ajungând la suprafaţa
solului şi fiind denumită radiaţie solară directă. În compoziţia sa spectrală intră toate
radiaţiile cu lungimea de undă mai mare de 0,29µ.
Unghiul de incidenţă sub care cad razele pe suprafaţa terestră are un rol important
în modificarea intensităţii acesteia. Acelaşi fascicul încălzeşte mai puţin o suprafaţă
atunci când razele cad oblic deoarece fascicul se risipeşte pe o suprafaţă care depăşeşte
din ce în ce mai mult secţiunea sa (figura 11).

Figura 11 - Împrăştierea radiaţiilor solare pe suprafaţa Pământului în funcţie de poziţia Soarelui

Dacă notăm cu I intensitatea radiaţiilor solare perpendiculare pe direcţia razelor
solare şi cu I’ intensitatea radiaţiilor solare care cad pe unitatea de suprafaţă orizontală
(insolaţia), între cele două intensităţi există următoarele relaţii (figura 12).
 I’= I cos z
I’=I sin h o

Figura 12 - Ilustrarea legii oblicităţii ce influenţează intensitatea radiaţiei solare (după Apostol,L.,
2000)
Unde Z este unghiul de incidenţă al razelor solare iar ho unghiul de înălţime a
Soarelui.
În afară de această lege a oblicităţii (legea lui Lambert), acţiunea radiaţiei solare
directe mai este influenţată şi de legea extincţiei (legea lui Bouguer): pentru un coeficient
de transparenţă dat, intensitatea radiaţiei solare ajunse la sol scade în progresie
geometrică atunci când masa atmosferică străbătută de razele solare creşte în progresie
aritmetică.
Coeficientul de extincţie este legat de transparenţa aerului (proprietatea aerului de
a influenţa intensitatea radiaţiei solare prin conţinutul mai mare sau mai mic de gaze
absorbante sau de impurităţi). Valoarea coeficienţilor monocromatici de extincţie şi
transparenţă variază cu lungimea de undă. O dată cu creşterea lungimii de undă,
coeficientul de extincţie scade iar coeficientul de transparenţă creşte. Astfel se explică de
ce radiaţiile galbene şi roşii din spectrul vizibil şi cele infraroşii au o putere de pătrundere
mai mare prin atmosfera impură (cu praf, ceaţă, nori etc); de aceea lumina farurilor,
semafoarelor etc., este galbenă sau roşie. Se certifică astfel faptul că la trecerea prin
atmosferă, compoziţia spectrală a radiaţiei solare se modifică.
Acţiunea acelor două legi provoacă schimbări în desfăşurarea proceselor de
difuzie şi absorbţie a radiaţiei în atmosferă şi în distribuţia acesteia pe suprafaţa terestră,
având consecinţe atât asupra intensităţii cât şi a compoziţiei spectrale a radiaţiei solare,
determinând mersul diurn şi anual al intensităţii acesteia.
M e r s u l d i u r n se studiază cu ajutorul valorilor orare (absolute sau medii) şi
este reprezentat de o oscilaţie simplă, ce porneşte de la răsăritul soarelui pentru a atinge
un maxim la amiază şi a scade apoi până la apus (figura 13).
 Figura 13 - Variaţia diurnă a intensităţii radiaţiei solare directe (a) şi insolaţiei (b) (după Marcu, M.,
1983)
Conform legii extincţiei, maximul de la prânz este mai mare vara decât iarna, şi
descreşte cu latitudinea, deoarece în timpul verii şi la latitudini mici masa atmosferică
străbătută de raze este mai mică. Aceasta este în general situaţia în zilele senine
(intensitatea radiaţiei directe poate scădea la amiază, când turbulenţa este maximă, dacă
atmosfera are impurităţi); în zilele cu cer acoperit, mersul insolaţiei este cu totul
neregulat.
M e r s u l a n u a l se studiază cu ajutorul valorilor maxime de la amiază sau cu
valorile medii lunare. Acest mers este influenţat de variaţia înălţimii soarelui şi de
impurităţile din atmosferă. De aceea, maximul se înregistrează în ultimele luni ale
primăverii sau în primele luni ale verii, deoarece în plină vară în atmosferă sunt mai
multe impurităţi. Minimul se înregistrează în decembrie când soarele are cea mai mică
înălţime deasupra orizontului.
Radiaţia solară este influenţată şi de nebulozitate. Astfel, norii joşi, compacţi,
anulează integral fluxul radiaţiei directe. Norii de la înălţimi mai mari (fiind mai puţin
denşi) sunt parţial transparenţi pentru înălţimi mari ale soarelui, dar devin opaci când
soarele se află la înălţimi mici. Norii influenţează şi durata de strălucire a soarelui care
uneori poate ajunge doar la câteva zeci de minute într-o lună.
Radiaţia solară mai este influenţată şi de altitudine. Intensitatea radiaţiei creşte
odată cu altitudinea, deoarece odată cu aceasta scade masa atmosferică şi creşte
transparenţa aerului. Odată cu creşterea altitudinii densitatea atmosferei scade, deci
fenomenele de difuzie şi absorbţie sunt mai slabe ceea ce determină creşterea intensităţii
radiaţiei solare. Astfel, pe munţi, la altitudini mai mari de 2000 m, valoarea maximă a
intensităţii radiaţiei pe suprafaţa dispusă normal pe raze poate ajunge la 1,50-1,55 cal.cm-
2
.min-1.
În climatologie importantă nu este doar intensitatea radiaţiei solare la un moment
dat ci şi cantitatea totală de energie furnizată într-o perioadă de timp (zi, lună, an) şi care
se măsoară cu aparate numite actinografe.
Radiaţia difuză. În afară de radiaţia solară directă, suprafaţa pământului primeşte
în cursul zilei încă o cantitate de energie radiantă datorită procesului de difuzie pe care îl
suferă radiaţia solară în atmosferă. Radiaţia difuză este şi ea influenţată, ca şi cea directă,
de înălţimea soarelui, de nebulozitate, de latitudine şi de altitudine.
Astfel, pe timp senin, odată cu răsăritul soarelui, creşterea intensităţii radiaţiei
solare directe favorizează o difuzie din ce în ce mai intensă, ceea ce determină creşterea
intensităţii radiaţiei difuzate, care înregistrează un maxim la amiază. La înălţimi mici ale
soarelui, în funcţie de transparenţa atmosferei, radiaţia difuză are valori comparabile cu
cele ale radiaţiei directe, apoi pe măsura ridicării soarelui, creşterea radiaţiei difuze
rămâne în urma creşterii radiaţiei directe. Radiaţia difuză poate reprezenta vara, la
amiază, 25% din radiaţia directă.
Într-o zi noroasă, radiaţia difuză este mai intensă decât într-una senină, deoarece
norii conţin mai multe particule difuzante decât atmosfera. În astfel de cazuri, intensitatea
radiaţiei difuze poate fi de 3-4 ori mai mare decât pe timp senin. Când soarele este
acoperit de nori, radiaţia solară ajunge la suprafaţa pământului doar sub forma radiaţiei
difuze. Doar norii foarte denşi şi groşi (de furtună), absorb puternic radiaţia solară şi
reduc intensitatea radiaţiei difuze.
 Radiaţia difuză scade cu altitudinea, deoarece se micşorează grosimea stratului
care difuzează, iar transparenţa aerului creşte.
Şi latitudinea determină variaţii ale radiaţiei difuze, care este mai mare la poli
decât la ecuator, deoarece la poli nebulozitatea este mare şi se realizează o difuzie
repetată de către nori a radiaţiei reflectate de stratul de zăpadă sau gheaţă. Şi la
latitudinile noastre, în decembrie, radiaţia difuză are intensitate mai mare decât în iunie.
Dacă se notează cu S radiaţia solară directă, cu D radiaţia solară difuză şi cu Z
unghiul de incidenţă a razelor solare, radiaţia totală sau globală (Ig) va fi:
Ig = S·cosZ+D
Reflexia radiaţiei. Albedoul. O parte din radiaţia directă ajunsă la sol este
reflectată. Raportul procentual dintre radiaţia reflectată şi cea incidentă se numeşte
albedou. Suprafeţele albe reflectă aproape în întregime radiaţiile luminoase, de unde şi
denumirea de albedou, de la “albus”. Reîntoarsă în atmosferă, radiaţia reflectată poate
întâlni nori şi este din nou supusă procesului de reflexie.
Diferitele suprafeţe naturale (soluri, păşuni, păduri, zăpadă) reflectă lumina
diferit, în funcţie de proprietăţile lor fizice (mai ales de culoare), natură etc. (tabelul 3).
Cea mai mare capacitate de reflexie (85%) o are zăpada proaspătă, pe vreme
geroasă, la înălţimi mici ale soarelui. Zăpada învechită se tasează, devenind mai puţin
reflectantă. Tot capacitate mare de reflecţie o are şi nisipul deschis la culoare. Albedoul
pădurilor depinde de specie şi anotimp (datorită culorii frunzelor). Pădurile de foioase
reflectă mai bine decât cele de răşinoase şi capacitatea lor de reflecţie este mai mare
toamna.
În ce priveşte solurile, lumina este mai bine reflectată de solurile deschise şi
uscate. Suprafeţele continentale din zona temperată au albedoul de aproximativ 60% când
sunt acoperite cu zăpadă şi de numai 20-25% vara.

Albedoul diferitelor suprafeţe

Tabelul 3
Natura suprafeţei Albedoul Natura suprafeţei Albedoul
Zăpadă proaspătă 80-85% Câmpii acoperite cu iarbă uscată 19%
Zăpadă veche 30-35% Câmpii acoperite cu iarbă verde 26%
Deşerturi nisipoase 35% Pajişti alpine 21%
Câmpii de loess 30% Păduri de foioase 20-30%
Câmpii cu soluri cernoziomice 26% Păduri de conifere 10-18%

Suprafeţele acvatice au albedoul dependent de starea de mobilitate a apei şi de

unghiul de incidenţă al razelor solare. Acest unghi de incidenţă are o mare influenţă.
Astfel, la 90o (în regiunile ecuatoriale) albedoul are valoarea de 2%, la 45o are valoarea
de 5%, la 10o de 34% iar la 2o de 78%. Cu alte cuvinte, când înălţimea soarelui este mică,
adică în zonele polare, suprafaţa acvatică reflectă trei sferturi din radiaţia directă (acest
fenomen explică în bună parte - alături de curenţii calzi marini şi conductibilitatea
termică scăzută a apei – prezenţa vegetaţiei de pădure pe litoralul unor zone polare).
(Apostol, L., 2000)
Albedoul atât de diferit al suprafeţelor naturale reliefează importanţa acestora ca
factori climatogeni. De exemplu, în regiunile polare suprafaţa subiacentă este
determinantă pentru caracteristicile climei: albedoul mare al zăpezii asigură menţinerea
calotei de gheaţă, deşi suma radiaţiei solare incidente e suficientă pentru a putea topi
zăpada căzută anual.
Şi norii au o capacitate de reflexie importantă, care variază în funcţie de natura
lor; astfel, cele mai mari valori ale albedoului (60-70%) le au norii Altocumulus şi
Stratocumulus. În anumite situaţii, norii pot reflecta şi radiaţia reflectată de suprafaţa
terestră, cu alte cuvinte, retrimit spre suprafaţa terestră o parte a radiaţiei reflectate de
aceasta.
Privitor la mersul diurn şi anual al albedoului, acesta are cele mai mici valori la
amiază, iar în decursul anului vara.
Planeta Pământ are un albedou general (reprezentat de însumarea albedoului
suprafeţei terestre, a albedoului atmosferei şi a albedoului norilor) calculat la aproximativ
30-40%.
Determinarea radiaţiei reflectate permite calcularea valorii de absorbţie. Aceasta
este egală cu radiaţia totală din care se scade radiaţia reflectată.
Radiaţia terestră şi radiaţia atmosferică. În urma absorbţiei radiaţiei directe şi
difuze, suprafaţa pământului se încălzeşte şi devine capabilă să emită energie radiantă
corespunzător temperaturii sale. Încălzirea suprafeţei terestre se datorează transformării
energiei radiante electromagnetice în energie calorică.
Radiaţia emisă de suprafaţa pământului se numeşte radiaţie terestră. Ea se
deosebeşte de radiaţia solară prin intensitatea sa mult mai redusă, din cauza temperaturii
mult mai scăzute a suprafeţei radiante (suprafaţa terestră). Radiaţia terestră se mai
deosebeşte de cea solară şi prin compoziţia ei spectrală, fiind alcătuită numai din radiaţii
infraroşii invizibile, calorice. Există un raport invers proporţional între temperatura
corpului radiant şi lungimea de undă a radiaţiei emise. De aceea, pământul radiază cu
lungime mare de undă, radiaţii absorbite de apa din atmosferă şi de dioxidul de carbon.
Aşa se explică şi efectul de seră: sticla, ca şi atmosfera, permite trecerea radiaţiei vizibile,
cu lungime redusă de undă, apoi solul transformă această radiaţie în căldură şi o radiază
pe lungimi de undă mari, radiaţii reţinute de apă şi dioxid de carbon. Fără acest efect de
seră, temperatura pământului ar fi cu 38 oC mai scăzută, adică ar fi de –23 oC.
Variaţiile destul de însemnate ale temperaturii suprafeţei pământului determină
schimbări ale compoziţiei spectrale (lungimea de undă poate varia în funcţie de
temperatură, între 3 şi 100µ) şi ale intensităţii radiaţiei terestre. Astfel, radiaţia terestră
are un mers caracteristic diurn şi anual. În timpul zilei şi vara, creşterea intensităţii
radiaţiei directe şi difuze provoacă creşterea temperaturii suprafeţei pământului ceea ce
atrage după sine creşterea intensităţii radiaţiei terestre. Deci, suprafaţa terestră radiază
mai intens ziua şi vara.
Dioxidul de carbon şi mai ales vaporii de apă din atmosferă absorb radiaţiile
calorice, de lungime mare de undă, din radiaţia provenită direct de la soare, din radiaţia
reflectată de suprafaţa pământului sau din cea radiată de această suprafaţă. Prin urmare,
aerul atmosferic se încălzeşte şi emite şi el radiaţii. Corespunzător temperaturii
atmosferei, ca şi în cazul globului terestru, radiaţiile emise vor fi de lungime mare de
undă. Curba spectrală a radiaţiei atmosferice prezintă o bandă de discontinuitate (între 8
şi 13 µ) care corespunde maximului de energie din spectrul radiaţiei terestre astfel încât,
pentru o parte din energia emisă de suprafaţa pământului atmosfera este perfect
transparentă şi aceasta se propagă în spaţiul cosmic. Atmosfera radiază în toate direcţiile,
atât spre spaţiul cosmic cât şi spre pământ. Radiaţia îndreptată spre pământ, opusă
radiaţiei terestre se numeşte contraradiaţia atmosferei (şi are o valoare medie de 0,42
cal·cm-2·min-1).
Radiaţia efectivă este diferenţa dintre radiaţia terestră şi radiaţia atmosferei.
Mărimea radiaţiei efective depinde de temperatura suprafeţei terestre şi de temperatura şi
umezeala aerului. De exemplu, în deşerturi, unde umiditatea aerului este redusă, radiaţia
efectivă este mare (cauza frigului nocturn), de aproximativ două ori mai mare decât în
zona ecuatorială şi de patru ori mai mare decât în zonele polare. Radiaţia efectivă este
minimă noaptea, înainte de răsăritul soarelui, şi maximă ziua, imediat după amiază. În ce
priveşte regimul anual, maxima se realizează la începutul verii şi minima în timpul iernii,
către sfârşitul acesteia.
Cu cât aerul este mai rece şi mai uscat, radiaţia atmosferei este mai mică şi cu cât
solul este mai cald, radiaţia terestră este mai mare, deci radiaţia efectivă este mai mare.
Astfel de situaţii apar în nopţile senine, când radiaţia terestră nu poate fi compensată de
radiaţia atmosferei.
Norii reduc mult valoarea radiaţiei efective dacă au plafonul jos şi sunt groşi
(picăturile de apă absorb radiaţiile). În acest caz, funcţionează ca un ecran protector,
astfel că radiaţia efectivă se poate anula (deoarece creşte mult contraradiaţia atmosferei)
iar nopţile sunt calde, căci suprafaţa Terrei se răceşte foarte puţin. Iarna acest fenomen
este cel mai vizibil, ajungându-se uneori ca radiaţia atmosferei să fie mai mare decât cea
terestră, ceea ce determină încălzirea vremii (dacă înnorarea se produce în nopţile
geroase). Şi ceaţa are cam acelaşi rol ca şi norii. Din acest motiv, în nopţile senine şi
geroase de toamnă - iarnă se fac perdele de fum, pentru a proteja anumite culturi.
Particulele de fum reprezintă nuclee de condensare; condensarea se face cu eliberare de
căldură, şi astfel este favorizată apariţia ceţei. De asemenea, perdelele de fum joacă şi
rolul unui ecran care reduce radiaţia efectivă la fel ca norii.
Vegetaţia reduce în general radiaţia efectivă. Plantele ierboase, având o suprafaţă
mai mare de radiaţie în raport cu volumul lor, se răcesc mai puternic decât solul pe care
cresc, în timpul nopţii. Din acest motiv roua se formează mai ales pe aceste plante şi nu
pe sol.
Bilanţul radiativ. Cunoscându-se principalele procese radiative care au loc între
soare, pământ şi atmosferă se poate stabili bilanţul radiativ pentru suprafaţa terestră,
pentru atmosferă şi pentru sistemul pământ-atmosferă.
Bilanţul radiativ al s u p r a f e ţ e i t e r e s t r e. Acesta este egal cu diferenţa
între radiaţia primită şi cea cedată într-un interval de timp:
Bt = (S+D+Ea) – (R+r+Et) unde:

S - este radiaţia solară R - este radiaţia reflectată de suprafaţa pământului din

directă radiaţia globală
D - este radiaţia difuză r - partea reflectată din radiaţia atmosferică
Ea - este radiaţia Et - este radiaţia terestră
atmosferei

Pe timp acoperit radiaţia solară directă devine nulă, iar bilanţul

Bt = (D+Ea) – (R+r+Et)
 Bilanţul radiativ oferă informaţii legate de cantitatea de energie de care dispune
suprafaţa activă într-un interval de timp, fiind un factor climatogen hotărâtor.
Factorii care influenţează bilanţul radiativ sunt înălţimea soarelui deasupra
orizontului (pentru că de ea depind mărimea radiaţiei directe şi difuze), natura suprafeţei
terestre, durata nopţii, opacitatea atmosferei, umezeala aerului şi nebulozitatea.
În funcţie de aceşti factori, bilanţul radiativ poate fi pozitiv sau negativ. În general
este pozitiv ziua şi negativ noaptea. În zilele noroase însă, bilanţul radiativ are un mers
neregulat, iar valoarea zero se înregistrează dimineaţa şi seara la înălţimi mai mici ale
soarelui. Când nori izolaţi acoperă numai discul solar, bilanţul radiativ poate deveni
negativ la înălţimi mari ale soarelui, mai ales în munţi. Apariţia norilor provoacă
micşorarea valorii absolute a bilanţului radiativ. Când este zăpadă, bilanţul radiativ
variază mai puţin în cursul unei zile, şi de obicei pe timp senin este negativ datorită
reflexiei şi emisiei ridicate ale zăpezii.
Variaţia anuală a bilanţului radiativ este caracterizată prin valori pozitive vara şi
negative iarna. Cu cât latitudinea este mai mare, cu atât perioada de bilanţ pozitiv este
mai mică.
Bilanţul radiativ al a t m o s f e r e i este egal cu diferenţa dintre radiaţia primită şi
cea cedată de coloana verticală de aer cu secţiunea de 1 cm2 şi cu înălţimea de la
suprafaţa terestră şi până la limita superioară a atmosferei.
Ba = Un+q-Ea-U unde:
Un-este absorbţia radiaţiei terestre
q-este absorbţia radiaţiei difuze şi directe
Ea-este radiaţia atmosferei spre suprafaţa terestră
U-este radiaţia atmosferei spre spaţiul cosmic
Bilanţul radiativ al s i s t e m u l u i p ă m â n t – a t m o s f e r ă rezultă din
însumarea bilanţului radiativ al suprafeţei terestre cu bilanţul radiativ al atmosferei.
B = Bt + Ba
Pentru puncte izolate, bilanţul radiativ al sistemului pământ atmosferă poate fi
pozitiv sau negativ, în funcţie de latitudine şi anotimp. Astfel, în regiunile ecuatoriale şi
tropicale, bilanţul radiativ mediu anual este pozitiv, producându-se o acumulare de
căldură. În cursul anului însă, regiunea cu bilanţ pozitiv se extinde mai mult sau mai
puţin spre poli, în funcţie de anotimp. Vara, în emisfera nordică, bilanţul radiativ devine
negativ la latitudinea 80 oN, iar în timpul iernii la 20 oN. Această repartiţie a bilanţului
radiativ influenţează transportul de căldură de la ecuator la poli prin curenţii atmosferici
sau oceanici. Bilanţul radiativ este deci un factor important în energetica atmosferei.
Sistemul Pământ – atmosferă reţine sau pierde în spaţiul cosmic întreaga cantitate
de energie radiantă provenită de la soare. De aici rezultă valoarea relativ constantă a
temperaturii medii anuale a aerului şi solului terestru.
Pământul ca planetă îşi menţine echilibrul termic. În caz contrar, în decursul
evoluţiei geologice a pământului, s-ar fi înregistrat o creştere continuă a temperaturii sau
dimpotrivă o scădere a ei, ceea ce ar fi făcut imposibilă existenţa vieţii. Există totuşi nişte
variaţii ciclice.

TEMĂ DE CONTROL
1. Care este sursa energetică primară a tuturor proceselor geofizice şi biologice de pe
Pământ?
2. De câte tipuri sunt radiaţiile emise de soare?
3. Care sunt mărimile radiante şi cum se definesc ele?
4. Ce este constanta solară şi care este valoarea ei?
5. Cum se modifică radiaţia solară la trecerea prin atmosferă şi cum se realizează
absorbţia şi difuzia?
6. Cum se explică culoarea albastră a cerului (sau roşia la răsărit şi apus) şi cea albă a
norilor?
7. Ce este radiaţia solară directă şi care sunt legile care o influenţează?
8. Care sunt factorii care influenţează radiaţia directă şi în ce mod?
9. Ce este radiaţia difuză, cum variază ea şi din ce cauze?
10. Ce este radiaţia globală?
11. Ce este albedoul, cum variază el şi ce influenţă climatică poate exercita?
12. Ce sunt radiaţia terestră şi radiaţia atmosferei?
13. Ce este radiaţie efectivă, de ce factori depinde şi ce efecte poate avea asupra variaţiei
temperaturii?
14. Ce este bilanţul radiativ şi care este importanţa lui climatică?
15. Ce determinări se fac legate de radiaţia solară?
16. Care sunt instrumentele folosite în acest scop?

3.5.4 Regimul termic al solului

Încălzirea şi răcirea solului. S-a evidenţiat faptul că suprafaţa terestră primeşte

radiaţia directă, radiaţia difuză şi radiaţia atmosferei. Absorbind o parte din energia
primită, suprafaţa terestră se încălzeşte devenind astfel o sursă de radiaţie termică. Din
căldura acumulată de această suprafaţă, o parte este transmisă straturilor mai profunde de
sol precum şi atmosferei, iar altă parte este consumată în procesele fizice, chimice şi
biologice care se produc la suprafaţa şi în interiorul solului. Suprafaţa pământului,
datorită acestor proprietăţi, a fost denumită suprafaţă activă. Ea este diferită de stratul
activ, care este acea parte a scoarţei globului terestru în care se produc variaţii diurne şi
anuale ale temperaturii în funcţie de afluxul de radiaţii solare.
Starea termică a stratului activ depinde de energia primită şi cedată la nivelul
suprafeţei active, deci de bilanţul radiativ.
Astfel, în timpul zilei şi vara când bilanţul radiativ este pozitiv, suprafaţa solului
acumulează căldură, se încălzeşte şi transmite o parte însemnată din aceasta în adâncime,
determinând creşterea temperaturii în stratul activ (figura 14).
Prin alte fluxuri de sens contrar, suprafaţa terestră cedează căldură straturilor de
aer apropiate, producând încălzirea acestora; o cantitate mai mică din energia acumulată
este consumată în procesul de evaporare a apei, urmând să fie cedată atmosferei în
momentul condensării vaporilor.
 Figura 14 - Schimbul de căldură la suprafaţa solului în timpul zilei – bilanţ pozitiv (după Geiger, R.,
din Marcu, M., 1983)
În timpul nopţii şi iarna, când bilanţul radiativ este negativ, suprafaţa terestră
pierzând căldură prin radiaţia efectivă, se răceşte. Când suprafaţa devine mai rece decât
orizonturile de sol din adâncime, o parte a fluxurilor de căldură se îndreaptă spre
suprafaţa terestră, tinzând să compenseze efectul răcirii radiative (figura 15).

Figura 75 - Schimbul de căldură la suprafaţa solului în timpul nopţii - bilanţ negativ (după Geiger,
R., din Marcu, M. 1983)

Se observă că pe lângă schimbul de căldură între suprafaţa activă şi aerul

atmosferic are loc un schimb de căldură şi între aceasta şi straturile inferioare ale solului.
Cantitativ acest schimb se exprimă prin fluxul de căldură (B). Bilanţul este considerat
pozitiv când fluxul de căldură este îndreptat de la suprafaţă în adâncime (ziua şi vara) şi
negativ când temperatura solului creşte cu adâncimea (noaptea şi iarna). Valorile absolute
ale fluxului (atât cele pozitive cât şi cele negative) se ridică la câteva sute de calorii pe
cm2 într-un minut. Valorile variază în funcţie de proprietăţile calorice ale solului şi de
repartiţia căldurii în sol. În variaţia diurnă, fluxul de căldură înregistrează o valoare
maximă între 8 şi 11 şi una minimă între 19 şi 22, deplasându-se spre ore mai târzii pe
măsura apropierii de lunile de vară. Oscilaţiile din timpul zilei sunt mult mai mari decât
cele din timpul nopţii.
Proprietăţile calorice ale solului
C ă l d u r a s p e c i f i c ă este cantitatea de căldură necesară pentru a ridica cu
un grad temperatura unităţii de masă sau de volum a unui corp. Căldura specifică a
constituenţilor minerali ai solului variază puţin de la un mineral la altul însă diferitele
tipuri de sol au în componenţa lor şi apă şi aer în diferite proporţii. Căldura specifică
volumetrică a întregii game de soluri variază între 0,4-0,6 cal·cm-3·grad -1; a apei este 1
cal·cm-3·grad-1 iar a aerului 0,0003 cal·cm-3·grad -1. Deci, prezenţa aerului va micşora
căldura specifică a acestuia iar apa o va mări. Ca urmare solurile umede se încălzesc şi se
răcesc la suprafaţă mai puţin decât cele uscate. Astfel, solurile argiloase se încălzesc mai
puţin în timpul zilei, dar se şi răcesc puţin noaptea comparativ cu cele nisipoase.
C o n d u c t i b i l i t a t e a c a l o r i c ă este capacitatea unui corp de a
transmite căldura de la moleculă la moleculă, de la straturile mai încălzite spre cele mai
reci. Conductibilitatea apei este mai mare decât a aerului. Astfel, creşterea porozităţii
solului determină scăderea conductibilităţii calorice. De aceea solurile afânate au o
conductibilitate scăzută comparativ cu cele compacte sau cu rocile. Datorită
conductibilităţii scăzute, solurile afânate se încălzesc puternic ziua în stratul superficial,
comparativ cu cele compacte, la care căldura din acest strat este transmisă straturilor din
adâncime. Noaptea, solul umed se răceşte mai puţin decât cel uscat deoarece îşi poate
compensa pierderile radiative de la suprafaţă prin fluxul de căldură transmis de straturile
din adâncime.
Variaţiile periodice ale temperaturii suprafeţei solului
Variaţiile periodice diurne şi anuale ale temperaturii suprafeţei solului sunt
determinate de modificările periodice ale intensităţii radiaţiei solare directe.
Variaţia periodică diurnă a temperaturii suprafeţei solului (figura 16) se studiază
cu ajutorul mediilor orare, iar în zilele senine cu valorile orare absolute.
Se observă că valoarea minimă este dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui,
datorită răcirii nocturne prin radiaţie; maximul se înregistrează cam la o oră după trecerea
soarelui de meridianul locului (ora 13).

Figura 16 - Variaţia periodică diurnă a temperaturii suprafeţei solului (după Marcu, M., 1983)
 Variaţia periodică anuală a temperaturii suprafeţei solului (figura 17) se studiază
cu ajutorul temperaturilor medii lunare.
La latitudinile mijlocii variaţia anuală este simplă, cu un minim iarna (în general
în ianuarie) şi un maxim vara (în general în iulie sau august).
O caracteristică importantă a variaţiei temperaturii solului este amplitudinea
acestei variaţii (A).
A=tmax-tmin unde:
t max este temperatura maximă
t min este temperatura minimă în valori absolute sau medii

Figura 17 - Variaţia periodică anuală a temperaturii suprafeţei solului (după Marcu, M., 1983)

Amplitudinea diurnă şi anuală a suprafeţei solului este mai mare decât a aerului şi
este influenţată de anotimp, nebulozitate, proprietăţile calorice şi starea suprafeţei solului,
expoziţie etc. Amplitudinea este mai mare vara, când, datorită insolaţiei puternice,
maximul diurn are valori mai mari decât cel din timpul iernii. De asemenea ea este mai
mare în zilele senine comparativ cu cele noroase, precum şi în solurile uscate, nisipoase
(la care conductibilitatea şi căldura specifică sunt mai mici) comparativ cu solurile umede
şi compacte.
Îngheţul solului. Adâncimea la care îngheaţă solul depinde de temperatura aerului, durata
şi intensitatea temperaturilor sub 0oC, conductibilitatea solului, grosimea stratului de
zăpadă. În zonele polare solul este permanent îngheţat pe grosimi variabile (permafrost).
Vara se dezgheaţă numai pe anumite grosimi de la suprafaţă.
Variaţiile temperaturii solului în adâncime
Legile de bază ale propagării căldurii în sol
Pentru caracterizarea stării termice a solului se foloseşte şi c o e f i c i e n t u l d e
d i f u z i v i t a t e (sau de propagare a temperaturii).
K
λ= unde:
C
K - este coeficientul de conductibilitate termică
C - este căldura specifică volumetrică [cal·cm-2s-1·cm-3·grad-1]
C = ρ·c unde:
ρ - este densitatea
c - este căldura specifică gravimetrică [cal·g-1·grad-1]
 K
Deci, λ = [cm2·s-1] . Acest coeficient arată cât de repede sau cât de încet se
ρ ⋅c
K
propagă în sol variaţiile de temperatură. Conform relaţiei λ = , dintre două soluri cu
C
conductibilitate calorică egală, solul cu căldura specifică mai mică va prezenta variaţii
mai mari de temperatură în adâncime (aceeaşi căldură transmisă produce o încălzire mai
intensă în adâncime).
Aerul, deşi are conductibilitatea calorică mai mică decât a apei sau a
constituenţilor solizi ai solului, având căldura specifică mică, are un coeficient de
difuzivitate mai mare decât al apei. Aceasta înseamnă că solurile umede au un coeficient
de difuzivitate mai mic decât cele uscate. În solurile umede, atât variaţiile de temperatură
cu adâncimea cât şi variaţiile amplitudinii diurne sunt mai mici decât în cele uscate.
Variaţiile diurne şi cele anuale ale temperaturii solului suferă o atenuare
progresivă a amplitudinilor respective în raport cu adâncimea, precum şi o întârziere
continuă a momentului în care se produc diferite valori. Pornind de la mersul diurn şi
anual cunoscut al temperaturii la suprafaţa solului, s-a ajuns pe cale matematică la o
relaţie care dă temperatura solului la o anumită adâncime, la un moment dat. Această
relaţie a permis formularea următoarelor legi ale propagării variaţiilor de temperatură în
adâncime:

amplitudinea oscilaţiilor termice scade în progresie geometrică atunci când
adâncimea creşte în progresie aritmetică.

întârzierea momentului producerii maximului şi minimului de temperatură variază
proporţional cu adâncimea.
Prin calcule, pe baza relaţiei menţionate s-a stabilit că dacă amplitudinea oscilaţiei
zilnice se reduce la jumătate la 0,12 m adâncime, iar amplitudinea oscilaţiei anuale se
reduce tot la jumătate din valoarea ei la o adâncime de 2,29 m.
În acelaşi mod, adâncimea la care oscilaţiile anuale se anulează este de 19 ori mai
mare decât adâncimea la care se anulează oscilaţiile zilnice. Deci variaţiile de
temperatură se propagă la adâncimi cu atât mai mari cu cât perioada de variaţie este mai
mare. Tot de aceea, un ger puternic dar de scurtă durată se resimte până la o adâncime
mai mică decât un ger mai slab dar persistent.
S-a calculat de asemenea care este întârzierea maximului şi minimului: 2,5 - 3,5
ore pentru fiecare 10 cm adâncime în cazul variaţiei zilnice a temperaturii şi 20-30 de zile
pentru fiecare metru adâncime în cazul variaţiei anuale.
Variaţia periodică a temperaturii solului în adâncime
Variaţiile de temperatură de la suprafaţa solului se transmit şi în adâncime. Pe
măsură ce adâncimea creşte, amplitudinea termică diurnă se micşorează, iar la 80-100 cm
se anulează (figura 18). Adâncimea respectivă depinde de valoarea amplitudinii termice,
de tipul de sol, de gradul de acoperire a solului cu zăpadă în timpul iernii etc.
 Figura 18 - Variaţia diurnă a temperaturii solului la diferite adâncimi (după Marcu, M., 1983)
În timpul iernii oscilaţiile termice sunt mult atenuate şi nu se propagă decât la 20-
25 cm. Dacă iarna grosimea stratului de zăpadă este mai mare de 50 cm, temperatura
solului rămâne neschimbată.
Momentul producerii maximului şi minimului se decalează spre dreapta, adică
întârzie (figura 19). Se observă că temperatura maximă (30,5 oC) care se înregistrează la
ora 14 oo se propagă la adâncimea de 40 cm abia după 12 ore, adică la ora 2oo. Minima din
cursul nopţii se semnalează la adâncimea de 25 cm abia în jurul orei 10 ziua.

Figura 19 - Decalajul în timp al producerii temperaturilor maxime şi minime în adâncime (după

Geiger, din Marcu, M.,1983)
Stratul de sol în care se resimt oscilaţiile termice în 24 de ore se numeşte strat
activ, iar stratul inferior acestuia este stratul cu temperatura zilnică constantă.
Vara, în timpul zilei (figura 20), solul are la suprafaţă datorită încălzirii de la
prânz o temperatură ridicată, apoi aceasta scade în adâncime până la 60-80 cm, de unde
rămâne constantă. Noaptea, datorită răcirii prin radiaţie, straturile de la suprafaţă au
temperaturi mai scăzute decât cele din adâncime (temperatura creşte odată cu creşterea
adâncimii, până la 30-40 cm).
Se observă că amplitudinea variaţiilor diurne scade cu adâncimea, de la câteva
zeci de grade în stratul superficial la 1 o-2oC la adâncimea de 40-50cm.
 Figura 20 - Variaţia temperaturii solului în adâncime, vara (după Marcu, M., 1983)
Iarna, temperatura solului creşte cu adâncimea atât ziua cât şi noaptea (figura 21).
Uneori, în zilele senine, ziua la prânz se poate produce o uşoară încălzire a stratului
superficial, variaţia în adâncime rămânând însă aceeaşi. Amplitudinile sunt mici şi devin
imperceptibile la 20 cm.

Figura 21 - Variaţia temperaturii solului în adâncime, iarna(după Marcu, M., 1983)

Variaţia periodică anuală a temperaturii solului în adâncime se studiază prin
intermediul mediilor lunare. Curba de variaţie a temperaturilor medii lunare este tot o
oscilaţie simplă (figura 22). Se observă că amplitudinea oscilaţiilor anuale se micşorează
cu adâncimea, reducându-se total la o adâncime de 6-30 m; această adâncime variază în
funcţie de latitudinea geografică şi de caracteristicile generale ale climei.
 Figura 22 - Variaţia periodică anuală a temperaturii solului în adâncime (după Marcu, M., 1983)
Maximul şi minimul se înregistrează cu o întârziere de 40 de zile la o adâncime de
2,5 m, iar maximul verii, la 7,5 m adâncime se înregistrează abia iarna.
De la stratul cu temperatură anuală constantă în jos, temperatura solului creşte
o
cu 1 C la fiecare 35m (treapta geotermică), datorită căldurii interne a pământului.

TEMĂ DE CONTROL

1. Ce se întâmplă cu radiaţia termică ajunsă la suprafaţa solului?

2. Ce sunt suprafaţa activă şi stratul activ?
3. Schemele bilanţului radiativ pozitiv şi negativ
4. Care sunt proprietăţile calorice ale solului şi influenţa lor asupra regimului termic al
solului?
5. Cum variază temperatura solului diurn şi anual (inclusiv reprezentare grafică)?
6. Îngheţul solului
7. Care sunt legile de bază ale propagării căldurii în sol?
8. Cum variază temperatura diurnă a solului la diferite adâncimi?
9. Cum se propagă în adâncime maximul şi minimul de temperatură de la suprafaţa
solului?
10. Ce este stratul cu temperatură zilnică constantă?
11. Cum variază temperatura solului în adâncime vara şi iarna (reprezentare grafică)?

3.5.5 Regimul termic al aerului

3.5.5.1 Procesele de încălzire şi răcire a aerului

Atmosfera absoarbe o mică cantitate din radiaţia solară care o străbate şi nu se
încălzeşte de la soare decât în mică măsură; în schimb, suprafaţa terestră, puternic
încălzită de la soare devine sursa de încălzire a atmosferei. Suprafaţa terestră, care
absoarbe radiaţia solară (electromagnetică), o transformă în energie calorică pe care o
transferă în adâncime, spre interiorul scoarţei şi spre straturile inferioare ale atmosferei.
Căldura de la suprafaţa terestră se transmite atmosferei prin conductibilitate
termică moleculară, radiaţie, convecţie, advecţie, turbulenţă şi condensare. În acest
proces se deosebesc de fapt două faze; prima, de transmitere a căldurii de la suprafaţa
pământului la starturile de aer care vin în contact direct cu suprafaţa terestră şi a doua
fază, de propagare a căldurii în masa atmosferei.
C o n d u c t i b i l i t a t e a t e r m i c ă m o l e c u l a r ă. Deoarece gazele sunt
rău conducătoare de căldură, prin acest mod de transfer al căldurii se încălzeşte doar un
strat de câţiva milimetri din imediata vecinătate a suprafeţei terestre.
R a d i a ţ i a t e r m i c ă emisă de suprafaţa terestră încălzeşte atmosfera într-o
măsură mai mare; acest fenomen are loc atât ziua cât şi noaptea.
C o n v e c ţ i a este modalitatea de transfer a căldurii specifică fluidelor, care
permite deplasări ale maselor de fluid încălzite, formând curenţi de convecţie. Convecţia
poate avea loc pe verticală sau pe orizontală. În meteorologie, convecţia calorică produsă
prin mişcările orizontale ale aerului se numeşte advecţie. Convecţia apare când suprafaţa
terestră determină o puternică încălzire a stratului inferior de aer; acest aer, devenind mai
puţin dens se ridică pe verticală, locul lui fiind luat de aerul rece, mai greu, de sus şi din
laterale. Acest proces se repetă, circulaţia astfel apărută antrenând straturi tot mai groase
de aer, realizându-se amestecul acestuia pe grosimi mari, până în partea superioară a
troposferei.
A d v e c ţ i a determină în mare măsură transmiterea căldurii de la o regiune la
alta. Advecţia are loc pe o suprafaţă mai mare decât convecţia (care poate acoperi doar o
suprafaţă de mărimea unui nor). Schimbările accidentale, destul de însemnate în evoluţia
vremii de la o zi la alta la latitudinile mijlocii sunt o consecinţă a fenomenelor de
advecţie.
T u r b u l e n ţ a realizează un amestec al aerului printr-o mişcare de tipul
vârtejurilor Turbulenţa este un rezultat al frecării maselor de aer de suprafaţa terestră şi
de obiectele de pe această suprafaţă, precum şi a frecărilor interioare ale aerului.
Diferitele suprafeţe naturale sunt încălzite diferit, ceea ce implică o încălzire diferită şi a
aerului deasupra lor. Această încălzire diferită determină mişcări ascendente şi
descendente cu caracter turbulent. Schimbul turbulent este mai intens deasupra uscatului,
vara şi ziua.
C o n d e n s a r e a. Fiecare gram de vapori de apă, la condensare cedează aerului
600 de calorii. Încălzirea aerului prin condensarea vaporilor de apă este de fapt reversul
procesului de răcire care are loc în urma evaporării. De exemplu, când apa se evaporă,
căldura din apă, în forma sa efectivă trece într-o formă ascunsă în vaporii de apă, formă
ce se numeşte “căldură latentă de evaporare”. Aceasta duce la scăderea temperaturii
suprafeţei de evaporare (ca în cazul răcirii pielii prin evaporarea transpiraţiei). 600 de
calorii trec în formă latentă pentru fiecare gram de vapori. Prin condensare se eliberează
aceeaşi cantitate de energie calorică latentă, ce devine efectivă (perceptibilă) şi care
încălzeşte atmosfera.
Principalii factori (dintre cei menţionaţi) cu rol în transferul de căldură sunt
convecţia, advecţia şi turbulenţa.
Aerul aflat în mişcare ascendentă trece rapid de la volum mic şi presiune mare, la
volum mare şi presiune mică. Moleculele gazoase se deplasează, energia lor calorică
transformându-se în energie cinetică, astfel încât destinderea aerului determină răcirea
lui. Moleculele de gaz sunt mai dispersate şi nu se mai ciocnesc atât de frecvent între ele.
Invers, în timpul mişcării descendente, compresiunea aerului determină încălzirea lui.
Moleculele de gaz se ciocnesc mult mai frecvent între ele, fiind constrânse într-un volum
mai mic.
Destinderea şi răcirea aerului mai poate avea loc în timpul mişcării ascendente pe
versanţi, iar încălzirea prin compresiune la coborârea aerului pe versanţii opuşi vânturilor
puternice.
3.5.5.2 Variaţiile periodice ale temperaturii aerului.
Variaţiile diurne şi anuale ale temperaturii aerului sunt o consecinţă indirectă a
fluxului de radiaţie solară la suprafaţa pământului. Observaţiile făcute la înălţimea
standard de 2 m arată că mersul d i u r n al temperaturii prezintă o oscilaţie simplă
(figura 23).
Temperatura minimă se înregistrează înainte de răsăritul soarelui; apoi
temperatura creşte, dar mai încet decât temperatura solului astfel încât maxima se
înregistrează între orele 13 şi 15. În continuare, temperatura scade până la apusul soarelui
iar noaptea scăderea este mai lentă.

Figura 23 - Variaţia diurnă a temperaturii aerului (după Marcu, M., 1983)

Amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii depinde de latitudinea geografică, de
anotimpuri, de altitudine, de configuraţia terenului, de natura suprafeţei terestre şi de
nebulozitate.
L a t i t u d i n e a. Amplitudinea este mai mare în regiunile intertropicale (12 oC)
şi scade spre zonele temperate (8 o-9oC) şi spre poli (3o-4oC), datorită scăderii înălţimii
soarelui deasupra orizontului la amiază odată cu creşterea latitudinii.
A n o t i m p u r i l e. La latitudinile mijlocii şi superioare unde înălţimea soarelui
deasupra orizontului variază mult în timpul anului, amplitudinea diurnă va fi mai mică
iarna şi mai mare vara.
A l t i t u d i n e a. În general amplitudinea diurnă scade cu altitudinea, deoarece
influenţa suprafeţei terestre se resimte din ce în ce mai puţin (figura 24). Alte exemple la
noi în ţară: la vârful Omu amplitudinea diurnă în iulie este de 3,2 oC, la Câmpina (436m)
amplitudinea este de 11,1oC iar la Alexandria (45m) de 12,1oC.
 Figura 24 - Influenţa altitudinii şi a configuraţiei reliefului asupra amplitudinii variaţiei diurne a
temperaturii (după Marcu, M., 1983)
C o n f i g u r a ţ i a t e r e n u l u i. Amplitudinea diurnă este mai mare în
formele de relief concave (în văi, depresiuni cu circulaţia aerului încetinită), aerul se
încălzeşte puternic ziua şi se răceşte intens noaptea. În formele convexe (versanţi
muntoşi) reducerea suprafeţei de contact cu solul şi schimbul mai activ dintre aerul de la
sol şi cel din straturile înalte determină o amplitudine mai mică.
N a t u r a s u p r a f e ţ e i t e r e s t r e. Amplitudinea diurnă a aerului de
deasupra apei este mai mică decât deasupra uscatului. Solurile nisipoase măresc
amplitudinea temperaturii aerului; la fel, solurile afânate sau de culoare închisă. Stratul de
zăpadă amplifică amplitudinea datorită influenţei reflexiei şi radiaţiei nocturne.
N e b u l o z i t a t e a determină micşorarea amplitudinii diurne.
Variaţiile a n u a l e ale temperaturii aerului se studiază cu ajutorul mediilor
lunare. La latitudinile noastre, această variaţie este o oscilaţie simplă cu un maxim în iulie
şi un minim în ianuarie. Variaţia anuală este influenţată de aceeaşi factori ca şi variaţia
diurnă. Spre deosebire de amplitudinea diurnă, cea anuală creşte cu latitudinea. Cea mai
mică amplitudine a variaţiei anuale se observă în zona ecuatorială. Cele mai mari valori
medii ale amplitudinii se înregistrează în zona polilor. Cele mai mari amplitudini absolute
se înregistrează însă în zona cercului polar nordic, unde sunt întrunite anumite condiţii de
continentalism şi de relief. Situaţia este asemănătoare în Antarctica, deşi nu la fel de
accentuat.
Ceilalţi factori influenţează amplitudinea anuală în acelaşi sens ca la amplitudinea
diurnă.
3.5.5.3 Variaţia temperaturii aerului cu altitudinea.
În troposferă., în general, temperatura aerului scade cu înălţimea. Mărimea cu
care variază temperatura la fiecare sută de metri înălţime se numeşte gradient termic
vertical (γ) şi este de 0,6 oC la suta de metri. Cercetările au arătat însă că, faţă de această
valoare medie, gradientul termic vertical poate prezenta valori diferite în funcţie de
anotimp, natura masei de aer şi alţi factori. Astfel, există straturi în care temperatura nu
variază cu înălţimea (γ=0, straturi izoterme), altele în care temperatura creşte cu înălţimea
(straturi de inversiune). De asemenea, variaţii de temperatură au loc datorită curenţilor de
convecţie ascendenţi şi descendenţi.
Variaţiile de temperatură ale aerului în mişcare verticală se realizează pe seama
energiei interne a respectivei mase de aer, deci se poate stabili un gradient termic vertical
adiabatic (γa). Această mărime indică cu cât scade sau creşte temperatura unei mase se
aer în cursul m i ş c ă r i i sale ascendente sau descendente, la o sută de metri.
Într-o masă de aer uscat, gradientul adiabatic uscat γ a = 1oC la 100 m. Dreapta AB
(figura 25) este reprezentarea grafică a variaţiei temperaturii cu înălţimea în masa de aer
uscat.
Dacă aerul este saturat cu vapori de apă şi urcă, condensarea vaporilor la
scăderea temperaturii va elibera căldură, şi temperatura va varia cu înălţimea după o
curbă (AC). Rezultă un gradient adiabatic umed (γh) < 1oC la 100 m. Valoarea lui nu este
constantă, depinde de cantitatea de vapori de apă din aer, de temperatură şi presiune.
Dacă aerul este umed dar nesaturat cu vapori şi urcă, răcirea se face până la
punctul de condensare PC după adiabata uscată şi apoi după cea umedă.
La coborâre, aerul încălzindu-se prin compresiune nu au loc condensări, iar
temperatura aerului variază după adiabata uscată.
Repartiţia pe verticală a temperaturii determină mişcările aerului şi stabilitatea sau
instabilitate atmosferei (atmosfera este considerată instabilă când mişcările verticale sunt
frecvente).

Figura 85 - Variaţia altitudinală a temperaturii aerului în procesele adiabatice (după Marcu. M.,
1983)
O porţiune dintr-o masă de aer uscat sau umed nesaturat care se deplasează într-o
atmosferă calmă e denumită convenţional particulă de aer. Dacă aceasta, sub influenţa
unor forţe exterioare primeşte un impuls, în interiorul ei acţionează forţe care pot
determina:
- continuarea deplasării; acest lucru se întâmplă dacă γ>γa (gradientul termic al
aerului înconjurător este mai mare decât gradientul adiabatic uscat). În acest caz,
particula de aer ascendentă, răcindu-se mai încet, va avea tot timpul o temperatură
mai mare şi o densitate mai mică decât aerul înconjurător, astfel încât îşi va
continua deplasarea. La fel şi în cazul mişcării descendente. Într-o astfel de
stratificare termică (stratificare instabilă), aerul se află în echilibru instabil,
condiţia necesară apariţiei lui fiind deci gradientul supraadiabatic (>1).
 - particula revine la poziţia iniţială după încetarea acţiunii exterioare când γ<γa
(gradientul termic vertical este mai mic decât gradientul adiabatic uscat). În acest
caz, în timpul mişcării sale ascendente sau descendente iniţiale, aerul se răceşte
mai mult, respectiv se încălzeşte mai mult decât mediul, iar în particulă apar forţe
care tind să se opună deplasării şi să o readucă în poziţia iniţială. O astfel de
stratificare (stratificare stabilă), nu este favorabilă mişcărilor verticale, straturile
de aer aflându-se în echilibru stabil.
- rămânerea particulei la înălţimea unde a fost deplasată sub acţiunea impulsului
iniţial, când γ = γ a (gradientul termic vertical este egal cu 1). În acest caz, aerul în
mişcare va avea la un moment dat o temperatură şi o densitate egale cu ale
mediului înconjurător. Se stabileşte un echilibru indiferent.
În cazul aerului umed, în care au loc condensări, sunt posibile tot trei tipuri de
stratificări ale atmosferei: când γ>γh se realizează o stratificare umed instabilă, când γ<γh
se realizează o stratificare umed stabilă, iar când γ = γh se realizează o stratificare umed
indiferentă.
În troposferă, unde γ=0,6oC<γh, este frecventă starea de echilibru umed instabil.
Stările de echilibru sunt mult complicate de gradul de umiditate a aerului. În plus,
stratificaţiile de diferite tipuri pot alterna sau se pot succeda într-o mare diversitate. E
frecventă existenţa straturilor izoterme şi a celor de inversiune.
Inversiunile termice se c a r a c t e r i z e a z ă prin înălţimea la care se produc în
funcţie de suprafaţa terestră, prin grosimea stratului de inversiune, prin intensitate
(diferenţa dintre gradientul termic vertical normal al regiunii (diferenţa dintre gradientul
termic vertical normal al regiunii şi gradientul termic vertical al stratului de inversiune)
prin amplitudine (diferenţa pozitivă maximă de temperatură comparativ cu masele de aer
învecinate sau cu suprafaţa terestră.
Stratul de pseudoinversiune este stratul în care scăderea temperaturii cu
altitudinea se face mai lent decât în atmosfera înconjurătoare. Sub stratul de inversiune
termică din atmosfera liberă există succesiv, straturi mai groase sau mai subţiri, începând
cu pseudoinversiunea, urmând izotermia. Straturile de revenire sunt acelea în care
temperaturile revin la valori identice gradientului termic vertical normal pentru momentul
şi altitudinea date.
Inversiunile termice se d e t e r m i n ă pe baza măsurătorilor de temperatură
efectuate la staţii meteorologice situate la altitudini diferite, în regiuni relativ apropiate şi
relativ asemănătoare din punct de vedere al condiţiilor fizico-geografice. În acest mod pot
apărea însă erori, astfel încât o analiză precisă asupra stratificării termice verticale a
atmosferei (şi a situaţiilor de scădere a gradientului termic vertical faşă de valorile
normale), se poate face doar pe baza aerosondajelor.
Straturile de inversiune blochează convecţia. Într-o stratificare instabilă straturile
de inversiune limitează instabilitatea: când aerul în mişcare ascendentă pătrunde în stratul
de inversiune, are în jurul lui aer din ce în ce mai cald, ceea ce determină încetarea
ascensiunii. La fel, când stratul de inversiune se află sub o zonă de instabilitate: aerul care
se deplasează în jos, încălzindu-se, întâlneşte aer din ce în ce mai rece, care îl va
respinge. De aceea straturile de inversiune mai sunt numite straturi de reţinere sau de
baraj. La nivelul superior al acestor straturi schimbarea caracteristicilor termice produce
şi schimbări ale parametrilor altor elemente sau fenomene meteorologice. În consecinţă,
în partea superioară a acestor straturi există nori stratiformi, ceţuri, schimbări ale
caracteristicilor vântului, apar mişcări ondulatorii ale aerului. Aceste straturi blochează la
niveluri inferioare umiditatea aerului; ca urmare, umiditatea este mai ridicată la baza
stratului şi scade în strat favorizând acumularea poluanţilor lângă suprafaţa terestră.
3.5.5.4 Variaţiile neperiodice (accidentale) ale temperaturii
Sunt cauzate mai ales de dinamica maselor de aer (dinamica advectivă). Şi aceste
variaţii pot fi diurne şi anuale. Cele diurne sunt datorate advecţiei în regiune a unor mase
de aer rece sau cald, ce determină schimbări în stările generale ale vremii. În aceste
situaţii variaţia temperaturii înregistrează salturi bruşte, cu valori şi amplitudini mari.
Variaţiile anuale se produc mai ales în zonele temperate şi reci; ele au aceleaşi cauze ca
în cazul celor diurne, adică advecţia maselor de aer cu temperaturi ridicate sau scăzute în
diferite anotimpuri, mai ales primăvara şi toamna. În aceste cazuri este modificat mersul
firesc al temperaturii, ascendent primăvara şi descendent toamna, apărând răciri
accentuate (“sfinţii de gheaţă”) sau creşteri ale temperaturii aerului (“vara fetelor
bătrâne”). Aceste abateri se pot produce şi în timpul verii sau iernii, cu mari neajunsuri,
dar sunt mai rare.
3.5.5.5 Particularităţi ale stratului limită planetar
Stratul troposferic în care se manifestă evident interacţiunea între aerul
atmosferic şi suprafaţa terestră se numeşte strat limită planetar, sau strat turbulent sau
strat de frecare.
Dacă transmiterea căldurii de la suprafaţa terestră s-ar face numai prin
conductibilitate moleculară, fără convecţie sau turbulenţă, stratul limită nu ar depăşi un
metru. Aşa însă, schimbul de căldură şi umezeală între atmosferă şi suprafaţa terestră
influenţează regimul temperaturii şi umidităţii din întreaga troposferă şi chiar din
atmosfera inferioară. Grosimea stratului limită planetar este de aproximativ 1-1,5 km.
Particularităţile lui termice sunt reprezentate de scăderea amplitudinii variaţiei diurne a
temperaturii cu înălţimea, întârzierea cu înălţimea a momentului de producere a
maximului şi minimului, variabilitatea gradienţilor termici şi frecvenţa inversiunilor.
Variaţia temperaturii cu altitudinea este mult mai complexă decât variaţia
temperaturii cu adâncimea în sol, datorită multitudinii factorilor care acţionează
concomitent în determinarea temperaturii aerului. De exemplu, schimbul turbulent poate
determina o scădere mai înceată a amplitudinii diurne cu înălţimea şi o reducere a
întârzierii maximelor şi minimelor.
Partea inferioară a stratului limită, în care influenţa suprafeţei terestre se manifestă
cel mai evident, se numeşte strat micro . Acest strat, situat sub nivelul adăpostului
meteorologic, face obiectul de studiu al microclimatologiei. Stratul micro prezintă
anumite particularităţi cum sunt gradienţii verticali foarte mari, creşterea coeficientului
schimbului turbulent cu înălţimea (de la valori foarte mici, până la valori caracteristice
pentru stratul limită în întregime). Practic, se consideră că limita superioară a acestui strat
este situată la înălţimea unde influenţa suprafeţei neomogene nu se mai simte, înălţime la
care condiţiile generale ale stării timpului se uniformizează, fiind determinate de
procesele atmosferice la scară geografică mare.
În stratul micro se înregistrează cele mai ridicate temperaturi ziua şi vara şi cele
mai scăzute noaptea şi iarna, iar amplitudinile diurne şi anuale sunt cele mai mari.
 3.5.5.6 Distribuţia geografică a temperaturii aerului
Repartiţia temperaturii aerului la suprafaţa pământului se studiază cu ajutorul
hărţilor cu izoterme. La previziunile meteorologice se folosesc hărţi cu izoterme pentru
temperatura la un moment dat, iar în climatologie hărţi cu izoterme realizate pe baza
valorilor medii pentru anumite intervale de timp (zi, lună, anotimp, an).
Pentru a elimina influenţa altitudinii şi a putea compara valorile temperaturilor din
zone diferite, se foloseşte formula:
h
t o = t h + 0,6 unde
100
h - altitudinea în metri
t h - temperatura staţiei aflate la altitudinea h
0,6 - valoarea gradientului termic vertical mediu
Dacă suprafaţ a terestră ar fi omogenă, temperatura aerului ar scădea uniform, de
la ecuator spre poli, izotermele ar coincide cu paralelele geografice, iar gradienţii termici
orizontali ar fi îndreptaţi de-a lungul meridianelor, spre poli.
Neomogenitatea suprafeţei terestre, repartiţia uscatului şi apelor, circulaţia
generală a atmosferei, curenţii marini, relieful, determină însă o repartiţie foarte
neuniformă a temperaturii aerului la suprafaţa p ământului.
Pentru caracterizarea generală a repartiţiei temperaturii pe glob se folosesc h ărţile
cu izoterme ale lunilor extreme din punct de vedere termic, adic ă ianuarie şi iulie, precum
şi harta izotermelor anuale. Pe hărţi ies în evidenţă foarte bine contrastele termice între
oceane şi continente.
În i a n u a r i e, în emisfera nordică (figura 26), se observă curbarea spre sud a
izotemelor deasupra continentelor şi spre nord deasupra regiunilor oceanice; se
evidenţiaz ă de asemenea arcuirea pronunţată a izotermelor în Atlanticul de Nord, datorită
Golf Stream-ului.
Astfel, sunt despărţite două mari centre de minimă termică, Groenlanda şi Siberia
de nord-est. În Europa, izoterma de 0 oC devine în Peninsula Scandinavă aproximativ
paralelă cu meridianele, separând dou ă regiuni distincte din punct de vedere termic: sudul
şi vestul continentului (zonă aflată sub influenţă oceanic ă) şi estul continentului (unde se
înregistreaz ă influenţa continentală).
 Figura 26 - Izotermele lunii ianuarie (după Marcu, M., 1983)
În emisfera sudică, datorită predominanţei oceanelor, izotermele sunt mai
regulate, cu curbe spre sud deasupra continentelor, datorită înc ălzirii acestora.
În i u l i e, în emisfera nordică (figura 27), se observă o înc ălzire foarte puternic ă
a continentelor, în special în zona tropicală şi subtropicală.
În emisfera sudică, deşi iarnă, temperaturile nu sunt prea coborâte datorită
oceanelor.
În ceea ce priveşte temperaturile extreme pe glob, cea mai caldă localitate de pe
glob este Massaua (Etiopia), cu o temperatură medie anuală de 30,2 oC. Maxima absolută
a planetei s-a înregistrat în 1913 la Death Valley (America de Nord) şi a fost de 56,7 oC;
minima absolută, de -89,2 oC s-a înregistrat la Vostock în 1983. Amplitudinea maximă
absolută s-a înregistrat la Verhoiansk: -65,4 oC.

Figura 27 - Izotermele lunii iulie (după Marcu, M., 1983)

Maximele şi minimele absolute peunele continente sunt prezentate în tabelul 4.
Valori extreme ale temperaturii pe glob
Tabelul 4

Continentul Localitatea Maxima Anul Localitatea Minima Anul

absolută absolută
Antarctica Hope Bay 14.6 oC 1974 Vostock II -89.2 oC 1983
Asia Tirat Tsvi, Israel 53.9 oC 1942 Verkhoyansk, Siberia -69.8 oC 1892
Europa Sevillia, Spania 50.0 oC 1881 Ust-Shchugor, Rusia - 55.0 oC -
America de Nord Death Valley, USA 56.7 oC 1913 Snag, Canada -63.0 oC 1947
America de Sud Rivadavia, Argentina 48.9 oC 1905 Sarmiento, Argentina -33.0 oC 1907
La noi în ţară, temperatura maximă absolută, de 44,5oC, s-a înregistrat în estul
Câmpiei Române, în 1951, iar minima absolută, de -38,5 oC s-a înregistrat la Bod, în
1942.

3.5.6 Semnificaţiile şi efectele ecologice ale luminii şi temperaturii – factori

fizici

S-au descris anterior fenomenele şi factorii care influenţează regimul de

temperatură şi lumin ă în atmosferă, la suprafaţa solului şi în sol. Din punct de vedere
ecologic, o deosebită importanţă au însă semnificaţia şi efectele ecologice ale radiaţiei
solare şi temperaturii.
Temperatura, prin fluctuaţiile cu caracter de regim sau prin fluctuaţiile
perturbatoare, condiţionează direct şi în interac ţiune cu ceilalţi factori ecologici structura
biocenozelor din ecosistemele terestre şi acvatice. Domeniul general de variaţie a
temperaturii, pentru lumea vie pe planeta noastră, are ca limită inferioară valoarea de –
273oC, iar ca limită superioară peste 100oC. Aceste limite extreme nu sunt suportate decât
de un număr restrâns de specii, cu adaptări deosebite, ca anabioza şi criptobioza; în
această stare schimburile metabolice aproape încetează, pentru ca în condiţii favorabile
activitatea să fie reluată. În stare de criptobioz ă se pot afla sporii unor ciuperci, bacterii
sau plante verzi, seminţele ori ou ăle de rezisten ţă ale unor specii de animale (filopode,
cladoceri). În cadrul intervalului general menţionat, se diferenţiază două domenii; unul, al
vieţii active, (între –70 oC şi +90 oC) şi un altul, al vieţii latente, (între –273 oC şi –70 oC şi
între +90oC şi +151oC) (figura 28).

Figura 28 - Domeniul de variaţie a temperaturii pentru organismele vii (după Botnariuc, N.,
Vădineanu A., 1988)
Temperaturile cuprinse între -60oC şi -70oC sunt suportate de unele mamifere şi
păsări iar cele cuprinse între +80oC şi +90oC de unele bacterii şi cianoficee. Pentru marea
majoritate a speciilor vegetale şi animale limita superioară de toleranţă este de
aproximativ 50 oC. Fiecare specie are un anumit domeniu de temperatură în care îşi
desfăşoară viaţa activă şi latentă, iar în cadrul acestuia, domenii particulare pentru fiecare
stadiu şi categorie de indivizi. Astfel, ouăle de rezistenţă au limite de toleranţă mai mari
decât adulţii, iar aceştia mai largi decât stadiile tinere. Amplitudinea de variaţie a
temperaturii caracteristice fiecărei populaţii se modifică în timp în func ţie de
interacţiunile cu ceilalţi factori ecologici (în special umiditatea).
Anumite temperaturi caracteristice permit aprecierea mai corectă a influenţei
variaţiilor acesteia asupra răspândirii geografice şi asupra rolului ecologic al fiecărei
populaţii.
T e m p e r a t u r a o p t i m ă este cea la care procesele metabolice ale unui
individ sau ale unei populaţii se desfăşoară cu cele mai mici pierderi de energie. Pentru
indivizi în diferite faze de dezvoltare, de diferite vârste, temperatura optimă va fi diferită.
Temperatura optimă fiziologică nu este identică întotdeauna cu temperatura optimă
ecologică care este cea la care activitatea unei populaţii cu structură complexă, constituită
din diverse categorii de indivizi, se desfăşoară cu minim de pierderi energetice.
T e m p e r a t u r a z e r o a d e z v o l t ă r i i este temperatura de la care
începe dezvoltarea şi activitatea la diferite specii. Temperaturile situate deasupra lui zero
ecologic şi la care dezvoltarea are loc normal se numeşte t e m p e r a t u r ă e f i c i e n
t ă şi reprezintă diferenţa între temperatura organismului T şi temperatura zero a
dezvoltării K. Un organism îşi desăvârşeşte dezvoltarea şi poate ajunge la reproducere
dacă, în condiţiile biotopului dat este îndeplinită o anumită sumă a temperaturilor zilnice
eficiente. Ea se calculează cu formula S = (T-K)D, unde D este numărul de zile. Dacă nu
este întrunită suma de zile-grade necesară dezvoltării normale, specia respectivă nu se va
putea instala în ecosistemul dat. Formula este valabilă dacă toţi ceilalţi factori variază în
limite normale. (De exemplu, condiţiile nefavorabile de hrană pot determina prelungirea
duratei de dezvoltare, chiar dacă temperatura este satisfăc ătoare). Dac ă suma
temperaturilor este suficient de mare, pot apare două sau mai multe generaţii pe an, deci
producţia biologică a populaţiei poate creşte.
Căile de adaptare la ac ţiunea temperaturii pot fi comportamentale, fiziologice sau
morfologice. Ele au rolul de a menţine balan ţa termic ă a fiecărui individ, astfel încât
intrările de energie să fie egale cu ieşirile de energie. Transferul de energie (deci intrările
şi ieşirile) se poate face pe mai multe căi.
Una dintre cele mai importante căi este r a d i a ţ i a; energia radiantă este
reprezentată, dup ă cum s-a men ţionat, de energia luminii solare şi de energia radiaţiilor
infraroşii (termice) emise spontan de orice corp aflat la o temperatură mai mare de 0oC.
O altă cale este c o n d u c ţ i a termic ă; dacă un organism este în contact cu un
corp mai rece decât el se va produce un transfer de energie de la el spre corp şi invers.
O a treia cale de transfer este c o n v e c ţ i a, care se produce în cazul în care
mediul ce se află în mişcare în jurul unui organism are o temperatură diferită de a
acestuia (în mişcare se poate afla atât mediul: vânt, apă, cât şi organismul).
E v a p o r a r e a ş i e v a p o t r a n s p i r a ţ i a sunt căi importante de pierdere
a energiei de către organisme.
C ă l d u r a m e t a b o l i c ă, rezultată din procesele metabolice, constituie şi ea
o sursă de energie a organismelor.
Domeniul dintre limitele de toleran ţă pentru viaţa activă sau latentă specific
fiecărei populaţii sau specii constituie a d a p t a r e a acestora la variaţia cu caracter de
regim a temperaturii.
Lumina. În afară de sursa comică menţionată anterior, lumina pe planeta noastră
mai are şi alte surse. Aceste surse pot fi de natură biologică - bioluminescen ţa, adic ă
emisia de lumină bazată pe procese chimice care se desfăşoară la nivelul indivizilor
multor specii de animale vertebrate şi nevertebrate. Mai pot fi surse artificiale care
produc lumină ca urmare a unor procese tehnice determinate de activitatea umană.
Din gama largă a radiaţiilor electromagnetice, spectrul vizibil pentru ochiul
omenesc reprezintă o zonă foarte restrânsă, între 4000 şi 7000Å. Aceste radiaţii
îndeplinesc două func ţii esen ţiale în ecosistemele naturale: una informaţională şi una
energetică.
F u n c ţ i a i n f o r m a ţ i o n a l ă determin ă dezvoltarea simţului şi organului
vederii, permiţând perceperea lumii înconjurătoare şi asigură comunicarea între indivizii
aceleaşi specii sau din specii diferite. Lumina, prin cantitatea, calitatea şi periodicitatea
fluctuaţiilor în timp influenţează de asemenea desfăşurarea diferitelor procese biologice,
determinând dezvoltarea a numeroase adaptări. De menţionat este faptul că, pentru
anumite specii, funcţia informaţională nu este îndeplinită de radiaţiile din spectrul vizibil
ci de radiaţiile ultraviolete sau cele infraroşii.
 F u n c ţ i a e n e r g e t i c ă constă în aceea că energia radiaţiilor din spectrul
vizibil este folosită pentru realizarea fotosintezei, aceasta reprezentând intrarea de energie
în fluxul care se desfăşoară în ecosistem. Func ţia energetic ă a luminii are importanţă
primordială pentru întreaga viaţă de pe planeta noastră. Cantitatea de energie care ajunge
în straturile superioare ale atmosferei este, aşa cum s-a menţionat, de 1,94 cal.cm-2.min-
1
şi reprezintă constanta solară. Trecând prin atmosferă, o parte este absorbită, astfel încât
la suprafaţa solului ajunge o cantitate mai mică, de aproximativ 1,5 cal.cm-2.min-1,
cantitate ce variază în funcţie de latitudine. Astfel, zonele nordice primesc 40-50
Kcal.cm-2.an-1, zonele temperate 80-100 Kcal.cm-2.an-1, iar zonele deşertice 200 Kcal.cm-
2
.an-1.
În ecosistemele terestre, învelişul vegetal influenţeaz ă cantitatea de lumină care
ajunge la sol. Astfel, o parte din radiaţii sunt reflectate (mai ales radiaţiile infraro şii şi
verzi), o parte este absorbită (radiaţiile albastre şi roşii, care sunt folosite în fotosinteză) şi
o parte trece prin frunze ajungând la sol.
În ecosistemele acvatice, cantitatea de lumină primită depinde de agitaţia apei; cu
cât apa este mai agitată, cu atât reflectă mai multă lumină. Lumina care p ătrunde în ap ă
este absorbită diferen ţiat; radiaţiile vizibile, roşii, oranj şi galbene pătrund doar pân ă la 50
cm adâncime, în timp ce radiaţiile verzi, albastre, indigo şi violet pătrund mai profund,
difuzează şi conferă apei culoarea albastru-verzui. Radiaţiile ultraviolete ajung până la
adâncimi de 100 m. În primii 10 cm este absorbită 50% din radiaţia incidentă pentru ca la
10 m absorbţia să fie totală. Prezenţa suspensiilor în masa apei determină creşterea
absorbţiei (în acest caz radiaţia este absorbită total chiar din primii 10 cm; în plus,
radiaţia reflectată de apele tulburi este mai mare decât cea reflectată de apele limpezi)
Atât în cazul ecosistemelor terestre, cât şi al celor acvatice se poate evidenţia o
diferenţiere a cantităţii şi calităţii energiei luminoase pe verticală, datorită fenomenelor de
absorbţie, reflecţie, refracţie şi dispersie.
Lumina şi temperatura au efecte ecologice diferite, în funcţie de modul lor de
variaţie. Astfel, dacă aceşti factori ecologici au caracter perturbator, ei determină efecte
adesea negative, ca moartea unor indivizi, diminuarea efectivelor sau chiar dispariţia unor
populaţii în întregime. Variaţia cu caracter de regim însă, determină apariţia a d a p t ă r i
l or la diferite specii de animale şi plante. Aceste adaptări sunt prezentate în amănunt în
“Îndrumarul de lucrări practice la ecologie” (Măciucă, A., 1999).

TEMĂ DE CONTROL

1. Care sunt procesele prin care se realizeaz ă transferul de căldură de la suprafaţa terestră
la aerul atmosferic?
2. Cum se modific ă temperatura unui volum de aer la destindere sau compresiune?
3. Cum variază temperatura aerului comparativ cu cea a solului?
4. Care sunt factorii care influenţează amplitudinea termic ă diurn ă şi în ce mod?
5. Cum variază temperatura aerului cu altitudinea (inclusiv figura)?
6. Care sunt forţele care acţionează asupra unei particule de aer şi ce fel de stratificări ale
aerului se formează?
7. Ce sunt inversiunile termice, de câte tipuri şi cum apar?
8. Ce sunt stratul de pseudoinversiune şi straturile de reţinere) sau baraj)?
9. Variaţiile neperiodice ale temperaturii
10.Ce este stratul limită planetar; dar stratul micro?
11.Caracteristici ale distribu ţiei geografice a temperaturii pe glob.
12.Care este intervalul de variaţie a temperaturii pentru lumea vie pe planeta noastră?
13.Ce este temperatura optimă (fiziologic ă şi ecologică) ?
14.Ce este temperatura zero a dezvoltării ?
15.Care sunt căile de realizare a transferului de energie (intrările şi ie şirile de teperatură)
pentru menţinerea balanţei termice a fiecărui individ ?

3.5.7 Umiditatea, apa – factori ecologici fizici

3.5.7.1 Aspecte generale; mărimi higrometrice

Apa se găseşte în cantităţi enorme sub formă lichidă pe continente, dar şi sub
formă de vapori, în cantităţi variabile, în aerul troposferic. Vaporii de apă din atmosferă
sunt importan ţi pentru c ă influenţeaz ă regimul radiativ caloric al aerului (prin absorbţia
radiaţiilor cu lungime mare de undă) şi pentru că, prin condensare, duc la formarea
norilor, ce ţei şi precipitaţiilor.
Vaporii de apă din atmosferă provin din evaporarea apei mărilor, oceanelor,
lacurilor şi, în măsură mai mic ă, din evaporarea apei din sol, transpiraţia plantelor şi
animalelor, din erupţiile vulcanice. De pe Oceanul planetar se evaporă 85% din întreaga
cantitate de vapori din atmosferă iar de pe uscat restul de 15%. Vaporii de apă formaţi
într-un anumit loc sunt deplasaţi pe verticală prin convec ţie şi pe orizontală, pe distanţe
foarte mari, prin advecţie. Densitatea vaporilor de apă fiind egală cu cinci optimi din
densitatea aerului uscat, aerul umed este mai uşor şi are tendinţa să urce. Cantitatea de
vapori de apă din atmosferă se exprimă prin diferite mărimi higrometrice.
T e n s i u n e a v a p o r i l o r d e a p ă. Presiunea totală a aerului atmosferic
(P) este dată de relaţia:
P = p + e, unde
p -este presiunea parţială a aerului uscat
e-presiunea vaporilor de apă sau forţa elastică exercitată de vaporii de apă
La o anumită temperatură, aerul nu poate con ţine decât o anumită cantitate de ap ă
sub formă de vapori, corespunz ătoare stării de saturaţie. Peste această cantitate, are loc
condensarea. Presiunea sau forţa elastică a vaporilor la saturaţie se numeşte tensiune de
satura ţie sau tensiune maximă (E). Tensiunea de saturaţie este cu atât mai mare cu cât t e
m p e r a t u r a creşte.
Tensiunea de saturaţie mai depinde şi de f a z a în care se găse şte apa, ea fiind mai
mare deasupra apei decât deasupra gheţii. Din cauza coeziunii moleculare mai mari a
gheţii, numărul de molecule emise la suprafaţa acesteia în timpul evaporării este mai mic
decât în cazul apei care se evaporă. Aceasta înseamn ă că, la apă, cantitatea de vapori care
poate realiza saturaţia şi opri evaporarea (adică tensiunea de saturaţie) este mai mare
decât în cazul gheţii. Deci, aerul saturat în raport cu apa este suprasaturat faţă de gheaţă şi
saturaţia în raport cu gheaţa implică nesaturaţie în raport cu apa.
Tensiunea de saturaţie depinde şi de f or m a s u p r a f e ţ e i de evapora
r e ( EU ≤ Eo ≤ EI ). Tensiunea de saturaţie a unei suprafe ţe plane este mai mic ă decât a
unei suprafeţe convexe şi mai mare decât a unei suprafe ţe concave. Deoarece o suprafaţă
convexă evaporă mai mult, iar o suprafaţă concavă mai puţin decât o suprafaţă plană, şi
echilibrul va putea fi realizat în fiecare caz prin tensiuni de saturaţie corespunzătoare
diferite.
În cazul pic ăturilor de apă din atmosferă, datorită convexităţii suprafeţei lor, sunt
necesare mari tensiuni de saturaţie (suprasaturaţie în comparaţie cu suprafeţele plane)
pentru ca ele să nu se evapore. Suprasaturaţiile sunt cu atât mai mari cu cât picăturile sunt
mai mici (datorită mărimii curburii acestora). Ca urmare, la aceeaşi temperatură a aerului,
şi la aceeaşi tensiune a vaporilor, pic ăturile mai mari care au o curbură mai mic ă, au o
probabilitate de a se evapora mai sc ăzută în comparaţie cu pic ăturile mici, care au o
curbură mai accentuată şi se evaporă mai intens. Într-un nor există în acelaşi timp picături
de apă de dimensiuni foarte diferite. De aceea, la aceeaşi tensiune de saturaţie, pentru
unele picături aerul va fi saturat în vapori iar pentru altele nu, astfel încât unele picături se
vor evapora, altele nu. De aceea norii şi picăturile lor componente se află într-o
permanentă transformare.
Aceste elemente prezintă importanţă pentru explicarea procesului de formare a
precipitaţiilor.
U m i d i t a t ea a b s o l u t ă (a) este masa, exprimată în grame, a vaporilor de
ap ă dintr-un metru cub de aer la un moment dat. Umezeala absolută este maximă când la
o temperatură dată, aerul nu mai primeşte vapori, este saturat. Deci, atât tensiunea
vaporilor de ap ă cât şi umiditatea absolută sunt direct proporţionale cu temperatura şi nu
pot depăşi valorile maxime corespunz ătoare unei anumite temperaturi. Valorile umidităţii
absolute şi ale tensiunii vaporilor de apă sunt apropiate pentru aceleaşi temperaturi, iar la
16,4 oC ele sunt egale. Pentru a evita confuzia între aceste mărimi, tensiunea vaporilor de
ap ă se măsoară în milibari.
Umiditatea absolută ne arată ce cantitate de apă se află în atmosferă şi poate fi
redată suprafeţei terestre sub formă de precipitaţii. Aerul rece poate da cantităţi mici de
precipitaţii spre deosebire de cel cald.
U m i d i t a t e a s p e c i f i c ă (s) este masa, exprimată în grame, a vaporilor de
ap ă pe care îi conţine un kilogram de aer la un moment dat. În acest caz, spre deosebire
de umiditatea absolută, s-a luat în considerare greutatea, deoarece când aerul urcă sau
coboară îşi modific ă volumul prin dilatare sau comprimare; ca urmare, umiditatea
absolută nu rămâne la o valoare constantă pentru aceeaşi masă de aer care se deplaseaz ă
pe verticală. De aceea, pentru determinarea conţinutului de apă din aer se recurge la
umiditatea specifică.
Prin mărimile ce definesc umiditatea menţionate până acum, nu ne putem da
seama de adevărata stare higrometrică a aerului, de cât de aproape se află el de saturaţie.
De aceea se mai folosesc următoarele mărimi:
U m i d i t a t e a r e l a t i v ă (U) care este dată de relaţia:
e
U= ⋅ 100 unde
E
e-este tensiunea vaporilor de apă la un moment dat
E-este tensiunea de saturaţie corespunzătoare temperaturii aerului din acel
moment
Ea mai poate fi exprimată prin raportul între umiditatea absolută determinată la un
moment dat (q) şi umiditatea absolută maximă, la saturaţie (Q).
 q
U= ⋅ 100
Q
Regimurile diurne şi anuale ale tensiunii relative a vaporilor, ale umidităţii
relative, ale umidităţii absolute şi ale umidităţii specifice sunt dependente de regimul
diurn şi anual al temperaturii. La analiza regimului de variaţie a umidităţii aerului este
necesar să se ţină cont de raportul direct sau invers proporţional între acestea şi
temperatură (astfel umiditatea absolută este ridicată la temperaturi mari iar la umiditatea
relativă situaţia este inversă). Regimurile umidităţii sunt influenţate şi de factorii
geografici şi de dinamica atmosferei în timpul zilei şi anului.
D e f i c i t u l d e s a t u r a ţ i e (D = E - e ) este diferenţa între tensiunea
maximă şi tensiunea reală a vaporilor de apă la un moment dat.
P u n c t u l d e r o u ă este temperatura la care cantitatea de vapori de ap ă din
aer este suficientă pentru saturaţie.
3.5.7.2 Variaţiile periodice ale umidităţii aerului
Variaţia diurn ă şi anuală a tensiunii vaporilor de ap ă
Deasupra întinderilor de apă şi deasupra continentelor iarna, tensiunea vaporilor
de apă prezintă o oscilaţie simplă, analoagă celei a temperaturii (figura 29).
Vara, deasupra uscatului, variaţia diurnă e caracterizată printr-o oscilaţie dublă
(figura 33). Dimineaţa, dup ă răsăritul soarelui, odată cu creşterea temperaturii, creşte
evaporarea, deci şi tensiunea vaporilor. Creşterea temperaturii intensifică însă şi schimbul
turbulent convectiv vertical care antrenează vaporii la înălţimi mari. Astfel, la un moment
dat, efectul mişcării convective este mai mare decât evaporarea şi tensiunea vaporilor
începe să scadă.

Figura 29 - Variaţia diurnă a tensiunii vaporilor de apă, iarna şi vara (după Marcu, M., 1983)
Dup ă-amiaza, schimbul vertical îşi micşorează intensitatea şi la un moment dat
încetează. Şi evaporarea scade, dar mai lent decât scăderea intensităţii mişcării aerului,
astfel încât tensiunea vaporilor de apă începe să crească. Înainte de a începe această
creştere, se înregistrează minimul de după-amiază. Creşterea tensiunii durează pân ă dup ă
ora 20, când se produce maximul secundar, dup ă care tensiunea scade până la răsăritul
soarelui, când se înregistrează minimul de dimineaţă.
În timpul anului, tensiunea vaporilor de apă prezintă un maxim vara şi un minim
iarna.
Variaţia diurn ă şi anuală a umidităţii relative a aerului
e
Cum umiditatea relativă a aerului este U = ⋅ 100 , iar E (tensiunea maximă a
E
vaporilor) - creşte odată cu creşterea temperaturii, rezultă că umiditatea relativă a aerului
variază invers proporţional cu temperatura. Ca urmare, variaţia diurnă a umidităţii
relative este o oscilaţie simplă, cu un maxim la minimul de temperatură (şi un minim la
maximul de temperatură). Aceeaşi alură o are şi curba de variaţie anuală a umidităţii
relative: un maxim iarna şi un minim vara.
3.5.7.3 Evaporarea şi evapotranspiraţia
În atmosferă, apa se găseşte în toate cele trei stări fizice ale sale: lichid ă, solidă şi
gazoasă, trecând permanent dintr-o stare de agregare în alta prin evaporare, condensare,
topire, îngheţ, sublimare. După cum s-a mai men ţionat, această trecere se face cu consum
sau cu degajare de căldură, ceea ce are implicaţii asupra bilanţului termic al atmosferei.
De fapt, este impropriu zis consum de căldură; este vorba de trecerea căldurii din forma
sa efectivă în formă latentă. La evaporarea apei sau a gheţii de pe întreaga suprafaţa
terestră se consumă aproximativ 46 kcal·cm-2·an-1, adică peste 18% din totalul de 250
kcal·cm-2·an -1 primite de la soare.
În anumite condiţii de temperatură şi presiune a vaporilor de apă (0oC şi 6,1mb),
după cum de poate observa şi din graficul de echilibru al sistemului de faze al apei (figura
30), cele trei stări fizice ale apei pot coexista în echilibru.

Figura 90 - Graficul de echilibru al sistemului de faze al apei (Apostol, L., 2000)

Din punctul triplu pornesc curbele de echilibru între fazele apei, care coincid cu
curbele tensiunii lor de saturaţie. Se observă că apa poate exista şi lichidă şi suprarăcită la
temperaturi mult sub 0oC, de obicei pân ă la –15 oC.
Din întreaga cantitate de apă din atmosferă, 5% se află sub formă lichidă şi solid ă
(cristale de gheaţă) şi restul de 95% sub formă de vapori. Cantitatea de apă din atmosferă
variază între 0% şi 4% din volumul de aer analizat, în funcţie de caracteristicile climatice,
de anotimp, de momentul din zi, de caracteristicile suprafeţei active etc. La noi în ţară
proporţia de apă din aer variază între 0,4% şi 1,3% (Apostol, L., 2000).
Con ţinutul în ap ă al atmosferei este determinat de două procese: evaporarea şi
condensarea, prin care atmosfera primeşte ap ă de pe suprafaţa terestră sub formă de
vapori şi o retransmite apoi prin precipitaţii. Schimbul de apă între atmosferă şi sol este
foarte intens, astfel încât cantitatea de apă căzută anual prin precipitaţii este de 40 de ori
mai mare decât cantitatea totală de apă existentă în atmosferă. Evaporarea joacă un rol
esen ţial în circuitul apei în natură.
Evaporarea se produce la orice temperatură, dar cu cât valoarea acesteia este mai
ridicată, cu atât evaporarea este mai intensă. Intensitatea evaporării mai depinde şi de
deficitul de saturaţie al aerului (cu cât deficitul de saturaţie este mai mare cu atât este mai
intensă evaporarea), de viteza vântului (cu cât viteza vântului este mai mare cu atât este
evaporarea mai intensă), de presiunea atmosferică (când presiunea aerului este mai
scăzută, evaporarea este mai intensă), de proprietăţile fizice şi chimice ale solului
(solurile închise la culoare se încălzesc şi evaporă mai mult decât solurile deschise la
culoare), de nivelul apei freatice (intensitatea evaporării este cu atât mai ridicată cu cât
nivelul apei freatice este mai ridicat), de expunerea reliefului faţă de soare, de gradul de
acoperire a solului cu vegetaţie.
În cazul în care solul este acoperit cu vegetaţie, procesul de evaporare devine mai
complex. Astfel, pe lângă evaporarea apei din sol, are loc şi evaporarea apei degajate prin
transpiraţia plantelor, acest fenomen numindu-se evapotranspiraţie. Intensitatea
evapotranspiraţiei este egală cu cantitatea de apă cedată atmosferei prin evapotranspiraţie
în unitatea de timp de către unitatea de suprafaţă terestră.
Cantitate de apă cedată e f e c t i v atmosferei prin evapotranspiraţie se numeşte
evapotranspiraţie reală (ETR). În condiţiile unei aprovizion ări optime cu apă,
evapotranspiraţia cap ătă valori p o t e n ţ i a l e, maxime. Cantitatea maximă de apă care
poate fi cedată atmosferei se numeşte evapotranspiraţie potenţială (ETP). Ea reprezintă
în acelaşi timp necesarul de apă pentru plante în locul respectiv. Evapotranspiraţia reală
poate atinge valori potenţiale numai în condiţiile aprovizionării optime cu ap ă pentru
plante. Diferenţa între evapotranspiraţia potenţială şi cea reală este cu atât mai mare cu
cât capacitatea evaporantă a atmosferei creşte iar aprovizionarea cu ap ă scade.
Caracterizarea mai precisă a bilanţului hidrologic al solului se poate face prin
compararea evapotranspiraţiei potenţiale cu cantitatea de precipitaţii, în vederea
determinării excedentului sau deficitului de apă din sol. În unele regiuni, totalul
precipitaţiilor depăşeşte pe tot parcursul anului cantitatea de ap ă necesară
evapotranspiraţiei, în alte regiuni cantitatea de ap ă din precipitaţii este mai mică decât
necesarul. Între aceste două categorii extreme de regiuni există şi situaţii de tranziţie:
- regiuni cu precipitaţii sub necesarul anual dar cu scurte perioade ploioase,
excedentare, în timpul anului
- regiuni cu precipitaţii ce depăşesc necesarul anual, dar cu scurte perioade
deficitare pe parcursul anului.
Mai rare sunt situaţiile în care pe tot parcursul anului precipitaţiile sunt de acelaşi
ordin de mărime cu necesarul de apă. Evapotranspiraţia variază considerabil în timp şi
spaţiu, fiind influenţată de numeroşi factori: bilanţul radiativ, temperatura aerului, gradul
de aprovizionare cu apă al suprafeţei de evaporare, particularităţile biologice ale plantelor
etc. Valorile cele mai scăzute ale evapotranspiraţiei potenţiale se întâlnesc în regiunile
montane, iar cele mai ridicate în cele deşertice. La noi în ţară evapotranspiraţia are valori
neglijabile în lunile de iarnă şi ajunge la valori de 150 mm în lunile de vară, mai ales în
regiunile sudice (Marcu, M., 1983).
Deoarece măsurarea evapotransipaţiei este dificilă, s-a căutat determinarea ei
teoretică, prin calcul.
3.5.7.4 Condensarea
La un moment dat, aerul nu poate conţine decât o anumită cantitate de vapori. Cu
cât temperatura este mai ridicată, cu atât această cantitate este mai mare. Dacă
temperatura scade, se produce suprasaturaţia şi o parte din vaporii de ap ă trec în stare
lichidă sau direct în stare solidă (sublimare), formând picături foarte fine de apă sau
cristale de gheaţă, dup ă cum temperatura punctului de rouă este mai mare sau mai mică
de 0 oC.
 Experimental s-a arătat că în aerul fără impurităţi, chiar dacă este suprasaturat, nu
se produce condensarea. Aceste impurităţi se numesc nuclee de condensare. În laborator
s-au obţinut totuşi picături foarte fine de ap ă (picături germeni), într-un aer curat, fără
nuclee de condensare, la o tensiune a vaporilor de 4-6 ori mai mare decât tensiunea de
saturaţie. Acest lucru în atmosfera liberă nu se întâmplă decât foarte rar.
Dependen ţa între tensiunea de saturaţie şi condensare rezultă din legătura care
există între tensiune şi mărimea curburii picăturilor de apă. Cu cât picăturile sunt mai
mici, cu atât raza lor de curbură este mai accentuată şi în consecinţă, tensiunea de
saturaţie necesară pentru ca picăturile să nu se evapore, trebuie să fie şi ea din ce în ce
mai mare. Dacă n-ar exista nucleele de condensare, iar picăturile iniţiale (picăturile-
germeni) s-ar forma prin unirea directă a mai multor molecule de ap ă, aceste picături ar fi
cu mult prea mici şi s-ar evapora din nou la tensiunea de saturaţie existentă în mod
normal în atmosfera liberă. Pentru ca aceste picături să se men ţină ar fi necesare
suprasaturaţii foarte mari, echivalente unei umidităţi relative de 400-600%, ceea ce nu se
întâmplă decât, aşa cum am men ţionat anterior, foarte rar. În schimb, în jurul nucleelor de
condensare higroscopice se formează chiar din prima fază picături suficient de mari
pentru ca mărimea curburii lor să le permită să reziste, să nu se evapore, în condiţiile unei
saturaţii obişnuite. De asemenea la menţinerea acestor picături contribuie adesea şi
salinitatea lor mare (cel mai adesea nucleele de condensare sunt particule mici,
higroscopice, de săruri marine, cu diametre de 0,1-1µ). Pe măsură ce picăturile cresc (prin
depunerea pe ele a unor noi molecule de apă condensată sau prin adiţionarea altor
picături), coboară şi mai mult tensiunea de saturaţie necesară condensării. Nu toate
nucleele sunt însă active; cele mai active sunt cele higroscopice, care provin din
evaporarea apelor sărate marine şi oceanice.
Condensarea are loc în mai multe situaţii:
Condensarea în urma ră cirii directe prin radia ţie a suprafeţei terestre şi a
stratului de aer de lângă sol. În timpul nopţilor senine, răcirea prin radiaţie a suprafeţei
terestre determin ă şi răcirea stratului de aer din imediata ei apropiere. Acest strat se
apropie treptat de starea de saturaţie iar când temperatura suprafeţei terestre sau a
diferitelor obiecte de pe ea atinge punctul de rouă, vaporii de apă condensează direct pe
acestea sub formă de picături de apă formând roua sau sublimează în acicule fine de
gheaţă formând bruma. Dacă fenomenul de condensare se produce în aer, în jurul
nucleelor de condensare, se produce c e a ţ a d e r a d i a ţ i e. Dacă răcirea aerului prin
radiaţie se produce la o oarecare înălţime în atmosferă, vaporii condensaţi în jurul
nucleelor de condensare se transformă în picături de apă sau acicule de gheaţă care
formează n o r i i d e r a d i a ţ i e.
Condensarea prin advecţie. Când o masă de aer cald se deplasează peste o
suprafaţă mai rece, temperatura ei scade până la punctul de rouă şi apar prin condensare c
e ţ u r i l e d e a d v e c ţ i e.
Condensarea prin amestecul a două mase se aer. Când se întâlnesc şi se amestecă
două mase de aer saturate sau aproape saturate dar cu temperaturi diferite, surplusul de
vapori se condensează şi se formează n o r i ş i c e a ţ ă d e a m e s t e c. Aceste
produse ale condensării sunt reduse cantitativ
Condensarea prin răcirea adiabatică a aerului. Aşa cum s-a mai menţionat, în
timpul răcirii adiabatice a aerului devine posibilă realizarea stării de saturaţie şi începerea
fenomenului de condensare. Condensarea are apoi loc paralel cu răcirea adiabatică a
aerului care decurge în continuare mai lent, după gradientul adiabatic umed. În urma
condensării prin răcirea adiabatică a aerului în timpul mişcării ascendente iau naştere cele
mai mari cantităţi de produse de condensare.

3.5.8 Produsele condensării

3.5.8.1 Condensarea vaporilor de apă pe suprafaţa terestră

Roua se formează în nopţile senine şi calme ale sezonului estival, când vaporii de
ap ă din atmosferă condensează pe suprafaţa solului, plantelor etc. Roua se depune întâi
pe vegetaţie, deoarece aceasta, având o suprafaţă relativă mai mare, se răceşte mai rapid
prin radiaţie decât solul. Iniţial se formează pe frunze picături mai fine, care apoi se unesc
formând picături mai mari.
Bruma se formează în aceleaşi condiţii ca şi roua, dar când temperatura suprafaţei
solului sau a obiectelor de pe el scade sub 0 oC. În acest caz pe suprafaţa terestră, pe
vegetaţie sau pe diferite obiecte se depun cristale fine de gheaţă care formează un strat
alb, de grosimi diferite.
Bruma este periculoasă pentru vegetaţie dacă se produce târziu primăvara sau
devreme toamna. Ea se combate cu perdele de fum, prin arderea gunoaielor sau
pulverizarea unor substanţe antigel.
Cantităţile de rouă şi brumă căzute în medie în România nu totalizează decât o
medie de 1-3 mm, dar în climatul temperat oceanic ajung la 10-30 mm.
Chiciura (sau promoroaca) poate fi c r i s t a l i n ă , formată din cristale de gheaţă
care se depun pe conductorii aerieni, pe proeminenţele diferitelor obiecte şi în special pe
ramurile arborilor (care au capacitate calorică mică şi conductibilitate calorică scăzută),
sau g r a n u l a r ă. Aceasta din urmă este o depunere afânată, cu structură amorfă, care
se formează prin îngheţarea picăturilor de ceaţă suprarăcite, purtate de vânt şi lovite de
părţile expuse ale diferitelor obiecte. Acest tip de chiciură apare mai frecvent în munţi,
formând uneori straturi foarte groase, cazuri în care chiciura produce vătămări vegetaţiei
forestiere.
Poleiul este depunerea unui strat de gheaţă transparentă, format în urma îngheţării
picăturilor de ploaie pe suprafaţa rece a solului sau diferitelor obiecte.
3.5.8.2 Condensarea vaporilor de apă în atmosferă
Ceaţa şi norii sunt produse ale condensării vaporilor de ap ă în atmosferă, alcătuiţi
din picături fine de apă şi cristale de gheaţă. Aceste produse se deosebesc între ele prin
înălţimea la care se formează şi formele diferite.
Dacă vaporii de ap ă condensează sau sublimează în stratul inferior al atmosferei
se formează ceaţa. În acest caz vizibilitatea este de sub 1 km. Dacă în atmosfera
inferioară există poluanţi, ceea ce se întâmplă cu precădere deasupra zonelor industriale,
urbane, ceaţa devine acid ă şi conţine poluan ţi solizi, formând aşa-numitul s m o g.
Dacă picăturile de ap ă sau cristalele de gheaţă sunt mai rare şi au dimensiuni mai
mici se formează a e r u l c e ţ o s, caz în care vizibilitatea creşte până la 10 km.
Când vizibilitatea este tot între 1 şi 10 km dar în aer sunt prezente impurităţi
solide de pe suprafaţa terestră se formează p â c l a, un litometeor. Dacă umiditatea
relativă este de peste 70%, pâcla fiind amestecată cu ceaţă, ea se numeşte pâclă umedă,
spre deosebire de cea obişnuită care se numeşte pâclă uscată .
 Vizibilitatea depinde de numărul de picături sau de cristale dintr-un cm3 de aer;
dacă ceaţa este deasă, acest număr variază între 500 şi 600. Dacă ceaţa se formează la
temperaturi negative cristalele de gheaţă au dimensiuni între 2 şi 5µ, dacă se formează la
temperaturi pozitive, dimensiunile sunt mai mari, de 50-60 µ.
Cel mai adesea ceaţa se formează în următoarele condiţii: umiditatea relativă de
peste 80%, temperatura aerului între –5oC şi +5 oC, viteza vântului între 1 şi 3 m·s-1.

Clasificarea ceţurilor

În funcţie de condiţiile sinoptice de formare, ceţurile pot fi din interiorul aceleiaşi
mase de aer sau frontale.

În funcţie de modul de formare, ceţurile pot fi de radiaţie, de advecţie, de
evaporare şi de amestec.
Ceţurile din interiorul aceleiaşi mase de aer. Ceţurile de r a d i a ţ i e apar cel
mai frecvent pe continente. Ceţurile de radiaţie se produc cel mai frecvent între 10 şi 100
m, în stratul inferior de aer, în nop ţile senine, mai ales în formele negative de relief în
care apar inversiuni termice. Zonele cu multă vegetaţie favorizează apariţia ceţei datorită
răcirii mai puternice pe care o înregistrează în timpul nopţii (capacitate calorică scăzută şi
conductibilitate calorică mică).
Ceţurile de e v a p o r a r e se produc prin creşterea tensiunii vaporilor până la
tensiunea de saturaţie, prin procesele de evaporare. Astfel se produc ceţurile pe
suprafeţele acvatice, când deasupra unor astfel de suprafeţe calde şi umede se deplasează
o masă de aer rece. În aceste condiţii, de pe suprafaţa acvatică caldă, se ridică vapori de
ap ă care condensează în aerul rece. Acest tip de ceţuri se produce mai ales toamna,
deasupra apelor peste care au loc advecţii de aer rece provenit de pe suprafaţa terestră
înconjurătoare.
Ceţurile de a d v e c ţ i e apar atunci când răcirea se produce într-o masă de aer
cald care se deplasează deasupra unei suprafeţe reci. Aceste ceţuri pot fi de litoral,
maritime, postfrontale, de versant sau de aer tropical.
Ceţurile de l i t o r a l se produc atât pe uscat cât şi pe mare. Iarna, această ceaţă
apare când deasupra continentului se deplasează aer mai cald şi mai umed de pe ocean
sau mare. Vara şi primăvara ceaţa de litoral se produce în apropierea ţărmurilor când
aerul cald de pe continent se deplasează deasupra apei mai reci.
Ceţurile m a r i t i m e sunt ceţuri de advecţie care se produc în largul mărilor şi
oceanelor în zonele unde se întâlnesc curenţii oceanici reci şi calzi. Ele se formează în
straturile inferioare când aerul se deplasează dinspre curentul cald spre cel rece. Dacă
aerul se deplasează dinspre aerul rece spre cel cald, aerul rece se încălzeşte la suprafaţa
curentului cald, are loc convecţia şi la înălţime se formează ceaţă şi eventual nori. Există
pe glob câteva regiuni cunoscute pentru formarea unor astfel de ceţuri: Terra Nova, unde
se întâlnesc apele reci ale curentului Labradorului cu cele calde ale curentului Golfului
sau regiunea Mării Ohotsk, a Peninsulei Kamceatka şi Insulelor Kurile, unde se întâlnesc
apel reci ale curentului Oyashivo cu cele calde ale curentului Kuroshivo.
Ceţurile d e v e r s a n t (sau orografice) sunt determinate de brizele montane:
aerul din zonele joase, mai umed decât cel de la înălţime se încălzeşte în prima parte a
zilei datorită insolaţiei puternice şi câştigă în umiditate datorită intensificării
evapotranspiraţiei. Apoi el începe să urce, direct pe verticală sau de-a lungul versan ţilor.
Dacă ascensiunea este lentă se formează ceţurile de versant, dacă este mai rapidă se
formează nori.
Ceţurile de a e r t r o p i c a l se formează în sezonul rece, în zonele temperate, în
urma deplasării unor mase de aer tropical maritim pe deasupra suprafeţei solului rece.
Aerul se răceşte, au loc condensări şi se formează ceţurile, din care poate cădea burniţă
sau se poate produce iarna chiciură.
Ceţurile frontale se pot produce în diferitele tipuri de fronturi (rece, cald şi
oclus). Sunt ceţuri care se formează la a m e s t e c u l dintre dou ă mase de aer cu
temperaturi diferite, ajunse aproape de saturaţie. Aşa cum am men ţionat, în acest caz
surplusul de vapori se condensează formându-se ceaţa de amestec.
În cazul producerii condensării la înălţime în atmosferă se formează norii. Ei pot
da informaţii despre fenomenele care se produc în atmosferă şi despre evoluţia vremii.

Clasificarea norilor.
Există mai multe sisteme de clasificare în funcţie de criteriile adoptate:

după criteriul morfologic, norii pot fi:
- în formă de grămezi izolate (Cumulus)
- cu aspectul unei pânze continue (Stratus)
- în formă de grămezi compacte, sudate (Stratocumulus)
- în formă de filamente (Cirrus)
- dup ă criteriul altitudinal norii se grupează în:
- nori superiori, cu baza la altitudini mai mari de 6 km
- nori mijlocii, cu baza situată între 2 şi 6 km
- nori inferiori, cu baza situată între câteva zeci de metri şi 2 km
- nori de dezvoltare verticală care se întind pe cel puţin dou ă etaje altitudinale

după criteriul structural norii pot fi alcătuiţi:

- din picături lichide
- din cristale de gheaţă
- mixti, alcătuiţi atât din picături lichide cât şi din cristale de gheaţă

după criteriul genetic, norii se clasifică în:
- nori de convecţie
- nori de radiaţie
- nori frontali
- nori de mişcare ondulatorie a aerului
- nori orografici
Pe plan internaţional există un sistem de clasificare folosit de toate staţiile
meteorologice din lume care îmbin ă criteriile menţionate anterior. Conform acestui
sistem, norii aparţin celor patru categorii diferen ţiate în funcţie de altitudine, men ţionate
anterior. În cadrul acestor categorii există zece genuri de nori, în funcţie de forma lor,
care au la rândul lor varietăţi şi specii. (Caracteristicile norilor pe etaje şi imagini ale
acestora se prezintă lucrările practice).
În funcţie de tipul lor, norii aparţin diferitelor etaje sau au extindere verticală
mare, putând avea baza într-un etaj şi partea superioară în altul (tabelul 5).
 Caracteristicile tipurilor de nori şi etajele cărora aceştia le aparţin
Tabelul 5
Etajul Tipurile de nori Caracteristici
Cirrus(Ci) Albi, subţiri, transparenţi, alcătuiţi din cristale de gheaţă. Ai o
Etajul
Cirrostratus (Cs) structură în general fibroasă, nu împiedică formarea umbrelor,
superior
Cirrocumulus(Cc) din ei nu cad precipitaţii
Cenuşii deschis-cenuşii albăstrui, uneori albi. Au formă de pânză
compactă, valuri sau plăci, însă mult mai groase decât în cazul
Etajul Altocumulus(Ac)
norilor superiori; au structură mixtă, uneori sunt transparenţi,
mijlociu Altostratus(As)
alteori apar întunecaţi, cu relief variabil. Din norii Altostratus
cad precipitaţii slabe.
Stratus(St) Pot avea aspect foarte diferit, de la pânză continuă, cenuşie,
Etajul
Stratocumulus(Sc) joasă, până la grămezi izolate, benzi sau valuri. Pot acoperi
inferior
Nimbostratus(Ns) parţial sau total cerul.
Au baza situată la nivelul norilor inferiori, iar vârful poate ajunge
Nori cu
Cumulus(Cu) până în etajul superior; au de obicei un contur clar, baza
extindere
Cumulonimbus(Cb) orizontală, vârfurile sub formă de turnuri şi munţi. Vârfurile sunt
verticală
albe-strălucitoare iar baza cenuşie sau cenuşie–închis.
Se men ţionează că norii Altostratus p ătrund adesea din etajul mijlociu în cel
superior, norii Nimbostratus se dezvoltă în etajul inferior şi mijlociu iar norii Cumulus şi
Cumulonimbus pot să se desfăşoare pe toate cele trei etaje.
În cazul norilor orografici, relieful muntos imprimă anumite caracteristici
proceselor de formare a acestora. Astfel, brizele de munte determin ă în zilele senine şi
calde o urcare a aerului umed şi cald din văi şi depresiuni spre culmile muntoase ce le
mărginesc; ca urmare, aerul se răceşte prin destindere adiabatică şi se condensează
formând nori convectivi, de tip Cumulus, albi, strălucitori, care rămân înşiraţi deasupra
mun ţilor, indicând timp frumos, stabil.
Când curenţii ascendenţi de aer sunt mai puternici, convecţia dinamică generează
formaţii noroase cu extindere verticală mai mare, care îmbracă vârfurile izolate ale
mun ţilor ca o “căciulă” de nori şi indică venirea timpului ploios.
Sub vârful munţilor, la altitudine mare, (peste 2000 de metri), în partea opusă
vântului apar uneori formaţiuni noroase, dispuse aproape orizontal, parcă lipite de munte,
numite “steaguri de nori”.
În regiunile muntoase se observă uneori formaţiuni noroase caracteristice, ovoid
alungite, relativ plate, cu contur neted, dar care par să stea nemişcate în spaţiu deşi bate
vântul, apoi dispar brusc. Aceste formaţiuni sunt numite “ochiul furtunii” şi au fost
uneori confundate cu farfurii zburătoare. Sunt de fapt nori lenticulari izolaţi, care se
formează unde aerul escaladează lan ţul muntos. Ei se menţin în spaţiu pân ă încep să
coboare, când picăturile de apă ce constituie norii se evaporă şi aceştia dispar. Aceste
formaţiuni prevestesc înrăutăţirea vremii.
Nebulozitatea este gradul de acoperire a cerului cu nori. Ea se apreciază vizual şi
se exprimă dup ă sistemul zecimal. Dacă cerul este senin sau o zecime din el este acoperit
cu nori se notează cu 0, respectiv cu 1, şi cu 10 dacă cerul este total acoperit cu nori.
Cerul este considerat senin atunci când nebulozitatea are valori între 0 şi 2, noros când
nebulozitatea are valori între 3 şi 7 şi acoperit, când nebulozitatea are valori cuprinse
între 8 şi 10.
Nebulozitatea este importantă deoarece norii sunt sursa precipitaţiilor şi pentru că
modifică regimul de temperatură. Nebulozitatea are un mers caracteristic diurn şi anual.
 Mersul diurn prezintă deasupra c o n t i n e n t e l o r două maxime şi dou ă
minime vara. Maximul principal se înregistrează la amiază şi după amiază, datorită
norilor convectivi iar maximul secundar în a doua parte a nopţii şi dimineaţa, datorită
norilor de radiaţie (Stratus, Stratocumulus). Minimul principal se înregistrează în prima
parte a nopţii, iar cel secundar în a doua parte a dimineţii. Deasupra o c e a n e l o r, apa
cald ă instabilizează aerul răcit radiativ, iar nebulozitatea maximă se înregistrează noaptea
şi e de natură convectivă, apărând nori cumuliformi.
Iarna, când convecţia este slab ă sau lipseşte, predomină norii stratiformi şi se
înregistrează un singur maxim, în timpul dimineţii.
Mersul anual prezintă în zonele temperate un maxim iarna şi un minim vara. Pe c
o n t i n e n t u l european, maximul din timpul iernii se datorează activităţii frontale
datorate intensificării activităţii ciclonice. În centrul continentelor în schimb, în zonele
temperate nebulozitatea este minimă iarna datorită predominanţei anticiclonilor.
Deasupra o c e a n e l o r nebulozitatea este maximă vara şi toamna, datorită
intensificării convecţiei termice deasupra suprafeţelor acvatice calde. Minimul
nebulozităţii deasupra oceanelor se înregistrează primăvara, când aerul deasupra
întinderilor acvatice cu o inerţie termică mai mare, se menţine rece.

TEMĂ DE CONTROL

1.Care este importanţa vaporilor de ap ă şi care este provenienţa lor?

2.Care sunt cauzele deplasării vaporilor de ap ă?
3.Care sunt mărimile higrometrice?
4.Cum variază tensiunea diurn ă a vaporilor de ap ă vara? Dar iarna?
5.Care este variaţia anuală a tensiunii vaporilor de ap ă?
6.Care este variaţia diurn ă şi anuală a umidităţii relative?
7.Care sunt stările în care există apa în atmosferă şi care este punctul de echilibru al
sistemului de faze ale apei?
8.În ce cantitate se află apa în atmosferă?
9.Care sunt procesele care determină conţinutul de apă din atmosferă?
10.Care sunt sursele apei din atmosferă?
11.Care sunt factorii care influenţează evaporarea?
12.Care este mecanismul producerii evaporării deasupra întinderilor de ap ă?
13.Ce este evapotranspiraţia? Dar evaportanspiraţia reală şi potenţială?
14.Cum se caracterizează cu precizie bilanţul hidrologic al solului?
15.Cum se clasifică regiunile globului în funcţie de bilan ţul hidric?
16.Cum variază evapotranspiraţia la noi în ţară?
17.Care sunt factorii care determină procesul de condensre?
18.În ce situaţii are loc condensarea?
19.Care sunt produsele condensării pe suprafaţa terestră?
20.Care sunt produsele condensării în atmosferă?
21.Cum se clasifică ceaţa şi norii?
22.Ce este nebulozitatea şi cum se apreciază ea?
23.Care este importanţa nebulozităţii şi cum variază ea zilnic şi anual?
 3.5.9 Meteorii

Acest termen desemnează în mod conven ţional totalitatea fenomenelor

atmosferice vizibile sau perceptibile şi care nu sunt nori propriu-zişi. Meteorii sunt
clasificaţi în patru grupe: hidrometeori, litometeori, fotometeori şi electrometeori.
Precipitaţiile atmosferice (hidrometeorii) sunt reprezentate de apa solidă sau
lichidă pe care o primeşte suprafaţa terestră prin cădere din nori.
Litometeorii, fotometeorii şi electrometeorii sunt prezentaţi în amănunt în
„Meteorologie şi climatologie forestieră – lucrări de laborator” (Cenuşă, R., 1996).
3.5.9.1 Geneza precipitaţiilor (hidrometeorilor)
Particulele lichide şi solide care alcătuiesc norii se men ţin la înălţime datorită
greutăţii lor reduse. Pentru a ajunge pe pământ sub formă de precipitaţii, greutatea lor
trebuie să crească, astfel încât să poată învinge rezistenţa aerului şi curenţii ascensionali.
Creşterea greutăţii se poate realiza prin dou ă procese; primul se desfăşoară în faza
iniţială, rolul principal în creşterea particulelor componente ale unui nor avându-l:
- procesul de condensare şi sublimare a vaporilor. Pentru a putea creşte astfel,
vaporii din jurul particulelor trebuie să fie suprasaturaţi, ceea ce se întâmplă
aproape exclusiv în norii cu structură mixtă. Dup ă ce picăturile de apă şi cristalele
de gheaţă au ajuns la o anumită mărime, în faza următoare, ele încep să se
contopească..
- al doilea este procesul de contopire, care se realizează prin ciocnire. Ciocnirea se
poate realiza prin:

c o a l e s c e n ţ ă, când particulele care se unesc sunt lichide (aşa se
formează picăturile de burniţă sau de ploaie)

a s o c i e r e, când particulele care se unesc sunt din gheaţă (aşa se formează
fulgii de zăpad ă)

g i v r a j, când se ciocnesc cristalele de gheaţă cu picături de apă suprarăcite.
În contact cu suprafaţ a cristalelor de gheaţă se produce îngheţarea picăturilor
de ap ă sub forma unor excrescenţe sau straturi continue de gheaţă (aşa se
formează grăunţii de gheaţă, măzărichea şi grindina).
Contopirea particulelor se poate realiza datorită gravitaţiei, în timpul sedimentării
particulelor în nor, sau datorită turbulenţei atmosferice ori sarcinilor electrice de semn
contrar. Dacă nu sunt suficient de mari şi nu au suficientă inerţie a mişcării relative,
particulele se pot ciocni fără să se unească; ele se resping uneori ca nişte bile elastice, din
cauza păturii subţiri de aer care se formează între picături.
Unii nori, de tipul Altocumulus, Stratocumulus, Stratus şi Cumulus sunt alcătuiţi
din picături de ap ă de aceleaşi dimensiuni sau numai din cristale de gheaţă; de aceea, din
aceşti nori cad doar precipitaţii slabe şi doar în condiţiile existenţei unor turbulenţe
puternice care determină o coalescenţă sau o asociere slab ă. În cazul norilor Cirrus,
formaţi doar din cristale de gheaţă, stabilitatea este şi mai mare, deci din ei nu cad
precipitaţii.
Stabilitatea coloidală a unui nor dispare atunci când el conţine picături de apă de
diferite dimensiuni sau în amestec cu cristale de gheaţă. În aceste condiţii nu se poate
realiza o stare de echilibru între vapori, picături şi cristale de gheaţă şi prin urmare are loc
creşterea dimensiunilor picăturilor de apă şi cristalelor de gheaţă şi în final producerea
precipitaţiilor.
 În norii în care se află atât picături de apă cât şi cristale de gheaţă, aerul va fi
suprasaturat în raport cu aceste cristale iar vaporii de apă vor sublima pe ele. Astfel,
tensiunea vaporilor din aer scade şi aerul devine nesaturat faţă de picături, care încep să
se evapore, dar fără a reuşi să satureze aerul din jur cu vapori, deoarece aceştia continu ă
să sublimeze pe cristale. Se produce în acest mod un transport continuu de apă de la
picături la cristale, realizându-se suprasaturaţia în jurul cristalelor şi creşterea lor. Acest
mecanism (al lui Bergeron) este fundamental în formarea precipitaţiilor. Dacă cristalul
este hexagonal, vârfurile lui sunt mai aproape de zona rămasă suprasaturată (chiar lângă
cristal este o zonă unde se realizează echilibrul între vapori şi cristal şi tensiunea este mai
scăzută) deci vaporii vor continua să se depun ă pe vârfuri formând o stea cu şase braţe.
La rândul lor, din aceleaşi motive cele şase vârfuri îşi vor dezvolta ramificaţiile laterale
(figura 36 - steluţe). Din unirea mai multor astfel de steluţe se formează fulgii de zăpadă.
Dacă aceşti fulgi în drumul spre suprafaţ a terestră întâlnesc aer cu temperatura mai mare
de 0 oC se topesc şi ajung jos sub formă de ploaie sau lapoviţă.
Un proces asemănător are loc şi în norii alcătuiţi din picături de ap ă de diferite
dimensiuni. Aerul este saturat în raport cu picăturile mari, dar nesaturat în raport cu
picăturile mici care au o rază de curbură mare şi necesită, pentru a se menţine, o tensiune
de saturaţie mai ridicată decât picăturile mari. Ca urmare, picăturile mici se evaporă şi se
creează suprasaturaţie în jurul picăturilor mari care astfel îşi măresc dimensiunile.
Procesul este însă lent şi din astfel de nori apoşi nu cad decât precipitaţii slabe.
În concluzie, cele mai favorabile condiţii pentru formarea precipitaţiilor există în
norii mixti, cum sunt norii Altostratus, Nimbostratus şi Cumulonimbus, alcătuiţi de obicei
din cristale de gheaţă în partea superioară şi din picături de apă în partea inferioară.
Cristalele de gheaţă din partea superioară cad şi ajung în zona picăturilor de apă, unde
cresc în diametru formând stelu ţe, care apoi se unesc între ele. Prin urmare, în astfel de
nori cu structură mixtă, precipitaţiile iau naştere întotdeauna, în prima lor fază sub formă
solidă. Dacă este iarn ă, fulgii cad sub această formă pe sol; în timpul verii, în drumul lor
spre sol, precipitaţiile solide se topesc şi cad sub formă de picături de ploaie mai mari sau
mai mici.
În cazul norilor Altostratus, care au o grosime destul de redusă, picăturile şi
cristalele au dimensiuni mici şi în drumul lor spre sol, dacă temperatura aerului este
ridicată, ele se evaporă înainte de a ajunge la sol, fenomen care se numeşte virga.
Clasificarea precipitaţiilor. Precipitaţiile se pot clasifica pe baza mai multor
criterii:

după starea de agregare, precipitaţiile pot fi:
- lichide - ploaia, burniţa
- solide - zăpadă, măzăriche, grindin ă
- mixte – lapoviţă

după condiţiile de formare, precipitaţiile pot fi:
- de convecţie - produse de curenţii convectivi caracteristici maselor de aer
instabile. Ele cad din norii de convecţie (Cumulonimbus), au caracter de
aversă şi vara sunt înso ţite de descărcări electrice
- frontale – cad din sistemele noroase ce apar ca urmate a alunecării maselor
de aer pe suprafeţe frontale
 - orografice – cad din norii care se formează în timpul mişcării ascendente a
aerului pe lângă versanţii muntoşi

după durată şi abunden ţă, precipitaţiile pot fi:
- precipitaţii de lungă durată şi abundente – cel puţin 6 ore, cu scurte şi puţine
întreruperi
- precipitaţii de lungă durată şi pu ţin abundente – burniţele de toamnă
- precipitaţii de scurtă durată şi puţin abundente – burele de ploaie sau
fulguielile
- precipitaţiile de scurtă durată dar abundente – aversele
Precipitaţiile de convecţie şi orografice apar în interiorul aceleiaşi mase de aer, iar
precipitaţiile frontale apar la contactul dintre două mase de aer diferite.
3.5.9.2 Forme de precipitaţii
Precipitaţiile lichide sunt, după cum s-a menţionat anterior ploaia şi burniţa.
Ploaia este căderea pe sol a picăturilor de apă cu diametre mai mari de 0,5 mm.
Ploaia de scurtă durată, care începe şi se sfârşeşte brusc se numeşte aversă de ploaie.
Ploile toren ţiale sunt cele care în 5 minute dau cel puţin o cantitate de 1mm·min-1, sau
cele care dau o cantitate de 0,1 mm·min-1, dar ţin cel puţin 3 ore. Este vorba deci de
intensitatea ploii. Ploile torenţiale cad de obicei din norii Cumulonimbus.
Burniţa este căderea uniformă pe sol a picăturilor cu diametrul mai mic de 0,5
mm. Picăturile de burniţă sunt dese şi căderea lor este uniformă. Viteza picăturilor de ap ă
este redusă (0,3 – 1 m·s-1), de aceea ele par că plutesc în aer.
Precipitaţiile mixte sunt reprezentate de lapoviţă.
Lapoviţa este căderea simultană a picăturilor de ploaie şi a fulgilor de zăpad ă. Se
formează atunci când temperatura stratului intermediar de aer dintre nori şi suprafaţa
solului are temperatura în jur de 0oC.
Precipitaţiile solide sunt reprezentate de zăpadă, măzăriche şi grindină.
Principalele varietăţi de precipitaţii solide sunt reprezentate în figura 36.
Zăpada este căderea cristalelor de diferite dimensiuni şi forme pe sol. La
temperaturi joase fulgii au diametre mici; acestea cresc odată cu creşterea temperaturii.
Măzărichea se formează în norii cu suprasaturaţii mari pentru cristalele de
gheaţă, care prin urmare cresc scheletic în toate direcţiile, cu mare rapiditate, formând
granule mate, sferice sau conice, cu aspect buretos, sfărâmicioase. Aceasta este
măzărichea moale şi diametrul ei variază între 1 şi 5 mm. Ea cade din norii cu o oarecare
turbulenţă, adeseori împreun ă cu zăpada, la temperaturi în jur de 0 oC.
Dacă diametrele măzărichei sunt mai mici de 1mm, este vorba de o altă formă de
precipitaţii solide, şi anume zăpada grăunţoasă . Este echivalentul solid al burniţei, ea
semănând cu firele de gris.
Mai există un alt tip de măzăriche, şi anume măzărichea tare, reprezentată de
granule sferice sau neuniforme, uneori conice, transparente la exterior şi cu miezul opac,
alb. Ea cade mai ales primăvara şi toamna, împreună cu ploaia. Măzărichea tare se
formează în norii Cumulus cu turbulenţă puternică, unde boabele de măzăriche moale
ajung în contact cu picăturile de apă suprarăcite de la baza norului şi se acoperă cu gheaţă
transparentă.
Grindina este formată din sfere de gheaţă (mai rar fragmente de gheaţă cu aspect
neregulat) provenite din dezvoltarea intensă a boabelor de măzăriche tare, până la
diametre de câţiva centimetri. Cel mai frecvent diametrele variază între 1 şi 5 mm, dar
pot ajunge şi la 2 cm sau chiar la 5-6 cm. Grindina se formează în condiţiile existen ţei în
norii Cumulonimbus a unor puternici curenţi ascenden ţi, care împiedică boabele de
gheaţă să cad ă spre sol sub acţiunea greutăţii. Ca urmare, boabele de măzăriche tare sunt
purtate de curenţii turbulenţi din nor de repetate ori de la bază spre partea superioară a
norului (figura 31), astfel încât pe ele se depun straturi concentrice de gheaţă: t r a n s p a
r e n t ă la traversarea zonei cu picături suprarăcite de la bază şi o p a c ă în partea
superioară a norului unde temperatura scăzută determină sublimarea.
1 - cristalul de gheaţă
2 - cristalul se acoperă cu un
strat de gheaţă transparenta la
traversarea zonei inferioară a
norului unde se află picăturile
suprarăcite
3 - depunerea straturilor opace
de gheaţă în partea superioară a
norului unde temperatura
negativă determină sublimarea
4 - căderea boabei de grindină pe
suprafaţa terestră

Figura 101 - Formarea şi

traiectoria unei boabe de
grindină (după Thillet, J., 1997)

Astfel, în final, boabele de grindin ă au un centru opac, peste care se suprapun

straturi concentrice de gheaţă transparentă şi opacă.
3.5.9.3 Regimul precipitaţiilor
Regimul diurn al precipita ţiilor atmosferice. Variaţia diurnă a precipitaţiilor este
analoagă variaţiei diurne a nebulozităţii, depinzând de asemenea de condiţiile locale. Prin
urmare, deasupra continentelor vara se înregistrează dou ă minime şi două maxime, iar pe
oceane se înregistrează un maxim noaptea (datorită evaporărilor intense de pe suprafaţa
cald ă a apei) şi un minim ziua.
Regimul anual al precipita ţiilor este diferit de la o regiune la alta. Variaţia anuală
a precipitaţiilor, alături de cantitatea de precipitaţii şi temperatură constituie principalele
criterii de clasificare a climatelor. Circulaţia atmosferei şi factorii fizico-geografici
influenţează regimul anual al precipitaţiilor.
În funcţie de regiune, se disting mai multe tipuri în ceea ce priveşte regimul anual
al precipitaţiilor:
- t i p u l e c u a t o r i a l este ploios tot timpul anului, cantităţile căzute la sol
sunt mari, produse în special de procese convective, maximele diurne înregistrându-se
după-amiaza. Cele mai mari valori ale mediilor lunare se înregistrează în aprilie şi
octombrie (lunile ce urmează echinocţiilor), iar minimele în ianuarie şi iulie (în lunile ce
urmează solstiţiilor).
 - t i p u l s u b e c u a t o r i a l se caracterizează prin cantităţi mai scăzute decât
cel ecuatorial. Se schiţează un sezon ploios de vară (prin apropierea maximelor) şi unul
secetos de iarnă (prin apropierea minimelor).
- t i p u l t r o p i c a l prezintă cantităţi şi mai scăzute de precipitaţii, cu un
anotimp ploios vara (prin unirea maximelor) şi unul secetos de iarnă (prin unirea
minimelor).
- t i p u l s u b t r o p i c a l este caracterizat de predominan ţa regimului
anticiclonic, astfel încât doar iarna se înregistrează cantităţi moderate de precipitaţii
datorită trecerii frecvente a ciclonilor formaţi pe frontul polar. Pe coastele vestice ale
continentelor apare subtipul mediteranean (fiind cel mai bine exprimat în bazinul Mării
Mediterane) caracterizat prin veri secetoase şi ierni ploioase.
- t i p u l t e m p e r a t are dou ă subtipuri, unul continental şi altul oceanic.
Subtipul temperat continental este caracterizat de cantităţi moderate de precipitaţii, care
scad cu cât distanţa faţă de ocean şi în spatele barierelor muntoase creşte. Precipitaţiile
sunt în general de natură frontală, acestora ad ăugându-li-se vara şi precipitaţiile de natură
convectivă. Maximul se înregistrează vara (mai exact la sfârşitul primăverii şi începutul
verii, când se conturează un sezon ploios, foarte favorabil pentru vegetaţie), iar minimul
iarna. Subtipul temperat oceanic este caracterizat de cantităţi mari de precipitaţii care cad
uniform tot timpul anului. El este prezent pe oceane, ţărmuri dar şi în părţile vestice ale
continentelor (în cazul în care aceste zone sunt ocupate de câmpii, subtipul oceanic se
extinde pân ă la mari distan ţe de ocean; la extindere contribuie şi predominan ţa circulaţiei
atmosferice vestice în regiunile temperate).
- t i p u l p o l a r prezintă şi el dou ă subtipuri, continental şi oceanic. Subtipul
polar continental e caracterizat de cantităţi reduse de precipitaţii (datorită activităţii
ciclonice scăzute pe tot parcursul anului), cu maxime vara, când umezeala creşte datorită
intensificării evaporării şi circulaţia sudică a aerului este mai frecventă. În cazul
subtipului polar oceanic, cantităţile de precipitaţii sunt moderate, înregistrându-se un
maxim iarna, datorită intensificării activităţii ciclonice.
La noi în ţară, regimul precipitaţiilor este de tip temperat continental, cu un
maxim în iunie şi un minim în perioada ianuarie – martie (cel mai frecvent în februarie).
Primăvara şi toamna, anotimpuri de tranziţie, primesc cam aceeaşi cantitate de precipitaţii
(primăvara ceva mai mare).
În unele regiuni ale ţării, se înregistrează un maxim anual secundar în octombrie şi
noiembrie (Oltenia, nord-vestul Munteniei, Câmpia de Vest, Câmpia Română, sudul
Moldovei) şi un minim anual secundar în august (în Câmpia de Vest, Câmpia Română şi
sudul Moldovei).
3.5.9.4 Distribuţia geografică a precipitaţiilor
Distribu ţia geografică a precipitaţiilor se studiază cu ajutorul unor h ărţi, pe care se
înscriu cantităţile de precipitaţii. Localităţile cu aceleaşi valori ale cantităţilor de
precipitaţii se unesc pe aceste hărţi cu linii numite izohiete. Harta izohietelor anuale arată
că regiunea ecuatorială este cea mai bogată în precipitaţii (1000-2000 mm). La nord şi
sud de ecuator, cantităţile de precipitaţii scad, înregistrându-se un minim în zonele
cuprinse între 20 o şi 35 o latitudine. Aici cantităţile sunt mai mici de 500 mm şi sunt
situate cele mai întinse zone deşertice. La latitudini mijlocii, cantităţile de precipitaţii
cresc din nou, până la 400-1000 mm sau chiar mai mult. În regiunile polare, cantităţile de
precipitaţi scad din nou sub 300 mm. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii s-au
înregistrat în Pakistanul răsăritean (12700 mm) şi în Hawaii (12000 mm), iar cantităţile
minime în Sahara (5 mm) şi în Chile (sub 1mm).
În România cantitatea de precipitaţii anuală variază între 359 şi 1400 mm.
Relieful modifică distribuţia spaţială a precipitaţiilor. În regiunile muntoase, în
funcţie de altitudine şi orientarea versanţilor faţă de advecţiile dominante şi de
configuraţia terenului, cantităţile de precipitaţii sunt foarte neuniform distribuite.
Creşterea altitudinii este însoţită şi de creşterea cantităţii de precipitaţii, datorită
convecţiei orografice. Când întâlneşte în cale un masiv muntos, aerul capătă o mişcare
ascendentă, se răceşte prin destindere adiabatică, se produce condensarea, apar nori din
care cad precipitaţii. Creşterea cantităţii de precipitaţii cu altitudinea se face liniar, dup ă
un gradient pluviometric egal cu 60 l la 100 m diferenţă de nivel (figura 32).
Această regulă nu se poate generaliza, fiind valabilă numai în anumite condiţii şi
limite altitudinale.
Văile transversale, adânci şi largi şi depresiunile intramontane au un regim
pluviometric deficitar datorită efectelor föhn-ale ce au loc pe versan ţii interiori.

Figura 32 - Variaţia cantităţii de precipitaţii cu altitudinea

Aşa a avut loc transformarea în deşerturi a unor întinse bazine din interiorul unor
continente. În ţara noastră, datorită continentalizării maselor de aer care se deplasează de
la vest şi nord-vest spre est şi sud-est, are loc scăderea cantităţii medii anuale de
precipitaţii.

3.5.10 Efectele ecologice ale apei şi umidităţii – factori abiotici fizici

Apa este indisolubil legată de viaţă, datorită însu şirilor sale fizice şi chimice care
sunt foarte importante pentru desfăşurarea multor procese biochimice şi fiziologice.
Molecula de ap ă are o structură caracteristică (este un dipol cu sarcina negativă
la oxigen; moleculele sunt legate prin punţi de hidrogen într-o structură cristalină,
ordonată). Stabilitatea acestei structuri depinde de temperatură. Astfel, sub 0 oC toate
legăturile devin rigide, cu structură hexagonală, cu spaţii libere între hexagoane şi ca
urmare volumul gheţii este cu 10% mai mare decât al apei. La 40oC, peste 50% din
legăturile de hidrogen se desfac, astfel încât structura cristalină se destramă. Aceasta
explică de ce temperatura corpului animalelor homeoterme este situată sub 40 oC:
deasupra acestei temperaturi, organismele nu şi-ar mai putea îndeplini normal funcţiile.
Densitatea. Aşa cum am precizat, volumul gheţii este cu 10% mai mare decât al
apei lichide, iar densitatea, corespunzător, cu 10% mai mică, astfel încât gheaţa pluteşte
pe apă, ceea ce are consecin ţe ecologice importante. Dacă ea s-ar lăsa pe fundul apei, ar
disp ărea viaţa bentonică şi uriaşe cantităţi de ap ă ar fi scoase din circuit prin lăsarea pe
fundul bazinelor, nereuşind să se topească de la an la an. Ca urmare, întreaga climă ar fi
modificată.
Că ldura specifică a apei este mare. Pentru încălzirea cu 1oC a unui gram de ap ă
este necesară o calorie. Deci, apa se încălzeşte şi se răceşte greu. Cum două treimi din
suprafaţa globului sunt acoperite cu apă, ea devine un factor moderator al climei globului,
atenuând oscilaţiile de temperatură.
Conţinutul mare de ap ă al organismelor (ajungând pân ă la 98% şi doar rareori
scăzând sub 50%), atenuează oscilaţiile de temperatură ale corpului şi uşurează procesele
de termoreglare.
Conductibilitatea termică este mare. Astfel se explică de ce speciile de origine
acvatică nu sunt homeoterme: pierderile de energie necesare menţinerii temperaturii
constante ar fi atât de mari, încât completarea lor prin hrană ar fi nerentabilă. Toate
homeotermele acvatice preferă apele calde, cu productivitate mare, deci cu hrană foarte
abundentă.
Puterea de solvire; apa dizolvă cel mai mare număr de substanţe, reprezentând un
mediu ideal pentru desfăşurarea proceselor metabolice. De asemenea, transportă şi face
posibile asimilarea unui număr mare de substanţe, precum şi circuitul biogeochimic al
substanţelor.
Sursele de apă pentru ecosistemele terestre sunt precipitaţiile, umiditatea aerului,
apa din sol şi subteran ă (provenită tot din precipitaţii). Cantitatea de precipitaţii a unui
ecosistem depinde de poziţia lui geografică, de relief, de vânturi, de structura biocenozei
(învelişul vegetal). Precipitaţiile dintr-o zonă determină caracterul general al
ecosistemelor. Când cantităţile de apă variază între 0 şi 250 mm pe an se instalează
deşerturile, cantităţile cuprinse între 250 şi 750 mm determină instalarea stepelor,
savanelor şi p ădurilor; între 750 şi 1250 mm pe an se instalează pădurile uscate iar peste
1250 mm pe an se instalează p ădurile umede, ecuatoriale.
Umiditatea atmosferică a fost definită anterior, au fost menţionate mărimile
higroscopice caracteristice acesteia (tensiunea vaporilor de apă, umiditatea absolută,
umiditatea specifică, umiditatea relativă, deficitul de satura ţie) şi variaţiile periodice ale
regimului umidităţii atmosferice.
Apa se găseşte şi în sol, în mai multe stări, având rol diferit în viaţa plantelor şi
animalelor din sol. Astfel, apa higroscopică este apa absorbită de particulele solului din
atmosferă şi este reţinută cu mare putere de acesta, astfel încât plantele nu o pot utiliza.
Apa capilară umple spaţiul porilor solului şi se poate deplasa datorită presiunii osmotice
sau tensiunii superficiale; doar apa din spaţiile capilare mai mari poate fi absorbită de
plante. Apa gravita ţională provine din precipitaţii, umple interstiţiile mai mari ale solului,
se infiltrează sau se scurge sub acţiunea gravitaţiei, putând fi u şor absorbită de plante.
Fiecare ecosistem, în funcţie de zona geografică în care se află, are un anumit
regim de precipitaţii, o anumită umiditate a aerului şi o anumită structură a solului, care
determină un bilanţ hidric specific, diferit de la ecosistem la ecosistem. De asemenea, în
fiecare ecosistem, interacţiunile biotopului cu biocenoza şi interacţiunile ecosistemului ca
întreg cu ecosistemele vecine determin ă un circuit al apei caracteristic, diferit. Speciile
biocenozei sunt adaptate la regimul specific al apei din fiecare ecosistem, astfel încât
modificarea (naturală sau artificială prin irigaţii sau desecări) a acestui regim poate
determina dispariţia sau diminuarea efectivelor a numeroase specii. Drept urmare,
speciile dispărute sunt înlocuite cu altele, care pot trăi în noile condiţii ap ărute, biocenoza
fiind astfel profund modificată.
La fel ca în cazul temperaturii, corpul organismelor din diferite ecosisteme trebuie
să realizeze un anumit bilanţ hidric, determinat de intrările şi ieşirile de apă din organism.
Intrările de apă se produc în mod diferit după cum este vorba de plante sau de
animale. La plantele terestre apa pătrunde prin rădăcini, sub formă lichidă, sau prin
stomate, sub formă gazoasă; la plantele acvatice, apa pătrunde prin întreaga suprafaţă a
corpului. La animale, p ătrunderea apei se face fie prin consumul direct al apei lichide, fie
prin toată suprafaţa corpului (la nevertebratele acvatice), fie prin hran ă (apa din alimente)
sau în unele cazuri este consumată apa metabolică (rezultată din procesele metabolice).
Ieşirile de apă se produc prin transpiraţie (la plantele şi animalele terestre), prin
respiraţie şi excreţii.
Pentru men ţinerea balanţei hidrice, adică a echilibrului dintre intrări şi ieşiri,
animalele au dezvoltat de-a lungul timpului variate a d a p t ă r i. Aceste adaptări sunt
prezentate în amănunt în “Îndrumarul de lucrări practice la ecologie” (Măciucă, A.,
1999).

TEMĂ DE CONTROL

1. Ce sunt precipitaţiile?
2. Cum se formează precipitaţiile?
3. Care sunt formele precipitaţiilor?
4. Cum se clasifică precipitaţiile?
5. Care sunt mărimile pluviometrice?
6. Care este variaţia diurnă şi anuală a precipitaţiilor?
7. Care este distribuţia geografică a precipitaţiilor?
8. Care sunt factorii care influenţează regimul precipitaţiilor?
9. Care sunt implicaţiile biologice ale principalelor însuşiri ale apei şi care sunt efectele
ecologice ale apei şi umidităţii ca factori abiotici fizici?

3.5.11 Vântul - factor abiotic mecanic

Sunt consideraţi factori abiotici mecanici mişcarea aerului (vântul) şi mişcarea

apei.
Aerul atmosferic se află în continuă mişcare, starea lui de repaus fiind foarte rară.
Deplasările aerului se produc atât pe orizontală cât şi pe verticală. Deplasarea aerului pe
orizontală se numeşte vânt, şi apare în urma inegalei distribuiri a presiunii atmosferice pe
suprafaţa pământului.
Forţa de gravitaţie menţine atmosfera în jurul pământului şi în acelaşi timp îi
conferă acesteia o greutate proprie. Presiunea statică (apăsarea) exercitată de atmosferă
asupra corpurilor se numeşte presiune atmosferică. Ca mărime fizică, presiunea
atmosferică este definită ca forţa cu care aerul apasă normal şi uniform pe unitatea de
F
suprafaţă ( p = ). În 1643, Toricelli a măsurat presiunea atmosferei cu un tub
s
barometric cu mercur, cu o secţiune de 1cm2. La nivelul mării, la latitudinea de 45o, la
temperatura de 0oC, pe o suprafaţă de 1 cm2, presiunea atmosferică este egală cu o
înălţime a coloanei de mercur de 760 mm. Înălţimea coloanei de mercur în mm este una
dintre unităţile de măsură ale atmosferei utilizate în meteorologie. Ei i se alătură barul sau
milibarul, torrul şi hectopascalul. Între aceste unităţi de măsură există următoarea
corespondenţă:
1 mm Hg = 1 torr = 1,33 mb 1 mb = 1hPa

1000mb = 1 bar 760 mmHg = 1010 hPa

Presiunea atmosferică scade cu altitudinea, deoarece scade grosimea stratului

atmosferic. Deoarece densitatea aerului nu este constantă pe verticală, variaţia presiunii
aerului cu altitudinea nu este liniară ci se realizează după o curb ă, scăderea presiunii fiind
mai accentuată în straturile inferioare ale atmosferei (datorită densităţii mai mari a
aerului) şi mai lentă în cele superioare (datorită densităţii mai mici a aerului) (figura 33).

Figura 33 - Scăderea presiunii atmosferice cu altitudinea (după Marcu, M., 1983)

Pentru caracterizarea variaţiei presiunii cu altitudinea se foloseşte o mărime
numită gradientul baric vertical, care exprimă scăderea presiunii pe unitatea de înălţime.
dp
Gv = − , unde p este presiunea iar z înălţimea
dz
Gradientul baric vertical este o mărime vectorială şi semnul minus arată că el are
sensul dat de descreşterea presiunii.
Relaţia inversă dă treapta barică, adică distanţa pe verticală pentru care se
dz
înregistrează o descreştere a presiunii cu 1 mb. Tb = −
dp
Odată cu creşterea temperaturii, gradientul baric vertical scade cu 0,4% pentru
fiecare grad de temperatură. Rezultă că în aerul cald presiunea scade mai lent cu
înălţimea decât în cel rece.
Presiunea prezintă variaţii nu numai pe verticală ci şi pe orizontală. Variaţiile sunt
determinate de modificările care apar în straturile superioare ale atmosferei, în urma
pătrunderii curenţilor de aer calzi sau reci, umezi sau mai puţin umezi, precum şi datorită
suprafeţei neomogene şi diferit încălzite a p ământului.
Distribu ţia în spaţiu a presiunii atmosferice se poate reprezenta cu ajutorul
suprafeţelor izobare. O suprafaţă izobară este alcătuită din totalitatea punctelor dintr-o
regiune oarecare a atmosferei, în care presiunea atmosferică are aceeaşi valoare, după ce
a fost adusă la nivelul mării. Dacă la nivelul mării presiunea ar fi peste tot uniformă la fel
ca şi temperatura în altitudine, atunci toate suprafeţele izobare ar fi orizontale şi paralele.
Din cauza variaţiilor de temperatură şi presiune atât pe direcţie orizontală cât şi verticală,
suprafeţele izobare se înclină cu diferite unghiuri faţă de suprafaţa p ământului,
intersectându-se cu aceasta după nişte linii de-a lungul cărora presiunea are aceleaşi
valori. Acestea se numesc linii izobare.
Izobarele unesc puncte cu aceeaşi valoare a presiunii, delimitând regiunile cu
valori ridicate ale presiunii de cele cu valori scăzute, oferind imaginea reliefului baric
(figura 34), analog modului în care curbele de nivel oferă imaginea reliefului terestru.

Figura 34 - Relieful baric. Principalele forme barice (după Apostol, L., 2000)

Regiunile cu presiune scăzută sau ridicată se numesc sisteme barice sau forme
barice, cărora le corespund stări de timp caracteristice. Formele barice pot fi de dou ă
tipuri: forme barice închise şi forme barice deschise.
Formele barice cu izobare închise sunt depresiunea barometrică sau ciclonul şi
maximul barometric sau anticiclonul.
Formele barice cu izobare deschise sunt talvegul depresionar, dorsala
anticiclonică şi şaua barometrică.
Depresiunea barometrică este o formă a câmpului baric cu curbe închise
(circulare sau eliptice), caracterizată prin descreşterea presiunii de la exterior spre interior
(se notează cu D). Deoarece în unele zone tropicale fenomenele legate de prezenţa
depresiunii barice sunt violente, depresiunea se mai numeşte şi ciclon. În secţiune
izobarele apar în formă de pâlnie (figura 35).
 Figura 35 - Secţiune verticală printr-o depresiune barică (după Apostol, L., 2000)
Depresiunea barică secundară este pe hartă o ondulaţie la periferia unei
depresiuni mari, care după un timp se desprinde şi dă naştere unei depresiuni secundare.
Maximul barometric sau anticiclonul este o formă barică cu curbe închise
(circulare sau eliptice), presiunea crescând spre interior (se notează cu M). În secţiune
verticală izobarele apar sub formă de cupolă (figura 36).

Figura 36 - Secţiune verticală printr-un anticiclon (după Apostol, L., 2000)

Talvegul depresionar este o formă barică cu presiune scăzută, ca o prelungire a
unei depresiuni barometrice între doi anticicloni. Izobarele talvegului au forma literei V.
Dorsala anticiclonică este o formă barică inversă talvegului, cu presiune ridicată,
ca o prelungire a unui anticiclon între dou ă depresiuni barice.
Şaua barometrică este o formă barică situată între doi cicloni şi doi anticicloni
aşezaţi în cruce.
Repartiţia geografică a presiunii atmosferice se studiază pe h ărţi cu izobare,
realizate pentru perioade mai mari de timp - în climatologie - sau folosindu-se valorile
momentane - în meteorologia sinoptică.
Importante pentru evidenţierea particularităţilor repartiţiei geografice a presiunii
sunt harta izobarelor lunii ianuarie (figura 37) şi harta izobarelor lunii iulie (figura 38).
Analizând harta izobarelor lunii ianuarie se observă în zona ecuatorială un brâu
de joasă presiune; apoi presiunile cresc spre nord şi sud în zonele subtropicale, atingând
valorile cele mai mari la 30o-35o. Aici sunt localizate două brâuri anticiclonice, cu câteva
nuclee bine delimitate situate pe oceane. Aceşti anticicloni sunt numiţi tropicali
(anticiclonul Azorelor, anticiclonul Hawaii, anticiclonul Sf. Mauriciu).
La latitudini mai mari de 30o-35o, presiunea scade spre nord şi sud: în emisfera
nordică se formează două vaste arii depresionare, în Atlanticul de Nord (depresiunea
Islandei) şi în Pacificul de Nord (depresiunea Insulelor Aleutine). În emisfera sudică se
observă un brâu de presiuni joase, pe suprafeţele oceanice din jurul Antarcticii.
Deasupra uscatului, în emisfera nordică, datorită răcirii intense, se instalează vaste
zone de maxime barometrice (anticiclonul siberian şi anticiclonul canadian).
 Figura 37 - Harta izobarelor lunii ianuarie (după Marcu, M., 1983)
Pe harta izobarelor lunii iulie, în emisfera nordică, brâul de joasă presiune se
deplasează uşor spre nord, iar pe continentele emisferei nordice, datorită încălzirii din
timpul verii se dezvoltă centre de minimă presiune (depresiunea central-asiatică,
depresiunea nord-americană).
Deasupra oceanelor se menţin anticiclonul Azorelor şi anticiclonul Hawaii, dar
depresiunea Islandei slăbeşte şi depresiunea Insulelor Aleutine dispare.
În emisfera sudică, brâul anticiclonic subtropical se intensifică şi se extinde,
devenind aproape continuu. Centrele de mare presiune de pe ocean se extind şi se unesc
cu cele care apar pe continente datorită răcirii în iarna australă. Dispunerea paralelă şi
aproape rectilinie a izobarelor în iulie semnifică o repartiţie mai uniformă a izobarelor în
emisfera sudică în comparaţie cu cea nordică, datorită predominan ţei oceanelor.

Figura 38 - Harta izobarelor lunii iulie (după Marcu, M., 1983)

Pe ambele hărţi se poate observa zona minimelor barometrice de la ecuator şi a
maximelor din zona subtropicală. Zonalitatea barică este prezentă şi la latitudini mijlocii
şi superioare, concretizată de regiunea minimelor subpolare şi maximelor polare.
 Repartiţia geografică a presiunii depinde de natura suprafeţelor active, de
încălzirea inegală a uscatului şi apei. Astfel, regiunile care prezintă o maximă termică
absolută sau relativă se caracterizează prin presiuni minime permanente sau sezoniere, iar
minimele termice absolute sau relative prin maxime barometrice permanente.
Zonalitatea barometrică nu se suprapune exact peste cea termică, datorită
circulaţiei atmosferice, care constituie explicaţia ariilor cu presiune ridicată în regiunea
tropicală cu maxime termice absolute, de exemplu.
3.5.11.1 Geneza vântului
Dacă presiunea şi temperatura aerului ar fi egale, nu ar exista vânt, ci doar mişcări
verticale ascendente sau descendente. În realitate aerul atmosferic se află în permanentă
mişcare, în toate direcţiile. Stările de calm atmosferic sunt rare şi de scurtă durată; în
aceste perioade aerul se deplasează totuşi pe verticală, de aceea calmul atmosferic este
aparent.
Când deplasarea aerului se face pe orizontală sau dup ă un unghi ascuţit cu
suprafaţa pământului, poartă denumirea de vânt. Masele de aer care se deplasează astfel
pot avea grosimi diferite, afectează zone cu întindere şi caracteristici ale suprafeţei
diferite şi se deplasează în aceeaşi direcţie o anumită perioadă de timp (în anumite cazuri
pot avea o durată permanentă sau aproape permanentă). Deplasându-se de la o regiune la
alta, masele de aer determină schimbări ale vremii. Deplasarea se realizează datorită
diferenţelor de presiune ale atmosferei. Aceste diferen ţe de presiune sunt determinate de
variaţiile de temperatură sau de însăşi dinamica atmosferei. În general, mişcarea aerului
se face din regiunile mai reci, cu presiune maximă, spre cele mai calde, cu presiune
minimă.
Dacă nu ar exista variaţii de temperatură şi presiune, izobarele ar fi orizontale şi
paralele între ele iar mişcările aerului doar ascendente şi descendente, determinate doar
de relaţia dintre gradientul baric vertical (Gv) şi greutatea particulei de aer (g): dacă Gv>g,
aerul are mişcare ascendentă, iar dacă Gv<g aerul are o mişcare descendentă. Dacă Gv = g
aerul se află în repaus relativ (figura 39).

Figura 39 - Formarea curenţilor verticali Figura 110 - Suprafeţe izobare înclinate

(după Apostol, L., 2000)

Mai exact, în aceste condiţii nu ar exista cauze pentru apariţia vântului. În natură,
acest lucru se poate realiza doar local şi pe perioade scurte de timp. Cel mai frecvent,
datorită încălzirii neuniforme a aerului atmosferic, suprafeţele izobare se înclin ă (figura
40) şi se curbează (ca în cazul ciclonilor şi anticiclonilor), determinând deplasarea aerului
pe aceste suprafeţe izobare.
 În cazul suprafeţelor barice înclinate, gravitaţia acţionează perpendicular pe
suprafaţa terestră, iar gradientul baric vertical perpendicular pe liniile izobare (figura 40).
Prin compunerea celor două forţe rezultă gradientul baric orizontal (Go), care produce
vântul.
Cu cât înclinarea izobarelor faţă de suprafaţa terestră este mai mare, cu atât
gradientul baric orizontal este mai mare şi viteza vântului mai ridicată. Gradientul baric
dp
orizontal este determinat cu formula: Go = − , unde dp este diferenţa de presiune
dn
dintre suprafeţele izobare iar dn distanţa între suprafeţele izobare. Conform formulei, cu
cât distanţa dintre două suprafeţe izobare va fi mai mică, gradientul baric orizontal va fi
mai mare, la fel şi viteza vântului.
În momentul în care o masă de aer atmosferic a început să se deplaseze, asupra ei
acţionează noi forţe: forţa centrifugă, forţa Coriolis şi forţa de frecare.
F o r ţ a c e n t r i f u g ă. În timpul deplasării aerului dup ă traiectorii curbilinii,
v2
intervine forţa centrifugă F = , pentru m = 1, unde v este viteza liniară iar r raza de
r
curbură a traiectoriei particulei de aer. Cum traiectoriile particulelor de aer au o curbură
foarte mică, forţa centrifugă este şi ea foarte mică, de 10-100 de ori mai mică decât forţa
Coriolis.
F o r ţ a C o r i o l i s sau forţa deviatoare se manifestă atunci când un obiect (în
sens larg) se deplasează în raport cu un suport aflat în mişcare de rotaţie. De exemplu, o
persoană care stă pe scaunul unui carusel nu este supus decât forţei centrifuge; însă, dacă
el se ridică şi încearcă să meargă în direcţia axului caruselului, forţei centrifuge care
acţionează asupra lui i se va adăuga şi forţa Coriolis. Prima forţă îl va obliga să îşi
dubleze efortul pentru a înainta, cea de-a doua îl va devia lateral şi îl va dezechilibra. În
meteorologie, “obiectele” sunt masele de aer, iar suportul în rotaţie globul pământesc
(Kessler, J., 1999).

Figura 41 - Devierea maselor de aer de către forţa Coriolis (după Posea, G., Armaş, A., 1998)
Ca urmare, masele de aer care se deplasează în atmosferă vor fi deviate spre
dreapta în sensul deplasării în emisfera nordică şi spre stânga în sensul deplasării în
emisfera sudică (figura 41). Forţa Coriolis se determin ă cu formula: A = 2·ω·v·sinφ, unde
ω este viteza unghiulară de rotaţie a pământului, v este viteza de deplasare a maselor de
aer, φ latitudinea geografică iar masa este considerată egală cu 1. Deci, forţa Coriolis este
direct proporţională cu viteza vântului şi cu latitudinea (la ecuator, la latitudinea 0o
valoarea ei este nulă, iar la poli valoarea ei este maximă).
F o r ţ a d e f r e c a r e tinde să frâneze mişcarea particulelor şi este
determinată de asperităţile suprafeţei terestre şi de însăşi vâscozitatea aerului. R = - k·v,
unde k este coeficientul de frecare iar v viteza maselor de aer. În studiul mişcărilor aerului
din atmosfera înaltă, frecarea poate fi neglijată; în schimb, în apropierea suprafeţei
terestre ea joacă un rol important.
Mişcarea aerului poate avea cauze t e r m i c e sau d i n a m i c e – determinate de
formele barice (depresionare sau anticiclonice) şi de tipul câmpului baric. Astfel,

în câmpul baric cu izobare rectilinii

- în atmosfera liberă, particulele de aer vor avea o mişcare uniformă şi
rectilinie, orientată de-a lungul izobarelor, lăsând în dreapta izobarele cu
presiune mai mare (figura 42). Mişcarea aerului în astfel de condiţii se
numeşte vânt geostrofic (în acest caz, singurele forţe care acţionează asupra
aerului sunt gradientul baric orizontal şi forţa Coriolis – care mai e numită şi
forţă geostrofică. Dacă cele dou ă forţe se echilibrează, prin abatere accentuată
de la direcţia dată de gradientul baric orizontal, vântul bate paralel cu
izobarele şi nu perpendicular pe ele). În categoria vânturilor geostrofice se pot
include toate mişcările aerului de mare amploare – alizee, musoni etc.
- în troposfera inferioară, unde acţionează frecarea, mişcarea este tot rectilinie
şi uniformă, dar este orientată sub un anumit unghi faţă de gradient (figura
43).

Figura 42 - Mişcarea aerului în câmpul cu Figura 43 - Mişcarea aerului în câmpul cu izobare

izobare rectilinii, fără frecare rectilinii, în stratul cu frecare
(după Marcu, M., 1983)

în anticicloni
- în atmosfera liberă, aerul se deplasează de-a lungul izobarelor, în jurul
centrului de maximă presiune atmosferică, în sensul mişcării acelor de ceas
(figura 44). Mişcarea aerului în astfel de condiţii se numeşte vânt de gradient.
(Diferenţa principală între vântul geostrofic şi cel de gradient constă în faptul
că în primul caz izobarele sunt rectilinii şi paralele, iar în al doilea caz,
izobarele sunt circulare).
Figura 44 - Mişcările aerului în anticicloni în Figura 45 - Mişcările aerului în anticicloni în
atmosfera liberă (sus) şi în stratul cu frecare stratul cu frecare
(jos)
(după Marcu, M., 1983)
- în stratul cu frecare, mişcarea aerului se produce la sol dup ă traiectorii
curbilinii divergente (figura 45), cu rotirea generală conform acelor ceasului (în
emisfera nordică); aerul care se îndepărtează de centru este compensat printr-o
alimentare realizată de curenţi verticali descendenţi.

în depresiunile barice (cicloni)
- în atmosfera liberă, fără frecare, aerul se deplasează tot în lungul izobarelor în
jurul centrului de minimă presiune, dar în sens invers acelor de ceas (figura
46)
- în stratul cu frecare, la sol, mişcarea aerului se produce după traiectorii
curbilinii care converg către centru, în sens contrar acelor de ceas (figura 47);
aerul care converge spre centru nu poate fi evacuat decât în sus, prin curen ţi
verticali ascendenţi.

Figura 46 - Mişcarea aerului în cicloni, în Figura 47 - Mişcarea aerului în cicloni, în

atmosfera liberă (sus) şi în stratul cu frecare (jos) stratul cu frecare
 3.5.11.2 Caracteristicile vântului sunt direcţia şi viteza.
Direcţia se stabileşte în funcţie de poziţia centrilor barici care au generat vântul.
În general se consideră că direcţia vântului este aceea de unde suflă vântul, de unde vin
masele de aer. În practică se utilizează girueta, direcţia fiind apreciată folosind punctele
cardinale, cu ajutorul rozei vânturilor; se mai pot utiliza şi grade de cerc.
Viteza vântului este determinată de gradientul baric orizontal şi de frecare. Cu cât
izobarele sunt mai apropiate unele de altele şi gradientul baric orizontal are valori mai
mari, cu atât viteza vântului este mai accentuată (figura 48).
Viteza se măsoară cu anemometrele şi se exprimă în m·s-1 sau km·h-1. Viteza
vântului creşte cu altitudinea, pe măsura scăderii influenţei frecării. Vitezele cele mai
mari ale vântului se înregistrează în atmosfera liberă sau pe culmile cele mai înalte ale
mun ţilor.

Figura 48 - Ilustrarea relaţiei existente între viteza vântului şi distanţa dintre izobare (Pidwirny, M.,
2002)
O altă caracteristică a vântului este intensitatea acestuia, (diferită de viteză), adică
forţa pe care o exercită vântul pe unitatea de suprafaţă perpendiculară pe direcţia
vântului.
3.5.11.3 Structura vântului
Turbulenţa determină fluctuaţii permanente ale direcţiei şi vitezei vântului şi de
aceea observaţiile asupra vitezei vântului durează 100-120 secunde, nu sunt instantanee.

în funcţie de poziţia liniilor de curent, vântul poate fi:
- turbulent
- laminar

variaţia în timp a vitezei, vântul poate fi:
- constant
- în rafale
De obicei, vântul este turbulent. El este caracterizat, în afară de schimbarea
direcţiei şi intensităţii, de prezen ţa unor vârtejuri de dimensiuni diferite, cu axul orizontal
sau vertical. Turbulenţa poate avea cauze dinamice (neregularităţile suprafeţei terestre)
sau termice (deplasarea orizontală a maselor de aer este influenţată de curenţii verticali
convectivi ascendenţi şi descendenţi). Cu cât viteza vântului este mai mare, cu atât mai
mult se accentuează turbulenţa dinamică. Turbulenţa termică este maximă în perioadele
calde şi minimă în cele reci.
 Vântul laminar este caracterizat de linii de curent paralele, care sunt posibile doar
la viteze mici. Vântul are caracter laminar în general deasupra mărilor şi oceanelor.
Cel mai adesea vântul este în rafale, pulsatoriu; el apare în condiţiile existenţei
unei mase de aer instabile, cu convecţie termică intensă şi se caracterizează prin variaţii
mari de direcţie şi intensitate la intervale scurte de timp.
Vântul constant este cel laminar.
Uneori, vânturilor cu viteze mari care traversează lanţuri montane paralele le este
imprimată o mişcare ondulatorie în plan vertical, fiind generat astfel aşa numitul “vânt în
unde”, care îşi păstrează uneori caracteristicile şi după depăşirea obstacolelor. Acest vânt
poate determina apariţia norilor ondulatorii.
Au fost menţionate anterior cauzele dinamice şi termice care produc vânturile şi le
imprimă anumite caracteristici.
3.5.11.4 Circulaţia termică a aerului. Vânturile locale
Dup ă cum s-a menţionat anterior, vântul este cauzat de diferen ţele de presiune
atmosferică. Gradien ţii de presiune se pot forma la scară globală dar şi locală, datorită
diferenţelor de temperatură a suprafeţei solului. Ciclurile zilnice sau anuale de încălzire şi
răcire pot determina apariţia unor vânturi locale sau regionale. S-a precizat că gradul
diferit de încălzire a suprafeţei solului este cauza apariţiei acestei circulaţii; încălzirea
diferită a solului poate fi determinată, de exemplu, de înnorarea cerului într-o anumită
zonă. În aceste condiţii, iniţial, înainte de apariţia norilor, temperaturile suprafeţei solului
şi aerului erau constante pe orizontală; temperatura şi presiunea aerului scădeau normal în
altitudine, conform gradienţilor verticali. ca urmare, izobarele erau paralele între ele şi cu
solul şi nu există vânt (figura 49).
Apoi, în zona cu cer senin, solul primind un plus de radiaţie solară, temperatura
lui creşte. Sub influenţa radiaţiei terestre, se încălzeşte prin conducţie şi convecţie şi aerul
de deasupra zonei din dreapta (figura 50).

Figura 49 - Linii izobare paralele cu suprafaţa solului (Pidwirny, M., 2002)

Distanţa verticală dintre izobare devine mai mare pe măsură de aerul se ridică. În
stânga, solul primeşte o cantitate mai mică de radiaţie din cauza cerului acoperit de nori;
astfel, această zonă devine ceva mai rece decât cea din dreapta figurii. În partea
superioară a atmosferei apare un gradient orizontal al presiunii, iar aerul începe să se
deplaseze în altitudine de la presiunea mai ridicată spre presiunea mai scăzută.
 S – presiune scăzută R – presiune ridicată
Figura 120 - Înclinarea liniilor izobare datorată încălzirii locale a aerului atmosferic (după Pidwirny,
M., 2002)
Sub centrul de presiune ridicată a aerului de la în ălţime este un centru de presiune
termică scăzută, creată de încălzirea suprafeţei terestre. Sub centrul de presiune scăzută a
aerului din altitudine, este un centru termic de presiune ridicată creat de aerul relativ mai
rece şi de curentul de aer descendent ce coboară din altitudine (figura 51).

Figura 51 - Circulaţia termică a aerului (după Pidwirny, M., 2002)

La suprafaţă vântul bate de la presiune ridicată spre presiunea joasă. Ajuns în zon ă
de presiune joasă aerul înregistrează o mişcare ascendentă spre zona de presiune ridicată
datorită încălzirii determinate de suprafaţa terestră.
În continuare aerul se deplasează, cum s-a precizat de la centrul de presiune
ridicată spre centrul de presiune joasă şi apoi revine la suprafaţa solului închizând astfel
celula de circulaţie termică a aerului.
Vânturile locale
Circulaţia locală a aerului sub forma brizelor este determinată de diferenţa de
temperatură şi presiune a aerului, cauzată de modul diferit de încălzire al unor suprafeţe
active subiacente.
Briza marină. Ziua, aerul de deasupra uscatului este mai cald, iar gradientul baric
şi vântul sunt îndreptate în stratul inferior, dinspre mare spre uscat, iar la înălţime ia
naştere contrabriza, dinspre uscat spre mare. Cele două vânturi contrare sunt legate în
circuit închis prin curen ţi convectivi ascendenţi deasupra uscatului şi descenden ţi
deasupra mării (figura 52).
 Figura 52 - Briza marină ziua (Pidwirny, M., 2002)
Noaptea sensul brizei se inversează. La noi în ţară, briza are o extindere de 30-40
km pe mare şi 10 km pe uscat, iar viteza maximă este de 6 m/s (figura 53).
Brizele au influenţă benefică, asigurând transportul aerului răcoros şi umed de pe
mare pe uscat şi menţinând timpul senin datorită curenţilor descenden ţi de pe mare.

Figura 53 - Briza marina noaptea (Pidwirny, M., 2002)

Brizele de munte şi de vale. Brizele de munte şi de vale sunt vânturi periodice,

îndreptate ziua dinspre vale spre versanţi, iar noaptea în sens invers.
Ziua (figura 54), temperatura aerului este mai ridicată pe versan ţi decât în vale; ca
urmare suprafeţele izobare se depărtează spre versant şi se apropie deasupra văii.
 Figura 54 - Briza de vale (Pidwirny, M., 2002)
Sub acţiunea gradientului baric orizontal, aerul va fi pus în mişcare orizontală,
către versant, unde, forţat de panta reliefului se va deplasa ascendent, dinspre vale spre
culmi. Aceasta este briza de vale, care bate de dimineaţa până seara. Deasupra văii, în
atmosfera liberă, apare un curent contrar, circuitul închizându-se prin curenţi ascenden ţi
pe culmi şi descendenţi pe axa văii. Apar deci două circuite dispuse transversal pe firul
văii. Concomitent cu ele are loc şi circulaţia longitudinală a văii, aerul deplasându-se din
vale în direcţia ascendentă a profilului longitudinal. În timpul nopţii, circulaţia este
inversă, aerul de pe versanţi se răceşte mai repede decât cel din văi şi fiind mai greu, se
scurge de pe versanţi pe văi şi în lungul acestora, formând un vânt descendent, numit
briza de munte (figura 55).

Figura 55 - Briza de munte (Pidwirny, M., 2002)

Fenomenul brizelor de munte este mai complex decât cel al brizelor marine,
datorită reliefului muntos, orientării şi înclinării văilor, versanţilor etc.
Brizele de munte şi vale au un rol meteorologic important: brizele de munte urcă
aerul umed din văi, determinând apariţia norilor orografici, din care cad uneori
precipitaţii. Schimbul de mase de aer între vale şi munte influenţează în mare măsură
regimul termic al regiunilor respective.
 Föhn-ul. Masele de aer care traversează un lanţ muntos înalt sunt supuse unor
importante transformări adiabatice, dobândind proprietăţi noi şi producând pe cei doi
versan ţi fenomene meteorologice specifice (figura 56).
Pe versantul opus, aerul care coboară se transformă într-un vânt cald şi uscat,
numit föhn (dup ă denumirea dată lui în Alpi). El se caracterizează prin temperaturi
ridicate, umiditate coborâtă, şi vizibilitate foarte bună.
În timpul mişcării ascendente, aerul se răceşte prin destindere şi temperatura scade
după adiabata uscată. De la nivelul de condensare în sus, aerul continuă să se răcească,
dar mai încet, după adiabata umed ă. Se formează nori, cad precipitaţii, aerul pierzând din
rezerva de vapori.

Figura 56 - Föhn-ul (după Pop Gh, 1988, din Apostol, L., 2000)
Dup ă depăşirea culmii, la coborâre, aerul se încălzeşte prin compresiune
adiabatică, după gradientul adiabatic uscat, ceea ce determin ă o şi mai accentuată scădere
a umidităţii (pân ă la 5-10%). Deci, föhn-ul creează diferen ţieri esen ţiale între cei doi
versan ţi, în ce priveşte starea vremii şi particularităţile climatice. Regiunile în care bate
acest tip de vânt sunt secetoase, sunt posibile doborâturi de vânt, iar uscăciunea aerului şi
temperaturile ridicate pot determina vătămări vegetaţiei şi se pot produce incendii.
Föhn-ul apare doar dacă lanţul muntos este suficient de înalt pentru ca aerul în
timpul ascensiunii să atingă punctul de condensare. Altfel, încălzirea şi răcirea adiabatică
sunt obişnuite, fără să determine efectele meteorologice men ţionate.
La noi efecte föhnale apar în valea Mureşului şi a Oltului superior (Giurgeu, Ciuc,
Sf. Gheorghe), în Câmpia Turzii, Alba Iulia, Deva, depresiunile de la baza Carpaţilor
Meridionali (Sibiu, Sebeş), Carpaţilor de Curbură etc.
3.5.11.5 Circulaţia generală a atmosferei
Suprafaţ a terestră nu este încălzită uniform; ca urmare, atmosfera joasă are o
temperatură şi o presiune neuniforme, ceea ce determin ă circulaţia orizontală a maselor
de aer. Circulaţia aerului se face din zonele cu densitate mai mare (şi deci cu temperatură
mai scăzută) spre cele mai puţin dense şi cu temperatură mai ridicată. De asemenea, aerul
cald, uşor, se ridică în altitudine, în timp ce aerul rece dens şi greu coboară, realizându-se
astfel circulaţia pe verticală a aerului.
La nivelul întregului glob, aerul polar se deplasează spre ecuator iar aerul cald
tropical, spre poli.
Aceste mişcări pe orizontală şi pe verticală ale aerului sunt organizate într-o
circulaţie generală a atmosferei (Posea, Iuliana Armaş, 1998).
Dacă globul pământesc nu s-ar roti, această circulaţie a atmosferei ar fi foarte
simplă, reprezentată (pe faţa luminată a planetei) de o uriaşă celulă convectivă: aerul
polar greu s-ar “scurge” pe suprafaţa terestră direct spre ecuator, iar aerul cald de la
ecuator ar căpăta o mişcare ascendentă în altitudine şi apoi s-ar deplasa spre poli pentru a
compensa deficitul creat de aerul rece evacuat de la poli (figura 57). Vremea ar fi în acest
caz mult mai calmă şi mai uniformă.
Pământul însă se roteşte, iar asupra maselor de aer acţionează forţa Coriolis care
le deviază direcţia orizontală de deplasare spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga
în emisfera sudică (figura 41).

Figura 57 - Circulaţia globală a aerului dacă Pământul ar fi imobil (după Thillet, J., 1997)
Ca urmare a acţiunii forţei Coriolis şi a distribuţiei formelor barice stabile
(ciclonii şi anticiclonii care reprezintă centre de acţiune, de formare a maselor de aer cu
caractere diferite – vezi subcap. 3.5.11.1) circulaţia generală a atmosferei se organizează
în şase celule: două c e l u l e H a d l e y (sau celule ale alizeelor), două c e l u l e F e r r
e l (sau celule ale vânturilor de vest) şi două celule polare (figura 58). Celulele
ecuatoriale sunt separate la sol printr-o fâşie de convergenţă situată pe un minim de
presiune (talvegul ecuatorial), iar celulele polare sunt desp ărţite de celulele Ferrel printr-o
altă fâşie de convergen ţă şi anume frontul polar. În ansamblu, aerul are o mişcare
ondulatorie atât în plan vertical cât şi în plan orizontal.
Aceasta este o schemă teoretică, un model, care în realitate prezintă multe
perturbaţii locale, circulaţia aerului fiind mult mai complexă, mai ales la scară sinoptică
(adică pentru zone de ordinul sutelor de km). Astfel, se remarcă o dominaţie mai
puternică a circulaţiei în lungul paralelelor (adică în direcţie V-E şi E-V) şi o deplasare
meridiană a celulelor în funcţie de anotimp.
 Figura 58 - Circulaţia generală a atmosferei (Posea, G., Armaş, A.,1998)
În anumite zone se observă o schimbare totală de sens:

astfel, iarna, celulele Ferrel în care domin ă o circulaţie vestică sunt înlocuite de o
circulaţie meridiană cu multe ondulări de direcţie;

sau, sunt generate pe anumite fâşii
- unde Rossby
- arii ciclonale şi anticiclonale mobile
- curenţi jet
Undele Rossby sunt ondulaţii sau pulsaţii ale fronturilor atmosferice principale
(care separă masele geografice de aer – vezi subcapitolul 3.5.13.3) datorate intensităţii
diferite a curenţilor de aer din masele de aer mai cald sau mai rece aflate de o parte şi de
alta a fronturilor, precum şi turbulenţei. Aceste ondulaţii pot dispare sau se pot accentua
determinând formarea ciclonilor mobili (vezi subcap. 3.5.13.3)
Curen ţii jet au viteze foarte mari, şi apar în tropopauză; pot fi curenţi jet polari
(apar la 60o latitudine N şi S) sau curenţi jet subtropicali (apar la 30-35o latitudine N şi S)
(figura 8). Curenţii jet polari se formează datorită devierii vânturilor de altitudine de către
forţa Coriolis. Ei sunt asemăn ători unor curen ţi oceanici, cu ondulaţii largi, care se
deplasează la o altitudine medie de aproximativ 10 km. Viteza curentului jet polar est
accentuată de gradienţii mari de temperatură şi presiune care apar când aerul rece de la
poli se întâlneşte cu aerul cald venit de la tropice. Viteza maximă se înregistrează în
centrul curentului, unde ajunge la valori de 300 km·h -1. Aerul de la periferia curentului se
deplasează cu o viteză mai scăzută ) în medie 130 km·h-1 iarna şi 65 km·h-1 vara). Forma
şi poziţia ondulaţiilor curentului jet polar determină localizarea şi intensitatea ciclonilor
de la latitudini mijlocii; în general, aceşti cicloni se formează dedesubtul concavităţilor
ondulaţiilor curenţilor jet (vezi figura 8). Curenţii jet subtropicali au viteze mai scăzute;
diminuarea vitezei lor faţă de curen ţii jet polari se datorează unor gradienţi latitudinali ai
temperaturii şi presiunii mai scăzuţi (Pidwirny, M., 2002).
 3.5.12 Efectele ecologice ale factorilor ecologici mecanici - aerul în mişcare
(vântul) şi apa în mişcare

3.5.12.1 Efectele ecologice ale vântului

Din punct de vedere al efectelor ecologice pe care le determină, mişcarea aerului
se clasifică în vânturi cu caracter de regim, constante, (cum sunt alizeele) sau cele care
suflă cu o anumită periodicitate (crivăţul, brizele marine, musonii etc.) şi vânturi cu
caracter perturbator, aperiodice, aritmice (cum sunt furtunile şi uraganele). Rolul ecologic
cel mai important îl îndeplinesc bineînţeles vânturile cu caracter de regim.
Vântul a fost pu ţin studiat ca factor ecologic (Botnariuc, N., Vădineanu, A.,
1982). Totuşi, se pot împărţi efectele ecologice ale vântului în directe şi indirecte. Cele
indirecte sunt rezultatul interacţiunii vântului cu apa şi vor fi prezentate la efectele
ecologice ale apei în mişcare. Cele directe sunt reprezentate de rolul în transport şi în
eroziune jucate de vânt.
Vântul t r a n s p o r t ă energie termică, pe care o poate ceda aerului înconjurător
sau substratului (dacă un vânt cald pătrunde într-o zonă cu temperatura mai scăzută) sau
poate prelua căldură în caz contrar. Vântul transportă vapori de apă şi nori, determinând
variaţii ale precipitaţiilor şi umidităţii diferitelor zone. În unele zone deşertice (Namibia)
plantele trăiesc doar pe seama ceţei aduse zilnic dimineaţa de curenţii veniţi dinspre
ocean. Cenuşa vulcanică, praful, radionuclizii sau diferite impurităţi sunt transportate la
distanţe foarte mari pe glob. Dovezi în acest sens sunt găsirea cenu şii vulcanice rezultate
în urma exploziei vulcanului Krakatau (1883) din Asia, tocmai pe zăpezile polare, sau
căderile radioactive rezultate în urma exploziilor experimentale din insulele Pacificului,
care au fost înregistrate în cele mai îndepărtate puncte ale globului.
Vântul, con ţinând particule de praf şi nisip şi deplasându-se adesea cu viteze
foarte mari are o mare forţă de e r o z i u n e. Ilustrative în acest sens sunt stâncile care în
urma acţiunii de eroziune a vântului capătă uneori forme ciudate, curioase. Când vântul
încetează sau în zonele caracterizate prin calm atmosferic, materialul transportat este
depus, determinând colmatarea apelor sau modificarea solurilor (de exemplu câmpiile
întinse de loess din Asia şi Europa). Vântul mai influenţează şi formarea şi modelarea
dunelor de nisip.
Vântul cu caracter de regim determin ă apariţia anumitor a d a p t ă r i.
Adaptările organismelor determinate de vânturile cu caracter de regim sunt prezentate
detaliat în “Îndrumarul pentru lucrări practice la ecologie” (Măciucă, A., 1999).
3.5.12.2 Efectele ecologice ale apei în mişcare
Mişcări ale apei se înregistrează atât în apele curgătoare cât şi în cele numite
curent “stătătoare” (lacuri, b ălţi, mări şi oceane). Ba mai mult, dacă în apele curgătoare
preponderentă este curgerea într-un singur sens a apei, în apele stătătoare există diferite
moduri de mişcare a apei: curen ţi (orizontali, verticali - ascendenţi sau descenden ţi),
valuri, oscilaţii de nivel.
Cauza mişcării în cazul apelor curgă toare este gravitaţia, apa curgând de la
diferite altitudini spre mare, cu o viteză cu atât mai mare cu cât panta este mai accentuată.
Traiectoria cursului apei este determinată de interacţiunea apei cu substratul, de forma şi
relieful văii. Uneori curgerea apei poate fi determinată nu de pantă ci de diferen ţa de
nivel între dou ă bazine, aşa cum este cazul pe canalele şi gârlele de legătură dintre
ghiolurile Deltei Dunării (în astfel de cazuri apa poate curge, alternativ, în ambele
sensuri).
Efectele ecologice ale apei în mişcare sunt multiple. În primul rând, apa transportă
substanţe dizolvate sau în suspensie (inclusiv poluanţi) precum şi organisme vii; în plus,
prin mişcarea apei sunt delimitate teritorii sau acvatorii.
Curen ţii calzi aduc apă cu temperatura ridicată pe coastele continentelor situate la
latitudini mari, influenţând desfăşurarea vieţii atât în ecosistemele acvatice de coastă dar
şi în ecosistemele terestre de pe mal.
Curenţii oceanici transportă un număr mare de organisme spre noi zone cu hran ă
abundentă sau sunt folosiţi de speciile aflate în migraţie.
Curenţii oceanici delimitează acvatorii de mari dimensiuni (vârtejurile men ţionate
anterior) care au caracteristici fizico-chimice, faunistice, floristice şi productive diferite.
Şi apa, asemeni vântului deţine un rol important în procesele de e r o z i u n e şi
t r a n s p o r t (datorită puterii ridicate de dizolvare).
Apele în mişcare prezintă o forţă de eroziune colosală, ele fiind capabile să
străpungă chiar lanţuri muntoase, determinând formarea unor chei spectaculoase (cum
sunt cele de la Porţile de Fier sau Bicaz). Aceste chei au implicaţii biologice importante,
realizând legături între bazine hidrografice diferite, şi permiţând amestecul florei şi faunei
acestora, modificând structura ecosistemelor; ele reprezintă în acelaşi timp şi o barieră
naturală pentru numeroase organisme, fragmentând ecosistemele terestre.
Şi valurile au o putere de eroziune accentuată, determinând în timp transformarea
lentă a falezelor în nisip.
Materialele rezultate din eroziune şi din spălarea solurilor de către apele de şiroire
sunt transportate de apele curgătoare sub formă de suspensii şi sedimentate lent, pe
măsura scăderii vitezei curentului. Fluviile transportă cantităţi impresionante de aluviuni,
care împreună cu substan ţele minerale dizolvate reprezintă un fertilizant natural
inegalabil al luncilor râurilor. În unele cazuri, fertilitatea neobişnuită a luncilor a
determinat dezvoltarea culturii şi civilizaţiei din văile unor fluvii cum sunt Nilul, Tigrul şi
Eufratul. Cantităţile de aluviuni transportate anual sunt de ordinul milioanelor de tone (65
milioane în cazul Dun ării, 600 milioane în al fluviului Yangtze şi 1000 milioane în al
Amazonului). În prezent, în bazinul Dunării cantitatea de aluviuni este în creştere datorită
defrişărilor în bazinul fluviului şi dezvoltării agriculturii.
În Delta Dunării, toate grindurile situate la vest de grindurile Letea şi Caraorman,
sunt de origine fluvială. Ele au fragmentat o parte a deltei, determinând formarea unui
mozaic de ecosisteme terestre caracteristice şi au influen ţat formarea reţelei de canale,
ghioluri şi japşe. Astfel, formarea grindurilor a contribuit fundamental la realizarea
structurii biologice a acestei porţiuni de deltă.
Un alt efect ecologic al rolului de transport al apelor este faptul că sursa
substanţelor minerale din apele oceanice este reprezentată de apele fluviilor. Acestea
transportă de pe suprafaţa continentelor anual aproximativ 2,5 miliarde tone de substanţe
minerale.
Tot apele fluviilor pot transporta nu numai substanţe ci şi numeroase organisme în
alte zone latitudinale, contribuind astfel la răspândirea şi extinderea arealului multor
specii.
Structura planctonului este de asemenea puternic influen ţată de curenţi: diferiţi
curenţi oceanici au un plancton propriu, în funcţie de temperatura curentului.
 O dovadă a rolului curenţilor în productivitatea oceanelor este şi faptul că lipsa
curenţilor determină formarea unor biocenoze foarte sărace. Un exemplu îl constituie
Marea Sargaselor, o zonă din Atlantic, situată între America de Nord şi cea de Sud.
Componenţa în specii a biocenozei acestei mări este caracterizată printr-o biodiversitate
scăzută: câteva alge de mici dimensiuni, câteva specii de animale sesile şi sedentare
(celenterate, moluşte, polichete, izochete) şi puţine specii nectonice (crevete şi peşti)
Adaptările organismelor la mişcările apei cu caracter de regim sunt prezentate în
“Îndrumarul de lucrări practice la ecologie”(Măciucă Anca, 1999).

TEMĂ DE CONTROL

1. Ce este vântul?
2. Ce este presiunea atmosferică, unităţi de măsură.
3. Ce sunt gradientul baric vertical şi treapta barică?
4. Ce sunt suprafeţele şi liniile izobare?
5. Ce este relieful baric şi care sunt formele barice?
6. Care este repartiţia geografică a presiunii pe glob?
7. Cum se formează vântul; formarea curenţilor verticali.
8. Ce este gradientul baric orizontal?
9. Care sunt forţele care acţionează asupra aerului în mişcare?
10. Cum se deplasează aerul în câmpul baric cu izobare rectilinii, în cicloni şi în
anticicloni (scheme)?
11. Care sunt caracteristicile vântului?
12. Care sunt vânturile locale? Mecanisme de formare, caracteristici.
13. Cum se realizează mişcarea generală a atmosferei ?
14. De câte tipuri sunt efectele ecologice ale vântului şi în ce constau acestea?
15. Care este cauza mişcării în apele curgătoare?
16. Care sunt formele mişcării în apele „stătătoare”?
17. Cum se formează la nivel global curenţii verticali şi orizontali?
18. Care sunt cauzele apariţiei valurilor şi a oscilaţiilor de nivel?
19. Care sunt efectele ecologice ale apei în mişcare?

3.5.13 Noţiuni de meteorologie sinoptică

Meteorologia sinoptică studiază procesele şi fenomenele meteorologice care

determină schimbările vremii, în scopul prevederii evolu ţiei ulterioare a acesteia.
Spre deosebire de meteorologia generală, meteorologia sinoptică studiază efectul
simultan al elementelor meteorologice, adică vremea. Cunoscându-se starea atmosferei la
un moment dat, pe baza legităţii fenomenelor atmosferice se poate prevedea evoluţia
viitoare a vremii într-o regiune. Pentru cunoaşterea acestor legităţi sunt necesare noţiuni
legate de masele de aer, de fronturile atmosferice, de activitatea ciclonică etc.
3.5.13.1 Masele de aer
Masele de aer sunt porţiuni din aerul atmosferic, caracterizate prin omogenitate şi
continuitate a elementelor meteorologice principale (temperatura, presiunea, umiditatea
etc.). Temperatura, umiditatea şi transparenţa aerului sunt determinate de mai mulţi
factori: valoarea radiaţiei solare în zonele de formare şi natura suprafeţei active -
continentală sau oceanică.
Cel mai frecvent, masele de aer iau naştere în maximele barometrice, unde aerul
are o mişcare descendentă, cerul este senin (şi radiaţia solară directă ajunge la suprafaţa
pământului) iar vremea este stabilă timp îndelungat, astfel încât masele de aer au timp să-
şi însuşească caracteristicile fizice ale suprafeţei terestre. În unele regiuni (mai ales la
latitudini superioare), masele de aer pot lua naştere şi în depresiunile barometrice cu
caracter permanent. Din zonele unde se formează masele de aer (şi care se numesc
“centre de acţiune”), acestea se deplasează, în diferite direcţii, de obicei urmând aceleaşi
trasee. În cursul acestor deplasări, masele de aer, prin caracterele proprii determin ă
modificarea vremii în regiunile în care ajung, dar suferă şi ele concomitent modificări,
datorită influen ţei suprafeţelor pe care ajung; parametrii meteorologici ai maselor de aer
sunt de asemenea modificaţi şi în urma interacţiunii cu alte mase de aer.
Dimensiunile maselor de aer sunt variabile, putând avea în lungime de la câteva
sute la câteva mii de km, iar în altitudine pot ajunge la limita superioară a troposferei, sau
chiar uneori pot îngloba şi păturile de aer inferioare ale stratosferei.
Masele de aer pot fi c l a s i f i c a t e în funcţie de mai multe criterii:

în funcţie de criteriul termic, masele de aer pot fi:
- calde – provin de la latitudini mai joase, se deplasează spre latitudini
superioare, iar când ajung într-o zonă rece determin ă încălzirea vremii
- reci – provin de la latitudini superioare, iar când pătrund în regiuni mai calde
determină răcirea vremii

în funcţie de gradul de umiditate, masele de aer pot fi:
- maritime
- continentale

în funcţie de criteriul geografic, masele de aer pot fi (figura 59):
- ecuatoriale
- tropicale
- polare
- arctice şi antarctice

în funcţie de criteriul termodinamic, masele de aer pot fi.
- stabile
- instabile
 Figura 59 - Schema circulaţiei generale a maselor de aer geografice în cele două emisfere (după La
météo de A à Z, 1994)

În funcţie de caracteristicile termice ale maselor de aer ajunse deasupra unor

regiuni, vremea capătă caracteristici diferite. Astfel, dacă o masă de aer cald ajunge într-o
regiune rece, în contact cu suprafaţa terestră ea se răceşte de jos în sus, gradienţii termici
verticali scad, masa de aer are o stratificare stabilă, nefiind favorizată formarea curenţilor
de convecţie. Ca urmare, în straturile de jos răcite se formează ceaţă sau nori stratiformi,
din care burniţează sau fulguie, vremea fiind umedă, închisă cu cer acoperit. Dacă o masă
de aer rece ajunge într-o regiune caldă, ea se încălzeşte de jos, gradienţii termici verticali
sunt mari şi stratificarea instabilă; aceasta determină apariţia unor mişcări convective,
formarea norilor Cumulonimbus şi căderea precipitaţiilor sub formă de averse.
Principalele tipuri de mase geografice de aer au caracteristici diferite. Astfel:
- masele de aer continental arctic sunt originare din nordul şi nord estul Europei,
în mările Barentz şi Kara. Aerul este foarte rece, cu umiditate scăzută, densitate mare, cu
bună vizibilitate, foarte curat datorită lipsei prafului în zonele arctice. Pătrunderea acestor
mase de aer în zonele temperate determin ă iarna geruri mari, iar primăvara şi toamna
îngheţuri târzii şi timpurii. Vara, sub influenţa suprafeţei terestre aerul se încălzeşte de jos
şi favorizează formarea norilor Cumulus.
- masele de aer maritim arctic se formează deasupra Groenlandei şi Insulelor
Spitzberg, pătrunzând în Europa dinspre nord-vest. Aerul acestor mase de aer se
umezeşte şi se încălzeşte la traversarea Mării Norvegiei. Pe uscat, toamna şi primăvara,
datorită curenţilor de convecţie aerul maritim dă naştere precipitaţiilor, iarna se răceşte
repede şi determină o vreme rece, iar vara produce vreme rece şi închisă, cu ploi reci.
- masele de aer polar continental se formează în regiuni diferite în funcţie de
anotimp: iarna în estul Europei, în Siberia şi uneori în Peninsula Scandinavă, iar vara în
anticiclonii slabi din Europa şi estul Asiei. Deoarece se formează deasupra unor zone
acoperite cu zăpad ă, aceste mase de aer sunt foarte reci, mai stabile decât aerul polar
maritim, iar pe timp senin provoacă geruri intense. Vara, aceste mase de aer se încălzesc
de jos, devin instabile, formându-se nori Cumulus.
- mase de aer polar maritim provin din Canada (iarna) sau de deasupra
Atlanticului de Nord (vara). Iarna aceste mase de aer cald şi umed determină încălzirea
vremii, dezgheţ şi precipitaţii bogate, iar vara vreme închisă, răcoroasă şi precipitaţii sub
formă de aversă.
- masele de aer tropical continental se formează în regiunile continentale
subtropicale, în Africa de Nord şi Arabia, iar vara şi în Iran, Anatolia, sau chiar peninsula
Balcanică, sudul Rusiei europene şi Ucrainei. Aceste mase de aer ajung în Europa mai
ales vara, iarna producându-se doar invazii de scurtă durată. Ele sunt calde, uscate, cu
vizibilitate scăzută şi determin ă vreme uscată şi caldă, mai ales primăvara şi toamna când
sunt stabile, datorită răcirii straturilor inferioare. Vara însă, determin ă ploi convective
datorită instabilităţii.
- masele de aer tropical maritim se formează în anticiclonul Azorelor şi ajung în
Europa peste Marea Mediterană. Aceste mase de aer sunt umede, opalescente, stabile, nu
produc decât ceaţă, nori Stratus şi burniţe. Opalescenţa este determinată de praful fin
adus de alizee din Sahara.
- masele de aer ecuatorial se formează în regiunile ecuatoriale, au temperatura şi
umiditatea cele mai ridicate comparativ cu celelalte mase de aer şi nu ajung în Europa.
3.5.13.2 Fronturile atmosferice
Vremea într-o regiune poate fi determinată de fenomenele meteorologice care au
loc în interiorul unei anumite mase de aer sau poate fi determinată de interacţiunile unor
mase de aer. Fenomenele meteorologice în interiorul unei mase de aer sunt reduse ca
intensitate şi puţin frecvente, în timp ce la contactul dintre două mase diferite de aer
aceste fenomene sunt intense. În zona de tranziţie dintre două mase de aer evoluţia
elementelor meterologice este caracterizată prin schimb ări rapide. Această zonă,
caracterizată prin gradienţi orizontali mari ai elementelor meteorologice se numeşte f r o
n t a t m o s f e r i c.
Stratul de tranziţie este gros de câteva sute de metri, el fiind redus convenţional la
o suprafaţă, numită suprafa ţă frontală (figura 68). Această suprafaţă este înclinată în
general faţă de suprafaţa terestră cu un unghi de sub 1o, dar poate ajunge şi la 2o-3 o.
Intersecţia suprafeţei frontale cu suprafaţa terestră se realizează dup ă linia frontală
(figura 60).

Figura 130 - Reprezentarea schematică a frontului atmosferic (după Marcu, M., 1983)
 Pe hărţile sinoptice fronturile atmosferice sunt reprezentate doar de liniile
fronturilor, completate cu semnele distinctive în funcţie de tipul de front.
Masele de aer geografice sunt despărţite unele de altele de fronturile atmosferice p
r i n c i p a l e. Acestea pendulează spre nord şi sud odată cu schimbarea anotimpurilor.
Astfel, vara, între ecuator şi Tropicul Racului şi iarna între ecuator şi Tropicul
Capricornului se află frontul tropical, care pendulează între cele două tropice. Între aerul
tropical şi cel polar se află frontul polar, care prezintă curburi spre tropice, numite
fronturile alizeelor. Între aerul polar şi cel arctic sau antarctic se află frontul arctic
respectiv frontul antarctic. Cu excepţia frontului tropical, celelalte fronturi au mari
segmente despărţite de arii în care frontul lipseşte. Aceste segmente poartă denumirea
zonei în care se află (frontul polar atlantic, frontul polar asiatic etc.). Deşi fronturile
principale se află într-o permanentă pendulare, poziţia lor medie într-o lun ă poate fi
reprezentată pe hărţi climatologice (figura 61, 62). În această situaţie fronturile
principale sunt denumite fronturi climatologice deoarece poziţia lor de-a lungul anului
este foarte importantă în generarea tipurilor de climat.

Figura 141 - Fronturile climatologice în luna ianuarie (după Apostol, A.,2000)

Fronturile s e c u n d a r e se formează în interiorul aceleaşi mase geografice de
aer, între diferitele varietăţi ale acestora (maritime sau continentale), care prezintă
diferenţieri termice pronunţate. Cel mai adesea fronturile secundare apar în aerul polar.
Fronturile secundare pot fi calde şi reci, dup ă cum aerul cald îl înlocuieşte pe cel
rece sau cel rece îl înlocuieşte pe cel cald.
 Figura 62 -Fronturile climatologice în luna iulie (după Apostol, A., 2000)
Frontul cald (care ia naştere când o masă de aer cald în înaintare ia locul unei
mase de aer rece), determină anumite modificări ale vremii, dup ă trecerea lui vremea
încălzindu-se.
Când masa de aer cald care înaintează alunecă ascendent pe suprafaţa frontală,
aerul în urcare se răceşte adiabatic, vaporii de ap ă din aer se condensează şi ia naştere un
vast sistem noros, caracteristic, care de obicei determină căderea precipitaţiilor (figura
63).
Caracteristicile frontului cald (La météo de A à Z, 1994):
- sistemul noros: alcătuit mai ales din nori stratiformi; întâi îşi fac apariţia în etajul
superior norii Cirrus şi Cirrostratus, apoi în etajul mijlociu norii Altostratus, (eventual
Altocumulus) şi Nimbostratus. Lăţimea orizontală a sistemului noros poate fi de 600-
1000 km iar înălţimea de la 2-3 km până la limita superioară a troposferei.
- precipitaţiile: din norii Nimbostratus cad cantităţi importante de precipitaţii timp
de 6-12 ore; lungimea zonei cu precipitaţii este de 300-400 km. Dup ă trecerea liniei
frontului, precipitaţiile încetează şi cerul se înseninează.
- temperatura: este în general mai ridicată în spatele frontului decât înaintea
acestuia
- presiunea: în apropierea liniei frontului, datorită creşterii grosimii stratului de
aer cald, presiunea scade; după trecerea liniei frontului scăderea presiunii încetează.
- vântul: este în general slab, dar la apropierea liniei frontului se intensifică şi se
roteşte treptat spre stânga; în spatele liniei frontului vântul se roteşte brusc spre dreapta.
 Figura 63 - Reprezentarea schematică a frontulului cald (după Apostol, L., 2000)
Frontul rece (care se formează la interacţiunea unei mase de aer rece care
înlocuieşte o masă de aer cald) are din cauza frecării viteza de deplasare a stratului de aer
rece de la bază mai mică decât viteza straturilor superioare. Ca urmare, stratul de aer rece
pătrunde sub cel cald ca o pan ă obtuză, nu ascuţită ca în cazul frontului cald (figurile 64,
65). Aerul rece se deplasează în acest caz sub forma unui val, a cărui mişcare se
aseamănă cu cea a unei şenile. Deplasarea mai rapidă a fronturilor reci şi înclinarea mai
mare a suprafeţelor frontale determină caracterul mai violent al fenomenelor
meteorologice. Fronturile reci pot fi de două tipuri:

frontul rece de ordinul I: datorită pantei mari a penei de aer rece, răcirea adiabatică a
aerului cald este intensă, condensarea puternică, formându-se nori Cumulonimbus din
care cad averse (figura 64).
 Figura 64 - Reprezentarea schematică a frontului rece de ordinul I (după Apostol, L., 2000)
În spatele liniei frontului, aerul cald are o mişcare ascendentă mai lentă, prin
urmare se formează nori stratiformi, începând cu cei Nimbostratus din care cad
precipitaţii continue, apoi Altostratus şi uneori Cirrostratus.
Se observă asemănarea cu sistemul noros al frontului cald, cu deosebirea că în
partea anterioară există nori Cumulonimbus, iar norii stratiformi se succed în ordine
inversă. De asemenea precipitaţiile se află în spatele liniei frontului iar zona lor este mai
îngustă.

frontul rece de ordinul II: are o viteză mai mare de deplasare decât frontul rece de
ordinul I, ceea ce determină o convecţie dinamică, formarea de nori Cumulonimbus
(figura 64) din care cad averse, au loc descărcări electrice, vântul bate în rafale.
Fenomenele caracteristice frontului rece de ordinul II sunt mai violente decât în
cazul frontului rece de ordinul I:
 Figura 65 - Reprezentarea schematică a frontului rece de ordinul II (după Apostol, L., 2000)

- sistemul noros: în partea superioară, aerul cald cu viteze mari coboară pe

suprafaţa frontală până la altitudinea de 2-3 km, în această zonă lipsind norii. Sistemul
noros este “presat” pe o zonă foarte îngustă şi în plus, vântul cald de altitudine determin ă
deformarea în partea superioară a norilor Cumulonimbus sub forma unei streşini (care
indică direcţia de deplasare a frontului).
- precipitaţiile: ocupă două zone înguste, una de 10-20 km situată înaintea liniei
frontului şi a doua de 5-15 km, în spatele liniei frontului
- presiunea: în zona norilor Cumulonimbus scade brusc şi pe o durată mai scurtă
decât în cazul frontului cald; dup ă venirea masei de aer rece, presiunea creşte.
- temperatura: scade dup ă trecerea frontului
- vântul: suflă în rafale şi suferă aceleaşi schimbări de direcţie ca în cazul
frontului cald.
Frontul oclus se formează la interacţiunea a mai mult de două mase de aer (figura
66). Numele acestui tip de front este determinat de faptul că masa de aer cald se află
izolată la înălţime. Fronturile reci au o viteză de deplasare mai mare decât cele calde,
astfel încât adesea le ajung pe acestea din urmă. Aerul rece de dedesubtul frontului cald
poate avea o temperatură mai mică sau mai mare decât aerul rece din spatele frontului
rece. În funcţie de temperatura lor, cele dou ă mase de aer rece se vor poziţiona în
altitudine.

Figura 66 - Frontul oclus (după Pop, Gh., 1963)

Între cele dou ă mase de aer rece de la sol, dar cu temperaturi diferite, se va forma
un front în straturile inferioare ale atmosferei. Dacă masa de aer rece care a venit din
urmă este mai puţin rece decât cea din faţă, frontul este oclus cald; dacă masa care a venit
din urmă este mai rece decât cea din faţă, frontul este oclus rece (figurile 67, 68).

Figura 15 - Frontul oclus cald (după Pop, G., Figura 16 - Frontul oclus rece (după Pop, G.,
1963) 1963)

La înălţime se va forma un front rece, între masa de aer rece venită din urmă şi
masa de aer cald aflată la în ălţime, deasupra celor două mase de aer rece cu temperaturi
diferite. Poziţia acestui front de la altitudine va fi în fa ţa frontului de la sol în cazul
frontului oclus cald şi în spatele frontului de la sol în cazul frontului oclus rece (figurile
67, 68). Energiile fronturilor ocluse sunt reduse, iar vremea caracteristică este închisă sau
instabilă pentru o perioadă îndelungată de timp.
3.5.13.3 Geneza ciclonilor mobili
În afară de ciclonii şi anticilonii stabili (centrele de acţiune), există cicloni şi
anticicloni mobili, prin intermediul cărora se realizează deplasarea maselor de aer, mai
ales la latitudini mijlocii şi superioare. Aceste forme barice mobile condiţionează mersul
şi schimbarea vremii şi ca urmare, cunoaşterea fenomenelor meteorologice determinate
de acestea este foarte importantă pentru prevederea vremii.
Ciclonii mobili apar de regulă în familii (figura 69) şi se deplasează de la vest la
est. Activitatea ciclonică se desfăşoară în strânsă legătură cu cea anticiclonică, adică între
ciclonii mobili se deplasează anticiclonii mobili (prin noţiunea de activitate ciclonică se
subînţelege şi cea de activitate anticiclonică). Între indivizii unei familii de cicloni se află
în faza iniţială dorsale anticiclonice, iar familiile de cicloni sunt despărţite între ele de un
anticiclon mai puternic, numit anticiclon de invazie (deoarece prin intermediul lor aerul
polar pătrunde în zonele temperate). De regulă, ciclonii apar, evoluează şi dispar de-a
lungul fronturilor principale. Existenţa unui ciclon este în medie de una sau două zile,
rareori de o săptămână.

Figura 69 - Familie de cicloni (după Thillet, J., 1997)

Ciclonii mobili se formează pe fronturile atmosferice principale (polare, arctic şi
antarctic), parcurgând mai multe faze. De o parte şi de alta a fronturilor climatologice
men ţionare se află aer rece înspre poli şi aer cald spre ecuator. Curenţii circulaţiei
generale a atmosferei sunt îndreptaţi în sensuri contrare (figura 70 A) în cele dou ă mase
de aer. Pe suprafaţ a de contact între cele două mase de aer (pe suprafaţa frontală) se
formează tot timpul ondulaţii (numite unde Rossby), determinate de intensitatea diferită
a curen ţilor din cele două mase de aer (caldă şi rece) precum şi de turbulen ţă. Aceste
ondulaţii dispar uneori, fără urmări, frontul revenind la poziţia iniţială. Dacă undele
ondulaţiilor sunt mai lungi de 1000 km, acestea nu mai revin la poziţia iniţială ci se
dezvoltă şi evoluează independent, formând ciclonii mobili. Astfel, curentul de aer rece
dinspre est (figura 70 B) este deviat spre sud formând un front rece, iar curentul cald
dinspre vest este deviat spre nord, formând un front cald. În faza următoare, deviaţiile
curenţilor cald şi rece formează ramificaţii care capătă o formă circulară, formând un
ciclon tânăr în care fronturile rece şi cald sunt bine individualizate (figura 70 C),
determinând apariţia tuturor fenomenelor meteorologice men ţionate (sistem noros,
precipitaţii, variaţia presiunii şi temperaturii). În faza următoare ciclonul mobil se
maturizează; frontul rece, având o viteză mai mare decât cel cald se apropie de acesta,
linia comună a celor două fronturi căpătând aspectul unei pungi (figura 70 D). Când
frontul rece îl ajunge din urmă pe cel cald, începe formarea unui front oclus, aerul cald
fiind izolat în punga din centrul ciclonului (figura 70 E). Unirea dintre frontul rece şi cel
cald pe o porţiune tot mai extinsă desăvârşeşte formarea frontului oclus. Masa de aer cald
din centrul ciclonului a fost oclusă prin ridicarea în altitudine. (figura 70 F). Curentul
circular de aer cald mai există doar în altitudine, la sol curentul circular este produs doar
de aerul rece. În faza următoare, precipitaţiile încetează, în regiunea ciclonului existând o
inversiune extinsă; între masa de aer rece de la sol şi cea caldă de la altitudine sunt nori
stratiformi, minima barometrică scade (figura 70 G). În ultima fază, minima barometrică
dispare, mişcările circulare se diminuează şi dispar, inversiunea termică dispare şi cerul
se înseninează; ciclonul dispare (figura 70 H).

Figura 70 - Fazele de evoluţie a unui ciclon mobil (după Apostol, A., 2000)
3.5.13.4 Vremea în principalele forme barice
Vremea într-un c i c l o n m o b i l t â n ă r. Aşa cum am men ţionat, ciclonii
mobili au forma unor vârtejuri, care se deplasează în general de la vest la est, cu o viteză
variabilă (20-30 km·h-1 în zonele temperate, dar pot ajunge şi la 80-100 km·h-1 sau chiar
250 km·h -1 în cazul ciclonilor tropicali). Ciclonii tropicali sunt mai violenţi, dar mai
reduşi ca suprafaţă (au diametre de 1000 km) în comparaţie cu ciclonii temperaţi (care au
diametre de 2500-3000 km). Ei au denumiri diferite în funcţie de zonele pe care le
afectează; de exemplu - taifun în Asia de Est, ciclon în India şi uragan în Antile.
În cazul ciclonului mobil tânăr, o limbă de aer cald pătrunde spre nord, în
regiunea ocupată de aerul rece (figura 70 C). Liniile celor două fronturi, cel rece şi cel
cald se întâlnesc în punctul de convergenţă a curen ţilor circulari de aer, care este şi
centrul barometric al ciclonului sau ochiul ciclonului. Cele două fronturi se rotesc în jurul
axului central care trece prin acest “ochi al ciclonului”. Pentru analiza şi expunerea
fenomenelor meteorologice determinate de un ciclon, se fac două secţiuni verticale în
ciclon (una la nord şi una la sud de ochiul ciclonului). Se utilizează în plus şi o schemă în
plan orizontal (figura 71).
Faţă de centrul ciclonului, vremea este diferită: la sud teritoriul este parcurs de
cele două fronturi cu fenomenele meteorologice caracteristice, pe când la nord se produc
doar fenomene secundare.
În zona sudică în care s-a realizat secţiunea virtuală, apropierea frontului cald este
precedată de vânt care bate din sud-est, apoi din sud.
În continuare apar norii caracteristici frontului cald în succesiunea lor obişnuită,
precum şi zona cu precipitaţii îndelungate şi liniştite. Presiunea scade lent şi continuu, iar
temperatura creşte. După trecerea liniei frontului precipitaţiile încetează, vântul se roteşte
uşor spre dreapta iar pe deasupra punctului de observaţie se deplasează sectorul cald al
ciclonului; el este caracterizat prin oscilaţii slabe ale presiunii, temperatură ridicată şi
vânt din sud-vest.

Figura 171 - Schema unui ciclon tânăr (după Apostol, A., 2000)
 Iarna, advecţia aerului cald peste suprafaţa mai rece, determin ă apariţia ceţei şi
norilor stratiformi din care cad precipitaţii sub formă de burniţă. Dup ă trecerea sectorului
cald apare sistemul noros al frontului rece de ordinul II şi celelalte fenomene
caracteristice lui. După trecerea liniei frontului vântul devine vijelios, bate în rafale şi îşi
schimbă direcţia cu 180 o: bate din vest şi nord-vest. În urma advecţiei de aer rece din
spatele acestui front, timpul devine rece şi senin mai ales iarna. Vara, prin încălzirea din
timpul zilei, masa de aer devine instabilă, cad averse din nori izolaţi de convecţie;
noaptea cerul se înseninează.
În zona nordică în care s-a realizat cealaltă secţiune nu ajung cele două fronturi;
limba de aer cald nu ajunge în această zonă, la sol este numai aer rece. Aerul cald se află
doar în altitudine, unde bat vânturi din sud-vest şi vest. La sol bat iniţial vânturi cu o
componentă estică, apoi vânturi din nord sau nord-est. Presiunea scade la început, apoi
creşte lent. Sistemul noros este cel caracteristic frontului cald, încheindu-se cu nori
Nimbostratus din care cad precipitaţii persistente. Apar apoi nori Altostratus,
precipitaţiile încetează şi se înseninează. În masa de aer umed şi cald încă, se produc
instabilizări şi scurte averse. Odată cu vânturile de la nord vremea devine mai rece.
Vremea în a n t i c i c l o n i. În aceste forme barice, presiunea scade spre
periferie, vânturile sunt slabe şi divergente în partea inferioară, iar în cea superioară
convergente, generând mişcări descendente în partea centrală. Din această cauză, aerul se
încălzeşte prin comprimare adiabatică, apar straturi de inversiune care împiedică
convecţia, astfel încât nu sunt condiţii favorabile condensării, nu apar nori şi nici
precipitaţii. În plus, radiaţia terestră şi insolaţia sunt favorizate. Deci, în anticicloni timpul
este în general frumos, senin, uniform, secetos, cu temperaturi ridicate vara şi scăzute
iarna. Există şi excepţii, fiind posibil ca în urma răcirii radiative a stratului de aer din
apropierea solului să se formeze nori stratiformi. Alteori, încălzirea puternică înlătură
inversiunile şi face posibilă apariţia norilor de convecţie şi a precipitaţiilor.
La latitudinile mijlocii şi superioare frecvenţa ciclonilor şi anticiclonilor este aşa
de mare încât ei reprezintă o formă a circulaţiei generale a atmosferei.
3.5.13.5 Prevederea vremii
Vremea este, dup ă cum s-a men ţionat starea fizică atmosferei la un moment dat,
într-un anumit loc şi se caracterizează printr-un complex de fenomene şi procese
meteorologice. Succesiunea în timp a diferitelor stări fizice ale atmosferei reprezintă
mersul sau evoluţia vremii. Cu prognoza vremii se ocupă meteorologia sinoptică, sinopsis
îndemnând în limba greacă „prevedere”. Materialul sinoptic, adică toate datele legate de
elementele meteorologice (temperatură, umiditate, presiune, nebulozitate, precipitaţii,
vânt etc.), furnizate de staţiile meteorologice la ore fixe în fiecare zi, sunt transmise la
centrele regionale de prevedere a timpului şi la laboratorul de prognoză al I.N.M.H.
Datele de la principalele staţii meteorologice sunt de asemenea transmise în reţeaua
meteorologică mondială. Aceste date sunt completate cu cele furnizate de sateliţi, de
aerosondaje, radare, radiometre etc., pentru cunoaşterea în altitudine a valorilor
elementelor meteorologice. Astfel, poate fi cunoscută starea atmosferei la un moment dat,
pe glob. Ecuaţiile fluidelor şi legile fizicii, permit, pe baza cunoaşterii acestor parametri
(a valorilor temperaturii, umidităţii etc.) calcularea valorilor acestor parametri peste o
anumită perioadă de timp, deci, permit realizarea unei previziuni a stării viitoare a
atmosferei.
Există însă doi factori limitativi (Berroir, A, 1995):
 - nu se cunosc valorile presiunii, temperaturii etc., în fiecare punct al atmosferei
- chiar dacă s-ar cunoaşte toate aceste valori ar fi necesară efectuarea unui număr
infinit de calcule pentru determinarea stării viitoare a atmosferei şi în acest scop
nu ar fi suficiente nici cele mai performante calculatoare.
De aceea, se “decupează” atmosfera în cuburi aşezate în rânduri unele deasupra
altora (figura 72) şi se presupune că valorile elementelor meteorologice (temperatură,
presiune etc.) din centrul cubului, sunt valabile pentru întregul cub. Astfel se modelizează
atmosfera.
Cu cât reţeaua formată de punctele care sunt centrele acestor cuburi este mai
deasă, cu atât previziunile sunt mai exacte. Există dificultăţi în acest sens deoarece în
multe ţări (mai ales din Lumea a treia) reţelele meteorologice au un număr mic de staţii
sau sunt inexistente, precum şi datorită marii suprafeţe ocupate de oceane, unde nu există
staţii meteo.

Figura 72 - Modelizarea atmosferei (după Météo de A à Z, 1994)

În fiecare punct al grilei, se fac să evolueze presiunea, temperatura umiditatea şi
vântul cu “paşi” de la 10 la 20 minute. Această operaţie se repetă pân ă se ajunge, din
aproape în aproape, la intervale de timp de 24, 48, 72, 96, 130 de ore. Rezultatele astfel
ob ţinute sunt retranscrise sub formă de hărţi sinoptice cu ajutorul ploterelor şi meselor
trasante, sau sunt vizualizate pe console video. Se subînţelege că pentru ob ţinerea unor
bune prognoze meteo sunt necesare calculatoare performante, care să poată realiza timp
de mai multe ore miliarde de operaţii matematice.
Hărţile sinoptice, fie cele întocmite pentru momentul prezent fie cele pentru
previziuni prezintă pentru fiecare staţie meteorologică o reprezentare simbolică a
parametrilor sau fenomenelor meteorologice (figura 73).
 Figura 73 - Notaţiile simbolice de pe hărţile sinoptice pentru fiecare staţie meteorologică
Parametrii sunt prezentaţi sub formă codificată (cifre pentru valorile presiunii,
umidităţii, presiunii şi simboluri (figura 74) pentru fenomenele meteorologice (nori,
meteori, vânt).

Figura 74 - Simboluri internaţionale ale unor fenomene meteorologice

Dispunerea simbolurilor în jurul cerculeţului care simbolizează staţia
meteorologică se realizează întotdeauna la fel, conform reglementărilor internaţionale.
Astfel h ărţile realizate într-o anumită ţară pot fi citite şi utilizate oriunde în lume. În
figura…se observă că nebulozitatea se exprimă în optimi , iar direcţia din care bate
vântul este indicată de o săgeată. Ampenajul săgeţii precizează viteza vântului: o liniuţă
reprezintă 10 noduri (aproximativ 20 km·h-1), iar o jumătate de liniu ţă 5 noduri.
Prognozele generale obţinute la nivel de continent sau ţară trebuie modificate
ţinându-se seama de fenomene locale care afectează vremea pe suprafeţe mai mici,
determinate de relief sau de vânturile locale de exemplu.
În trecut, prognozele se făceau pe baza hărţilor sinoptice, a cunoaşterii circulaţiei
generale a atmosferei, a legilor fizicii, a caracteristicilor timpului în diferitele forme
barice, şi cu ajutorul unei bogate experien ţe în domeniu.
 TEMĂ DE CONTROL
1. Ce studiază meteorologia sinoptică?
2. Cum se realizează prognoza vremii?
3. Ce sunt masele de aer?
4. Cum se clasifică masele de aer?
5. Care sunt caracteristicile principalelor tipuri geografice de mase de aer?
6. Ce sunt fronturile atmosferice? Dar suprafaţa frontală?
7. Clasificarea fronturilor atmosferice.
8. Care sunt caracteristicile fenomenelor meteorologice ale fronturilor cald, rece de
ordinul I şi rece de ordinul II?
9. Geneza ciclonilor mobili
10. Cum se caracterizează starea vremii în cicloni şi anticicloni?
11. Cum se realizează prevederea vremii?

3.5.14 Clima. Geneza climei

Clima este regimul multianual al vremii, sau totalitatea schimb ărilor succesive
posibile ale proceselor atmosferice ce caracterizează regimul vremii unei regiuni
oarecare, ca rezultat al interacţiunii dintre factorii radiativi, circulaţia generală a
atmosferei şi influenţele condiţiilor fizico-geografice (Apostol, L., 2000)
Noţiunea de climă provine din grecescul “clima”, care înseamnă înclinare,
deoarece încă din antichitate se cunoştea influen ţa majoră a unghiului de incidenţă a
razelor solare în determinarea zonelor climatice ale p ământului.
Regimul de timp caracteristic este totalitatea şi succesiunea condiţiilor de timp pe
mai mulţi ani, în care sunt incluse nu numai stările de timp cu frecvenţa cea mai mare, ci
şi cele excepţionale, cum ar fi anii foarte calzi sau foarte reci, foarte ploio şi sau foarte
secetoşi. Deci, în cadrul climei, apariţia unor stări deosebite în anumiţi ani nu semnifică
schimbarea climei.
Orice tip de vreme este o secvenţă a climei. Dintre elementele şi fenomenele
climatice, temperatura şi precipitaţiile au ponderea principală, ele determinând
caracteristicile principale ale climatelor. Ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor de
formare a climei, cu clasificarea şi descrierea climatelor, se numeşte climatologie.
Factorii genetici principali ai climei sunt factorii radiativi şi astronomici, care
imprimă caracteristicile radiaţiei solare, factorii fizico-geografici (suprafa ţa subiacentă)
şi factorii dinamici (circulaţia generală a atmosferei). Unii dintre factorii climatici pot fi
şi factori climatogenetici; total, ca în cazul radiaţiei solare, sau parţial în cazul circulaţiei
generale a atmosferei. Deasupra unor spaţii extinse regimul elementelor climatice se
schimbă lent, sub influen ţa latitudinii, a curenţilor oceanici sau circulaţiei generale a
atmosferei, determinând apariţia macroclimatelor. Mezoclimatele sunt generate de
modificarea caracteristicilor suprafeţei active şi de circulaţia zonală a atmosferei.
Diferenţierea topoclimatelor este determinată de neomogenitatea locală a suprafeţei
subiacente; topoclimatele pot fi c o m p l e x e, în cazul unor suprafeţe mai extinse (la
nivel de unitate fizico-geografică) şi e l e m e n t a r e (naturale şi antropice) în cazul
suprafeţelor restrânse, omogene.
 1.Radiaţia solară; ea este factorul hotărâtor în formarea climei, deoarece este sursa
energetică primară care declanşează toate procesele meteorologice. Aşa cum am
men ţionat, radiaţia solară este influenţată de factorii astronomici ce condiţionează
intensitatea radiaţiei solare şi repartiţia sa pe suprafaţa terestră (aceşti factori sunt distanţa
faţă de soare, sfericitatea Pământului, înclinarea axei sale, mişcarea de rotaţie şi revolu ţie;
influenţa concomitentă a acestor factori se poate exprima prin latitudinea geografică).
Dintre aceşti factori astronomici, distan ţa faţă de Soare este cea care determină cantitatea
de energie primită de Pământ.
Dintre factorii radiativi, factori climatogenetici fundamentali, o deosebită
importanţă prezintă radiaţia solară globală, cantităţile de căldură consumate anual pentru
evaporare, precum şi fluxul turbulent.
Dacă globul terestru ar fi omogen, atunci toată suprafaţa p ământului ar putea fi
împărţită în numai câteva zone climatice, separate între ele de paralelele geografice.
Aceste zone ar fi zona tropicală, zonele temperate şi zonele polare. În realitate însă,
distribuţia zonelor climatice este mult modificată de ceilalţi factori genetici: suprafaţa
terestră şi circulaţia generală a atmosferei. Dacă aerul atmosferic ar fi lipsit de mişcări,
atunci vremea şi clima ar fi determinate doar de radiaţia solară şi de suprafaţa activă. În
realitate, acestea sunt influen ţate de faptul că masele de aer cu însuşiri dobândite în
regiunile de origine se deplasează peste regiuni unde radiaţia solară are alte valori, iar
influenţele suprafeţei active sunt diferite. Astfel, oraşe situate la aceeaşi latitudine
geografică şi în aceleaşi condiţii (Bayonne – Franţa şi Vladivostok – Rusia), au climă
foarte diferită, deşi sunt la aceeaşi latitudine şi situate pe malul mării: primul oraş sub
influenţa vânturilor de sud-vest, care aduc aer cald, iar al doilea sub influen ţa vânturilor
de nord-vest, care transportă aer polar din Siberia. Se ilustrează astfel influenţa celui de-
al doilea factor genetic: 2.circulaţia generală a atmosferei.
3.Condiţiile fizico-geografice diversifică mult climatele globului. Energia solară
este absorbită şi transformată diferit de suprafaţa solului, apelor, de covorul vegetal sau
de zăpadă.
U s c a t u l şi a p a prezintă capacitate diferită de a alimenta troposfera cu
căldură şi vapori de apă. Aceste diferenţe determină apariţia a dou ă tipuri fundamentale
de climă: oceanică şi continentală
Transmisia calorică spre atmosferă a celor două tipuri de suprafeţe este diferită
datorită deosebirilor esenţiale dintre caracteristicile lor calorice. De exemplu apa are un
albedou mediu mai redus cu 10-20% în comparaţie cu uscatul (când nu este acoperit cu
strat de zăpad ă). Comparativ cu p ământul, apa este transparentă, ceea ce permite
radiaţiilor să p ătrundă la mari adâncimi; în plus, mediul acvatic, prin mobilitatea lui
accentuează transmiterea căldurii în sau dinspre adânc la suprafaţă. Suprafeţele acvatice
cedează atmosferei 10% din căldura primită (restul fiind folosită preponderent pentru
evaporare), faţă de uscat care cedează 40%.
Deasupra uscatului, caracteristicile climatelor oceanice pot fi transmise în interior
la mari distan ţe dacă sistemul curenţilor atmosferici este orientat spre interiorul
continentului şi dacă nu există bariere naturale (lan ţuri muntoase) care să împiedice
accesul spre interior. În climatele oceanice inerţia termică este mare, primăvara este mai
rece decât toamna, lunile cu temperatura medie cea mai mare sunt august (în emisfera
nordică) şi februarie (în emisfera sudică), lunile cu temperaturile medii cele mai scăzute
sunt februarie (în emisfera nordică) şi august (în emisfera sudică). Temperaturile maxime
şi minime anuale se înregistrează în general cu dou ă luni întârziere faţă de datele
solstiţiilor.
Faţă de uscat, deasupra oceanelor viteza vântului este mai mare, deoarece frecarea
este mai redusă; din acelaşi motiv, pe oceane direcţia vântului este paralelă cu izobarele,
în timp ce pe uscat ea este oblică faţă de acestea, iar depresiunile barice foarte adânci
(ciclonii tropicali) când ajung pe uscat se distrug rapid.
Umezeala este mai ridicată deasupra oceanelor şi de aceea ceaţa este mai
frecventă în aceste zone; în schimb, deasupra uscatului nebulozitatea este mai accentuată.
Valorile medii multianuale ale precipitaţiilor sunt mai mari deasupra oceanelor şi
ţărmurilor comparativ cu uscatul, iar distribuţia precipitaţiilor pe parcursul sezoanelor
diferă: climatul temperat continental se caracterizează printr-un semestru cald şi ploios,
pe când în climatul temperat oceanic cantităţile de precipitaţii căzute în cele dou ă
semestre sunt comparabile (uneori sunt ceva mai mari cantităţile din sezonul rece).
V e g e t a ţ i a nu prezintă o influenţă esen ţială asupra climei comparativ cu
influenţa inversă, a climei asupra vegetaţiei.
Vegetaţia preia uneori parţial, alteori aproape total, rolul de suprafaţă activă
modificând schimburile radiativ calorice şi de umezeală cu atmosfera, precum şi
parametrii tuturor fenomenelor climatice. Influenţe majore nu se exercită însă decât
asupra topoclimatelor, iar cea mai accentuată influenţă o are vegetaţia asupra
microclimatelor.
Modificarea regimului factorilor climatici în pădure va fi amănun ţit tratată în
partea a doua a lucrării.
Z ă p a d a este (ca şi în cazul vegetaţiei) un efect, nu o cauză a climei. Odată
ap ărută însă, are efecte esen ţiale mai ales asupra regimului termic. Albedoul zăpezii este
diferit de al suprafeţelor acvatice sau continentale lipsite de zăpadă. Terra are un albedou
mediu de 35-40%, însă în timp ce în zonele polare albedoul are valori medii de 80%, la
ecuator acesta este de 25%. Banchizele care acoperă mările şi oceanele polare din cauza
grosimii şi conductibilităţii calorice reduse, nu permit pătrunderea spre suprafaţă decât a
unei proporţii mici din fluxul caloric al curenţilor calzi ce ajung în aceste zone.
Temperaturile medii şi minime mult mai ridicate de la polul nord comparativ cu cele de
la polul sud se datorează faptului că deasupra banchizei polare, absorb ţia radiaţiei solare
este de două ori mai mare decât pe calotele glaciare continentale. Pe lângă albedou,
zăpada sau gheaţa influen ţează factorii climatici şi prin puterea mare de emisie, ceea ce
determină formarea deasupra lor a anticiclonilor, inversiunilor termice, ceţei, norilor
stratiformi.
Gheţurile şi zăpezile permanente ocupă aproximativ 16 milioane km2, adică 12%
din suprafaţa uscatului.
În zonele cu strat temporar de zăpadă, acesta are rol de protecţie pentru plantele
de cultură, rădăcinile plantelor perene şi microfauna din sol. Prezenţa stratului de zăpad ă
modifică regimul termic al suprafeţei solului deoarece la topirea zăpezii se absorb
cantităţi mari de căldură atât de pe suprafaţa solului cât şi din atmosferă, fiind astfel
întârziată încălzirea şi instalarea primăverii.
Relieful îşi manifestă acţiunea climatogenetică, nu numai prin intermediul
altitudinii dar şi prin morfologie, înclinarea şi panta versanţilor. Relieful major al
continentelor, prin modificarea circulaţiei generale a atmosferei poate influenţa
caracteristicile şi distribuţia mezoclimatelor, pe când formele de relief cu altitudini şi
extindere mai reduse influen ţează topoclimatele (de exemplu climatul luncilor inundabile,
climatul platourilor, climatul versantilor etc.). În cazul reliefului înalt, apare şi zonalitatea
climatică verticală . Sub acţiunea directă a suprafeţei active în cadrul topoclimatelor se
diferenţiază microclimate, datorită particularităţilor unor suprafeţe restrânse. De exemplu,
pe acelaşi versant se pot forma microclimate proprii pădurilor, păşunilor, parchetelor
exploatate. Diferen ţierile microclimatice nu se resimt decât în limitele stratului inferior de
aer.
3.5.14.1 Clasificarea climatelor
Există o mare variabilitate a condiţiilor fizico-geografice, şi o multitudine de
elemente meteorologice care se pot asocia în mod diferit între ele; de aceea s-a simţit
nevoia realizării unei sistematizări în vederea caracterizării climei diferitelor regiuni,
adică a realizării unei clasificări a climatelor.
Scopul clasificării climatice este acela de:

a stabili grupa şi tipurile principale ale climei

a preciza repartiţia geografică a acestora

a descoperi analogii climatice pe suprafaţa Pământului.
Clasificările climatelor sunt efective sau genetice. Clasificările efective (sau
funcţionale) se realizează în funcţie de efectele climatelor asupra mediului geografic şi de
valorile medii ale parametrilor climatici de bază. Clasificările genetice se fac în funcţie de
condiţiile care generează climatele (Apostol, A., 2000).
Prima clasificare climatică a fost făcută încă din antichitate, în funcţie de
înclinarea diferită a razelor solare; clasificarea cuprindea o zon ă caldă, una temperată şi
una polară. Această clasificare a fost dezvoltată şi utilizată până în sec. al XIX-lea. Chiar
şi în prezent se păstrează criteriile şi denumirile acestor zone climatice.
În 1879, A. Supan a stabilit ca limită a zonei calde, izotermele medii anuale de
20 oC (limita palmierilor pe uscat şi a coralilor în mare la N şi a viţei de vie la S), a
zonelor temperate izotermele de 10oC, iar a zonelor reci izotermele de 0oC ale lunii celei
mai calde.
În 1884, Wladimir Köppen a realizat prima clasificare climatică; aceasta a fost
succesiv îmbun ătăţită în 1918, 1923, 1931 şi 1936, ultima variantă fiind folosită şi în
prezent.
Clasificările climatice efective s-au realizat prin modificarea clasificării lui
Koppen pe baza criteriului biogeografic de către C. Thornthwaite (în 1931 şi 1948), G.
Trewartha (1937), C. Troll (1948) şi L. Emberger (1955). Thorthwaite a folosit ca
principale criterii de clasificare gradul de umezire al climatelor, dat de raportul dintre
precipitaţii şi evapotranspiraţie (adică pe baza indicelui de eficacitate a precipitaţiilor) şi
temperatura. În 1948 M. Budîko a înlocuit acest indice de eficacitate a precipitaţiilor (care
presupunea dificila determinare a evapotranspiraţiei) cu indicele de umezire (raportul
dintre bilanţul caloric şi căldura necesară evaporării sumei medii anuale a precipitaţiilor).
Pe baza efectelor pe care clima le exercită asupra peisajului geografic au mai fost
realizate şi clasificările lui E. De Martonne (1909) şi L.Berg (1925).
Clasificările climatice genetice sunt mai recente: B. Alisov a realizat între 1936-
1941 prima clasificare genetică completă, bazată pe criterii dinamice (circulaţia generală
a atmosferei).
În 1969 A. Strahler şi în 1974 B. Alisov au realizat clasificări utilizând atât criterii
efective cât şi genetice.
 Se menţionează în continuare succint câteva din caracteristicile a doua clasificări
mai importante, Köppen şi Alisov.
Clasificarea realizată de Köppen în 1936 a fost îmbunătăţită de Geiger în 1954. În
funcţie de temperaturile lunilor caracteristice (în general luna cea mai cald ă, iar pentru
climatul tropical – luna cea mai rece) şi a caracteristicilor pluviometrice, s-au eviden ţiat 5
clase de climat: A – tropical ploios, B – uscat, C – temperat, cald şi ploios, D – boreal de
pădure, E – al zăpezilor veşnice. Aceste clase sunt subîmp ărţite în 11 ordine sau tipuri
fundamentale de climat, din care 3 au câte două variante. Fiecare ordin are la rândul lui
subordine (fiecare notate cu litere mici) cu tipuri şi subtipuri (notate cu cifre). Astfel
fiecare tip de climă este indicat printr-o formulă climatică realizată de un grup de litere,
fiecare literă reprezentând o caracteristică climatică. Această clasificare prezintă însă şi
unele deficienţe, nepermiţând raionarea climatică a unor teritorii mai restrânse şi folosind
aceleaşi criterii la zonarea climatică în altitudine ca şi la cea latitudinală; din această
cauză, regiuni cu aşezare geografică foarte diferită atât latitudinală cât şi altitudinală sunt
încadrate în acelaşi tip de climat.
La baza clasificării B.Alisov stau caracteristicile maselor de aer şi ale proceselor
macrosinoptice şi ea cuprinde 7 zone climatice (4 fundamentale şi 3 de tranziţie).
Zonele fundamentale se definesc prin existenţa unor mase geografice de aer care
le sunt caracteristice, formându-se deasupra lor. În zonele de tranziţie nu se pot forma
mase de aer, ele fiind periodic ocupate de mase de aer formate în zonele climatice
fundamentale din apropiere; în aceste perioade, climatul zonei de tranziţie cap ătă
caracteristicile zonei din care provine masa de aer instalată (caracteristicile climatice ale
acestor zone se resimt mai ales în anotimpurile de tranziţie). Cele 7 zone climatice
cuprind 22 de tipuri (continentale, oceanice, ale ţărmurilor răsăritene şi ale ţărmurilor
apusene); subtipurile se deosebesc prin circulaţia atmosferică şi natura curenţilor oceanici
care le influenţează.

3.5.14.2 Clima României

Se formează sub acţiunea celor trei factori menţionaţi care determină existenţa
unui climat temperat-continental, cu o accentuată diversitate teritorială.
* În ţara noastră intensitatea radiaţiei solare directe poate depăşi în zilele senine 1
-2
cal·cm în toate anotimpurile. În regiunile de câmpie din sudul ţării, radiaţia solară
directă este de 1,4 cal·cm-2 vara şi 1,1 cal·cm-2 iarna. Aceste valori scad către nordul ţării,
în special iarna, datorită scăderii cu 3-4o a înălţimii soarelui deasupra orizontului. Sumele
lunare şi anuale ale radiaţiei directe sunt foarte variabile în timp şi teritorial, datorită
factorilor care modifică durata de strălucire a soarelui. Vara, sumele lunare în sudul ţării
sunt de 10-12 kcal·cm-2, iar în nord 9-10 kcal·cm-2. În timpul iernii sumele lunare se pot
reduce chiar sub 1 kcal·cm-2 în regiunile acoperite de ceaţă şi nori pe fundul văilor şi al
depresiunilor frecvent acoperite. Culmile înalte ale Carpaţilor primesc iarna un surplus de
radiaţie şi vara unt deficitare comparativ cu regiunile de câmpie şi depresionare.
Radiaţia globală are pe întreg teritoriul ţării, cu excepţia zonei muntoase înalte,
valori mai mari de 100 kcal·cm-2 anual. Radiaţia globală are valorile cele mai mari în sud-
estul ţării şi scade spre nordul ţării. Repartiţia teritorială a valorilor radiaţiei globale
depinde de circulaţia atmosferei şi de relief. Pe versanţii sud-estici ai Munţilor Apuseni şi
ai Carpaţilor de Curbură, pe cei sudici ai Carpaţilor Meridionali şi pe cei estici ai
Carpaţilor Orientali, datorită înseninărilor produse de efectele de föhn în condiţiile
advecţiei vestice şi nord-vestice, radiaţia globală înregistrează valori mai ridicate.
* Albedoul, în condiţiile geografice foarte variate ale ţării noastre se schimbă în
funcţie de căderea ploilor, de existen ţa stratului de zăpadă, de fazele fenologice ale
vegetaţiei.
Valorile anuale ale bilanţului radiativ pentru sudul ţării sunt de 45-48 kcal·cm-2 şi
de 38-40 kcal·cm-2 în nord.
Durata medie anuală a strălucirii soarelui depăşeşte 2200 ore în regiunile de
câmpie şi scade altitudinal până la 1600 de ore pe culmile înalte ale munţilor. Sumele
lunare de ore cu soare variază foarte mult, având valori minime în decembrie în regiunile
de câmpie şi deal (60-70 ore), iar pe culmile Carpaţilor în ianuarie (80-90 ore). Sumele
lunare maxime se înregistrează în iulie (350 ore în estul Dobrogei) şi respectiv în august
pe munţii înalţi (17 ore pe Vârful Omul).
* Circulaţia generală a atmosferei influenţează fundamental clima ţării noastre.
Circulaţia cea mai frecventă a aerului deasupra Europei, cu consecinţe directe asupra
climei ţării noastre este determinată de cei 5 centri de acţiune ai atmosferei, caracteristici
continentului european. Aceştia sunt:
- anticiclonul subtropical azoric ce persistă deasupra Oceanului Atlantic şi se
extinde în timpul verii spre nord, înlesnind p ătrunderea maselor de aer oceanic deasupra
Europei, mase de aer care se resimt şi deasupra ţării noastre, venind dinspre nord-vest şi
vest.
- anticiclonul siberian domin ă iarna deasupra Eurasiei, de la Carpaţi până în
extremul Orient şi influen ţează clima ţării noastre. În fazele de dezvoltare maximă, cei
doi anticicloni se unesc, formând marea dorsală anticiclonică continentală care determin ă
mişcări advective ale aerului în ţara noastră. Când dorsala se găseşte la nord de ţara
noastră, ea determină advecţia de aer rece şi uscat din nord-est, iar când dorsala trece prin
Peninsula Balcanică, bat vânturi calde şi umede din sud şi sud-vest.
- depresiunea islandeză este foarte extinsă iarna şi redusă vara. În fazele de
dezvoltare maximă a acestei depresiuni şi a anticiclonului azoric, contrastul baric foarte
accentuat între aceste două regiuni determină o circulaţie puternică a aerului dinspre sud-
vest şi sud şi creşterea temperaturii iarna, creştere care se resimte până la noi. În fazele de
reducere a acestor forme barice, când gradienţii barici orizontali sunt mici, circulaţia
vestică slăbeşte, regiunile noastre intră sub influenţa vânturilor continentale reci şi uscate
din est şi nord-est.
- depresiunile mediteraneene determin ă perioade de încălzire iarna, precipitaţii
abundente, contribuind la producerea fluctuaţiilor vremii în ţara noastră.
- depresiunea central-asiatică acţionează în perioada cald ă a anului, înlesnind
pătrunderea în regiunile noastre a maselor de aer oceanic din vest, din zona anticiclonului
azoric, atenuând caracterul continental al climei.
Studierea situaţiilor sinoptice dintr-o perioadă mai îndelungată, a permis stabilirea
distribuţiei câmpului baric mediu, care condiţionează circulaţia dominantă a aerului în
Europa în fiecare lun ă.
Astfel, în ianuarie, circulaţia aerului deasupra Europei se găseşte sub influenţa
tuturor centrilor amintiţi anterior, iar România sub influen ţa directă a anticiclonului
siberian şi sub cea indirectă a depresiunilor mediteraneene. Ca urmare se produce
advecţia din nord-est a maselor aer arctic continental sub forma Crivăţului. Acesta nu
depăşeşte în general culmile Carpaţilor, determinând în estul şi sudul ţării vreme rece şi
uscată, iar în Transilvania şi zona de munte, timp ceva mai cald şi ninsori mai frecvente.
La contactul în altitudine dintre acest aer rece şi masa de aer cald de deasupra se
formează un strat continuu de nori ce poate persista zile în şir.
În luna iulie, circulaţia aerului deasupra Europei este dirijată de anticiclonul
azoric, de depresiunea islandeză şi de depresiunea din sud-vestul Asiei (cu centrul în
Iran). Ţara noastră e situată sub câmpul baric mediu cu gradienţi barici orizontali mici,
care determin ă o deplasare lentă a maselor de aer de origine atlantică şi continentalizarea
lor. De aceea înnorările şi precipitaţiile ce se produc în interiorul acestor mase de aer au
caracter local şi durată mică.
Acestea sunt două scheme medii de circulaţie a aerului, însă poziţia şi intensitatea
sistemelor barice ce influenţează clima ţării noastre nu sunt constante în timp şi spaţiu,
ele se deplasează şi se dezvoltă neîncetat implicând tot atâtea scheme de circulaţie a
atmosferei în regiunile noastre şi stări de timp deosebite.
Cele mai mari scăderi de temperatură şi uneori viscolele din estul şi sud-estul ţării
noastre sunt produse de invaziile de aer polar de la periferia estică a dorsalei
anticiclonului scandinav şi de invaziile dinspre nord-est şi est de-a lungul periferiei
sudice şi sud-vestice a anticiclonului din estul Europei. Aceste deplasări de aer devin
violente, viscole, dacă în acelaşi timp se adâncesc depresiunile de deasupra Mediteranei
şi Mării Negre.
Încălzirile în anotimpul rece sunt produse de prezen ţa deasupra Europei sudice a
unui câmp de mare presiune şi de deplasarea lentă spre est, pe la periferia acestuia, a unor
depresiuni din nordul Oceanului Atlantic care antrenează spre sud-estul Europei mase de
aer umed şi cald.
Invaziile de aer tropical din Africa de nord, relativ uscat şi fierbinte, se produc
atunci când partea estică a Europei este ocupată de anticiclonul continental care se
extinde până în nordul Africii. Aerul tropical determină în sudul ţării timp senin,
temperaturi ridicate şi secetă.
* Legat de factorii fizico-geografici, o mare importanţă o are lanţul carpatic, ce
creează diferen ţieri în repartiţia şi regimul fenomenelor atmosferice. De exemplu, vara,
invaziile de aer rece din nord-vest şi vest în Transilvania sunt încetinite de acest lanţ
muntos, iar prin ascensiunea forţată a aerului se produce răcirea adiabatică şi cad
precipitaţii. Dacă masele de aer rece sunt mai dezvoltate pe verticală şi depăşesc munţii,
determină, pe versanţii sudici şi estici apariţia fenomenelor de föhn. Iarna aerul rece care
vine dinspre Rusia spre Peninsula balcanică, invadează adesea doar Câmpia Român ă
pentru că este oprit de munţi. Influenţa Mării Negre nu se resimte decât pe litoral,
deoarece în regiunile noastre predomină componentele continentale ale circulaţiei
generale a atmosferei şi ele influenţează hotărâtor clima, nu apropierea de mare.

TEMĂ DE CONTROL

1. Ce este clima?
2. Ce este regimul de timp caracteristic?
3. Care sunt principalii factori genetici ai climei?
4. Ce sunt climatele locale şi topoclimatele? Dar microclimatele?
5. Cum se face clasificarea climatelor? Evoluţia în timp a sistemelor de clasificare
6. Care sunt caracteristicile climei României?
7. Cum influenţează circulaţia generală a atmosferei şi relieful clima ţării noastre?
 PARTEA A II-A

NOŢIUNI DE ECOLOGIE FORESTIERĂ

 CAPITOLUL 4

ECOSISTEMUL FORESTIER

4.1 Generalităţi
Comparativ cu alte ecosisteme naturale terestre şi acvatice, ecosistemul forestier
prezintă cea mai mare complexitate structurală şi funcţională, precum şi o remarcabilă
stabilitate ecologică.
Ecosistemele forestiere de pe teritoriul tării noastre de exemplu, prezintă o
diversitate apreciabilă, în componenţa lor intrând peste 200 de specii lemnoase, peste
1000 de specii ierboase şi numeroase specii de muşchi, licheni, ciuperci, alge, bacterii,
plante parazite şi semiparazite, alături de specii de animale (de la mamifere, păsări,
reptile şi până la microorganismele animale). Ca regulă generală, numărul de specii creşte
de la arbori la arbuşti, ierburi şi microfloră şi de la mamifere la microorganisme.
Asemeni tuturor ecosistemelor şi cel forestier este capabil să primească, să
prelucreze, să stocheze şi să cedeze materie, energie şi informaţie; el a fost comparat cu o
uzin ă biochimică, nepoluantă, capabilă să producă substanţă şi energie cu un randament
foarte ridicat, folosind ca materii prime energia solară, dioxidul de carbon, apa şi
constituen ţii minerali ai solului.
Elementele componente ale unui ecosistem forestier sunt biocenoza forestieră şi
biotopul forestier.

4.2 Biocenoza forestieră

În ciuda marii diversităţi a populaţiilor de organisme componente, biocenozele de
pădure au o compoziţie determinată şi un aspect destul de uniform, ce ia naştere dintr-o
anumită distribuţie pe orizontală şi verticală a organismelor. Biocenoza forestieră este
caracterizată printr-o mare complexitate structurală. Ea are anumite caracteristici
(Doniţă, N., şi colab., 1977):
Compoziţia, reprezentată de numărul de specii ce intră în alcătuirea biocenozelor.
În cazul biocenozelor forestiere, acest număr este foarte mare. La noi în ţară, o treime din
speciile de plante superioare (aproximativ 1250) intră în compoziţia biocenozelor
forestiere. Lor li se alătură un număr şi mai mare de animale şi microorganisme. Cele mai
complexe biocenoze, cu cel mai mare număr de specii sunt cele de şleau.
Multitudinea nişelor ecologice permite convieţuirea unui număr mare de
populaţii de plante, animale şi microorganisme. Faţă de alte biocenoze, pădurea are nişe
suplimentare legate de arbori şi arbuşti (muguri, frunze, flori, fructe, semin ţe, lemnul şi
scoarţa tulpinilor, ramurilor, rădăcinilor). Multiplicarea nişelor este posibilă şi datorită
stratificării descrise anterior.
Suprafaţa activă. Aşa cum s-a precizat şi la caracteristicile populaţiilor de arbori,
suprafaţa activă este cea mai mare comparativ cu a altor biocenoze terestre. Suprafaţa
foliară este de 10-15 ori mai mare decât suprafaţa de teren ocupată de ecosistemul
forestier. La suprafaţa activă a arborilor se adaugă cea a arbuştilor, ierburilor, rădăcinilor.
O altă suprafaţă (care chiar dacă nu este vital activă, intervine în schimburile de gaze
între atmosferă şi sol), este reprezentată de litieră. În ansamblu, biocenoza forestieră are o
suprafaţă activă care întrece de 20-25 de ori suprafaţa terenului ocupat.
Alcătuirea spaţială . Biocenoza forestieră este caracterizată prin stratificare, atât în
aer cât şi în sol. Straturile sunt cele mai numeroase tot în cazul biocenozelor de şleau:
etajul I cei mai înalţi arbori:
stejar, fag, frasin, ulm

etajul II speciile de amestec de talie mare

arbori tei, paltin, carpen, cireş

etajul III carpen sau cărpiniţă, jugastru, arţar tătărăsc

etajul IV măr şi păr pădureţ

Partea
etajul arbuştilor de corn, păducel, alun
supraterană
arbuşti talie mare
etajul arbuştilor de salbe şi lemn câinesc
talie mică
subarbuşti Rubus caesius, Vinca minor
Actea spicata, Dryopterix filix mas, Festuca sp.
Aegopodium podagraria, Alium ursinum,
ierburi Asperula odorata
Asarum europaeum, Oxalis acetosella
Orizont de frunze, crengi şi alte părţi căzute
Zonă de litiera Aceleaşi componente în stadiu avansat de
tranziţie mărunţire
Orizont cu detritus
Orizontul cu rădăcinile speciilor care au bulbi şi
rădăcini (2-7 cm)
Orizontul cu rădăcini de graminee (7-15 cm)
Orizontul cu rădăcini de arbuşti- frasin,
Partea
mojdrean (10-20 cm)
subterană
Orizontul cu rădăcini de carpen, jugastru, sorb
(20-50 cm)
Orizontul cu rădăcini de tei (30-70 cm)
Orizontul cu rădăcini de gorun (40-120 cm)

Pe acest schelet format din populaţiile de plante sunt distribuite speciile animale şi
microorganismele biocenozei de p ădure.
Stratificarea este rezultatul specializării populaţiilor pentru utilizarea cât mai
completă a mediului şi realizarea unei productivităţi ridicate.
Piramida biomasei se alcătuieşte pe baza biomasei principalelor grupe
funcţionale (figura 83).
Figura 83 - Piramida biomasei principalelor grupe funcţionale (după Reichle, din Doniţă N., ş.a., 1977)
Datorită stocării unei cantităţi mari de biomasă în tulpinile, ramurile şi răd ăcinile
arborilor şi arbuştilor, baza piramidei este foarte largă. Consumatorilor şi
descompunătorilor le revine însă din această cantitate o proporţie extrem de mică de
biomasă. Aceste grupe se caracterizează în schimb printr-o mare capacitate de
transformare a masei organice, ele reuşind să transforme şi să descompună aproape toată
producţia netă a fitocenozei.
Structura trofică într-o biocenoză forestieră este foarte complexă. Există lanţuri
trofice principale pentru frunziş, răd ăcini, fructe, seminţe, lemn, coajă. Se prezintă în
continuare un exemplu de astfel de lanţ trofic principal pornind de la frunzişul
producătorilor primari (tabelul 6).
Lanţuri trofice principale, pornind de la frunzişul producătorilor primari
Tabelul 6
consumatori de consumatori de consumatori de consumatori de
producători
ordinul I ordinul II ordinul III ordinul IV
cerb, căprior urs, lup, vulpe pureci
iepure vulpe, bursuc, dihor, acvilă
hermină, nevăstuică,
bufniţă, şoim
Frunzişul broaşte, şerpi, arici, vulpe, şoim căpuşe, purici
melci
viperă, şopârlă, arici
diverselor specii
vegetale privighetoare, erete
geometride
cinteză, grangur,
himenoptere
piţigoi, muscar,
pitulice
melolontidae liliac, cârtiţă, erete, şoim, vulpe
şoim

4.2.1 Structura biocenozei forestiere

Se determină prin analiza elementelor componente ale acesteia şi anume:

populaţiile de arbori, populaţiile celorlalte plante autotrofe, populaţiile de mamifere,
păsări, insecte etc., precum şi prin analiza relaţiilor intra şi interspecifice.
4.2.1.1 Elementele componente.
Populaţiile de arbori
Arborii, prin dimensiunile şi numărul lor dau nota caracteristică ecosistemelor
forestiere, le imprimă o fizionomie specifică. Ei sunt elementul constitutiv cel mai
impun ător şi dispun de cea mai ridicată capacitate competitivă, atât în atmosferă cât şi în
sol. Arborii sunt plantele de uscat care ating cele mai mari înălţimi şi cel mai mare volum
pe individ (până la 1100 m înălţime şi 1200 m3 în volum la Eucalyptus regnans).
Populaţiile de arbori prezintă anumite caracteristici, cum sunt marea variaţie
dimensională, puternica diferenţiere poziţională, deosebita longevitate, capacitatea
ridicată de fotosinteză şi producere a biomasei, influenţa profundă asupra mediului
abiotic.
* M a r e a v a r i a ţ i e d i m e n s i o n a l ă se înregistrează atât în raport cu
vârsta, cât şi la aceeaşi vârstă. Ca urmare a acestei variaţii dimensionale se observă o p u
t e r n i c ă d i f e r e n ţ i e r e p o z i ţ i o n a l ă. Aceasta este determinată de locul în
spaţiu ocupat de coroană şi respectiv de răd ăcină chiar la arborii de aceeaşi vârstă. Astfel,
arborii pot fi predominan ţi, dominanţi, codominanţi, dominaţi şi copleşiţi.
Pentru ambele caracteristici cauzele sunt de ordin genetic dar şi de ordin ecologic,
deoarece dezvoltarea fenotipică depinde de cantitatea factorilor ecologici, de competiţia
intra şi interspecifică precum şi de raporturile cu consumatorii din biocenoză.
Diferenţierea poziţională are următoarele consecinţe:
A. determină deosebiri în toate procesele individuale. Astfel, procesele de
creştere diferă la arborii dominanţi faţă de cei dominaţi. În ciuda numărului lor apreciabil
(pân ă la 25% din populaţie), contribuţia arborilor dominaţi la acumularea de biomasă şi la
fructificaţie este redusă (doar 5-6% din volum). Puieţii şi tineretul în populaţiile de
arbori prezintă deosebiri importante în mersul proceselor vitale (de exemplu intensitatea
fotosintezei şi transpiraţiei) faţă de arborii maturi.
B. determină şi împrăştirea accentuată a părţii asimilatoare pe verticală în
populaţiile de arbori precum şi deosebirea pronunţată structurală şi funcţională a
frunzelor de lumină şi de umbră . O împrăştiere maximă se înregistrează în cazul
arboretelor pluriene (de vârste diferite) şi una minimă la arboretele echiene (alcătuite din
arbori de aceeaşi vârstă). Împrăştierea aparatului foliar depinde şi de cerinţele faţă de
lumină: la speciile de lumină, dezvoltarea pe verticală a frunzişului este mai redusă decât
la speciile de umbră.
* M a r e a l o n g e v i t a t e a populaţiilor de arbori comparativ cu populaţiile
oricăror altor specii de pe glob, atât vegetale cât şi animale. De exemplu Sequoiadendron
giganteum poate atinge vârste de până la 4000 de ani. Longevitatea variază de la specie la
specie; astfel, în pădurile temperate, molidul poate ajunge la 400 de ani, bradul la 300 de
ani, fagul la 600-900 de ani, paltinul de munte la 600 de ani, stejarul la 1500 de ani,
carpenul la 150 de ani. Datorită longevităţii ridicate, structura pe vârste poate fi foarte
variată; există astfel populaţii pluriene de brad sau fag din p ădurile de amestec, care
conţin indivizi cu o succesiune completă de vârste, de la puieţi la arbori bătrâni. Există şi
specii la care populaţiile naturale de arbori au o structură pe vârste foarte uniformă, cum
este cazul la speciile frecvent afectate de calamităţi (incendii, inundaţii, doborâturi de
vânt), la care to ţi indivizii au aproximativ aceeaşi vârstă.
Longevitatea mare implică şi fructificaţia târzie a arborilor. Astfel, în masiv,
molidul fructifică la 40-50 de ani, bradul, fagul şi gorunul la 60-70 de ani, paltinul şi
frasinul la 25-45 de ani, stejarul la 50-60 de ani, carpenul la 30-40 de ani, laricele şi pinul
silvestru la 20-40 de ani.
* Arborii au o c a p a c i t a t e r i d i c a t ă d e f o t o s i n t e z ă ş i p r o d
u c e r e a b i o m a s e i; o mare parte din biomasa produsă este acumulată în scheletul
aerian şi subteran. Populaţiile de arbori domină şi controlează circuitul trofic şi energetic
din pădure, conservând peste 30 % din biomasa produsă şi oferind resursele necesare
consumatorilor şi descompunătorilor, precum şi materia organică moartă, fiind şi cele
mai mari furnizoare de necromasă din ecosistem.
Arborii au o i n f l u e n ţ ă p r o f u n d ă a s u p r a m e d i u l u i a b i o t i c
ceea ce determină formarea unui mediu intern propriu, specific doar biocenozei
forestiere. Acest mediu modificat faţă de cel dinafara ecosistemului forestier determin ă o
serie de adaptări structurale şi comportamentale ale celorlalte subsisteme componente;
acestora, arborii le asigură în acelaşi timp adăpost şi un mediu propice dezvoltării.
Populaţiile de arbori îşi exercită influenţa mai ales datorită scheletului foarte
dezvoltat, întinderii părţii asimilatoare (care poate dep ăşi de 10-15 ori suprafaţa de teren
ocupată) care modifică regimul tuturor factorilor ecologici în interiorul biocenozei
forestiere.
Celelalte populaţii de plante autotrofe
Populaţiile de plante autotrofe din straturile inferioare ce se dezvoltă sub arbori au
o serie de particularităţi comune, ce reprezintă adaptări la mediul intern al pădurii.
Principala adaptare este capacitatea acestor plante de a-şi desfăşura procesele de
asimilaţie şi de producere a biomasei la intensităţi foarte reduse ale luminii (în general
sub 20% şi chiar la 5-10% din lumina plin ă). Acest lucru este posibil deoarece plantele
produc din aceeaşi cantitate de materie organică o suprafaţă foliară mult mai mare,
reducând greutatea specifică a frunzei prin micşorarea cantităţii de ţesut mecanic şi
protector, care nu este necesar în condiţiile ecoclimatului mai uniform şi mai umed din
interiorul ecosistemului forestier.
De asemenea, aşezarea orizontală pentru majoritatea frunzelor determină mărirea
la maxim a suprafeţei de captare a luminii. La multe plante, frunzele sunt aşezate pe un
singur nivel şi sunt dispuse în mozaic.
Există o întreagă grupă de plante ierboase vernale sau efemeroide, care prezintă
un decalaj fenologic, desfăşurându-şi întreg ciclul de dezvoltare înainte de înfrunzirea
arborilor. O altă adaptare este reprezentată de concentrarea rădăcinilor tuturor plantelor
din straturile inferioare ale pădurii în orizonturile superioare ale solului, unde fluxul de
ap ă şi substan ţe minerale este maxim.
Multe din plantele ierboase din pădure dezvoltă tulpini subterane (bulbi, rizomi),
în vederea înmulţirii vegetative, deoarece posibilitatea de a produce semin ţe este redusă.
Şi unii arbuşti (lemn câinesc, salbe, scumpie) sub masiv se înmulţesc tot vegetativ.
P o p u l a ţ i i l e d e a r b u ş t i sunt un subsistem important în cadrul
ecosistemelor forestiere, ei îndeplinind mai multe roluri. Astfel, arbuştii participă iniţial
la constituirea stării de masiv.
Datorită frunzişului bogat, arbuştii umbresc, protejează şi ameliorează solul,
ferindu-l de uscăciune, înţelenire şi erodare, pregătind condiţii prielnice pentru
regenerarea viitoare a pădurii.
Arbuştii servesc drept hran ă şi adăpost pentru populaţiile de insecte, p ăsări,
mamifere etc.
Efectivele populaţiilor de arbuşti sunt mult mai mici decât ale populaţiilor de
arbori, fiind caracteristice mai ales p ădurilor alcătuite din specii de lumină (ca pădurile de
cvercinee de exemplu), sau pădurilor bătrâne şi rărite. În p ădurile tinere, dese, sau în cele
alcătuite din specii de umbră sau semiumbră (brad, fag, molid), populaţiile de arbuşti pot
lipsi cu desăvârşire, apărând cel mult în luminişuri sau la liziera pădurii.
 Subarboretul este mai bogat ca număr şi specii şi vegetează mai viguros în
condiţii prielnice de climă şi sol. Speciile de arbuşti cel mai frecvent întâlnite sunt
călinul, p ăducelul, socul, măceşul, alunul, salba moale şi cea râioasă, lemnul câinesc,
caprifoiul, porumbarul, sângerul, cornul, paţachina, dârmoxul, scumpia, murul, zmeurul,
clocotişul etc.
P o p u l a ţ i i l e d e p l a n t e i e r b o a s e au talie mică şi în general
biomasa realizată este redusă, dar datorită descompunerii rapide, rolul lor în circuitul
ecologic şi biochimic al ecosistemului este apreciabil.
Plantele ierboase sunt dispuse sub masiv neuniform, grupat, ocupând golurile
lăsate de umbrele coroanele arborilor. Gruparea este determinată nu numai de lumina
ajunsă la sol, dar şi de înmulţirea frecvent vegetativă a acestor plante.
Plantele ierboase sunt puternic influen ţate în apariţia şi dezvoltarea lor de
condiţiile de sol şi arboret. Reflectând această influenţă, ele sunt, (ca şi populaţiile de
arbuşti de altfel), un indicator sensibil al condiţiilor ecologice dar şi a stării arboretului.
Cum puieţii speciilor forestiere se instalează şi se dezvoltă în p ătura erbacee,
competiţia puieţilor cu speciile ierboase este foarte importantă pentru regenerarea p ădurii.
P o p u l a ţ i i l e d e p l a n t e i n f e r i o a r e sunt reprezentate de
actinomicete, ciuperci, alge, muşchi şi licheni corticoli. Acestea ocupă habitate şi nişe
ecologice diferite, variate. Astfel, pe coaja arborilor se pot găsi muşchi, licheni şi alge
corticole; ele fotosintetizează la intensităţi scăzute ale luminii. Au efective mari, dar
produc o cantitate scăzută de biomasă.
În aerul din p ădure există numeroase bacterii, iar în litiera şi solul p ădurii există
mai ales floră descompunătoare şi microorganisme cu nutriţie chimiotrofă. Dintre
acestea, importante sunt bacteriile şi ciupercile din litieră şi din sol precum şi ciupercile
de micoriză (Spurr, S., Barnes, B., 1992).
Micorizele e c t o t r o f e formează nişte teci în jurul radicelelor arborilor, hifele
pătrund între celulele epidermice nu şi în interiorul lor. Astfel de micorize se întâlnesc la
molid, brad, fag, mesteacăn, stejar, salcie etc.
Micorizele e n d o t r o f e nu formează teci, ci filamente care pătrund în interiorul
şi între celulele epidermice şi se extind în sol. Numărul de specii de ciuperci
endomicoritice este mai mic. Endomicorize s-au identificat la paltinul de munte, arţar,
frasin, plop, cireş, nuc etc.
Prezenţa micorizelor este esen ţială pentru buna dezvoltare a numeroase specii de
arbori, mai ales pe soluri sărace şi uscate. S-a observat că frecven ţa micorizelor este mult
scăzută în condiţii edafice favorabile. Micorizele sunt indispensabile speciilor subalpine,
care vegetează pe soluri în care procesele de mineralizare sunt blocate de temperaturile
scăzute (Fischesser, B., 1998).
Arborii au numeroase beneficii în urma relaţiilor de cooperare cu ciupercile de
micoriză.

Astfel, ciupercile concentrează o cantitate sporită de ap ă şi substanţe nutritive în
rizosferă

Arborii micorizaţi sunt capabili să absoarbă o cantitate mai mare de fosfor, şi azot
din solurile sărace în aceste elemente, comparativ cu arborii nemicorizaţi.

Puieţii micorizaţi rezistă mai bine la secetă decât ceilalţi.

Micorizele măresc mult suprafaţa de absorbţie a sistemului radicelar al gazdei şi
de asemenea hifele ciupercilor pot explora un volum mai mare de sol decât
sistemul radicelar al arborilor.

În plus, micorizele îşi protejează gazda de agenţii patogeni prin bariera fizică
reprezentată de teaca ce o formează în jurul rădăcinilor, precum şi prin
antibioticele pe care le elimină.

Micorizele nu fixează azotul, dar sunt asociate cu şi pot stimula organisme care
fac acest lucru. Ele pot de asemenea să transforme substan ţe organice complexe şi
substanţe minerale în substanţe asimilabile.
Micorizele sunt importante în circuitul nutrienţilor. Ele absorb şi transferă
elementele nutritive şi servesc drept rezervoare de nutrienţi, care altfel ar putea fi levigaţi
pe profilul solului. Corpurile fructifere ale acestor ciuperci cuprind cantităţi substanţiale
de elemente nutritive. Ele se descompun sau sunt consumate de insecte sau animale mai
mari. Din acest motiv, ele constituie o efemeră dar concentrată sursă de nutrien ţi pentru
descompunători sau pentru consumatorii animali.
Datorită numeroaselor efecte benefice ale micorizelor, în străinătate s-au pus la
punct metode de inoculare artificială a micorizelor la puieţii produşi în pepiniere în
vederea realizării plantaţiilor. Procentul de prindere a acestora este net superior în
comparaţie cu puieţii nemicorizaţi.
Microflora este caracterizată prin efective foarte mari ale populaţiilor (1012-1015)
şi biomasă redusă (zeci sau sute de kg la m2).
Rolul ecologic al microflorei este însă major, prin participarea la descompunerea
substanţelor organice moarte ea asigurând continuitatea ciclurilor biologice ale
ecosistemului.
În ecosistemul forestier şi bacteriile joacă un rol important, mai ales cele fixatoare
de azot, acest element fiind indispensabil vieţii, deoarece intră în structura aminoacizilor
şi a acizilor nucleici. Fixarea azotului poate fi realizată de bacterii libere sau simbionte cu
plante sau animale. Exemple de fixatori liberi sunt genurile Azobacter, Clostridium,
Klebsiellea etc., iar de fixatoare simbionte genurile Rhisobium, Anabaena, Nostoc,
Frankia, Citrobacter. Gazdele fixatoarelor de azot simbionte sunt foarte numeroase (dup ă
cum am menţionat anterior): pteridofite, briofite, licheni, gimnosperme şi angiosperme
dar şi animale fitofage care consumă lemn, celuloză şi nu o pot digera (termitele de
exemplu).
În cazul acestei simbioze, gazda beneficiază de avantajul aprovizionării cu azot
asimilabil, iar bacteriile au acces la hidrocarbonaţii produşi ai sintezei, deci în ultimă
instanţă la energia solară; în plus, gazda oferă bacteriei locul de trai, precum şi protecţie
împotriva microorganismelor consumatoare de bacterii.
Integrarea cea mai avansată între astfel de bacterii şi plante este între leguminoase
şi speciile de Rhisobium, ca rezultat al interacţiunii acestora rezultând noduli radicelari şi
sintetizându-se un compus nou pentru întregul regn al plantelor – leghemoglobina – care
are rolul de a fixa oxigenul pentru a împiedica contactul acestuia cu nitrogenaza, enzima
specială care intervine în fixarea azotului produs de bacterii.
Populaţiile de animale
P o p u l a ţ i i l e d e i n s e c t e prezintă o zonalitate verticală în funcţie de
vegetaţie şi de condiţiile de climă. Bineînţeles, ca şi pentru alte specii de plante şi
animale, există specii de insecte euritope sau cosmopolite, care suportă variaţii mari ale
factorilor abiotici şi au o extindere mare, fiind întâlnite în mai multe etaje de vegetaţie. În
general insectele reprezintă 80% din totalul speciilor animale şi sunt bine reprezentate şi
în ecosistemele forestiere.
În prezentarea speciilor de insecte pe formaţiuni forestiere sunt luate în
considerare insectele cele mai tipice, cele mai numeroase, cele care prezintă
particularităţi deosebite sau cele care sunt ameninţate cu dispariţia..
* În m o l i d i ş u r i ş i a m e s t e c u r i d e r ă ş i n o a s e atrag atenţia
speciile de Siricidae, care îşi depun ouăle în arborii săn ătoşi; larvele se dezvoltă apoi
timp de mai mulţi ani în interiorul lemnului, unde sapă galerii pe care le umplu cu
rumeguşul rezultat. Uneori se poate vedea ieşind dintr-o mobilă sau un parchet noi, o
insectă mare: viespea lemnului de răşinoase (Syrex gigas), a cărei larvă infestase arborele
din care s-a confecţionat mobila sau parchetul.
De existenţa larvelor de Siricidae depinde un Ichneumonid, Rhyssa persuasoria;
această insectă prezintă un ovipozitor pe care îl foloseşte ca pe un burghiu minuscul, cu
care forează în lemn până la câţiva centimetri, pentru a ajunge la larvele de Siricidae în
care, sau lângă care, îşi depune oul, larva ei urmând să aib ă astfel hrana asigurată.
Numeroase alte larve de Ichneumonidae se hrănesc în acelaşi fel, contribuind la
men ţinerea sub control a dăunătorilor.
O altă insectă cu rol în reglarea efectivelor de insecte fitofage este Cicindela
silvicola, la care atât adultul (care seamănă cu un coleopter, fiind capabil să se deplaseze
pe sol cu repeziciune dar şi să zboare) cât şi larva, sunt prădători, consumând multe
insecte. Larva îşi sap ă o galerie lungă de 30-50 cm în care stă la pândă pentru a-şi prinde
prada.
Furnicile de pădure sunt reprezentate prin mai multe specii cu aspect asemănător
şi populează în număr mare solul forestier contribuind activ la menţinerea echilibrului
ecologic în pădure:

furnicile joacă un rol fundamental în formarea humusului prin incorporarea în sol
a unei mari cantităţi de resturi vegetale folosite pentru construcţia furnicarului.

furnicile amestecă litieră, sol,

transportă seminţe

consumă o cantitate mare de insecte adulte, omizi, larve.
Speciile de furnici sunt prezente în ecosistemele de la toate latitudinile, fiind
adaptate la climate variate, de la deşert la zona alpină. Au densităţi absolute ridicate (între
8 000 şi 15 000 indivizi la hectar) şi un număr impresionant de specii (6 000 identificate
şi cel puţin încă 10 000 care îşi aşteaptă denumirea latină). Furnicile prezintă adaptări
uimitoare şi o viaţă socială deosebit de complexă. Au apărut pe Pământ acum 40 milioane
de ani şi s-au răspândit de atunci pe întreg globul (Fischesser, B., 1998)
În ecosistemele forestiere din zonele temperate există dou ă specii principale:
Formica rufa (furnica roşie, cu pilozitate accentuată) şi Formica polyctena (furnica de
pădure, cu pilozitate redusă).
Între cele două specii există o serie de deosebiri: Formica rufa construieşte
furnicare gigantice (au fost semnalate în Ardenii belgieni furnicare de 2,5 metri înălţime
şi 10 metri diametru la bază) pentru populaţiile ei, care nu sunt foarte numeroase. Fiecare
furnicar nu are decât o regină şi ad ăpostul este construit sub coronamentul pădurii.
Formica polyctena în schimb, preferă poienile însorite, furnicarele ei sunt mai
mici şi foarte populate, ad ăpostind mai multe regine care coabitează fără conflicte.
Caracteristic acestei specii este constituirea unor supercolonii provenite din divizarea
unei colonii-mamă, cu care rămân în contact permanent (s-au semnalat colonii uriaşe
alcătuite din 58 de furnicare principale şi 31 secundare legate între ele prin 7,5 km de
„drumuri” parcurse de un trafic intens, sau altele numărând câteva sute de furnicare
răspândite pe o suprafaţă e 30 ha, în Fran ţa; în Elveţia a fost identificată o colonie şi mai
mare, ale cărei 1200 de furnicare ocupau o suprafaţă de 70 ha şi erau legate între ele de
piste cu lungimea totală de 100 km).
La furnicile roşii, furnicarul are 4 etaje şi are spre exterior un strat de 5-20 cm
grosime, confecţionat din particule de nisip parţial aglomerate cu ace de conifere, cu
bucăţi de iarb ă sau frunze uscate; această „epidermă” este perforată de orificii (ale căror
dimensiuni sunt modificate de lucrătoare în funcţie de condiţiile climatice), care este
foarte eficace în reglarea termică a furnicarului (absoarbe perfect căldura şi este
impermeabil la cele mai violente ploi). Centrul furnicarului este reprezentat de un
amalgam omogen de rămurele, parcurs de galerii cu o traiectorie capricioasă care conduc
la camere etajate. Acest labirint înconjoară de obicei o cioată de arbore care este „inima”
furnicarului, unde există o temperatură optimă pentru creştere. Orificiile de ieşire în
exterior sunt închise seara sau pe timp de ploaie. După partea principală a furnicarului
care se adânceşte în pământ câteva zeci de centimetri, urmează o zonă de tranziţie (un
amestec de particule în curs de humificare şi fragmente de rocă în descompunere), apoi
urmează adăposturile de iarnă. Acest „dom” este gigantic în comparaţie cu dimensiunile
furnicilor (de 200-300 ori mai mare decât talia acestora).
Atmosfera în interiorul furnicarului este deosebită, foarte umedă şi bogată în
dioxid de carbon, acidă şi impregnată cu substan ţe antibiotice, anticriptogamice secretate
de furnici. Dacă furnicile dispar, materialele din care este construit furnicarul putrezesc
foarte repede.
Temperatura în interiorul adăpostului este întotdeauna foarte diferită de cea din
exterior. Vara ea rămâne constantă, optimă pentru dezvoltarea larvelor, putând uneori să
depăşească cu 20oC temperatura de afară. Spre sfârşitul perioadei active, temperatura
scade, iar începând din octombrie, pe tot parcursul sezonului rece atmosfera intern ă a
furnicarului este glacială.
Domul are rolul de a limita pierderile de căldură şi de a menţine în interior
umiditatea necesară: în partea superioară a furnicarului se formează un strat de vapori de
ap ă care ziua urcă din straturile profunde şi care împiedică noaptea pierderile prin
radiaţie. În plină zi evaporarea este cea care limitează încălzirea. La toate acestea se
adaugă asigurarea ventilaţiei prin lărgirea sau diminuarea diametrului orificiilor de ieşire
în exterior ale galeriilor. Această atmosferă constantă şi optimă pentru dezvoltare
men ţinută permanent în interiorul furnicarului, permite furnicilor să se înmulţească la fel
de bine şi în regiunile nordice sau în etajul alpin.
Furnicarul modifică solul în zona în care este amplasat: galeriile nenumărate
favorizează aportul de apă şi aer, iar fiecare furnicar presupune câteva sute de kilograme
de p ământ răscolit şi amestecat cu materii vegetale.
Înmulţirea este asigurată de reproducători, indivizi specializaţi, aripaţi, de
dimensiuni mai mari, care ies din furnicar prin galeriile şi orificiile lărgite special în acest
scop de lucrătoare. Femelele zboară pe distan ţe mici şi rămân în aşteptarea masculilor
care uneori se luptă pentru ele. Femelele se împerechează cu mai mulţi masculi
acumulând o cantitate de spermatozoizi care le va fi suficientă pentru întreaga viaţă.
Îngrămădirea de furnici din perioada împerecherii este o ocazie folosită din plin de p ăsări
şi insecte prădătoare. Masculii mor to ţi în două-trei zile nefiind capabili să se hrănească,
să se apere sau să regăsească furnicarul. Şi dintre femele puţine supravieţuiesc, dar cele
care reuşesc îşi amputează aripile şi încearcă să creeze o nou ă societate.
Potenţiala regină a furnicilor roşii pătrunde în furnicarul unei alte specii
(Serviformica fusca) îi omoară regina şi îi ia locul, aservindu-şi lucrătoarele acesteia.
Treptat, depunând câte 300 de ouă pe zi va înlocui toţi indivizii speciei străine cu proprii
descendenţi. Furnicile roşii nu tolerează mai multe regine, pe cele în plus le omoară.
Dimpotrivă, furnica de pădure acceptă în acelaşi furnicar şi 5000 de regine; astfel, o
femelă fecundată din această specie trebuie doar să aterizeze în apropierea unui furnicar
al propriei specii: lucrătoarele (femele sterile datorită atrofierii ovarelor) o resping la
început, până când una dintre ele îi va da ceva de mâncare şi noua regină va fi acceptată
în furnicar alături de celelalte.
Dup ă o perioad ă de timp, colonia devine suficient de puternică pentru a se scinda
în colonii fiice, dotate fiecare cu efectivul ei de regine. Chiar dacă aceste colonii fiice se
află la sute de metri de colonia din care au provenit, rămân în contact permanent cu
aceasta, între ele desfăşurându-se un trafic intens de materiale, alimente, ou ă, larve, pupe.
Reginele (care trăiesc 10-12 ani comparativ cu lucrătoarele care trăiesc 2-4 ani)
controlează structura întregii societăţi a furnicilor prin feromonii pe care îi emit, prin
depunerea de ouă cu potenţialităţi diferite, determinând astfel repartiţia efectivului
populaţiei între diferite caste dup ă nişte reguli ale acţiunii şi feed-back-ului foarte
complexe. La stabilirea castei unui viitor individ participă uneori şi lucrătoarele, care pot
să influen ţeze printr-un anumit tip de îngrijire dezvoltarea larvei, pe care o pot orienta
într-o anumită direcţie.
Lucrătoarele curăţă fără încetare cu salivă ouăle produse de regină pentru a le feri
de eventuali paraziţi; datorită acestui aport permanent de salivă ou ăle se umflă lent, dar
constant. Dup ă câteva săptămâni de astfel de tratament, lucrătoarele sparg coaja şi încep
să hrănească larvele eclozate cu picături lichide şi le asigură aceeaşi igien ă ca ouălor.
Dup ă câtva timp larva se împupează într-un cocon din mătase pe care îl produce
singură; după finalizarea noii etape de dezvoltare, celelalte furnici o vor ajuta să rup ă
coconul din care va ieşi o furnică de mici dimensiuni, albicioasă, care se va pigmenta în
câteva zile. Ea îşi va începe activitatea îndeplinind diverse sarcini; întâi în interiorul
furnicarului (amenajarea galeriilor şi camerelor, îngrijirea ouălor şi larvelor, alimentarea
viitoarelor femele şi viitorilor masculi), apoi, dup ă 40 de zile, va ieşi şi în exterior, pentru
a contribui la construcţia furnicarului, la recoltarea sucului dulce al păduchilor sau la
capturarea insectelor. Pentru aceasta, furnicile parcurg pistele care împânzesc
împrejurimile furnicarului şi care conduc la arborii cu păduchi sau la „terenurile de
vânătoare”. Pistele (scurte la furnicile roşii) pot atinge sute de metri la furnicile de
pădure; traseul lor este stabil şi ele formează o adevărată reţea rutieră care este menţinută
cel pu ţin un sezon, uneori chiar mai mulţi ani în şir.
Între furnici şi păduchii de plante s-au stabilit relaţii de protocooperare: furnicile
consumă lichidul dulce excretat de păduchi (aceştia, pentru a ingera o cantitate suficientă
de proteine absorb un excedent de zahăr pe care îl elimină sub forma unor picături de suc
dulce), oferindu-le în schimb păduchilor protecţie împotriva eventualilor duşmani. Mai
mult, furnicile se asigură de perpetuarea păduchilor, ad ăpostindu-le iarna ouăle în
furnicar şi transportându-le din nou primăvara pe plante care să le ofere hran ă din belşug.
Pentru a consuma lichidul produs de păduchi, furnicile le pip ăie abdomenul cu antenele,
ceea ce îi determină pe aceştia să ridice abdomenul, de unde cad picăturile de lichid
dulce. După ce furnicile consumă o mare cantitate de suc se întorc la furnicar unde le
oferă (prin regurgitare) din acesta tuturor lucrătoarelor care solicită acest lucru, folosind
limbajul tactil. Fiecare dintre lucrătoare la rândul lor, transmit lichidul mai departe
congenerelor din jur. Acest comportament altruist este de altfel general: nu numai sucul
păduchilor, dar şi orice alt aliment sau prad ă sunt aduse neatinse în furnicar unde sunt
împărţite în mod egal.
Regimul alimentar ar furnicilor este alcătuit din insecte, larve şi omizi (în
proporţie de 40 %), suc dulce secretat de păduchi (40%), sevă (10%), semin ţe (5%),
ciuperci pe care le cultivă în furnicar (5%) – figura 84.

5% 5%
10%
40%
insecte
suc păduchi
sevă
seminţe
40%
ciuperci

Figura 84 - Regimul alimentar al furnicilor (după Fichesser, B., 1998)

Din totalul insectelor pe care le consumă furnicile, 50% sunt d ăun ătoare pădurii,
30% indiferente şi doar 20% utile. Ca urmare, arborii de pe un perimetru de 18 m în jurul
furnicarului sunt protejaţi împotriva insectelor dăunătoare. Sunt preferate larvele
insectelor fitofage deoarece sunt lipsite de arme de ap ărare şi sunt prea lente pentru a se
salva fugind. Prada este muşcată şi rana stropită apoi cu acid formic. Dacă insecta este
prea mare sau prea rezistentă (un coleopter de exemplu), furnicile o atacă în grup şi o
paralizează stropind-o cu acid formic.
Datorită numeroaselor efecte benefice exercitate de furnici în ecosistemele
forestiere din care fac parte, în unele ţări s-au realizat populări artificiale (în Italia care a
importat din Austria, sau în Canada unde au fost introduse pentru a combate dăunători
specifici şi a reface terenurile distruse în urma incendiilor). În marea majoritate a ţărilor
central-europene furnicile de p ădure sunt protejate prin lege.
O altă specie de furnici, Camponotus ligniperda (furnica mare neagră) este
dăunătoare, atacă speciile de răşinoase, exemplare sănătoase sau bolnave. Preferă
trunchiurile în descompunere, atacate de ciuperci de lemn.
Alte insecte comune în pădurile de răşinoase sunt Ipidae-le, reprezentantul tipic
fiind Ips typogrphus. Aceste insecte atacă mai ales arborii bătrâni şi slăbiţi de boli,
dezrădăcinaţi sau rupţi. Arborii săn ătoşi se apără înecând insectele în răşină. Dacă
insectele ajung să se înmulţească (dup ă doborâturi de vânt) pot să atace şi arbori sănătoşi,
devenind extrem de numeroase. Speciile de Ipidae se recunosc dup ă forma caracteristică
a galeriilor săpate de larve în liber, galerii care întrerup circulaţia între rădăcini şi ramuri.
Această insectă ce poate deveni dăunătoare, este pradă pentru Thanasimus formicarius,
un coleopter care parcurge de primăvara până toamna scoarţa arborilor bolnavi sau
doborâţi în căutarea Ipidae-lor. Şi larvele acestui gândac consumă tot Ipidae în diverse
stadii de dezvoltare. Printre coleopterele prădătoare utile din pădurile de conifere mai
poate fi men ţionat Carabus hortensis (gândacul de grădin ă) care este întâlnit şi în
pădurile de foioase şi chiar în grădini.
În pinete sau amestecurile cu pin apare dintre himenoptere Diprion pini (viespea
cu ferăstrău a acelor de pin) ale cărei larve consumă ace de pin, putând să lase arborii în
întregime desfrunziţi. Acest dăunător este însă parazitat de un număr mare de insecte şi
consumat de multe vertebrate, astfel încât rareori se înmulţeşte în masă.
Dintre lepidoptere, se men ţionează specia Bupalus piniarius; dacă această specie
se înmulţeşte în masă 2-3 ani, are loc şi o proliferare a Ichneumonidae-lor din specia
Pimpla instigator care îşi depune ou ăle în larvele fluturelui.
Un alt lepidopter este Lymantria monacha (omida păroasă a molidului) care s-a
înmulţit apreciabil în urma extinderii culturilor artificiale de molid. Omizile acestei specii
sunt capabile să distrugă arborete întregi. Şi această specie are numeroşi prădători
(coleopterul Calosoma sycophanta, liliecii, piţigoii, cucul) şi paraziţi (specii de
Tachinidae – muşte, Ichneumonidae, Braconidae).
* În a m e s t e c u r i l e d e r ă ş i n o a s e c u f a g ş i f ă g e t e,
entomofauna este foarte variată (Stastny, K., 1993). Se dau doar câteva exemple: pe
spatele frunzelor de fag se pot observa păduchele Phyllapis fagi, precum şi Cryptococus
fagisuga (p ăduchele lânos al fagului), care trăieşte în colonii pe trunchiuri şi ramuri
formând mari plăci albe, ca şi cum arborele ar fi acoperit cu chiciură. Sub scoarţa
arborilor bătrâni de fag trăieşte un coleopter roşiatic Endomychus coccineus care se
hrăneşte cu filamente miceliene. Sub scoarţa buturugilor se găsesc numeroşi gândaci din
specia Ditoma crenata care consumă larve, în special pe cele de Ipidae. În făgete se
întâlneşte de asemenea un dipter, Mikiola fagi care provoacă apariţia unor gale roşiatice
pe frunze.
* În s t e j e r e t e se întâlneşte cel mare număr de insecte. Stejarul are de altfel
cel mai mare număr de insecte d ăun ătoare – 130 de specii de coleoptere, 150 de specii de
lepidoptere şi aproximativ 60 de specii de Cynipidae.
Cynipidae-le seamăn ă cu nişte viespi de mici dimensiuni care determină apariţia
galelor. Femelele în ţeapă frunzele şi depun un ou din care iese o larvă ce secretă
substanţe care determină proliferarea excesivă a ţesuturilor frunzei, din care se hrăneşte
larva în interiorul galei. Cele mai cunoscute gale sunt cele produse pe frunze de Cynips
quercusfolii şi galele de culoare roşie de pe ramurile tinere produse de Biorrihza palida.
Coleopterul tipic stejeretelor este Lucanus cervus (rădaşca); larva sa imensă
atinge 10 cm lungime şi trăieşte 5 ani în lemnul descompus al buturugilor.
Alte coleoptere a căror dezvoltare are loc exclusiv în interiorul trunchiurilor de
arbori forestieri sunt Cerambycidae-le. În trunchiurile căzute trăieşte Plagionotus
arcuatus (croitorul viespe), de culoare neagră, cu dungi negre arcuite şi marele Cerambyx
cerdo (croitorul mare al lemnului de stejar) care are corpul lung de 5 cm, antenele de 10
cm; această specie este pe cale de dispariţie în Europa. Insecta matură caută răni din care
curge sevă; larva sapă galerii mari în stejarii bă trâni.
Tot în stejerete, dintre Lepidoptere sunt de men ţionat Tortrix viridana (molia
verde a a stejarului), de dimensiuni mici, de culoare verde, ale cărei omizi pot consuma în
întregime aparatul foliar al stejarilor, precum şi Lymantria dispar (omida p ăroasă a
stejarului), tot un defoliator periculos care, ca şi Lymantria monacha serveşte drept
aliment preponderent pentru Calosoma sycophanta la care larvele şi adulţii sunt carnivore
şi se hrănesc cu larve şi nimfe; de asemenea, aceste insecte caută în special larvele din
care se vor dezvolta femele, din care cauză sunt foarte utile.
* În z ă v o a i e, dintre coleoptere, pe plopi şi sălcii trăiesc Chrysomelidae roşii,
Melasoma populi, Melasoma tremulae (gândacii roşii de trunchi ai plopului) şi Melasoma
saliceti (gândacul roşu de trunchi al salciei). Larvele şi insectele adulte sunt defoliatoare;
nu reprezintă o amenin ţare decât în culturile artificiale de plop.
Scolytus scolytus (gândacul mare al scoarţei ulmului) este dăun ător mai ales
pentru că transportă sporii ciupercii Graphium ulmi.
Coleopterul Lytta vesicatoria (cantarida) de un verde frumos, poate devora arborii
în întregime. Conţine cantaridină, o substan ţă cu miros specific, care este şi o otravă
puternică. Larva ei parazitează cuiburile de viespi.
Larvele speciilor Saperda populnea (croitorul ramurilor de plop) şi Saperda
carharias (croitorul mare al plopului) sapă galerii în lemn diminuând calitatea acestuia.
Insectele, înafară de etajarea menţionată, prezintă o stratificare determinată de
hrana consumată: astfel, sunt insecte defoliatoare, insecte de tulpină, insecte sugătoare,
insecte de seminţe şi fructe.
În ecosistemele forestiere, insectele:

asigură polenizarea, jucând prin aceasta un rol fundamental

constituie hrana pentru numeroşi consumatori

contribuie la descompunerea substanţei organice precum şi la procesul de formare
şi evoluţie a solurilor.
Alături de insecte şi larvele lor (coleoptere, himenoptere, larve de diptere,
lepidoptere) la afânarea şi aerisirea solului, la formarea humusului şi descompunerea
substanţelor organice particip ă şi acarieni, protozoare, colembole, nematode, rotiferi,
gasteropode (vezi subcapitolul 4.4.1).
Fauna solului, precum şi speciile de a m f i b i e n i şi r e p t i l e prezintă şi ele
o zonalitate în funcţie de vegetaţie (Mohan. G., Ardelean, A, 1993).
** Astfel, în m o l i d i ş u r i, dintre reptile cel mai frecvent se întâlnesc vipera
neagră (Vipera berus), vipera cu corn (Vipera ammodytes) şi şopârla de munte (Lacerta
vivipara), iar dintre amfibieni, broasca roşie de munte (Rana temporaria), broasca roşie
de p ădure (Rana dalmatina), broaştele râioase (verde şi brună) (Bufo viridis, Bufo bufo),
şi tritonul de munte (Triturus alpestris). De menţionat că speciile de broască sunt
euritope, întâlnindu-se frecvent şi la altitudini mai joase.
Şopârla de munte preferă locurile umede şi slab încălzite, prin pajişti şi păşuni. Se
ascunde pe sub pietre, scoarţa copacilor, prin găuri, sub răd ăcini. Se hrăneşte cu diferite
insecte, păianjeni, râme, melci, omizi.
Viperele sunt şerpi veninoşi care trăiesc în locuri însorite, pietroase, mărăcinoase,
în zmeurişuri. Muşcătura lor poate fi mortală. Se hrănesc cu lăcuste, broaşte, şopârle,
păsărele şi puii acestora, cu şoareci de pădure şi de câmp. Hrănindu-se, de regulă, cu
animale mult mai voluminoase decât corpul lor, ofidienii prezintă o serie de adaptări în
acest sens. Astfel, cavitatea bucală este mult dilatabilă. Mandibula este formată din dou ă
jumătăţi, unite printr-un ligament elastic, asigurând lărgirea gurii. Dinţii sunt conici,
foarte ascuţiţi şi curbaţi spre fundul gurii. Astfel ajută la introducerea prăzii în gură şi o
opresc să mai iasă afară. Mecanismul înghiţirii se realizează prin mişcările alternative,
dinainte-înapoi, ale celor două jumătăţi ale mandibulei. Şerpii, înghiţind prada
nemestecată, dinţii nu le servesc la masticaţie. Înghiţirea unei prăzi voluminoase este
înlesnită şi de secreţiile abundente ale glandelor salivare. Pereţii esofagului şi stomacului
sunt foarte elastici şi permit prăzii voluminoase să înainteze lent. Tot ca o adaptare la
înghiţirea unei prăzi întregi, voluminoase, sternul lipseşte iar coastele sunt foarte mobile,
uşurându-se astfel dilatarea stomacului. Viperele îşi înghit prada dup ă ce au omorât-o în
prealabil cu venin.
Vipera neagră este mai mult nocturn ă. Pe vreme noroasă devine foarte agresivă;
muşcătura uneori mortală. Puii încep să vâneze imediat după naştere. Vipera cu corn este
întâlnită la noi în Munţii Olteniei şi Banatului. Exemplarele montane sunt mai puţin
agresive; muşcătura viperei cu corn este mai periculoasă decât a viperei negre.
Rana temporaria şi Bufo bufo sunt specii cunoscute pentru deplasările lor în masă
spre locurile de reproducere, în lunile februarie-martie. Mai puţin cunoscute, deoarece
sunt mai pu ţin spectaculoase şi mai eşalonate în timp sunt deplasările indivizilor aceloraşi
specii în timpul toamnei, după ce s-a sfârşit reproducerea, spre locurile de hibernare.
Instinctiv, batracienii din acelaşi loc migrează în aceeaşi perioad ă.
Broaştele consumă insecte, viermi, omizi, moluşte; au neapărată nevoie de mediu
acvatic pentru reproducere. Rana temporaria se reproduce în bălţi mari, temporare sau
permanente ; vânează mai mult către seară, ferindu-se de căldură. Iernează înfundându-se
în mâl şi numai rareori pe sub pietre sau ierburi. Rana dalmatina foloseşte uneori pentru
reproducere bălţi şi băltoace temporare rezultate din topirea zăpezii care seacă foarte
repede, fără să mai permită metamorfoza larvelor. Deseori întreaga populaţie de adulţi se
reproduce într-o singură baltă, realizând aglomerări de sute de indivizi. Este o specie
terestră, indivizii fiind foarte agili, capabili de sărituri lungi, uneori peste 2 m. Este activă
atât ziua cât şi noaptea. Ziua se ascunde pe sub frunzele moarte. Sexele iernează separat
(femelele în frunzişul mort, masculii pe fundul apelor) din octombrie pân ă în februarie-
martie
Tritonul de munte este mai acvatic decât alte specii de tritoni, rămânând în ap ă
până toamna târziu. Iernează sub pietre, muşchi, sub răd ăcina arborilor, dar de preferinţă
între plante submerse din b ălţi mici. Reproducerea are loc în general prin aprilie. La
altitudini mari, în lacurile acoperite mare parte din timp cu gheaţă, nu p ărăseşte practic de
loc apa, reproducerea având loc mai târziu, pân ă în luna august, larvele iernând înainte de
metamorfoză. În aceste condiţii vitrege adulţii se reproduc de obicei o dată la doi ani. Nu
suportă temperaturile ridicate, dar este foarte rezistent la temperaturi scăzute.
Longevitatea, după exemplarele ţinute în captivitate, poate fi pân ă la 15 ani. În unele
zone, în special cele calcaroase, cvasiabsenţa locurilor de reproducere duce la concentrări
mari de indivizi. Pretenţioasă faţă de calitatea apei, activităţile umane care deteriorează
locurile de reproducere pot cauza dispariţia unor populaţii. Lucrările de canalizare şi
furnizare de ap ă curentă în zonele montane au ca efect imediat degradarea şi dispariţia
unor ad ăp ători, izvoare captate etc., folosite ca locuri de reproducere. Deşi nu este pe
moment periclitată specia este vulnerabilă. Preferă ape curate reci, oligotrofe, fără
vegetaţie. Destul de preten ţioasă faţă de calitatea apei. Poate fi găsită şi în ape lin
curgătoare. Iernează uneori în apă în special în tăurile de munte, adânci, fără peşte (Iacob,
L., 2002).
 ** În a m e s t e c u r i d e r ă ş i n o a s e c u f a g ş i f ă g e t e se
întâlnesc adesea buhaiul de baltă cu burta galben ă (Bombina variegata) şi salamandra
(Salamandra salamandra). Hrana acestei specii constă din insecte, viermi, moluşte mici,
terestre şi acvatice. Trăieşte de preferinţă în smârcuri, în ape stătătoare, apărând pe maluri
dimineaţa şi către seară. Prin octombrie - noiembrie se ascunde în nămol sau se îngroap ă
în p ământ, pentru iernare. Este o specie rezistentă şi longevivă, iar secreţia toxică a
glandelor dorsale o protejează foarte bine de eventualii prădători. De aceea, aproape orice
ochi de ap ă din cadrul arealului este populat de această specie care poate realiza
aglomerări impresionante de indivizi în bălţi mici. Poate rezista şi în ecosisteme foarte
poluate. Se deplasează bine pe uscat putând coloniza rapid noile b ălţi apărute. Este
printre primele specii de amfibieni ce ocupă zonele deteriorate în urma activităţilor
umane (defrişări, construcţii de drumuri, etc.) unde se formează bălţi temporare.
Salamandra este o specie strict terestră. Este un animal nocturn şi crepuscular. Pe
timp secetos se întâlneşte foarte rar. Iernează pe sub tufe de ierburi, în mu şchi, pe sub
pietre. În pofida aspectului greoi, se poate deplasa foarte repede când este ameninţată.
Are colorit de avertizare, animalele eliminând în caz de pericol o secreţie toxică.
Lipseşte din zonele cu teren nisipos. Este caracteristică pădurilor de fag, deşi nu se
limitează doar la acestea. Poate fi întâlnită şi la distanţă faţă de apă, deşi nu suportă
uscăciunea. Larvele pot fi găsite atât în ape stătătoare cât şi în ape curgătoare, prezente
frecvent în izvoarele amenajate pentru animale şi chiar în fântânile pu ţin adânci.
** În f ă g e t e ş i a m e s t e c u r i d e f o i o a s e sunt întâlnite brotăcelul
(Hyla arborea), singura broască arboricolă de la noi din ţară şi buhaiul de baltă cu burta
roşie (Bombina bombina).
Brotăcelul nu coboară pe sol decât în momentul reproducerii; este adaptat la acest
mod de viaţă prin existenţa unor perniţe adezive în formă de ventuză cu care se termin ă
degetele labelor sale, astfel încât să se poată deplasa pe frunzele netede. Este activă în
special noaptea. Datorită coloritului ei de protecţie nu se ad ăposteşte, ziua stând la soare
pe vegetaţie. În majoritatea timpului stă căţărată pe plante, putând urca la câţiva metri de
la sol. Este o specie vulnerabilă, fiind destul de sensibilă la poluare şi uscăciune. Necesită
măsuri locale de protecţie. În general, masculii broaştelor emit sunete destinate atragerii
femelelor. Sunetele permit însă şi indivizilor în migraţie să regăsească mai uşor locurile
de reproducere. Aceste sunete sunt importante şi pentru speciile care se deplasează de la
an la an, cum este Hyla arborea.
Şi buhaiul de baltă cu burta roşie este toxic, la fel ca şi cealaltă specie a genului
men ţionată anterior. Este o specie nepretenţioasă, trăieşte în orice ochi de apă, permanent
sau temporar. A devenit vulnerabilă datorită dispariţiei a numeroase habitate prielnice în
urma lucrărilor de desecare şi drenare pentru ob ţinerea de terenuri cultivabile.
** În s t e j e r e t e l e x e r o f i l e sunt frecvente şopârlele - guşterul (Lacerta
viridis) şi şopârla cenuşie (Lacerta agilis), însoţite de şarpele de alun (Coronella
austriaca) şi de şarpele lui Esculap (Elaphe longissima).
Guşterul aleargă, se urcă şi sare foarte iute. Este vânat de nevăstuici, p ăsări
sălbatice, şerpi şi pârşi. Iernează din noiembrie pân ă în februarie-aprilie în crăpături de
stânci, printre pietre, sub răd ăcinile arborilor sau sub frunzar putred.
Şopârla cenuşie, contrar numelui, este puţin agilă. Destul de comună, se întâlneşte
pe lângă garduri vii şi tufişuri, pe coastele ierboase ale dealurilor, prin pajişti, p ăduri
defrişate, pe malurile ierboase ale bălţilor, de unde în caz de primejdie sare în ap ă. Se
hrăneşte cu limacşi, râme, muşte, omizi. Iernarea începe prin septembrie şi sfârşeşte în
aprilie.
Şarpele de alun trăieşte în locuri calde şi uscate, însorite, mai rar prin locuri
umede. Se hrăneşte cu cărăbuşi, şopârle mici, pui de şerpi şi mai rar cu şoareci de câmp şi
păsărele. Dup ă aspect este confundat cu vipera. Este neveninos, dar foarte agresiv.
Şarpele lui Esculap se hrăneşte cu şoareci de câmp, pârşi, şopârle, cârtiţe, rareori
cu p ăsărele şi ou ăle lor. Iernează din octombrie pân ă în aprilie-mai în galerii subterane,
între stânci sau prin scorburi
Atât reptilele cât şi amfibienii consumă insecte în ecosistemul forestier
contribuind la menţinerea sub control a acestor populaţii.
Majoritatea batracienilor nu ocupă un singur mediu de viaţă, ci mai multe, în
funcţie de perioada din an. Reproducerea şi dezvoltarea mormolocilor este însă
obligatoriu acvatică. Speciile de batracieni menţionate în diferite ecosisteme sunt
vulnerabile, mai ales în perioada de reproducere când se deplasează în număr mare spre
bălţile de reproducere. Majoritatea broaştelor nu se deplasează prea rapid şi s-a estimat
că o broască poate avea nevoie de mai mult de 20 de minute pentru a traversa un drum.
La un ritm de o maşină la fiecare minut, doar 20% dintre broaşte rămân nevătămate. De
aceea, în statele dezvoltate, cu o reţea de drumuri foarte bine reprezentată şi cu un
puternic trafic, se pune problema construirii obligatorii de tuneluri pe sub drumuri, pe
toate traseele principale de migraţie a batracienilor (la fel cum de procedează cu pasajele
supraterane pentru cervide de exemplu).
Aceste pasaje sunt necesare, deoarece drumurile care traversată teritoriile a
numeroase specii exercită aşa-numitul efect de barieră. Acest efect este mai mult sau mai
pu ţin pronunţat şi în funcţie de natura căii de transport respective (figura 85).
Multe specii de amfibieni se află în declin în toată Europa. La noi în ţară, din 20
de specii, 9 sunt ameninţate cu dispariţia. Dintre cele 30 de specii de reptile din ţara
noastră, 6 sunt ameninţate cu dispariţia.
 Figura 85 - Efectul de barieră produs de drumuri
Printre factorii probabili sau confirmaţi care au determinat diminuarea efectivelor
sau dispariţia speciilor de amfibieni se numără: artificializarea arboretelor (drenarea
locurilor mlăştinoase, umplerea adânciturilor), exploatarea lemnului, construirea şoselelor
şi autostrăzilor.
La nivel global se adaugă şi alţi factori care acţionează în acelaşi sens:
modificarea climei (regimul temperaturii şi al precipitaţiilor a fost modificat – El Nino
afectează curenţii oceanici care influenţează regimul climatic terestru; modificarea
habitatelor (defrişarea pădurilor pentru agricultură sau creşterea animalelor, drenarea şi
desecarea zonelor umede pentru obţinerea de terenuri cultivabile); fragmentarea
habitatelor (construcţia drumurilor, speciile introduse, sau alţi factori separă p ărţi de
populaţii unele de altele; simularea pe calculator a evoluţiei efectivelor de amfibieni a dus
la concluzia că pentru populaţiile izolate riscul dispariţie este mai mare decât pentru cele
care se află în conexiune unele cu altele); introducerea voită sau accidentală de specii
(prădătoare sau concurente); o combinaţie de noi boli, sau amfibieni mai pu ţin rezisten ţi
duc la moartea adulţilor şi juvenililor; amfibienii fac obiectul comerţului internaţional,
fiind vânduţi ca hrană, animale de casă sau pe pieţele de material medicinal şi biologic
De asemenea, cercetările din ultima perioadă atrag atenţia asupra faptului că
radiaţiile ultraviolete în cantitate crescută (datorită diminu ării stratul de ozon) distrug sau
afectează ouăle de amfibieni şi determin ă apariţia de malformaţii. Pesticidele sau
îngrăşămintele pot fi toxice pentru ouă, adulţi şi pot deregla producerea normală a
hormonilor endocrini. S-a atras de asemenea aten ţia asupra posibilităţii existenţei unui
sinergism al acestor factori: combinaţia sau acţiunea lor concomitentă pot cauza moartea
amfibienilor sau efecte subletale. Oamenii de ştiin ţă au sugerat de mai mult timp că
amfibienii sunt mai vulnerabili la boli dacă au fost slăbiţi prin expunerea la doze subletale
de toxine sau altor factori stresanţi.
Cel mai alarmant fapt pentru conservarea biodiversităţii este acela că multe dintre
diminuările de efective ale amfibienilor (dar şi a altor specii protejate) s-au înregistrat în
zonele protejate, unde nu există o influenţă antropică directă. Substanţe ajunse în
habitatele speciilor datorită circulaţiei aerului, speciile introduse şi bolile (determinate de
viruşi şi ciuperci) sunt factori care pot afecta populaţiile chiar şi în zonele protejate.
La nivel global, peste 200 de specii de amfibieni au suferit o diminuare a
efectivelor şi alte 32 de specii au dispărut.

P o p u l a ţ i i l e d e p ă s ă r i. Similar vegetaţiei şi speciile de păsări pot fi

grupate în aşa-numitele etaje ornitologice. Etajarea se face şi în acest caz în funcţie de
temperatură şi umiditate, care determină instalarea pe verticală a unor anumite biocenoze
cărora le sunt caracteristice anumite specii de p ăsări.
Numele fiecărui etaj ornitologic este dat de cele mai caracteristice, dar şi mai
cunoscute specii sau familii de păsări, care sunt sedentare sau se deplasează puţin pe
verticală. Astfel, etajului alpin îi corespunde etajul brumăriţei, etajului coniferelor etajul
tetraonidelor, etajului foioaselor etajul columbidelor iar zonei de silvostep ă, etajul
dropiei.
Clasificarea s-a făcut numai pe baza speciilor clocitoare. Multe dintre speciilor
clocitoare. Multe dintre speciile integrate într-un anumit etaj ornitologic pot fi găsite
cuib ărind şi într-un etaj superior şi inferior; criteriul clasificării lor a fost etajul unde îşi
au în timpul cuibăritului densitatea relativă cea mai mare, deci unde găsesc condiţiile
ecologice cele mai favorabile. De aceea de exemplu, piţigoiul mare (Parus major), deşi
este mai frecvent în etajul tetraonidelor decât cocoşul de munte (Tetrao urogallus) apare
clasificat în Delta Dunării unde are densitatea relativă cea mai mare (Radu, D., 1984).
Etajul brumăriţei este cel mai sărac în specii datorită condiţiilor nefavorabile,
speciile caracteristice sunt:
Prundaşul de munte (Endromias morinellus)
Acvila de munte (Aquila chrysaetos)
Codroşul de munte (Phoenicurus ochruros)
Brumăriţa de stânca (Prunella collaris)
Fluturaşul de stâncă (Trichodroma muraria)
Ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris)
Fâsa de munte (Anthus spinoletta)
Încadrarea sistematică a speciilor acestui etaj este ilustrată în tabelul 7.

Încadrarea sistematică a speciilor din etajul brumăriţei

Tabelul 7
Ordinul Familia Specia
Falconiformes Accipitridae Acvila de munte (Aquila chrysaëtus)
Charadriiformes Charadiidrae Prundaşul de munte (Eudromias morinellus)
Turdidae Codroşul de munte (Phoenicurus ochruros)
Prunellidae Brumăriţa de stânca (Prunella collaris)
Passeriformes Sittidae Fluturaşul de stâncă (Trichodroma muraria)
Alaudidae Ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris)
Motacilidae Fâsa de munte (Anthus spinoletta)

Ciocârlia urecheată şi fâsa de munte sunt localizate în pădurea alpin ă, brumăriţa

de stâncă şi codro şul de munte pe grohotişuri şi bolovănişuri, fluturaşul de stâncă şi
acvila de munte pe pereţii drepţi ai stâncilor, iar prundaşul de munte în vecinătatea
zănoagelor din căld ările glaciare.
Regimul nutritiv al acestor specii este insectivor, omnivor şi carnivor. Speciile
strict insectivore se hrănesc vara cu insecte şi iarna migrează. Hrana celor omnivore este
reprezentată vara prin viermi, acarieni, larve, insecte adulte, iar toamna, iarna şi
primăvara timpuriu prin fructe şi seminţe ale plantelor erbacee şi ale diverşilor arbuşti din
păşunea alpin ă.
Acvila de munte (Aquila chrysaëtos) are un teritoriu de 35-200 km2 pe care îl
cunoaşte foarte bine; are o acuitate vizuală deosebită (ochii ei au un volum mai mare
decât al creierului şi de trei ori mai multe celule fotosensibile decât omul), putând vedea
o prad ă de mărimea unei marmote de la aproximativ un kilometru distanţa. Cele mai mari
prăzi ale sale au 7-8 kg şi pot fi iezi de capră neagră sau căprioară, iepuri, marmote, vulpi
tinere sau veveriţe, rozătoare, ierunci, coco şi de munte şi la nevoie şerpi şi reptile. Are o
anvergură a aripilor de până la 2 m. Perechile formate sunt permanente; ele construiesc
un cuib uriaş pe o poliţă de stâncă inaccesibilă. În trecut au fost împuşcate pentru că
răpeau miei. O altă cauză a diminuării numărului de indivizi ai acestei specii a fost şi
consumul de hoituri otrăvite (în timpul iernii), destinate lupilor. Această pasăre nu
epuizează resursele de hrană ale teritoriului; capturează doar prada cel mai uşor de prins
sau cea mai abundentă, lăsând vânatul să se reproducă acolo unde este rar. Aceasta specie
este un adevărat factor de echilibru în biocenoze, frânând înmulţirea peste măsură a
micilor mamifere; de asemenea realizează o selecţie naturală prin eliminarea indivizilor
slabi şi bolnavi, contribuind la ameliorarea genetică a populaţiilor care-i sunt pradă.
Singurul inamic serios pe care îl are acvila este omul. La noi în ţară mai sunt
aproximativ 10 perechi (perechile se formează pentru toată viaţa şi ocupă acelaşi
teritoriu) în partea de nord a Carpaţilor Orientali, în Mun ţii Apuseni, Făgăraş - Piatra
Craiului şi Retezat. Această specie este declarată monument al naturii (Ciochia, V.,
1992).
Prundaşul de munte (Eudromias morinellus) este o specie de tundră, cuibărind la
altitudini mai mari de 2000 m. Mama depune trei ouă mari, având greutatea însumată
egală cu a corpului mamei. Epuizate după efortul prilejuit de migraţie şi de depunerea
ou ălor, femelele le lasă pe acestea în grija tatălui care le cloceşte cu mare grijă. Aproape
nu le părăseşte deloc, deoarece în această zonă furtunile, ploile, ceaţa sau chiar scurte
ninsori sunt frecvente în lunile iunie-iulie; aceste fenomene meteorologice pot avea efect
letal asupra embrionilor din ouă, dacă ele sunt lăsate descoperite chiar şi numai câteva
minute. Din această cauză şi adaptarea caracteristică în vederea apărării de duşmani este
mimetismul (imitarea formelor şi culorii substratului): penajul de pe spatele indivizilor
acestei specii este asemănător pietrelor acoperite cu licheni
Ca o consecin ţă a condiţiilor de viaţă din acest etaj, păsările au adaptări specifice.
Păsările insectivore, care îşi caută hrana mai ales printre ierburi şi bolovani, în tufişuri,
sunt slab zburătoare, rămânând în această zonă. Indivizii speciei carnivore în schimb,
sunt adaptaţi zborurilor lungi, planate, pentru a-şi căuta prada, atât în etajul brumăriţei cât
şi în cel inferior. Păsările din etajul brumăriţei clocesc doar o singură dată, din cauza
scurtimii verii şi lipsei duşmanilor.
Majoritatea speciilor din acest etaj sunt forme migratoare, datorită lipsei hranei şi
ad ăpostului în timpul iernii. Alte specii migrează însă doar dacă iarna este prea grea, sau
coboară doar în etajul inferior (de exemplu brumăriţa de stâncă coboară în văile
ad ăpostite ale râurilor iar fluturaşul de stâncă şi acvila coboară la şes).
În afară de aceste 7 specii caracteristice apar şi alte specii, proprii altor etaje
ornitologice, care ajung să cuibărească aici, având însă densităţi mai reduse (uneori doar
perechi izolate).
Avifauna alpin ă a Carpaţilor este sărăcăcioasă; deşi influen ţa omului asupra
acestui etaj este destul de redusă, în câteva decenii au disp ărut de aici trei specii de p ăsări
carnivore: vulturul pleşuv brun (Aegypius monachus) în 1958, vulturul pleşuv sur (Gyps
fulvus) în 1954 şi zăganul (Gypaëtus barbatus) în 1927.

Etajul tetraonidelor – are două subetaje:

s u b e t a j u l g o t c a n u l u i, care corespunde pădurilor de răşinoase

s u b e t a j u l i e r u n c i i, care corespunde amestecurilor de răşinoase cu fag şi
făgetelor
Acest etaj are o mai mare diversitate de specii decât cel anterior datorită
condiţiilor mai variate; de asemenea, predomină existenţa arboricolă comparativ cu cea la
suprafaţa p ământului cum era situaţia în etajul anterior. Din cele 43 de specii
caracteristice etajului, unele se întâlnesc în special în subetajul coniferelor, unele în cel al
amestecurilor, iar altele sunt comune ambelor subetaje.
Astfel, pentru primul subetaj sunt caracteristice:
Cocoşul de munte (Tetrao urogallus)
Cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix)
Cucuveaua pitică (Glaucidium paserinum)
Minuniţa (Aegolius funereus)
Ciocănitoarea cu trei degete (Picoides tridactylus)
Auşelul cu capul galben (Regulus regulus)
Auşelul sprâncenat (Regulus ignicapillus)
Mierla gulerată (Turdus torquatus)
Brumăriţa de pădure (Prunella modularis)
Piţigoiul de brădet (Parus ater)
Piţigoiul moţat (Parus cristatus)
Piţigoiul de munte (Parus montanus)
Scatiul (Carduelis spinus)
Forfecuţa comună (Loxia curvirostra)
Corbul (Corvus corax)
Gaiţa de munte (Nucifraga caryoctactes)

Pentru al doilea subetaj sunt caracteristice:

Ierunca (Tetrastes bonasia)
Sitarul de pădure (Scopolax rusticola)
Vânturelul mic (Falco naumanni)
Gaia roşie (Milvus milvus)
Pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochillus)
Sturzul de vâsc (Turdus viscivorus)
Lăstunul de stânca (Hirundo rupestris)
Mugurarul comun (Pyrhulla pyrhulla)
Mugurarul roşu (Carpodacus erythrinus)
Cănăraşul (Serinus serinus)

Există de asemenea, specii comune ambelor etaje:

Fluierarul de munte (Tringa hypoleucos) Pitulicea mică
(Phylloscopus collybita)
Şoimul călător (Falco pergrinus) Mierla de piatră (Monticola saxatilis)
Şorecarul comun (Buteo buteo) Mierla de apă (Cinclus cinclus)
Uliul păsărar (Accipiter nissus) Măcălendrul (Erithacus rubecola)
Ciocănitoarea cu spatele alb Pănţăruşul
(Dendrocopos leucotos) (Troglodytes troglodytes)
Ciocănitoarea negră (Dryocopus martius) Presura de munte (Emberiza cia)
Drepneua mare (Apus melba) Presura bărboasă (Emberiza cirlus)
Muscarul mic (Ficedula parva) Codobatura de munte
(Motacilla cinerea)

Încadrarea sistematică a speciilor din etajul tetraonidelor este prezentată în

tabelul 8.
Regimul nutritiv al speciilor acestui etaj este granivor, insectivor şi omnivor.
Hrana animală este variată: nevertebrate (moluşte, acarieni, viermi, insecte cu larve şi
ponte) dar şi vertebrate (rozătoare, păsări, peşti, amfibieni, reptile). Hrana vegetală este
formată din seminţele şi frunzele coniferelor, fructele subarboretului, muguri, ierburi etc.
În general predomină speciile cu regim nutritiv mixt, fie în acelaşi anotimp fie în funcţie
de sezon. Aceste specii pot trece de la o hrană aproape exclusiv insectivoră, la una
frugivoră sau granivoră.
Încadrarea sistematică a speciilor din etajul tetraonidelor
Tabelul 8
Ordinul Familia Specia
Gaia roşie (Milvus milvus)
Accipitridae Şorecarul comun (Buteo buteo)
Falconiformes Uliul păsărar (Accipiter nissus)
Vânturelul mic (Falco naumanni)
Falconidae
Şoimul călător (Falco pergrinus)
Charadriiformes Charadiidrae Sitarul de pădure (Scopolax rusticola)
 Fluierarul de munte (Tringa hypoleucos)
Cocoşul de munte (Tetrao urogallus)
Galliformes Tetraonidae Cocoşul de mesteacăn (Lyrurus tetrix)
Ierunca (Tetrastes bonasia)
Cucuveaua pitică (Glaucidium paserinum)
Strigiformes Strigidae
Minuniţa (Aegolius funereus)
Ciocănitoarea cu trei degete (Picoides tridactylus)
Piciformes Picidae Ciocănitoarea cu spatele alb (Dendrocopos leucotos)
Ciocănitoarea negră (Dryocopus martius)
Apodiformes Apodidae Drepneua mare (Apus melba)
Muscicapidae Muscarul mic (Ficedula parva)
Pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochillus)
Sylviidae
Pitulicea mică (Phylloscopus collybita)
Auşelul cu capul galben (Regulus regulus)
Regulidae
Auşelul sprâncenat (Regulus ignicapillus)
Mierla gulerată (Turdus torquatus)
Măcălendrul (Erithacus rubecola)
Turdidae
Sturzul de vâsc (Turdus viscivorus)
Mierla de piatră (Monticola saxatilis)
Prunellidae Brumăriţa de pădure (Prunella modularis)
Cinclidae Mierla de apă (Cinclus cinclus)
Troglodytidae Pănţăruşul (Troglodytes troglodytes)
Piţigoiul de brădet (Parus ater)
Passeriformes
Paridae Piţigoiul moţat (Parus cristatus)
Piţigoiul de munte (Parus montanus)
Scatiul (Carduelis spinus)
Forfecuţa comună (Loxia curvirostra)
Mugurarul comun (Pyrhulla pyrhulla)
Fringillidae Mugurarul roşu (Carpodacus erythrinus)
Cănăraşul (Serinus serinus)
Presura de munte (Emberiza cia)
Presura bărboasă (Emberiza cirlus)
Hirundinidae Lăstunul de stâncă (Hirundo rupestris)
Motacilidae Codobatura de munte (Motacilla cinerea)
Corbul (Corvus corax)
Corvidae
Gaiţa de munte (Nucifraga caryoctactes)

De exemplu, cocoşul de munte consumă în sezonul cald şi hrană animală şi

vegetală, pe când în sezonul rece consumă numai cetină de răşinoase. Alte specii rămân
tot timpul insectivore, ca de exemplu mierla de apă şi numeroase specii de piţigoi şi
ciocănitori. Dintre speciile migratoare, sunt consumatoare de hrană animală o serie de
paseriforme, sitarul de pădure (Scopolax rusticola), fluierarul de munte (Tringa
hypoleucos). Răpitoarele diurne şi nocturne au hrană strict carnivoră, reprezentată mai
ales de rozătoare, pentru găsirea cărora se deplasează şi în celelalte etaje. Dintre speciile
cu regim granivor, la cea mai avansată specializare ajunge forfecuţa (Loxia curvirostra),
ea hrănindu-se exclusiv cu seminţe, mai ales de conifere.
Ca urmare a condiţiilor de viaţă din acest etaj, păsările prezintă adaptări specifice:
forma caracteristică a ciocului forfecuţei, sau adaptarea fiziologică a acesteia (unică în
avifauna ţării noastre), prin care în unii ani păsările pot să nu scoată pui, sau să-i scoată
neregulat în decursul oricărui anotimp. Alte adaptări caracteristice sunt: construirea
cuiburilor între crengile arborilor (multe Passeriforme) sau prin cioplirea trunchiurilor
acestora (ciocănitori-Picidae); semnalele sonore puternice, emise din cauza lipsei de
orizont în mediul forestier (ciocănitori-Picidae, scorţarul-Sitta europaea, gaiţa de munte-
Nucifraga caryocatactes etc.); apariţia vârzobilor (la cocoşul de munte) care îi uşurează
mersul pe zăpadă şi ajută la menţinerea pe crengile alunecoase îmbrăcate în chiciură. Tot
la aceeaşi specie se mai poate menţiona dezvoltarea musculaturii pectorale care permite
acestor păsări terestre să se ridice brusc, aproape pe verticală, în caz de primejdie. Alte
adaptări sunt scurtarea aripilor şi alungirea cozilor, pentru manevrabilitatea zborului
printre arbori, iar la răpitoarele de pădure, capacitatea de a-şi lua zborul brusc, structura
specială a penajului şi cozii care le asigură un zbor silenţios. În plus, n ăpârlirea păsărilor
de p ădure este treptată, (spre deosebire de cea a păsărilor de baltă), ceea ce le asigură o
capacitate de zbor neîntreruptă (Milescu, I., 1994).
Unele dintre speciile acestui etaj prezintă adaptări, caracteristici şi etologie
specifice (Radu, D., 1977, 1983). Astfel, şoimul călător (Falco peregrinus) îşi
construieşte cuibul pe ţancuri. Atacă doar p ăsări în zbor, atingând în picaj o viteză de
300-400 km·h-1. Pentru a ajunge la măiestria părinţilor, puii învaţă timp de câţiva ani.
Părinţii le aduc o perioadă mâncarea la cuib, apoi încep să zboare cu prada în gheare
pentru a fi urmăriţi de pui, iar în final îi dau drumul din gheare pentru a fi recuperată de
pui, din cădere.
Drepneaua mare (Apus melba) cuibăreşte în crăpăturilor stâncilor în zonele sudice
ale ţării (Dobrogea, munţii Olteniei, valea Cernei). Capturează insectele din zbor, fiind
alături de alte specii ale genului printre cele mai rapide păsări din avifauna noastră,
atingând o viteză de deplasare de 320-250 km·h-1. Adaptarea la regiunile stâncoase în
care cuibăreşte este reprezentată de faptul că nu are nici un deget opozabil: toate degetele
sunt îndreptate înainte, pentru a se putea căţăra pe pereţii stâncoşi înclinaţi. Materialul
pentru cuib îl adună tot din zbor, particularitate cunoscută şi “exploatată” de locuitorii din
Grecia care o “pescuiesc” pentru ciorbe, de pe marginea falezelor, cu ajutorul unor undiţe
la capătul cărora prind o pan ă.
Mierla de apă (Cinclus cinclus) la noi mai e numită şi păscărel negru. Stă pe pietre
în mijlocul apei şi face frecvente “reveren ţe”, apoi plonjează brusc în apă; înoată dând
din aripi şi se poate deplasa şi pe fundul apei în căutarea larvelor acvatice de insecte. Îşi
realizează un cuibul din muşchi; acesta are formă sferică şi o deschidere practicată în
partea inferioară. Este amplasat lângă apă, la o înălţime de 1-5 m, în crăpături din stâncă
sau în spatele unor cascade, pe care le străbate în zbor când părăseşte cuibul. Scoate dou ă
rânduri de pui. Are probleme în cazul viiturilor şi datorită polu ării apei şi lucrărilor
hidrotehnice.Pe un kilometru de pârâu pot trăi şi 10 perechi de mierle de apă.
Datorită condiţiilor de hrană şi adăpost favorabile, numărul speciilor sedentare
ajunge la aproximativ jumătate, multe dintre celelalte coborând iarna doar în etajele
inferioare. Acest sedentarism accentuat a putut să apară şi datorită existenţei la anumite
specii a unor manifestări etologice caracteristice, cum ar fi crearea de rezerve de hran ă
pentru anotimpul nefavorabil (gaiţa de munte-Nucifraga caryocatactes, ciocănitorile-
Picidae, piţigoii-Paridae, corbul-Corvus corax şi chiar cucuveaua pitică-Glaucidium
passerinum şi minuniţa-Aegolius funereus). Crearea acestor rezerve de hran ă este o
modalitate se diseminare zoochoră, care poate contribui la expansiunea arealului unor
specii.
Între speciile de păsări din biocenozele forestiere există bineînţeles relaţii
interspecifice; două astfel de exemple ar fi relaţiile de comensalism între forfecu ţă şi alte
specii consumatoare de seminţe de conifere, (forfecuţa desprinde conurile de pe ramurile
arborilor, acestea devenind accesibile şi pentru specii terestre) sau cele, tot de
comensalism, între ciocănitori şi numeroase alte specii (Phoenicurus, Parus, Sitta,
Certhia, sau chiar Apus, Strigidae) care le utilizează cuiburile săpate în trunchiurile
arborilor (uneori, până la 70% din cuiburile vechi de ciocănitori sunt ocupate de alte
specii).
Din totalul speciilor caracteristice acestui etaj, 64% sunt sedentare sau sedentar-
migratoare şi 36% migratoare.
Influenţa antropică asupra avifaunei acestui etaj a determinat reducerea arealului
sau numărului de indivizi ai unor specii precum cocoşul de mesteacăn, mierla de apă,
păsările de pradă de noapte şi de zi (corb – situaţia acestuia din urmă s-a îmbunătăţit în
ultima vreme). Femela cocoşului de munte şi cocoşul de mesteacăn sunt declarate
monumente ale naturii.
Etajul columbidelor este localizat în pădurile de fag, de amestec de fag cu gorun
şi gorun. Aceste păduri sunt mai luminoase, mai bogate în specii vegetale, cu luminişuri
şi goluri şi subarboret bogat, astfel încât şi numărul speciilor caracteristice este mai mare
decât în cazul etajelor anterioare.

În arborete se întâlnesc:
Porumbelul de scorbură (Columba aenas)
Uliul porumbar (Accipiter gentilis)
Uliul cu picioare scurte (Accipiter brevipes)
Acvila de câmp (Aquila heliaca)
Acvila pitică (Hieraëtus pennatus)
Viesparul (Pernis apivorus)
Şerparul (Circaëtus gallicus)
Şoimul rândunelelor (Falco subbuteo)
Buha mare (Bubo bubo)
Huhurezul mic (Strix aluco)
Ciocănitoarea verde (Picus viridis)
Ciocănitoarea pestriţă mijlocie (Dendrocopus medius)
Ciocănitoarea pestriţă mică (Dendrocopus minor)
Capîntorsul (Jynx torquilla)
Sturzul cântător (Turdus philomelos)
Cojoaica comună (Certhia familiaris)
Gaiţa (Garrulus glandarius)
Coţofana (Pica pica)
Scorţarul (Sitta europaea)
Fâsa de pădure (Anthus trivialis)

În goluri şi luminişuri, în parchetele exploatate se întâlnesc:

Porumbelul gulerat (Columba palumbus) Cocoşarul (Turdus pilaris)
Turturica (Streptopelia turtur) Piţigoiul codat (Aegithalos caudatus)
Caprimulgul (Caprimulgus europaeus) Câneparul (Acanthis cannabina)
Pupăza (Upupa epops) Sticletele (Carduelis carduelis)
Silvia cu capul negru (Sylvia aticapilla) Florintele (Carduelis chloris)
Silvia mică (Sylvia curruca) Presura galbenă (Emberiza citrinella)
Pitulicea sfârâitoare Ciocârlia de pădure
(Phylloscopus sibilatrix) (Lullula arborea)
Grangurul (Oriolus oriolus)

Pe văile luminoase ale râurilor:

Muscarul gulerat (Ficedula albicollis) Mărăcinarul negru (Saxicola torquata)
Muscarul negru (Ficedula hypoleuca) Piţigoiul de livadă (Parus lugubris)
Mărăcinarul striat (Saxicola rubetra) Ciuful pitic (Otus scops)
Încadrarea sistematică a speciilor acestui etaj este prezentată în tabelul 9.
Hrana şi adaptările p ăsărilor acestui etaj sunt asemănătoare cu cele menţionate la
etajul anterior. Hrana animală o formează în majoritate insectele cu larvele şi pontele lor,
iar pentru răpitoare – diferitele specii de mamifere, p ăsări, reptile etc. Hrana vegetală este
alcătuită din diferite semin ţe şi fructe, precum şi părţile vegetale ale plantelor, ierburi etc.
Ca şi în cazul celorlalte etaje şi aici speciile de pradă fac deplasări zilnice destul de mari
în căutarea hranei, atât în etajul inferior cât şi în cele superioare.

Încadrarea sistematică a speciilor din etajul columbidelor

Tabelul 9
Ordinul Familia Specia
Uliul porumbar (Accipiter gentilis)
Uliul cu picioare scurte (Accipiter brevipes)
Accipitridae Acvila de câmp (Aquila heliaca)
Falconiformes Acvila pitică (Hieraëtus pennatus)
Viesparul (Pernis apivorus)
Şerparul (Circaëtus gallicus)
Falconidae Şoimul rândunelelor (Falco subbuteo)
Porumbelul de scorbură (Columba aenas)
Columbiformes Columbidae Porumbelul gulerat (Columba palumbus)
Turturica (Streptopelia turtur)
Buha mare (Bubo bubo)
Strigiformes Strigidae Huhurezul mic (Strix aluco)
Ciuful pitic (Otus scops)
Ciocănitoarea verde (Picus viridis)
Ciocănitoarea pestriţă mijlocie
(Dendrocopus medius)
Piciformes Picidae
Ciocănitoarea pestriţă mică
(Dendrocopus minor)
Capîntorsul (Jynx torquilla)
Coraciadiformes Upupidae Pupăza (Upupa epops)
Muscicapidae Muscarul gulerat (Ficedula albicollis)
Muscarul negru (Ficedula hypoleuca)
Silvia cu capul negru (Sylvia aticapilla)
Sylviidae Silvia mică (Sylvia curruca)
Pitulicea sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix)
Sturzul cântător (Turdus philomelos)
Cocoşarul (Turdus pilaris)
Turdidae
Mărăcinarul striat (Saxicola rubetra)
Mărăcinarul negru (Saxicola torquata)
Piţigoiul codat (Aegithalos caudatus)
Paridae
Piţigoiul de livadă (Parus lugubris)
Passeriformes
Sittidae Scorţarul (Sitta europaea)
Certhiidae Cojoaica comună (Certhia familiaris)
Câneparul (Acanthis cannabina)
Sticletele (Carduelis carduelis)
Fringillidae
Florintele (Carduelis chloris)
Presura galbenă (Emberiza citrinella)
Motacilidae Fâsa de pădure (Anthus trivialis)
Alaudidae Ciocârlia de pădure (Lullula arborea)
Oriolidae Grangurul (Oriolus oriolus)
Gaiţa (Garrulus glandarius)
Corvidae
Coţofana (Pica pica)

Abundenţa şi specificul hranei acestui etaj contribuie şi ea la diversitatea crescută

în specii a ornitofaunei caracteristice. Structura vegetaţiei şi productivitatea ridicată a
biocenozelor forestiere sunt alţi factori care contribuie la realizarea acestei diversităţi
ridicate. Astfel, bogăţia subarboretului şi speciilor ierboase sunt determinante în
instalarea speciilor care cuibăresc în aceste zone, mărind numărul speciilor care nu au
nevoie de condiţii speciale pentru amplasarea cuibului. De asemenea, scorburile sunt mai
numeroase în aceste ecosisteme forestiere, ceea ce diminuează dependen ţa de ciocănitori
a speciilor care nidifică în scorburi închise. Ciocănitorile prezintă o adaptare specifică,
legată de modul de procurare al hranei: au vârful tare al limbii prevăzut cu zimţi
asemănători cu ai unor săgeţi, astfel încât odată înfiptă în corpul unor insecte sau larve,
acestea nu mai pot scăpa când limba e trasă înapoi. Lungimea acesteia este şi ea
remarcabilă, baza ei fiind prinsă nu de partea posterioară a gurii ca la celelalte păsări, ci
tocmai de frunte, astfel încât ea poate ajunge la 16-20 cm; astfel pot fi prinse insecte
aflate în galerii lungi săpate în lemn. De asemenea coada ciocănitorii este scurtă şi rigidă,
folosită pentru sprijin, iar ghearele ascu ţite (două înainte, două înapoi), pentru deplasarea
cu uşurinţă de-a lungul trunchiurilor. Capîntorsul (Jynx torquilla) face parte din familia
ciocănitorilor, dar este migratoare. Consumă multe furnici. Ocup ă un cuib gata făcut, în
care îşi depune ou ăle. Când este ameninţat de duşmani, sare din cuib ca un resort, îşi
încovoaie şi îşi răsuceşte capul la 180o, scoţând şi un fel de sâsâit pentru a fi confundat cu
un şarpe.
Caracteristici mai deosebite prezintă şi scorţarul sau ţoiul (Sitta europaea) care se
hrăneşte tot cu insecte, de pe, sau de sub scoarţa arborilor, al căror trunchi îl ciocăneşte
cu lovituri dese, dar nu are un cioc la fel de puternic ca al ciocănitorii. Poate fi u şor
recunoscut datorită modului special de a se deplasa pe tulpinile arborilor: în spirale, cu
capul în jos. Ocupă adesea cuiburile vechi ale altor specii, a căror deschidere o
micşorează dup ă dimensiunile sale prin construirea unui perete din pământ umed. Lasă la
mijloc doar un mic orificiu prin care doar el să poată pătrunde, pentru a fi la ad ăpost de
duşmani de talie mai mare.
Şerparul (Circaetus gallicus) este specializat în prinderea reptilelor, pe care le
pândeşte planând la înălţimi mari. Când le capturează le duce puilor la cuibul construit în
vârful unor arbori înalţi; poate fi văzut zburând cu şerpi zvârcolindu-i-se în gheare.
Înainte de a oferi puilor şerpii, părinţii îi decapitează. Şerparii sunt imuni la veninul
viperelor, datorită solzilor mari şi gro şi care la acoperă picioarele şi penelor care le
protejează corpul de muşcăturile veninoase. Iarna migrează.
Din cauza posibilităţilor mai reduse de ad ăpostire în timpul iernii (ca urmare a
căderii frunzelor în p ădurile de foioase), precum şi din cauza hranei animale mai reduse
din sezonul rece, păsările insectivore cu regim stenofag, care sunt vara în număr mare în
etajul columbidelor, odată cu răcirea timpului, migrează. Spre deosebire de etajul
anterior, proporţia speciilor migratoare este mai mare, reprezentând 63% din total,
comparativ cu speciile sedentare, care reprezintă 37% (în realitate, din speciile
considerate sedentare rămân în etajul columbidelor puţini indivizi, astfel încât numărul
indivizilor acestor specii este şi mai redus). Se poate astfel afirma că ornitofauna etajului
columbidelor este mai puţin legată de etaj, decât cea a etajului superior, nu numai datorită
numărului mare de specii migratoare, dar şi datorită numărului mare de specii
caracteristice acestui etaj, dar care trăiesc şi în etajele superioare şi în etajul inferior
(aproximativ 75%).
Speciile de păsări pot fi caracteristice unui etaj ornitologic, există însă şi specii
ubicviste, care sunt bine reprezentate din etajul columbidelor până în cel al brumăriţei,
chiar dacă numărul lor de indivizi scade odată cu altitudinea. Aceste specii şi încadrarea
lor sistematică sunt prezentate în tabelul 10.
Speciile ubicviste şi încadrarea lor sistematică
Tabelul 10
Ordinul Familia Specia
Cuculiformes Cuculidae Cucul (Cuculus canorus)
Caprimulgiformes Caprimulgidae Caprimulgul (Caprimulgus europaeus)
Fringilidae Cinteza (Fringila coelebs)
Passeriformes
Motacilidae Codobatura albă (Motacilla alba)

Speciile respective trăiesc în zonele împădurite, cu excepţia codobaturii albe care

este răspândită în lungul văilor râurilor, pân ă în regiunea alpin ă.
Regimul nutritiv al acestor specii este strict insectivor, cu excep ţia cintezei care
poate trece în timpul iernii la o hran ă granivoră, parţial frugivoră. Ca urmare, speciile
insectivore migrează, cintezele (mai ales masculii) rămânând adesea pentru a ierna în văi
ad ăpostite.
Ca adaptări specifice acestor specii se menţionează zborul rapid, caracteristic al
caprimulgului la asfinţit şi noaptea şi parazitismul binecunoscut al cucului.
Caprimulgul (Caprimulgus europaeus) este o specie crepusculară, care zboară cu
gura larg deschisă pentru a prinde insectele din zbor. Cum în apropierea stânelor se
găsesc foarte multe insecte şi deoarece această pasăre zboară la ora mulsului cu gura
deschisă, la joasă înălţime, în apropierea animalelor, s-a spus despre ea că “mulge capre”.
Ziua stă lipită de crengi şi este camuflat datorită penajului pământiu tărcat şi de aceea i se
mai spune şi “lipitoare”. Dacă femela cloceşte şi este ameninţată de un poten ţial duşman,
ea cască brusc ciocul arătând interiorul acestuia viu colorat, ridică aripile amenin ţător şi
scoate un şuierat-horcăit pentru a-şi speria agresorul. În nopţile de primăvară târzie sau
vară scoate un zgomot asemănător “torsului” pisicii, dar mai puternic, cu inflexiuni
metalice.
Femela de cinteză (Fringilla coelebs) îşi construieşte cuibul din crenguţe, răd ăcini
şi muşchi, iar la exterior fixează cu ajutorul firelor de păianjen fragmente din diferite
specii vegetale (licheni şi muşchi) pentru camuflaj. La construcţia cuibului alte specii
folosesc p ământ ud, salivă sau fire de păianjen.
Parazitismul nidicol nu este caracteristic numai cucului ci şi altor specii cum sunt
indicatorii, trupialii, ţesătorii africani etc (Marinov, M, 1998). Premiza parazitismului la
cuc au constituit-o, se pare, cazurile în care, datorită distrugerii propriului cuib, femela a
fost nevoită să-şi depună ouăle în cuibul altei specii. Nu toate speciile de cuci sunt
parazite nidicole. Unele specii îşi construiesc cuiburi rudimentare, clocesc ouăle pe rând
şi îşi hrănesc puii, alte specii depun ouăle în cuiburi străine dar îşi clocesc ou ăle şi îşi
hrănesc puii singure. Comparativ cu aceste specii, ou ăle cucilor paraziţi sunt mai mici, iar
durata de incubaţie şi de dezvoltare post-embrionară este mai mică. Astfel, oul cucului
care parazitează rămâne în ovar mai multă vreme comparativ cu alte specii şi ca urmare
la depunerea în cuib este într-o oarecare măsură “semiclocit”. Acest ou, depus printre
ou ăle neclocite ale speciei parazitate se va dezvolta mult mai repede. În depunerea ouălor
în cuiburi străine, cucii sunt ajutaţi adesea de culoarea penajului, asemănătoare cu a
uliului, precum şi de “pozele” care le imită pe cele ale uliului păsărar. La vederea falsului
uliu, păsările de obicei fug, trădându-şi poziţia cuibului. De multe ori însă, păsările au
învăţat să deosebească cucul de uliu şi reacţiile lor au devenit agresive faţă de acesta. Şi
aceste situaţii sunt însă exploatate de cuc în avantajul lui, deoarece în timp ce masculului
atrage atenţia p ăsării gazdă, care devine agresivă, femela îşi strecoară neobservată oul în
cuib. Oul cucului poate fi depus direct în cuib sau pe sol, după care este luat în cioc şi
depus în cuibul gazdei. De aceea, coaja oului de cuc este groasă (comparativ cu
dimensiunea lui) şi rezistentă. De obicei, cucul depune oul în cuiburi cu pontă
incompletă, îndepărtând uneori unul din ouăle gazdei. Se consideră că femelele de cuc
formează aşa-numitele “rase biologice”, fiecare din aceste rase fiind specializată în
parazitarea unei anumite specii de păsări. În aceste cazuri, ouăle cucului se aseamănă la
culoare şi mărime cu ouăle gazdei. Cucul (Cuculus canorus) parazitează 146 de specii de
păsări din Europa şi Asia, de la cele de talie mare cum sunt sturzul de vâsc, stăncuţa,
co ţofana, gaiţa, porumbelul gulerat, pân ă la cele de foarte mici dimensiuni, cum sunt
au şeii şi p ăn ţăruşul. La noi, cucul îşi depune cel mai frecvent ouăle în cuiburile
măcălendrului, codobaturei albe, silviilor, sfrânciocului roşiatic etc. Speciile parazitate şi-
au dezvoltat mecanisme de ap ărare împotriva parazitării; agresivitatea faţă de adult (deja
men ţionată) înainte de depunerea oului se manifestă uneori prin ţipete de alarmă
caracteristice, la auzul cărora în ajutorul păsării amenin ţate sar vecinii care cuibăresc în
apropiere. Alte mecanisme de apărare sunt: părăsirea cuibului, aruncarea oului străin din
cuib sau acoperirea lui cu material de construcţie a cuibului.
Cum puii de cuc au o dezvoltare embrionară mai rapidă decât a puilor păsării
gazdă, ei eclozează primii. După câteva zile de la ieşirea din ou, apare la puii de cuc care
parazitează speciile mici de paseriforme, reflexul de aruncare din cuib a oricărui obiect
care îi atinge spatele (datorită unor corpusculi sensibili aflaţi pe pielea golaşă din această
zonă); astfel, puiul de cuc aruncă jos ouăle sau puii aflaţi în acelaşi cuib cu el. El se
străduieşte să aşeze oul sau puiul care îl deranjează în adâncitura din zona sacrală, îl ţine
cu aripile, se apropie de marginea cuibului, se înclin ă şi proptindu-şi capul în cuib
încearcă să-l arunce afară. (La alte specii parazite exotice – indicatorii – puii abia
eclozaţi, golaşi şi orbi, au extremităţile ciocului puternic îndoite, formând cârlige ascuţite;
cu aceşti cleşti sunt muşcaţi şi omorâţi puii păsării gazdă care apoi sunt aruncaţi din cuib.
La câteva zile după ce şi-au îndeplinit “rolul” aceste cârlige cad. Indicatorii depun numai
câte un singur ou în cuibul parazitat, altfel puii lor s-ar omorî între ei).
În afară de speciile caracteristice şi de cele ubicviste, se mai menţionează şi
speciile interzonale, care au şi ele o răspândire foarte largă în altitudine, dar sunt legate
de anumite condiţii de biotop, cum ar fi vecinătatea apelor, stâncăriile, luncile râurilor
etc.
Aceste specii şi încadrarea lor sistematică sunt prezentate în tabelul 11.
Speciile interzonale şi încadrarea lor sistematică
Tabelul 11
Ordinul Familia Specia
Accipitridae Hoitarul (Neophron percnopterus)
Falconiformes
Falconidae Vinderel roşu (Falco tinnunculus)
Galliformes Phasianidae Potârnichea de stâncă (Alectoris graeca saxatilis)
Apodiformes Apodidae Drepneaua mică (Apus apus)
Passeriformes Turdidae Pietrarul sur (Oenanthe oenanthe)
Mărăcinarul cu gât roşu (Saxicola rubetra)
Laniidae Sfrâncioc roşu (Lanius collurio)
 Hirundinidae Lăstun de casă (Delichon urbica)
Rândunică (Hirundo rustica)
Alaudidae Ciocârlia de câmp (Alauda arvensis)

Fiecare dintre aceste specii este adaptată anumitor habitate; astfel, drepneaua mică
(Apus apus), lăstunul de casă (Delichon urbica) şi rândunică (Hirundo rustica) nidifică în
pereţii stâncoşi sau în construcţiile omeneşti din mun ţi şi se hrănesc cu “planctonul
aerian” pentru procurarea căruia se ridică adesea la mari altitudini; tot în zonele
stâncoase, pe cursul văilor râurilor, dar fiind rare sau lipsind din regiunea alpină, trăiesc
potârnichea de stâncă, (Alectoris graeca), vinderelul roşu (Falco tinnunculus) şi hoitarul
(Neophron percnopterus); ciocârlia de câmp (Alauda arvensis) trăieşte pe pantele largi,
înierbate, ale văilor râurilor; pietrarul sur (Oenanthe oenanthe) trăieşte pe plajele cu nisip
şi bolovănişuri de pe lângă cursurile de apă; tot în văile cursurilor de apă, dar în tufe
izolate şi arbuşti, trăiesc sfrânciocul roşu (Lanius collurio) şi mărăcinarul cu gât roşu
(Saxicola rubetra).
Regimul nutritiv al acestor specii este predominant insectivor (cu pronunţat
caracter stenofag) sau granivor (Alectoris graeca). Răpitoarele se hrănesc cu rozătoare
mari (Falco tinnunculus) şi cu cadavre sau resturi (Neophron percnopterus).
În funcţie de modul specific de viaţă şi de hran ă, aceste specii prezintă anumite
adaptări, legate de modalitatea de zbor; astfel, rândunelele şi lăstunul, care se hrănesc cu
entomofauna atmosferică de la mari înălţimi au un zbor foarte rapid, perfecţionat
(lăstunul este cel mai bun zburător al avifaunei carpatine); vinderelul roşu are zborul iute
dar pe distan ţe scurte, iar ciocârlia de câmp, potârnichea de stâncă, sfrânciocul roşu,
mierla de piatră, pietrarul sur şi mărăcinarul cu gât roşu, deoarece se hrănesc de pe sol
sau de la mică înălţime, au posibilităţi de zbor reduse.
Sfrânciocul roşu (Lanius collurio) are ciocul ascuţit ca un răpitor; consumă
gândaci, şopârle mici sau şoareci. Uneori înfige aceste prăzi în ţepii mai lungi ai
mărăcinilor sau arbuştilor spinoşi pentru a-i consuma mai târziu.
Hoitarul sau vulturul alb (Neophron percnopterus) este o specie caracteristică
zonelor tropicale, la noi fiind identificat doar în câteva regiuni calde, unde există stâncării
calcaroase (în Dobrogea, pe valea Nerei - în Banat). De obicei se hrăneşte cu hoituri, dar
se întâmplă să consume şi cârtiţe, arici ori broaşte ţestoase. Hoiturile otrăvite au afectat şi
această specie. Pentru a putea consuma carnea broaştelor ţestoase le aruncă pe stâncării
de la mare înălţime, pentru a le sfărâma carapacea.
Datorită regimului nutritiv stenofag, format din insecte şi rozătoare care iarna
dispar, cele mai multe dintre aceste specii sunt migratoare; numai potârnichea de stâncă
(Alectoris graeca) şi parţial vinderelul roşu (Falco tinnunculus) sunt sedentare.
Speciile de iarnă apar la noi în ţară odată cu lunile septembrie şi octombrie; ele
vin în general din ţinuturile nordice ale Europei şi Asiei. Unele dintre ele sunt apariţii
obişnuite, altele doar sporadice. După ce iernează la noi, primăvara se reîntorc în zonele
lor de cuibărit nordice. Marea majoritate a acestor specii au un număr de indivizi variabil
de la an la an şi sunt cantonate mai ales în văile râurilor, fără să fie legate de un etaj
ornitologic anume.
Efectivele acestor specii variază anual în funcţie de condiţiile şi rezervele de hran ă
din timpul iernii atât de la noi, cât şi din ţinuturile nordice din care ele vin. Speciile de
iarnă de la noi din zona forestieră sunt prezentate în tabelul 12.
 Speciile de iarnă şi încadrarea lor sistematică
Tabelul 12
Ordinul Familia Specia
Accipitridae Şorecarul încălţat (Buteo lagopus)
Falconiformes
Falconidae Şoimul pitic (Falco columbarius aesalon)
Strigiformes Strigidae Huhurez cu coadă lungă (Strix uralensis)
Turdidae Sturz de iarnă (Turdus pilaris)
Bombycillidae Mătăsarul (Bombycilla garrulus)
Forfecuţa roşie (Loxia pytyopsittacus)
Passeriformes
Forfecuţa bandată (Loxia leucoptera bifasciata)
Fringillidae Inariţa (Acanthis flammea)
Presura de iarnă (Plectrophenas nivalis)

Dintre toate aceste specii doar forfecu ţele (roşie şi bandată) sunt legate de un
anumit habitat şi anume cel al pădurilor de conifere.
Hrana acestor specii de iarnă este reprezentată de semin ţele sau bacele diverselor
specii arbustive, în cazul Passerifomelor sau de diverse vertebrate, în cazul
Falconiformelor şi Strigiformelor.
Speciile de pasaj îşi fac apariţia în ţara noastră în timpul iernii şi primăverii în
timpul migraţiei lor spre locurile de iernare sau la reîntoarcerea în zonele de nidificare.
Păsările de pasaj sunt şi mai puţin caracteristice pentru anumite etaje ornitologice,
deoarece spre deosebire de speciile de iarnă, pentru ele zona forestieră a ţării noastre
reprezintă o parte din traseele de migrare pe care acestea le urmează şi nu un loc care să
le asigure hrana şi adăpostul pentru o perioadă mai îndelungată. Speciile de pasaj
urmează mai ales văile râurilor, făcând scurte popasuri pentru odihn ă şi hrană.
La păsări, în ceea ce priveşte hrănirea, există numeroase caractere adaptative
legate de zbor (Marinov, M., 1998). Una dintre principalele particularităţi constă în viteza
cu care au loc procesele digestive, astfel încât perioada de men ţinerea a hranei în
organism să fie cât mai mică. Astfel, cucuveaua (Glaucidium passerinum) reuşeşte să
digere complet un şoarece în 4 ore, iar sfrânciocul mare în 3 ore. De asemenea, fructele
apoase trec prin tractul digestiv al silviilor în doar 8-10 minute.
În anii cu explozie numerică a rozătoarelor, şorecarul mănâncă până la 14 şoareci
pe zi, iar în anii obişnuiţi se poate mulţumi cu 5 şoareci (acelaşi comportament îl au şi
alte specii de răpitoare). Vânturelul roşu (Falco tinnunculus), în anii bogaţi în şoareci,
consumă doar capul acestora, ceea ce determin ă distrugerea unui număr important de
rozătoare. Şi mai mult decât adulţii, mănâncă puii. Sporul în greutate la unii pui de
paseriforme poate atinge 20% (sau chiar 60% în unele cazuri) din greutatea lor iniţială, în
24 de ore. În primele 7-8 zile de viaţă, greutatea puilor la paseriforme se măreşte de 5-6
ori.
Abundenţa hranei determină depunerea unui număr mai mare de ouă, o rată mai
mare de supravieţuire a puilor şi uneori depunerea încă a unui rând de ou ă. În lipsa
hranei, dimpotrivă, multe răpitoare de noapte şi de zi nu se reproduc.
Hrana găsită sau capturată de păsări, ajunsă în gură, se îmbibă cu salivă; cu toate
că glandele salivare sunt reduse la păsări, acest proces este suficient pentru a uşura
alunecarea hranei mai departe. Multe specii au glandele salivare submaxilare bine
dezvoltate, dar acest fapt nu este legat de digestie, ci de formarea unei salive cleioase pe
suprafaţa limbii care ajută la capturarea insectelor (ciocănitori) sau la construirea cuibului
(drepnele).
La alte specii, în guşă se formează ingluvii, din resturile de hran ă nedigerate
(bufniţe, pescăruşi, ciori etc.).
Din punct de vedere al regimul trofic, speciile se împart în stenofage şi eurifage.
Numărul speciilor stenofage este scăzut acestea aflându-se răspândite în zonele tropicale,
unde schimbarea anotimpurilor este aproape imperceptibilă, în ţinuturile temperate
speciile stenofage sunt foarte rare. Speciile eurifage sunt răspândite pe areale întinse,
cuprinzând zone variate. Şi la speciile eurifage, un anumit fel de hrană este determinant
pentru existenţa păsărilor într-un anumit loc sau sezon. Astfel, pentru femelele coco şului
de munte, primăvara sunt necesari mugurii plopului tremurător şi ai salciei. Puii tuturor
speciilor de p ăsări răpitoare au nevoie de hrană cu oase, păr şi pene, altfel rămân rahitici.
Adeseori, la păsările răpitoare se întâlneşte specializarea trofică la perechi, sau chiar la
indivizi, fiind vânate selectiv, doar anumite specii. Aceasta duce la scăderea concurenţei
şi permite convieţuirea în acelaşi biotop a unui număr mai mare de indivizi ai aceleiaşi
specii. Prin imprinting şi puii indivizilor respectivi vor avea aceeaşi hrană predilectă ca şi
părinţii lor.
Puii păsărilor pot fi de dou ă tipuri: nidicoli şi nidifugi (Fitter, R., Roux, F., 1992).
Cei nidicoli sunt incapabili să supravieţuiască fără ajutorul p ărin ţilor; ei îşi petrec primele
săptămâni de viaţă în căldura şi la adăpostul cuibului (de unde şi denumirea: nidicol =
“care locuieşte într-un cuib”). Puii nidicoli ies de obicei din ou după o perioadă de
incubaţie scurtă, fiind mai puţin dezvoltaţi: au corpul golaş, ochii lipiţi şi sunt foarte
vulnerabili. De aceea au nevoie de protecţia cuibului care este ascuns în vegetaţia
arbustivă sau arborescentă. Spre deosebire de aceşti pui, cei nidifugi (nidifug = „care fuge
din cuib”) nu se nasc în cuiburi precar construite pe sol sau în apropierea acestuia. Pentru
că nu este destul de sigur, cuibul este părăsit la câteva ore dup ă ecloziune, în timp ce puii
nidicoli rămân în cuib de la 13-14 zile (în cazul puilor de mici dimensiuni ai majorităţii
Passeriformelor) la 6-7 săptămâni (în cazul puilor mai mari cum sunt cei de drepnea mică
- Apus apus). Puii nidifugi depind decât în mică măsură (uneori deloc) de părinţi în ceea
ce priveşte hrănirea. Cum aceşti pui sunt mai bine, mai armonios dezvoltaţi în comparaţie
cu cei nidicoli, cerinţele lor alimentare sunt mai modeste şi dezvoltarea lor mai lentă. Ei
îşi găsesc singuri mâncarea, părinţii doar îi ghidează. Puii nidicoli în schimb, sunt hrăniţi
de p ărin ţi, necesitând cantităţi mari de hran ă. Deşi la ecloziune sunt imperfect dezvoltaţi,
tubul digestiv, comparativ cu celelalte componente anatomice, este remarcabil dezvoltat.
Astfel, un pui de măcăleandru – Erithacus rubecula creşte de la 2 g cât cântăreşte la
ecloziune la 12 g în 12 zile. Pentru a asigura această dezvoltare rapid ă, p ărin ţii trebuie să
aducă neîntrerupt hran ă puilor. Au fost observaţi piţigoi care au făcut într-o zi 800 de
drumuri la cuib pentru a hrăni puii. Carnivorele însă, vin mai rar la cuib şi aduc de fiecare
dată o cantitate mai mare de hran ă. Sunt specii (porumbei, drepnele, anumite ciocănitori
şi Passeriforme) care îşi hrănesc puii prin regurgitare: alimentele pe care le procură
părinţii la o deplasare în căutarea hranei sunt adunate într-un buzunar de piele situat sub
cioc sau într-o dilataţie a esofagului şi apoi sunt regurgitate.
S-a menţionat diferenţa între gradul de complexitate diferit în ceea ce priveşte
construcţia cuiburilor după cum speciile au pui nidicoli sau nidifugi. Există şi specii care
nu-şi construiesc nici un fel de cuib, mulţumindu-se să găsească un loc cât de cât
ad ăpostit: o scorbură pe care nu o amenajează în nici un fel, o adâncitură în p ământ, o
tufă etc. Passeriformele îşi construiesc cuiburi elaborate.
Păsările au o distribu ţie specifică nu numai în altitudine. La aceeaşi altitudine, în
aceeaşi biocenoză, manifestă preferinţe pentru anumite zone ale acesteia (figura 86).

Figura 86 - Stratificarea păsărilor într-un arboret

Astfel:
- în zona superioară a coroanelor pot fi întâlnite următoarele specii:
Etajul tetraonidelor Etajul columbidelor
Forfecuţa (Loxia curvirostra) Grangurul (Oriolus oriolus)
Scatiul (Carduelis spinus) Gaiţa (Garrulus glandarius)
Auşelul (Regulus regulus) Strurzul cântător (Turdus philomelos)
Sturzul de vâsc (Turdus viscivorus) Piţigoiul codat (Aegithalus caudatus)

- în zona mijlocie a coronamentului şi în arborii etajului al doilea:

Etajul tetraonidelor Etajul columbidelor
Ciocănitori (Dendrocopus sp.) Cojoiaca comună (Certhia familiaris)
Mugurar (Pyrhulla pyrhulla) Scorţarul (Sitta europaea)
porumbelul gulerat (Columba palumbus),

- în zona inferioară a coronamentului:

Etajul tetraonidelor Etajul columbidelor
piţigoii (Parus sp. silviile (Sylvia sp.)

- la nivelul solului:
Etajul tetraonidelor Etajul columbidelor
Pănţăruşul pitulici (Phylloscopus sp.)
(Troglodytes troglodytes)
măcăleandrul (Erithacus rubecola)

Multe specii îşi men ţin teritoriul şi chiar folosesc acelaşi cuib mai mulţi ani la
rând (mierla - Turdus merula, acvila de munte - Aquila chrysaëtos, codobatura de munte -
Motacilla cinerea). Teritoriul este spaţiul apărat de o pasăre şi poate avea dimensiuni
variabile (la ciocănitoarea pestriţă mare - Dendrocopos major: 10-60 ha pădure de
foioase sau răşinoase, la huhurezul mic - Strix aluco: 24-28 ha pădure de foioase, la
pitulicea fluierătoare - Phylloscopus trochilus: 650-3000 m2, la piţigoiul sur - Parus
palustris: 4000-16000 m2, la presura galbenă - Emberiza citrinella: 2000 m2). În general,
teritoriul este delimitat de repere naturale (arbori, tufişuri, poieni, liziere) şi este ales
înainte de împerechere. Teritoriul fiecărui cuplu furnizează acestuia şi puilor hrana, iar pe
cuprinsul lui este amplasat cuibul. De aceea, teritoriul este ap ărat, în general, de mascul,
prin cântec sau adoptarea unor posturi caracteristice. Dacă apar rivali inoportuni ei sunt
ameninţaţi sau atacaţi. Marea majoritate a păsărilor au un comportament teritorial doar în
sezonul de cuibărire, doar câteva specii conservând acest instinct şi în timpul iernii
(măcăleandru - Erithacus rubecola, păn ţăruş - Troglodytes troglodytes, numeroase specii
de prad ă). Teritorialitatea este şi o modalitate de utilizare eficientă, optimă, a tuturor
resurselor dintr-o anumită zonă. Pentru ap ărarea teritoriului lupta efectivă este cel mai
frecvent evitată (aceasta datorită selecţiei ce a avut loc în timp: în urma luptelor
participan ţii mureau sau erau mutilaţi devenind în consecin ţă mai puţin apţi pentru a
rezista în lupta pentru existen ţă); în general protagoniştii evită lupta directă, recurgând
doar la demonstraţii de forţă pentru intimidarea adversarului şi anume gesturi sau posturi
care au rolul de a-l face pe posesor să pară mai mare decât este în realitate şi implicit
înfricoşător, periculos. În general acest lucru se realizează prin zbârlirea penajului,
ridicarea moţului sau a penelor de pe cap, etalarea petelor colorate din penaj, toate
acestea urmate de gesturi ameninţătoare: salturi, atacuri mimate.
Deşi paradele de intimidare se reduc la gesturi simbolice, efectul lor asupra
adversarilor nu este diminuat: au fost de mai multe ori semnalate p ăsări care au murit de
atac de cord sau accident vascular ca urmare a emo ţiilor intense produse de aceste dueluri
fictive (Fitter, R., Roux, F., 1992). Şi în timpul împerecherii masculii îşi etalează penajul
viu colorat (uneori schimbat special în sezonul de împerechere pentru a avea un colorit
mai intens decât în restul anului) şi iau posturi caracteristice, de această dată în cadrul
“paradelor nupţiale”, în scopul atragerii femelelor.
Datorită acestor ritualuri de împerechere, adesea masculii sunt frumos coloraţi au
moţuri, barbişoane, pene ornamentale etc., spre deosebire de femele care trebuie să treacă
neobservate pentru a nu atrage atenţia duşmanilor asupra lor, a cuibului şi a puilor.
Dup ă împerechere, pentru consolidarea legăturilor între partenerii de cuplu se
desfăşoară alte ritualuri, cum sunt toaleta reciprocă, hrănirea simbolică a femelei de către
mascul, prezentarea unui cuib, apărarea în comun a teritoriului. Toaleta reciprocă este
caracteristică speciilor de porumbei şi turturele, huhurezului mic – Strix aluco, drepnelei
mici – Apus apus, rândunelei – Hirundo rustica, speciilor de Corvidae şi constă în
curăţarea şi îndreptarea penelor de pe cap şi gât. Hrănirea simbolică a femelei este
caracteristică multor specii, dar mai ales celor la care cloceşte exclusiv femela. Acest
ritual are şi rolul de a pregăti masculul pentru viitoarele îndatoriri se p ărinte.
De asemenea, speciile de păsări se succed în funcţie de stadiile de dezvoltare ale
arboretului (figura 87).
Păsările joacă un rol foarte important în ecosistemele forestiere iar permanenta
degradare antropică a acestora a determinat diminuarea efectivelor, restrângerea arealelor
sau chiar dispariţia unor specii. Astfel, în ultimii 300 de ani au dispărut 300 de specii de
păsări (Fitter, R., Roux, F., 1992). Degradarea ecosistemelor a fost determinată, atât la
noi în ţară cât şi în alte zone ale continentului sau globului, de poluarea aerului, a apelor,
de intensa utilizare a pesticidelor, de diminuarea suprafeţelor împ ădurite, a pajiştilor
naturale, de înlocuirea vegetaţiei spontane cu întinse suprafeţe cultivate; tot terenurile
cultivate au înlocuit şi numeroase zone umede, care au fost drenate, asanate şi îndiguite.
 Figura 87 - Succesiunea speciilor de păsări în funcţie de stadiile de dezvoltare a pădurii (după
Ramade, F., 1994)
În ceea ce priveşte pesticidele, deşi ele, alături de îngrăşăminte au revoluţionat
agricultura modernă, au concomitent numeroase efecte negative: otrăvesc insectele,
rozătoarele şi unele plante ierboase dăunătoare culturilor; cu acestea se hrănesc păsările,
în fiecare primăvară fiind intoxicate (mai ales de pesticidele organoclorurate) mii de
paseriforme, potârnichi şi porumbei guleraţi. Păsările răpitoare de zi care consumă aceste
păsări pot acumula rapid în organism o doză letală de pesticid. Chiar dacă păsările nu
mor, pesticidul din corpul lor le perturbă metabolismul calciului şi ele depun ouă cu coaja
foarte subţire, care se sparg foarte uşor, specia fiind tot sortită pieirii, dar pe altă cale.
Agricultura modernă este caracterizată şi prin cultivarea mecanizată a unor
suprafeţe cât mai mari, pentru eficientizare şi obţinerea unor cantităţi cât mai mari de
produse agricole. Adesea, pentru obţinerea acestor suprafeţe mari, au fost distruse
tufişurile, arbuştii şi arborii care mărgineau drumurile sau marcau hotarele micilor
proprietăţi în trecut. Aceşti arbori şi arbuşti ofereau adăpost şi hran ă unor specii
numeroase (mierle, măcălendri, pănţăru şi, cinteze, silvii, presuri, scatii, brumăriţe etc.)
 Aceleaşi efecte nefaste le au pesticidele şi în silvicultură. Lor li se alătură
aplicarea unor măsuri silviculturale cu impact negativ asupra speciilor de păsări din
ecosistemele forestiere. Printre aceste măsuri se numără înlocuirea pădurilor naturale
complexe cu monoculturi conduse până la vârste de exploatare mici (înlocuirea
zăvoaielor şi şleaurilor de luncă cu culturi de plopi hibrizi, a amestecurilor de foioase,
făgetelor şi amestecurilor de fag cu răşinoase cu culturi pure de molid etc.). Aceste
arborete artificiale, cu structura mult simplificată, nu pot oferi hrană şi ad ăpost decât unui
număr redus de specii de p ăsări. De asemenea, cum unele dintre aceste culturi sunt adesea
exploatate la vârste relativ reduse, nu trec prin toate fazele de dezvoltare şi ca urmare,
speciile caracteristice mai ales etapei de bătrâneţe rămân fără habitatele specifice în care
îţi desfăşoară existenţa. Se mai poate men ţiona în acest context şi extragerea prin lucrările
de igien ă a tuturor arborilor scorburoşi, b ătrâni, uscaţi, care oferă hrană (insecte xilofage
sau insecte care rod între scoarţă şi lemn) şi adăpost (scorburi) pentru numeroase specii
de p ăsări.
În afară de această cauză principală, reprezentată de degradarea ecosistemelor şi
dispariţia mediilor de viaţă specifice anumitor specii, la diminuarea efectivelor de p ăsări
sau chiar la dispariţia unor specii au contribuit şi omorârea deliberată sau ocazională (ulii
porumbari omorâţi sau prinşi în apropierea fazaneriilor sau de către crescătorii de
porumbei, păsări acvatice omorâte de piscicultori în apropierea crescătoriilor de peşte,
cuiburi de ciori de semăn ătură distruse în oraşe, cuiburi de berze construite pe coşuri,
stâlpi de telegraf sau cornişele unor clădiri care astfel au fost distruse; în jurul marilor
oraşe, deşi este interzisă, se mai practică prinderea şi comercializarea în pieţe a micilor
păsări granivore care pot fi u şor ţinute în captivitate – sticleţi, scatii, florinţi, cânepari
etc.; uneori vânătorii împuşcă anumite specii doar pentru a le păstra împăiate; alteori
păsările cad victimă accidentelor datorită tehnologiei umane actuale: se lovesc în zbor de
firele electrice şi se electrocutează, sunt izbite de maşini, se lovesc de geamuri, se izbesc
de avioane, sunt omorâte de utilaje agricole etc.).
În ce priveşte protecţia păsărilor, la noi în ţară prima lege modernă de ocrotire a
naturii a fost elaborată acum aproximativ 70 de ani, în 1930. Prin intermediul acestei legi,
cele mai rare şi valoroase specii de animale şi plante au foste declarate monumente ale
naturii (dintre păsări au primit acest statut pelicanul comun, pelicanul creţ, egreta mică,
egreta mare, călifarul alb, călifarul roşu, lopătarul, piciorongul, corbul, spârcaciul, dropia,
găina de munte, cocoşul de mesteacăn, acvila de munte, hoitarul, zăganul, vulturul sur şi
vulturul negru). În timp, ideea de conservare şi protejare a speciilor a evoluat, specialiştii
dându-şi seama că salvarea speciilor de la dispariţie nu este posibilă decât prin protejarea
habitatelor care asigură hrana, adăpostul şi supravieţuirea acestor specii în toate stadiile
lor de dezvoltare. De aceea, o deosebită importanţă pentru protecţia păsărilor o au toate
rezervaţiile şi parcurile naturale sau naţionale. În ţara noastră există şi câteva rezervaţii
ornitologice: Satchinez în judeţul Timiş, Sărături-Murighiol în Tulcea, heleşteele Sânpaul
în Harghita.
O deosebită importanţă o prezintă Delta Dunării, arie Ramsar inclusă pe lista
obiectivelor Convenţiei pentru protecţia zonelor umede, ca perimetru ce include în
special habitate ale păsărilor de ap ă.
Până recent, singura lege care ocrotea speciile de păsări în ţara noastră era,
paradoxal, tocmai legea vânătorii (Legea economiei vânatului şi vânătorii din 1976).
Conform acestei legi, a fost emis tot în 1976 un ordin al ministerelor Agriculturii şi
Economiei Forestiere care prevedea punerea sub protecţie a tuturor păsărilor cântătoare
sau folositoare agriculturii şi silviculturii, în total 144 de specii.
În 1996 a fost promulgată Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului care
protejează de vânători marea majoritate a păsărilor din fauna ţării noastre ( cu excepţia
familiei Corvidae).
Dup ă 1989, pentru a se alinia legislaţiei europene în domeniu, România a ratificat
o serie de convenţii internaţionale care au devenit parte integrantă din legislaţia internă.
Cele mai importante sunt Convenţia de la Berna 1993, (Convenţia privind conservarea
vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa) şi Convenţia de la Bonn 1998
(Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice). Alte legi mai
ample, care vizează conservarea naturii şi implicit a tuturor speciilor animale sunt Legea
protecţiei mediului (1995) şi Conven ţia privind diversitatea biologică (ratificată de ţara
noastră în 1994). Ca urmare, în prezent, pe baza legilor menţionate anterior, marea
majoritate a speciilor de păsări din România sunt ocrotite iar pentru speciile de vânat sunt
stabilite perioade de prohibiţie în sezonul de reproducere (Munteanu, D., şi colab., 2000).
Pe lângă aceste legi care protejează avifauna ţării noastre, se pot aplica o serie de
măsuri simple pentru menţinerea sau creşterea efectivelor de păsări. Se dau în continuare
câteva exemple de astfel de măsuri, care vizează doar ecosistemele forestiere şi care pot
fi aplicate cu uşurinţă de gestionarii sau proprietarii de păduri: crearea unor arboretele
amestecate, plurietajate, pluriene, care oferă condiţii optime de existenţă unui număr mai
mare de specii de p ăsări, comparativ cu arboretele monospecifice, monoetajate şi echiene.
De asemenea, este recomandată men ţinerea câtorva arbori scorburoşi (cam 1 la ha); în
tufe şi subarboret se pot tăia ramurile astfel încât să se stimuleze o creştere a lujerilor în
mănunchi, creându-se astfel locuri propice pentru construcţia cuiburilor; plantarea sau
favorizarea unor arbori sau arbuşti ale căror fructe sunt consumate de păsări: cornul,
sângerul, socul, lemnul câinesc, porumbarul, p ăducelul, dracila, mălinul, scoruşul,
măceşul (aceste specii se pot planta în acelaşi scop şi în livezi sau grădini particulare); se
pot amplasa la nevoie, cuiburi artificiale şi hrănitori.
P o p u l a ţ i i l e d e m a m i f e r e. Speciile de mamifere din ecosistemul
forestier sunt numeroase. Deoarece multe dintre ele sunt studiate în amănunt la alte
discipline, se prezintă cele care nu sunt specii de vânat mare, dar care au o deosebită
importanţă în structura trofică şi în funcţionarea ecosistemelor forestiere.
* În m o l i d i ş u r i, de menţionat sunt veveriţa, chiţcanul de munte şi şoarecele
vărgat de mesteacăn.
Sciurus vulgaris (veveriţa) este întâlnită şi în p ădurile de amestec de răşinoase cu
foioase (în care are blana mai ro şcată; la venirea iernii, blana mai roşcată devine brună şi
urechile se ornează cu smocuri de p ăr). Coada îi serveşte drept cârmă, ca “paraşută” când
sare din ramură în ramură, de contragreutate când se caţără pe trunchiuri şi chiar pentru a
o proteja de ploaie sau soare. Are gheare puternice şi ascuţite pentru a se prinde de
scoarţă; poate chiar să stea suspendată în gol, agăţată de o singură labă. Adesea stă pe
aceeaşi ramură cu vizibilitate bună şi decortichează conuri pe care mai întâi le desprinde
de ramuri cu o muşcătură. Are activitate diurnă, hrănindu-se cu seminţe de arbori, fructe
de p ădure şi uneori ouă de păsări. Consumă şi insecte, unele d ăun ătoare. Într-o zi poate
să decorticheze şi 100 de conuri de molid. Vara doarme în scorburi sau îşi construieşte
cuiburi la bifurcaţia ramurilor, din muşchi, crenguţe şi ierburi uscate. Iernează în cuiburi
vechi de păsări şi îşi face mai multe depozite de hrană (pe care uneori nu le mai găseşte).
Duşmanii naturali sunt jderul, răpitoarele de noapte şi pisica sălbatică.
Sorex alpinus (chiţcanul de munte); chiţcanii, alături de lilieci, se numără printre
mamiferele cu talia cea mai mică. Chiţcanii îşi datorează numele românesc glasului
subţire şi piţigăiat cu care fluieră prelung şi ondulat, chiţăie. Seamănă la aspect cu
şoarecii, de care se deosebesc însă prin botul prelungit cu o tromp ă muşchiuloasă, de
unde şi denumirea populară de “şoareci cu trompă” (Pop, I., Homei, V., 1973). Se mai
deosebesc de şoareci şi prin urechile mici. O altă caracteristică morfologică distinctivă
este reprezentată de vârfurile dinţilor colorate ro şcat sau brun. Saliva unora dintre specii
este toxică putând provoca paralizia sau chiar moartea prăzii. Dintre simţuri, cel mai
dezvoltat este mirosul. Chiţcanii au un apetit insaţiabil; consumă zilnic o cantitate de
hran ă cel puţin egală cu greutatea corpului lor. Dacă nu au hrană mor în câteva ore. De
aceea mănâncă orice vietate pe care o pot captura, dată fiind talia lor mică: râme, insecte,
larve, miriapode, p ăianjeni, broaşte, şopârle, şoareci, pui mici de pasăre din cuiburile de
pe sol. Uneori pot face salturi pentru a prinde din zbor insecte sau chiar păsări mici. Se
înregistrează la aceste animale şi canibalismul, chiţcanii mâncându-se între ei, iar
mamele, dacă rămân fără hrană, încep să-şi consume proprii pui. Aceste specii au o
strategie demografică de tip r, fiind foarte prolifici (femelele nasc de primăvara pân ă
toamna de 2-4 ori câte 4-10 pui, care pân ă în iarn ă ajung de mărimea adulţilor iar în
primăvara următoare ajung la maturitate sexuală reproducându-se la rândul lor) şi având
o durată de viaţă scurtă (maxim 5 ani). Această strategie i-a ajutat să colonizeze medii
dintre cele mai diferite, de la mare pân ă în zona alpină. Nu au foarte mulţi duşmani,
mamiferele carnivore evitându-i datorită mirosului lor puternic şi neplăcut. Doar păsările
răpitoare care nu le simt mirosul îi consumă. Indivizii acestor specii sunt greu de observat
în natură deoarece, în general, ziua stau mai mult ascunşi în ad ăposturi.
Chiţcanul de munte este preponderent nocturn, se hrăneşte cu viermi, râme şi mai
ales cu numeroase insecte.
Sicista betulina (şoarecele vărgat de mesteacăn) are dintre şoarecii săritori (sunt
numiţi astfel deoarece au membrele posterioare mai lungi decât cele anterioare) talia cea
mai mică şi coada cea mai lungă (7-10 cm). E activ în timpul nopţii. Excelent căţărător,
se foloseşte şi de coadă care este semiprehensibilă. Pe sol, când fuge, ţine coada ridicată.
În timpul verii îşi construieşte un cuib în scorburi sau în declivităţi ale solului pe care îl
căptuşeşte cu ierburi şi muşchi. Se hrăneşte mai mult cu larve şi insecte adulte şi mai
pu ţin cu seminţe şi fructe.
* În a m e s t e c u r i l e d e r ă ş i n o a s e c u f a g este întâlnit Sorex
minutus (chiţcanul pitic), cel mai mic reprezentant al familiei Soricidae-lor, având 4-6 cm
lungime. Are activitate continuă, atât nocturnă cât şi diurn ă. Este un bun înotător şi la
nevoie bun căţărător. Nu prea face galerii, folosindu-le pe cele mai vechi ale altor specii.
Cuibul constă într-un mic bulgăre de ierburi uscate. Se hrăneşte cu râme şi insecte.
Clethrionomys glareolus (şoarecele scurmător) trăieşte mai ales în p ădurile cu
subarboret. Se hrăneşte cu ierburi, mai rar cu insecte, iar în timpul iernii mai ales cu
scoarţa puieţilor speciilor forestiere, producând pagube în plantaţii. Îşi sapă o reţea
superficială de galerii, cu camere de odihn ă şi pentru provizii. E consumat de toate
răpitoarele de zi şi de noapte.
G o r u n e t e , s t e j e r e t e , a m e s t e c u r i d e f o i o a s e. În acest etaj se
întâlnesc cele mai numeroase specii de lilieci. Ei fac parte din ordinul Chiroptera;
denumirea ordinului provine de la cuvintele greceşti “cheiros” – mân ă şi “pteron” –
aripă) folosesc drept teritorii de vânătoare mai ales pădurile de foioase dar şi cele de
amestec, iar Barbastella barbastellus (liliacul mops) şi p ădurile de conifere din care
consumă fluturi nocturni mici - din familia Pyralidae (Tillon, L., 2002).
Unii lilieci nu doar vânează ci îşi au şi adăpostul exclusiv în arborii pădurilor. În
afară de liliacul mops, specii legate de ecosistemul forestier mai sunt Myotis mystacinus
(liliacul b ărbos), Nyctalus noctula (liliacul mare de amurg), Rhinilophus ferrumequinum
(liliacul mare cu potcoavă), Nyctalus leisleri (liliacul mic de amurg), Pipistrellus nathusii
(liliacul cu pielea aspră), Pipistrellus pipistrelus (liliacul pitic), Plecotus auritus (liliacul
urecheat), Myotis bechsteinii (liliacul lui Bechstein), Myotis nanttereri (liliacul lui
Nantterer) şi Myotis daubentoni.
Insectele care constituie hrana liliecilor se dezvoltă în habitate diverse: pe anumite
plante erbacee, în locurile mlăştinoase, pe marginea apelor, în arborii b ătrâni, deperisan ţi
etc. Fiecare specie de lilieci vânează în funcţie de regimul său alimentar (figura 88).
Astfel, Barbastella barbastellus (liliacul mops) vânează microlepidoptere pe poteci,
drumuri sau parcele în regenerare, la 4-5 m înălţime faţă de sol; Plecotus auritus (liliacul
urecheat) caută insecte în frunzişul arborilor; Myotis mystacinus (liliacul bărbos)
consumă păianjeni care şi-au ţesut pânzele în coronament; Nyctalus noctula (liliacul mare
de amurg) prinde insectele care ies imediat deasupra coronamentului arborilor;
Pipistrellus pipistrellus (liliacul pitic) se limitează la căutarea prăzii de-a lungul
drumurilor forestiere iar Rinolophus ferrumequinum (liliacul mare cu potcoavă) rămâne
agăţat de o ramură pândind apropierea eventualei prăzi (Tillon, L., 2002).

Figura 88 - Zonele din arboret în care vânează cu predilecţie diferite specii de lilieci (după Tillon, L.,
2002)
Dintre speciile de lilieci forestiere men ţionate, unele depind în mai mare măsură
decât altele de ad ăpostul în scorburile arborilor. Astfel, Barbastella barbastellus (liliacul
mops) se adăposteşte în cavităţi sau sub scoarţa desprinsă a arborilor mai ales ca să
ierneze. În timpul verii îşi schimbă des adăpostul; la fel procedează şi alte specii,
deoarece folosirea mai îndelungată a aceluiaşi adăpost favorizează proliferarea
paraziţilor. Şi Myotis nanttereri (liliacul lui Nantterer) apreciază fisurile înguste din
arbori. Nyctalus noctula (liliacul mare de amurg) preferă scorburile vechi de ciocănitori.
Myotis bechsteini (liliacul lui Bechstein) caută arborii b ătrâni din arboretele cu vârste
înaintate şi este relativ sedentar, deşi îşi schimbă adăpostul săptămânal; ca urmare are
nevoie de mici suprafeţe cu arbori b ătrâni care să-i ofere suficiente ad ăposturi. Orientarea
sau în ălţimea adăposturilor nu este importantă, în schimb două tipuri de cavităţi sunt
interesante pentru lilieci, care le ocupă cu precădere:
- fisuri înguste cauzate de intemperii (furtuni, gelivuri) şi a căror cicatrizare oferă
un adăpost în partea superioară
- scorburi de ciocănitori (prelungite în sus pe măsura trecerii anilor; sunt cu atât
mai atractive pentru lilieci dacă mai multe astfel de scorburi comunică între ele). Cel mai
adesea sunt aleşi arborii care vegetează (nu cei uscaţi) şi foioşi deoarece sunt mai bine
izolaţi şi nu secretă răşină. Toate cavităţile pot însă folosi ca ad ăpost, fiind observaţi
lilieci şi la 1 m în ălţime faţă de sol şi la 20 m. Totuşi, trunchiul sau ramura în care se află
scorbura trebuie să aibă cel pu ţin 15 cm diametru. Sunt preferate scorburile din fag,
stejar, frasin, plop sau arborii fisuraţi longitudinal de furtuni sau gelivuri (mai ales
stejarii). Uneori sunt folosite şi cuiburi de veveriţe sau vizuini de bursuci. Şi curpenii de
pe trunchiuri (Hedera helix) pot oferi un ad ăpost interesant, uneori chiar şi pentru mai
mulţi indivizi (Penicaud, P., Tillon, L., 2002).
Liliecii sunt specii protejate, efectivele lor înregistrând diminuări îngrijorătoare,
datorită înlocuirii arboretelor naturale prin monoculturi artificiale cu vârste de exploatare
adesea scăzute, datorită extragerii arborilor bătrâni, scorburoşi sau fisuraţi prin tăieri de
igienă, datorită combaterii chimice a microlepidopterelor, datorită monoculturilor
agricole care au atras după ele şi scăderea biodiversităţii insectelor aferente, desecărilor
etc. De asemenea, există credin ţe străvechi care îi asociază pe lilieci cu forţele răului şi
întunericului, precum şi prejudecăţi legate de ferocitatea sau caracterul d ăun ător al
acestora, ceea ce i-a făcut nu o dată pe oameni să omoare fără rost aceste animale care în
realitate nu sunt numai inofensive (cel puţin in Europa) dar şi extrem de utile prin rolul
pe care îl joacă în ecosistemele din care fac parte.
Ei prezintă particularităţi interesante morfologice, fiziologice şi etologice
(Valenciuc, N., Done, T., 2001). Cunoaşterea acestora serveşte atât la evitarea situaţiilor
men ţionate anterior (exterminarea fără motiv a liliecilor) cât şi la punerea în practică a
unor măsuri eficiente de protecţie.
Liliecii au corpul alcătuit din cap, trunchi şi coad ă, de trunchi fiind prinse
membrele anterioare (aripile) şi cele posterioare. Capul este alcătuit din partea craniană şi
partea facială, subţiată şi prelungită în faţă printr-un botişor în vârful căruia se află n ările.
În jurul n ărilor, pielea, pe o zonă limitată, este lipsită de peri, formând rinarium-ul. La
unii dintre lilieci, în jurul nărilor şi continuate până la frunte, se găsesc nişte formaţiuni
tegumentare nude, întărite de nişte cartilaje sub ţiri, elastice (numite foiţe nazale) şi anume
potcoava, şaua şi lanţeta. De aceea unele specii sunt denumite lilieci cu potcoavă (de
exemplu liliacul mare cu potcoavă – Rhinolophus ferrumequinum). Pavilioanele externe
ale urechilor sunt destul de mari, uneori deosebit de mari şi au un contur ce variază de la
o specie la alta. Speciile din ţara noastră care nu prezintă foiţe nazale au la urechi o
prelungire de aceeaşi consistenţă care se ridică în faţa deschiderii conductului auditiv.
Această prelungire este mai îngustă şi mai scurtă decât pavilionul urechii purtând numele
de urechiuşă sau tragus (de exemplu la liliacul urecheat – Plecotus auritus). Foiţele
nazale au rolul de a dirija fasciculele de ultrasunete emise prin n ări, iar urechiuşele,
împreun ă cu urechile, captează ecoul ultrasonic.
 Trunchiul liliecilor este cilindric, terminat cu o coadă inclusă în membrana
zburătoare. Membrana zburătoare (membrana alară sau patagiul) este dublă, între cele
două tegumente găsindu-se scheletul membrelor anterioare şi posterioare, vertebrele
cozii, ţesut conjunctiv, vase de sânge, fibre nervoase şi muşchi subţiri, care se prind de
membrană nu de oase, determinând astfel plierea membranei pe aceleaşi linii de câte ori
aripile sunt strânse. Membrana este destul de sensibilă, putând să degere sau să se usuce
pe margini în timpul hibernării; de aceea, cât durează hibernarea, liliecii caută să-şi
diminueze suprafaţa de contact cu mediul înconjurător şi să găsească locuri în care
temperatura aerului să nu înregistreze valori negative, iar umiditatea să fie ridicată şi
relativ constantă.
Membrele anterioare se termină cu 5 degete. Primul deget este mic, mobil,
neinclus în membrană, şi prevăzut cu o gheară încovoiată.
Ghearele sunt utilizate pentru agăţat în timpul repausului (pauzelor din timpul
nopţii, somnului diurn, estivării sau hibernării) când liliecii stau atârnaţi cu capul în jos.
Liliecii se pot men ţine în această poziţie fără să obosească datorită unei adaptări
morfologice specifice: tendonul unui muşchi trece printr-o teacă de ţesut elastic fixată de
falanga a treia şi se prinde de partea ventrală a ghearei. Greutatea corpului, prin
întinderea tendonului determină strângerea ghearei (figura 89) şi realizarea unei
suspend ări pasive, fără contractarea nici unui muşchi.
Chiropterele de pe întreg globul pot fi nectarivore, polenivore, frugivore,
insectivore, carnivore (inclusiv piscivore) şi hematofage. În ţara noastră toate speciile de
lilieci sunt insectivore.
Insectele sunt în general prinse din zbor, liliacul apropiindu-se de ele din spate.
Ele sunt detectate în principal prin ecoloca ţie, dar liliecii percep şi vibraţiile produse de
aripile potenţialei prăzi în zbor. În momentul în care liliacul ajunge insecta din urmă, face
(timp de câteva secunde doar), din aripi un fel de pâlnie, iar insecta alunecă în interiorul
unui “buzunar” format prin îndoirea cozii. Apoi, printr-o mişcare rapidă de îndoire a
corpului, liliacul se apleacă şi prinde cu botul insecta căzută în buzunar. Sunt şi numeroşi
lilieci care îşi capturează insectele de pe ramuri frunze sau sol.
 Figura 89 - Mecanismul anatomic ce permite suspendarea pasivă a liliecilor (după Valenciuc, N.,
Done, T., 2001)
Deoarece au suprafaţa corpului mare, liliecii pierd o cantitate mare de apă pe care
trebuie să o înlocuiască. Megachiroptrele beau în zbor razant deasupra apei, cu botul
deschis sau îşi moaie pieptul în ap ă, apoi îl ling.
Detectarea cu mare precizie a insectelor, precum şi localizarea obstacolelor se
face însă cu ajutorul ecolocaţiei (figura 90).

Figura 90- Ecolocaţia, schemă (după Tillon, L., 2002)

Liliecii aflaţi în zbor lansează mereu în aer ultrasunete, care ajunse la un obstacol
sunt reflectate şi percepute de auzul lor. Distan ţa maximă de la care ultrasunetele mai pot
fi recepţionate dup ă ce au fost reflectate este (pentru liliecii din ţara noastră) de 5-6 m.
Ultrasunetele emise diferă de la o specie la alta, ele putând fi utilizate drept criterii de
identificare, dacă se utilizează detectoare de ultrasunete. Unele specii emit ultrasunete
prin gură, altele prin n ări. La acestea din urmă, formaţiunile foliacee din jurul n ărilor au
rol în orientarea fasciculelor de ultrasunete. Liliecii nu emit numai ultrasunete ci şi
sunete, asemănătoare unor scârţâituri, ţârâituri sau mârâituri, iar începutul fiecărei emisii
de ultrasunete este marcată de un sunet scurt ca un fel de plesnet de limbă.
Chiropterele nu sunt animale prolifice, dând naştere de obicei unui singur pui. Cel
pu ţin doi factori influenţează această prolificitate scăzută: longevitatea mare a liliecilor,
absenţa unor prădători specializaţi în consumul liliecilor şi lipsa unor boli (epizootii) care
să determine diminuarea masivă a efectivelor populaţiilor.
Chiar dacă nu există prădători specializaţi, există mamifere care consumă destul
de frecvent lilieci (vulpile, bursucii, dihorii şi jderul), alături de păsări răpitoare ca şoimul
rândunelelor (Falco subbuteo) sau şoimul călător (Falco peregrinus). Liliecii au şi
paraziţi, dintre care cei mai frecvenţi sunt acarienii sugători de sânge, cum sunt căpuşele.
Liliecii distrug cantităţi enorme de insecte (un individ consumă pe noapte între
200 şi 800 de insecte) jucând astfel un rol important în împiedicarea înmulţirii în masă a
insectelor şi implicit în menţinerea stabilităţii ecosistemelor forestiere. În mediul
forestier, câteva măsuri extrem de simple pot fi luate pentru conservarea şi protejarea
liliecilor:
- men ţinerea cu ocazia marcărilor a 8-10 arbori scorburoşi, fisuraţi la hectar, care să
poată fi utilizaţi ca ad ăpost de lilieci;
- favorizarea curpenului de pădure (Hedera helix)
- păstrarea unei conexiuni forestiere între diferitele suprafeţe împădurite pentru a nu
izola habitatele liliecilor
- eventual dispunerea de cuiburi artificiale.
Se impune de asemenea realizarea unui inventar al speciilor de lilieci forestieri
pentru identificarea zonelor în care acestea sunt mai numeroase sau a celor în care există
specii rare, pentru aplicarea unor măsuri speciale de conservare. Pentru această
inventariere sunt necesari specialişti dotaţi cu aparate speciale pentru detectarea
ultrasunetelor şi cu plase (asemănătoare celor utilizate pentru prinderea păsărilor), în
scopul capturării lor temporare pentru identificare şi studiere.
România este semnatară a convenţiei de la Bonn (1982), prin care toate
chiropterele din Europa (cu excepţia speciei Pipistrellus pipistrellus) sunt protejate,
această lege fiind valabilă şi pe teritoriul ţării noastre. Din octombrie 2000, România este
semnatară a Acordului asupra Conservării Liliecilor din Europa.
Pârşii sunt mamifere rozătoare arboricole mai puţin cunoscute, care seamănă la
înfăţişare atât cu veveriţele cât şi cu şobolanii. La fel ca şi chiţcanii sunt greu de observat
fiind activi mai ales noaptea şi în plus hibernând iarna. Mai toate speciile au botul ascuţit,
ochii mari cu cearcăne în jur, mustăţi lungi, coada lungă şi p ăroasă, picioare subţiri dar cu
gheare bine dezvoltate, puternice, ca adaptare pentru căţărat în arbori. Consumă mai ales
fructe şi semin ţe; în adăposturile în care hibernează îşi adun ă provizii. la noi în ţară
trăiesc patru specii de pârşi (Georgescu, M., 1989).
Glis glis (pârşul mare) se aseamănă cel mai bine dintre toţi pârşii cu o veveriţă.
Spre deosebire de ceilalţi pârşi trăieşte în grupuri alcătuite din mai multe familii. Se
hrăneşte cu fructe şi semin ţe (mai ales jir şi alune), dar în comparaţie cu celelalte specii,
consumă o cantitate mai mare de ouă, păsări de talia vrabiei, insecte şi şoareci. Toamna
se îngraşă, pregătindu-se de hibernare; adesea hibernează mai mulţi indivizi la un loc,
încovrigaţi, cu capul între picioarele dinapoi şi acoperiţi cu coada. Din când în când se
trezeşte şi ciuguleşte câte ceva din rezervele pe care şi le-a făcut în cuib pentru iarn ă, apoi
adoarme din nou. Duşmanii săi sunt jderul, pisica sălbatică, dihorul şi p ăsările răpitoare
de noapte.
Carnea lui era considerată în antichitate de către romani o delicatesă; de aceea
pârşii erau închişi în parcuri împrejmuite cu ziduri, iar la începutul toamnei erau prinşi şi
închişi în nişte vase speciale de lut numite “glyarii”. Gura acestor vase era acoperită cu
un grătar de lut ars prin care animalele erau hrănite şi îngrăşate cu nuci alune şi castane.
Şi astăzi, la poalele Alpilor austrieci şi iugoslavi ţăranii, mai ales cei sloveni, prind
toamna pârşi, folosindu-le carnea, blana şi chiar grăsimea.
Dryomis nitedula (pârşul cu coada stufoasă) preferă pădurile de foioase cu arbori
bătrâni. Dacă nu găseşte scorburi îşi face un cuib sferic, cu diametrul de 20-25 cm,
prevăzut cu o singură intrare, construit între crengi, din ramuri sub ţiri şi frunze, căptuşit
cu fibre vegetale, mu şchi, lână. Este solitar, nocturn. Se hrăneşte cu fructele arborilor de
pădure dar şi cu insecte, ouă, păsări şi şoareci. Primăvara, când nu prea are cu ce se hrăni,
roade coaja lujerilor arborilor şi mugurii. Este vânat de jder, nevăstuică, pisică sălbatică,
şi păsările răpitoare de noapte. Primăvara, dacă este numeros, poate deveni d ăun ător în
culturile forestiere.
Elinomys quercinus (pârşul de ghindă sau de stejar). Este arboricol ca toate
speciile de pârşi, dar petrece o bună parte din timp şi la sol. Este nocturn. Îşi face cuibul
în arbori scorburoşi, însă adesea foloseşte cuiburile vechi ale unor p ăsări. Consumă
fructe, seminţe, dar în egală măsură şi păsări, mamifere mici şi chiar melci. Are aceeaşi
duşmani ca şi specia precedentă.
Muscardinus avellanarius (pârşul de alun) este întâlnit în toate tipurile de
ecosisteme forestiere, dar le preferă pe cele în care găseşte alun, cu ale cărui fructe se
hrăneşte. Consumă însă şi ghind ă, fructe de pădure şi mai rar insecte şi păsări mici.
Răspândeşte un uşor miros de mosc, de unde şi numele (de asemenea, pentru că este
roşcat pe spate i se mai spune „şoarece ro şu de pădure”). Este nocturn, foarte agil. Are un
cuib de vară asemăn ător pârşului cu coada stufoasă, şi unul de iarnă, în găurile din sol,
între rădăcinile arborilor. Are aceeaşi duşmani ca şi ceilalţi pârşi. Aşa cum s-a menţionat,
toţi pârşii au picioare cu gheare puternice, apte pentru căţărat şi capturarea prăzii precum
şi vibrize (fire de păr senzitive) în jurul botului.
Alte specii de mamifere comune în toate pădurile, de la câmpie la munte sunt:
ariciul, chiţcanii, cârtiţa, dihorul, hermelina, jderul, nevăstuica, viezurele etc.
Erinaceus romanicus (ariciul) este acoperit cu ţepi şi datorită unui muşchi dorsal
circular şi a muşchilor abdominali se poate “face ghem”, pentru a se ap ăra de du şmani.
Când merge încet se atinge cu abdomenul de pământ, deplasându-se asemănător unei
reptile; când vrea să se deplaseze cu viteză mai mare, se depărtează de suprafaţa solului.
În ciuda ţepilor, elasticitatea pielii îi permite să se strecoare prin orificii cu diametrul cu o
treime mai mic decât lăţimea corpului. Este un animal crepuscular; ziua stă ascuns într-un
cuib în desiş. Acesta este amplasat sub grămezi de frunze uscate, sub rădăcini de arbori
morţi, sub grămezi de crengi, sau îşi poate săpa o vizuină adâncă sub pământ, de 20-30
cm, cu două intrări. Iarna îşi face un cuib de hibernare, căptuşit cu muşchi şi frunze. Se
hrăneşte mai ales cu insecte şi larvele acestora, cu melci, cu râme, cu broaşte, ouă şi
uneori chiar p ăsări care cuib ăresc pe sol. Are un apetit feroce, poate vâna într-o oră 80 de
râme. Vânează şerpi şi vipere, la veninul cărora are mare rezistenţă. Înainte de a hiberna
îşi face rezerve de grăsime. Are puţini duşmani: bufniţa, vulpea şi rareori dihorul. Poate
trăi 7-10 ani.
 Neomys anomalus (chiţcanul apusean) consumă viermi, broaşte, peştişori, mici
rozătoare, pui de p ăsări, dar mai ales insecte. Sapă galerii subterane care duc la un cuib
relativ mare (20-25 cm) căptuşit cu ierburi, rădăcini şi muşchi. E foarte activ, mai ales
noaptea. Botul are mustăţi lungi (vibrize), cu rol senzitiv.
Neomys fodiens (chiţcanul de apă) preferă malurile cu porţiuni de apă mai
liniştită. Este mult mai carnivor decât chiţcanul apusean. Este mâncător de icre de
păstrăv; uneori vânează şi păstrăvi mici, cărora le consumă creierul. Prada este întâi
paralizată şi ucisă cu secreţia veninoasă a unei glande salivare. Îşi sapă galerii
complicate, cu diametrul de 2 cm. Uneori foloseşte galeriile făcute de şoareci şi cârtiţe.
Sorex araneus (chiţcanul de pădure) pentru a putea supravieţui este foarte prolific,
deoarece este preferat de păsările răpitoare de noapte şi de vulpe, care îl consumă în
cantităţi foarte mari.
Talpa europaea (cârtiţa) îşi duce întreaga viaţă în subteran. Este adaptată la acest
mediu, având vederea foarte slabă dar auzul foarte fin, cu ajutorul lui detectându-şi hrana
(poate detecta prezenţa unei râme printr-un strat de sol gros de 5-7 cm). Sapă galerii,
având membrele anterioare modificate morfologic în acest scop. În pielea golaşă de pe
bot şi labe se găsesc numeroşi corpusculi senzoriali tactili, iar coada este scurtă şi
prevăzută cu peri ţepoşi tactili. În timpul deplasării prin galerii cârtiţa ţine coada ridicată,
pentru ca perii tactili să fie în permanenţă în contact cu tavanul galeriilor, pentru
orientare. În galerii, cârtiţa se poate deplasa cu uşurinţă atât înainte cât şi înapoi, deoarece
perii blănii au unghiul de inserţie de 90o. Cârtiţa sap ă galerii nu numai pentru a se
ad ăposti dar şi pentru a găsi hrana, reprezentată de larve de coleoptere, miriapode, melci,
pui de şoareci, broaşte, râme. Uneori îşi face rezerve de râme decapitate în diverse locuri
din galerii. În centrul sistemului de galerii se află o cameră de locuit, la o adâncime de
până la 50 cm. În jurul acestei camere se găsesc culoare de aerisire şi galerii permanente
care conduc la cele de vân ătoare (pe o rază de aproximativ 50 m) (Thomassin, S., 1993).
Dacă terenul este umed, camera de locuit este amenajată spre suprafaţă sau chiar
deasupra nivelului solului, în centrul unui muşuroi mare. Iernează tot într-o cameră de
iernare, amenajată sub un mu şuroi caracteristic, căptuşit cu frunze şi muşchi. În timpul
unor ploi torenţiale, dacă galeriile sunt inundate, cârtiţa se poate scufunda şi înota până la
un loc sigur, deasupra nivelului apei. Manifestă fenomenul de canibalism: masculul
învins în luptele din perioada împerecherii este mâncat uneori de învingător. Viteza de
săpare dar şi de deplasare este destul de mare: poate săpa în 24 de ore o galerie lungă de
20 m, şi se poate deplasa cu până la 1m·s-1. În păşuni, fâneţe şi culturi agricole poate fi
dăunătoare, dar în pădure nu, aici contribuind la aerarea solului.
Mustela putorius (dihorul) are 0,3-0,4 m, coada fiind relativ lungă în raport cu
corpul. Botul este scurt, urechile mici şi rotunjite cu marginea pavilionului tivită cu alb.
Membrele posterioare, mai lungi decât cele anterioare, par scurte în raport cu corpul.
Blana este brun-negricioasă dorsal, şi cafeniu-închisă pe partea ventrală. Trăieşte din
zona de câmpie pân ă la munte, dar densitatea maximă e înregistrată în zona colinară.
Trăieşte şi pe lângă gospod ăriile oamenilor, dar şi în pădure, în desişuri. E un răpitor
feroce, atacând la gâtul prăzii. Se hrăneşte cu păsări (de la vrabie la cocoşul de munte), cu
ou ă, reptile, batracieni şi ocazional cu peşti. Vizuina poate fi o scorbură în arbori, galerii
părăsite într-o vizuin ă de vulpe, găuri în pământ sau stive de crăci. Când e atacat sau se
simte ameninţat elimină un lichid cu miros puternic şi respingător. Tot cu el îşi
delimitează teritoriul.
 Mustela erminea (hermelina sau hermina) are corpul suplu, alungit, de 27-29 cm,
cu coada de 10-12 cm. Picioarele sunt relativ scurte în comparaţie cu corpul, astfel încât,
atunci când animalul se deplasează liniştit lasă impresia că se târăşte. Gâtul este la fel de
gros ca şi trunchiul, iar urechile mici, au vârfurile rotunjite. Unghiile sunt ascuţite şi
neretractile; îi servesc la imobilizarea prăzii după capturare şi la căţărat şi săpat. Culoarea
blănii variază după anotimp. Vara este brun roşcată pe partea dorsală şi pe laterale, iar pe
piept alb-gălbuie. Iarna este albă în întregime. Preferă pădurile bătrâne cu arbori
scorburoşi şi poieni. Exclusiv carnivoră, se hrăneşte mai ales cu şoareci. Caracteristic este
că în lipsa hranei sale obişnuite, nu se sfieşte să atace animale mai mari ca ea (iepuri, iezi
de căprioară). Înoată şi se caţără foarte bine; e un animal crepuscular şi nocturn. E un
animal solitar, delimitându-şi teritoriul cu o substanţă urât mirositoare.
Martes martes (jderul) are lungimea corpului de aproximativ 60 cm, urechile sunt
mari, cu vârful u şor rotunjit, şi prezintă pe margine o bordură de culoare mai deschisă.
Blana are puful gălbui şi spicul brun cafeniu. Pe piept are o pată gălbuie; p ărul de pe
coadă e lung şi înspicat cu negru. E un foarte bun căţărător şi stă aproape exclusiv în
arbori. La sol se deplasează pe distanţe scurte printr-o serie de salturi mici, succesive. Îşi
face cuibul în scorburile arborilor bătrâni ori în cuiburile de veveriţă. Mănâncă mamifere
şi păsări, dar la nevoie şi cadavre găsite întâmplător. Consumă şi fructe de p ădure, mai
ales scoruşe, mere şi pere. Are o preferin ţă specială pentru şoareci, de aceea există o
legătură directă între variaţiile efectivelor de jderi şi fructificaţia fagului. Şi veveriţa e un
vânat predilect al jderului. Amândouă speciile sunt foarte agile căţărătoare, jderul ezitând
însă să urmărească veveriţa dacă aceasta sare pe sol sau pe o ramură aflată mai jos decât
nivelul la care se află jderul. Excrementele jderului (care conţin blană şi oase de
micromamifere dar şi sâmburii diverselor fructe consumate – diseminare zoochoră) sunt
dispuse ca “borne olfactive” pentru marcarea teritoriului. Nu se apropie de aşezările
umane decât în perioada coacerii fructelor. Înaintea iernilor grele îşi face provizii în
scorburi. Are puţini duşmani naturali: bufniţa mare şi acvila.
Mustela nivalis (nevăstuica) are corpul suplu şi alungit, de 18-22 cm. Botul este
scurt, ascuţit, gâtul gros şi lung, picioarele relativ scurte, cu unghii puternice, neretractile.
Urechile sunt mici, rotunjite la vârf. Coada are lungimea de 5-6 cm, nu e stufoasă, dar are
la vârf un smoc de peri lungi. Blana este castanie cenuşie, mai închisă la picioare şi pe
partea dorsală, şi albă pe partea ventrală. Şi sub gât are o pată albicioasă. Spre deosebire
de hermelin ă cu care se poate confunda, are linia de demarcaţie între culoarea dorsală şi
cea ventrală ondulată şi nu dreaptă. De asemenea, coada nevăstuicii este colorată uniform
în timp ce a hermelinei are vârful negru. Blana nevăstuicii nu devine albă iarna.
Nevăstuica vânează ziua, dar şi noaptea, în special şoareci şi şobolani, pe care îi
urmăreşte până în galeriile lor. Atacă şi păsări care cuibăresc la sol putând face pagube în
terenurile cu fazani. Se caţără cu uşurinţă, dar majoritatea timpului o petrece la sol. Se
stabileşte în apropierea aşezărilor umane de care nu se depărtează la mai mult de 1 km.
Cuibul său e fie subteran, între rădăcinile arborilor, fie la suprafaţa solului, sub grămezi
de lemne sau pietre. Îşi foloseşte ca şi jderul excrementele pentru marcarea teritoriului.
Duşmanii ei sunt uliul şoricar, uliul porumbar, păsările răpitoare de noapte şi rareori
vulpea.
Meles meles (viezurele) are un corp robust, îndesat, lung de 0,6-0,7 m, cu coada
de 15-20 cm, stufoasă, cu vârful alb. Blana e alcătuită din două rânduri de peri, cu spicul
lung şi aspru. Culoarea este cenuşie de partea dorsală şi mai întunecată pe cea ventrală
Începând din dreptul ochilor şi pân ă în spatele urechii are o dungă neagră. Pe gât are o
pată alburie. Trăieşte de obicei păduri, pe terenuri în care îşi poate săpa vizuina. Aceasta
e profund ă, până la 2 m adâncime, cu galerii lungi de până la 7-8 m, prevăzute cu
încăperi pentru depozitarea hranei, pentru creşterea puilor, pentru odihnă, pentru
depunerea excrementelor (viezurelui îi place curăţenia) etc. Vizuina poate avea până la
10 ieşiri. Intrarea are 20-30 cm diametru şi în faţa ei se poate observa o movilă de
pământ, cu un “jgheab” în centru, datorat trecerilor frecvente ale bursucului. La
construirea vizuinii, bursucul poate deplasa pân ă la 25 t de p ământ. Aceeaşi vizuină poate
fi folosită de generaţii succesive, timp de sute de ani chiar (Thomassin, S., 1993).
Bursucul consumă fructe, seminţe, rădăcini, larve, insecte (prad ă cuiburile de viespi şi de
albine sălbatice) gasteropode, şerpi (este imun la veninul viperelor), şoareci, cârtiţe şi ou ă
din cuiburile păsărilor care clocesc pe sol.
Apodemus flavicollis (şoarecele gulerat) are o pată galbenă pe gât. Populează toate
ecosistemele forestiere, de la pădurile de câmpie până la cele de munte. Este solitar; nu
sapă galerii, ci îşi face adăpost sub rădăcini în mici vizuini părăsite, crăp ături şi scorburi
unde strânge provizii. Consumă semin ţe şi fructe de orice fel şi reprezintă o proporţie
mare în meniul multor răpitoare; provoacă pagube şi este cel mai frecvent rozător din
pădurile noastre.
Apodemus sylvaticus (şoarecele de p ădure) este întâlnit mai ales în pădurile de
stejar şi fag, mai rar în pădurile de conifere. Consumă fructe, seminţe, flori şi hran ă
animală (nevertebrate, dar uneori şi ouă de păsărele), apreciind mai pu ţin p ărţile
vegetative ale plantelor, având nevoie în toate anotimpurile de alimentaţie energetică.
Anumite preferinţe alimentare sunt determinate de necesitatea anumitor substanţe
nutritive: consumul capsulelor cu spori ale muşchilor îl ajută pe şoarece să reziste frigului
iarna, con ţinând o cantitate ridicată de acizi graşi care sunt un veritabil antigel biologic,
pe care şoarecele nu-l găseşte în plantele superioare pe care le consumă (Thomassin, S.,
1993). Are aceeaşi duşmani ca specia precedentă. Cuibul şi-l amenajează la suprafaţă,
utilizând cuiburi părăsite de p ăsări, sau subteran, cu galerii având dou ă ieşiri şi cuib de
iernare.
O altă componentă a structurii biocenozei forestiere este, aşa cum s-a menţionat
anterior reprezentată de relaţiile intra şi interspecifice: competiţia, favorizarea, relaţiile
legate de înmulţire, neutralismul, mutualismul, protocooperarea, amensalismul,
comensalismul prădătorismul şi parazitismul (tratate pe larg în “Îndrumarul pentru
lucrări practice la ecologie”).
Asemeni tuturor sistemelor biologice, a tuturor biocenozelor ecosistemelor, şi cele
forestiere prezintă toate însuşirile acestora, printre care se numără şi diversitatea,
integralitatea, autoreglarea, echilibrul dinamic şi stabilitatea.
*
În ceea ce priveşte biodiversitatea în ansamblu, ţara noastră, datorită aşezării sale
geografice, prezintă un nivel ridicat al acesteia, precum şi numeroase ecosisteme naturale
neinfluenţate antropic. Din întreaga suprafaţă a ţării, 47% este reprezentată de ecosisteme
naturale şi seminaturale. România încă mai are unele dintre cele mai întinse suprafeţe de
păduri virgine şi cvasivirgine din Europa.
Prezenţa tuturor speciilor forestiere europene şi a 60% din efectivul european de
urşi şi a 40% din cel de lupi, reprezintă indicii ale integrităţii şi stabilităţii ecosistemelor
forestiere româneşti. La acestea se adaugă prezenţa deltei Dunării, a peşterilor, reţelei
complexe de cursuri de ap ă, a pajiştilor, care contribuie la creşterea bogăţiei în specii a
ţării noastre.
Diversitatea geografică a României are drept consecin ţă existenţa unei diversităţi
biologice accentuate, reprezentată de 3700 specii vegetale şi 33802 specii animale.
Printre acestea se numără şi multe specii endemice şi subendemice (228 specii de plante
şi 1000 de specii de animale, care există doar în ţara noastră).
Deşi prezintă o diversitate naturală ridicată, aceasta a fost afectată de o serie de
activităţi antropice care au determinat diminuarea efectivelor unor specii, dispariţia lor,
sau restrângerea suprafeţelor ocupate de anumite tipuri de ecosisteme. Printre aceste
activităţi se numără poluarea, construcţiile hidrotehnice, alterarea cursurilor râurilor,
agricultura industrială, desecările şi drenările, supraexploatarea unor resurse naturale,
urbanizarea şi industrializarea. Dacă nu se găsesc soluţii pentru contracararea efectelor
acestor activităţi, biodiversitatea în ţara noastră va continua să înregistreze un declin.
Pentru a preveni acest lucru este necesară crearea unui organism coordonator care să
inventarieze şi supravegheze biodiversitatea şi care să elaboreze şi să aplice planuri
concrete, la nivelul întregii ţări, pentru conservarea şi ameliorarea ei.
Dintre cele 3700 specii de plante, 39 de specii sunt în pericol de dispariţie, 171 de
specii sunt vulnerabile, iar 1256 sunt rare.
Dintre cele 33802 specii de animale, 9 specii de peşti, 9 specii de amfibieni, 6
specii de păsări şi 2 specii de mamifere sunt pe cale de dispariţie.
Deşi în ţară există o susţinută activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul
ştiin ţelor biologice în general şi al biodiversităţii în particular, rezultatele acestor cercetări
nu sunt centralizate şi în general informaţiile legate de ele sunt greu accesibile.
În prezent se desfăşoară mai multe proiecte pentru inventarierea, ameliorarea şi
conservarea biodiversităţii, mai ales în rezervaţii şi zonele protejate.

TEMĂ DE CONTROL

1. Care sunt caracterisiticile biocenozel0or forestiere?

2. Care sunt caracterisiticile populaţiilor de arbori?
3. Populaţiile de arbuşti
4. Populaţiile de plante ierboase
5. Populaţiile de plante inferioare; micorizele, bacteriile fixatoare de azot.
6. Populaţiile de animale; populaţiile de insecte, de amfibieni, de reptile –
componenţă, caracterisitici, protecţie.
7. Care sunt etajele ornitologice şi care este coponenţa lor în specii?
8. caracterisiticile biologice ale speciilor de păsări; regim nutritiv, adaptări,
reproducere, teritoriu
9. Speciile de iarn ă şi speciile de pasaj
10. Rolul păsărilor ăn ecosistemul forestier
11. Speciile de mamifere caracterisitice diferitelor etaje de vegetaţie. Componenţă,
adaptări, biologie, protecţie.
 4.3 Biotopul forestier
4.3.1 Generalităţi

Mediul sau habitatul forestier este spaţiul fizic ocupat de biocenoza forestieră şi
ansamblul de elemente abiotice din acest spaţiu, cu care interacţionează biocenoza
(Doniţă, N., şi colab, 1977).
Mediul forestier este alcătuit din e c o t o p adică din factorii ecologici care
acţionează direct asupra biocenozei (apa, radiaţia solară, umiditatea, aerul). Aceşti
factori, aşa cum am menţionat, pot avea o variaţie cu caracter de regim sau perturbatoare.
De asemenea, din mediul forestier face parte şi g e o t o p u l, reprezentat de condiţiile de
mediu, care au acţiune indirectă asupra biocenozei (relieful, panta, expoziţia, aşezarea
geografică etc.).
Mediul forestier constituie obiectul de studiu al disciplinei “staţiuni forestiere”.
Noţiunea de bază a disciplinei este sta ţiunea. În acesta au fost incluşi de către diverşi
autori fie doar factorii ecologici, fie doar condiţiile ecologice, corectă fiind introducerea
ambelor categorii. De menţionat este că ecotopuri similare se pot forma în geotopuri
destul de diferite, prin substituirea condiţiilor. Astfel staţiunea nu poate fi omogen ă decât
sub raportul factorilor şi numai în cazuri deosebite (extreme ecologice) şi sub raportul
condiţiilor. De exemplu, în ce priveşte staţiunea unui gorunet, acelaşi ecotop se formează
pe versan ţi nordici în silvostep ă, pe platouri şi versan ţi nordici la trecerea spre etajul
gorunetelor, pe toate expoziţiile în cuprinsul acestui etaj, pe platouri şi expoziţii sudice la
limita cu etajul făgetelor şi numai pe versan ţii sudici în cuprinsul acestui etaj.
Referitor la factorii şi condiţiile ecologice s-au formulat trei legi de bază: legea
minimului, legea toleran ţei şi legea acţiunii combinate a factorilor (Doniţă, N., şi colab,
1977).
Legea minimului (legea lui Liebig): dacă unul dintre factorii abiotici de care
depinde existenţa biocenozelor forestiere atinge valori minime, vitalitatea indivizilor
scade simţitor sau chiar încetează, chiar dacă ceilalţi factori au valori optime. Astfel,
reducerea cantităţii de ap ă din sol determină dispariţia plantelor, chiar dacă ceilalţi factori
ecologici prezintă un regim optim de variaţie. În mod normal, asemenea situaţii extreme
nu apar în natură, factorii în cantităţi minime determinând de obicei modificări ale
compoziţiei fitocenozei sau modificări ale nivelului productivităţii sale. Efecte similare
pot avea şi factorii ecologici în exces: excesul de căldură sau de umiditate în sol,
concentraţia prea mare a sărurilor solubile etc.
Între valorile minime şi maxime ale unui factor ecologic există un interval în care
specia sau asociaţia este viabilă, realizând însă o productivitate variabilă. Productivitatea
maximă se realizează când mediul abiotic global este optim.
Legea toleranţei sau legea lui Shelford eviden ţiază tocmai faptul că între optimul
ecologic şi extremele ecologice pentru o specie sau fitocenoză se realizează un interval de
toleranţă în care vitalitatea, viabilitatea şi rezistenţa la adversităţi a sistemului se
păstrează, dar se modifică nivelul potenţialului său bioproductiv.
Legea compensării factorilor sau legea lui Mitscherlich scoate în evidenţă
acţiunea simultan ă a factorilor ecologici, subliniind că, între anumite limite, aceştia se pot
compensa reciproc. De exemplu, o cantitate de lumină mai redusă poate fi compensată de
un excedent de dioxid de carbon, un deficit trofic în sol poate fi compensat de un regim
climatic mai favorabil etc.
 Raportul biocenoză forestieră - factori abiotici este biunivoc: biocenoza forestieră
influenţează profund regimul factorilor ecologici din interiorul său, iar la rândul lor
factorii ecologici determină structura şi funcţionarea biocenozei.

4.3.2 Particularităţi ale regimului factorilor ecologici în regiunile cu relief

accidentat

Ecosistemele forestiere din ţara noastră se află în proporţie de 93% în regiunile de

deal şi de munte; deci, relieful are o importanţă deosebită, modificând valorile şi
influenţa factorilor ecologici prin intermediul expoziţiei, pantei şi altitudinii.
Particularităţi ale regimului radiativ în regiunile cu relief accidentat
Altitudinea. Odată cu creşterea ei, scade masa atmosferică şi creşte transparenţa
aerului; ca urmare, se reduc pierderile prin absorbţie şi difuzie şi creşte intensitatea
radiaţiei solare directe (figura 99).
Intensitatea radiaţiei solare directe creşte atât de accentuat, încât pe munţii cei mai
înalţi poate ajunge aproape de valoarea constantei solare. Cu altitudinea nu se reduce doar
difuzia în general ci are loc şi o deplasare a maximului de difuzie în domeniul undelor
mai scurte, astfel încât creşte proporţia radiaţiilor ultraviolete.
La mare altitudine este caracteristică preponderenţa radiaţiei directe asupra celei
difuze. Radiaţia globală, datorită celei directe creşte şi ea, fiind cu 20-40% mai mare
decât în regiunile joase (figura 91).

Figura 181 Variaţia radiaţiei globale, difuze şi a raportului radiaţie directă/radiaţie difuză, cu
altitudinea (după Flack, 1966)
Expoziţia şi panta versanţilor influen ţează atât intensitatea radiaţiei, cât şi durata
insolaţiei. S-au realizat determin ări ale duratei iluminării şi ale intensităţii radiaţiei solare
la diferite ore din zi, pentru cer senin, pe suprafeţe cu expoziţii şi pante diferite, în
anotimpuri diferite, şi în zone situate la latitudini diferite (Trier, Germania – 50oN şi
Tucson, Arizona – 32oN). Determin ările realizate au fost reprezentate grafic, trecându-se
în abscisă pantele (în grade) iar în ordonată, orele. Curbele de pe grafice reprezintă
valoarea intensităţii maxime a radiaţiei solare (cal·cm-2·min-1) în funcţie de expoziţie şi
pantă (figura 92). Linia dreaptă orizontală din partea superioară a fiecărui grafic red ă
momentul răsăritului soarelui, iar cea din partea inferioară redă momentul apusului
soarelui.

Figura 92 Variaţia intensităţii radiaţiei solare directe( la două latitudini diferite), în funcţie de
expoziţie, pantă, anotimp şi oră din zi (după Geiger şi Sellers, 1965)
Se observă că pe expoziţiile sudice, la solstiţiul de iarnă (22 decembrie), soarele
apune la orice înclinare în acelaşi moment, şi anume când coboară sub orizont. În schimb
vara, cu cât panta este mai mare, cu atât va trebui mai mult timp după răsărit pentru
deplasarea soarelui din partea nord-estică a orizontului spre cea estică şi pentru ridicarea
la în ălţimea necesară pentru a lumina expoziţia sudică.
Din această cauză, pe graficele expoziţiilor sudice, vara, liniile superioară şi
inferioară sunt curbate, iar iarna aceste linii sunt aproape drepte. Astfel, la echinocţiul de
iarnă, la amiază, versantul sudic cu panta maximă, beneficiază de aceeaşi cantitate de
energie pe care o primeşte o suprafaţă orizontală, vara, la ora nouă.
În ce priveşte expoziţiile nordice, se observă că vara, momentul răsăritului şi
apusului soarelui este aproximativ acelaşi, indiferent de pantă. Doar abrupturile cu pante
peste 60 o reprezintă excepţii, ele nefiind luminate la amiază de razele soarelui; de aceea,
graficul prezintă un intrând, ca un guler. Aceste abrupturi nordice sunt iluminate direct de
razele soarelui doar dimineaţa foarte devreme şi seara spre apus. Şi pe pantele nordice
intensitatea maximă a radiaţiei se înregistrează tot la prânz, dar, spre deosebire de
expoziţiile sudice, aici valorile intensităţii radiaţiei solare variază invers proporţional cu
panta, cele mai mari cantităţi de energia primindu-le versanţii cu pante mici.
Privitor la intensitatea radiaţiei, ea are o valoare maximă la o pantă perpendiculară
pe radiaţiile solare. De aceea, maximul (haşurat), se deplasează de la versanţii cu pantă
mică vara (la poziţii înalte ale soarelui), spre pante mai abrupte iarna (când soarele are
poziţii mai joase pe bolta cerească).
Pentru regiunile noastre latitudinale, formele de relief (versan ţi, platouri,
depresiuni etc.) pot fi grupate în trei tipuri de suprafeţe.
În p r i m a c a t e g o r i e intră suprafeţele orizontale, abrupturile nordice, nord
estice şi nord vestice, toţi versan ţii nordici, nord estici şi nord vestici, abrupturile estice şi
vestice şi toţi versanţii estici şi vestici. Regimul de insolaţie pe aceste suprafeţe are
caracteristici specifice:

valoarea maximă zilnică cea mai ridicată de înregistrează la solstiţiul de vară şi
este pe teren orizontal de 4-5 ori mai mare decât maxima zilnică de iarnă. Aceste
oscilaţii anuale sunt mai scăzute pe versanţii nordici, nord estici şi nord vestici.

versan ţii nordici au un regim al fluxului cu atât mai favorabil, cu cât panta este
mai mică. În ianuarie, fluxul apare numai pe versanţii nordici cu panta de 10-20o
şi cu cât se înaintează spre vară cuprinde pante mai mari (figura 92).

pe versanţii estici (respectiv vestici), ora înregistrării maximului zilnic se
deplasează din orele dimineţii (respectiv serii) spre amiază, pe măsura apropierii
de suprafaţa orizontală. Această diferenţă este mai pronunţată în lunile de vară.
Iarna, maximul zilnic se înregistrează pe pantele de 40 o, primăvara pe cele de 30 o,
iar vara pe cele de 20o. Indiferent de anotimp, la amiază versanţii cu pante mici
(de 10 o) sunt favorizaţi, primind un flux de insolaţie de două ori mai mare decât
pe pantele de 60o. Acest raport se reduce la trecerea de la orele de amiază spre
cele de dimineaţă (respectiv seară pentru versan ţii vestici).
În cea de-a d o u a c a t e g o r i e întră abrupturile sudice, sud estice şi sud-
vestice. Pe aceste suprafeţe se înregistrează anual dou ă maxime ale fluxului zilnic, şi
anume primăvara şi toamna. Valorile cele mai scăzute ale fluxului maxim zilnic este la
solstiţii.
În cea de-a t r e i a c a t e g o r i e sunt incluşi versanţii sudici, sud-estici şi sud-
vestici. Aceştia întrunesc caracteristicile suprafeţelor din prima categorie la pante între 0o
şi 60o şi ale suprafeţelor din a doua categorie pentru pante mai mari de 60 o.
În ce priveşte cantitatea de energie radiantă primită zilnic, pe primul loc se
situează versanţii sudici cu pantă de 30o, apoi suprafeţele orizontale, apoi pereţii verticali
sudici. Situaţii avantajoase prezintă şi versanţii sud estici şi sud vestici cu pante de 30o.
Cantitatea maximă de energie radiantă cumulată într-un an este mare în cazul
versan ţilor sudici cu panta de 30o, versanţilor sud estici şi sud vestici cu pante de 30 o,
suprafeţele orizontale şi versanţii estici şi vestici cu pante de 30o. Suprafeţele orizontale
nu se află pe primele locuri deoarece în anotimpul rece ele sunt defavorizate comparativ
cu versanţii.
În concluzie, regimul termic radiativ cel mai favorabil îl au versan ţii sudici, sud-
estici şi sud-vestici, cu pante de 30o.
Particularităţi ale repartiţiei temperaturii aerului în regiunile cu teren accidentat
Pe versanţii munţilor, ca şi în atmosfera liberă, temperatura aerului scade în
general cu altitudinea. Există însă abateri importante în funcţie de condiţiile orografice
locale, expoziţie, natura maselor de aer.
Legat de condiţiile orografice, în regiunile muntoase gradientul termic vertical are
valori mai mari decât cel mediu vara şi ziua, după cum se poate observa în figura 93,
urmărind curba temperaturilor lunii iulie.
Noaptea şi iarna, gradienţii termici verticali sunt mici, şi apar frecvent inversiuni
(curbele temperaturii medii ale lunii ianuarie şi media minimelor).
O altă particularitate a regimului termic în zonele muntoase este determinată de
încălzirea şi răcirea de la bază a atmosferei şi inerţia termică a straturilor de aer mai
înalte, care provoacă o întârziere a încălzirii sau răcirii aerului în funcţie de anotimpuri.
Ca urmare, amplitudinile diurne şi anuale se micşorează odată cu creşterea altitudinii
(figura 93 : amplitudinea medie anuală - a şi amplitudinea anuală a mediilor extremelor
zilnice - b).

Figura 93 - Particularităţi le regimului aerului pe versanţii munţilor (masivul Postăvarul, versantul

NE) (după Marcu, M., 1983)
Repartiţia altitudinală a temperaturii este influen ţată şi de formele de teren, dup ă
cum acestea sunt concave, convexe sau versanţi.
Formele concave de teren (văi, depresiuni) favorizează în timpul nopţii şi iarna,
pe timp senin şi calm, acumularea şi reţinerea aerului rece de pe versanţi şi realizarea
unei statificări stabile, sub forma inversiunilor radiative sau orografice. În bazinele
închise, inversiunile termice sunt atât de frecvente, încât afectează mediile lunare
multianuale. Aici, îngheţurile întârzie mult primăvara, şi apar de timpuriu toamna,
provocând pagube culturilor silvice. Tot aceleaşi forme concave oferă însă în timpul zilei
condiţii mai favorabile de încălzire a aerului datorită circulaţiei slabe a aerului şi
ad ăpostului versanţilor vecini. Datorită încălzirii puternice ziua şi răcirii intense noaptea,
amplitudinile termice sunt mari. Acestea, împreună cu îngheţurile târzii şi timpurii şi
inversiunile termice, conferă microclimatului formelor depresionare un continentalism
accentuat.
 Formele convexe de teren au un regim termic mai moderat, determinat de
circulaţia mai intensă a aerului pe direcţie verticală şi orizontală, precum şi datorită
influenţei mai accentuate a atmosferei libere.
Versanţii de mare întindere, cu pantă mai accentuată, prezintă în partea inferioară
caracteristicile zonelor concave, iar în partea superioară caracteristicile zonelor convexe
de relief. Cel mai moderat regim termic îl au sectoarele situate imediat deasupra stratului
de inversiune. De aceea, sectorul mijlociu al versanţilor este denumit z o n ă c a l d ă.
Deosebirile termice dintre versanţii cu expoziţii diferite sunt de acelaşi sens cu cele
semnalate la regimul radiativ. Diferenţele dintre versanţi sunt maxime în zilele senine în
timpul zilei şi mici noaptea. Diferenţele se atenuează pe măsura îndepărtării de suprafaţa
terestră. Pe versanţii sudici, datorită încălzirii accentuate, apar turbulenţa şi convecţia cu
intensitate maximă. În cazul, versanţilor cu pantă complexă, repartiţia altitudinală
obişnuită a temperaturii aerului este modificată de influenţele termice ale microformelor
intermediare de teren (figura 94). Spre exemplificare este prezentată variaţia temperaturii
aerului pe versantul nord-vestic al masivului Postăvaru, noaptea la ora 1 şi ziua la ora 13.
Se observă astfel că noaptea, pornind din depresiunea Bârsei (540 m altitudine),
temperatura aerului creşte cu altitudinea, de la -3,5oC la Ghimbav, până la 750 m, unde se
apropie de 0 oC. De la această altitudine în sus temperatura începe să scadă uşor la
început, apoi foarte accentuat, până la -12,5oC în Valea Sticlăriei. Din acest punct
temperatura creşte din nou, pân ă la -1,2oC în Poiana Braşov (la 1030 m altitudine) şi în
continuare, mai sus, până la Cristianul Mare, unde se înregistrează 0,4; pe culmile
masivului temperatura este în jur de 0o, pe când în Valea Sticlăriei e ger.

Figura 94 - Influenţa microformelor de relief asupra regimului termic (după Marcu, M., 1983)
În timpul zilei, temperatura coboară de la 7,2 oC înregistrate la altitudinea de 540 m,
la aproximativ 4oC la altitudinea de 900 m şi la 2,5oC pe Cristianul Mare (la altitudinea
de1730 m); la aceeaşi oră, în Valea Sticlăriei se înregistrează 10oC. Variaţia amplitudinii
pe verticală ilustrează şi ea excesivitatea regimului termic în valea Sticlăriei, care
reprezintă un nivel de discontinuitate în repartiţia verticală a temperaturii. Astfel,
amplitudinea termică este la altitudinea de 540 m de 10oC, în valea Sticlăriei este de
22 oC, iar pe vârful Cristianul Mare amplitudinea este de doar 3oC.
Dacă din punct de vedere geografic Valea Sticlăriei situată în partea nord-vestică şi
vestică a platformei Poienii Braşov, reprezintă o declivitate aparent lipsită de importanţă
(energie de relief scăzută, o adâncime de 15-20 m), din punct de vedere microclimatic ea
reprezintă o particularitate distinctă, cu deosebiri climatice esenţiale faţă de regiunea
înconjurătoare.
Particularităţi în zonele cu relief accidentat prezintă şi regimul termic al solului,
nu numai cel al aerului. Astfel, expoziţia şi panta versanţilor influen ţează nu numai
durata insolaţiei şi intensitatea radiaţiei ci şi proprietăţile calorice ale solului – plusul de
umiditate din solul de pe versantul nordic influen ţează în consecinţă proprietăţile calorice
ale acestuia).
Figura 95 ilustrează grafic diferen ţele între temperaturile medii lunare pe versanţii
nordic şi sudic, la diferite adâncimi.

Figura 95 - Diferenţele de temperatură dintre versantul sudic şi cel nordic la diferite adâncimi (după
Heigel, K., din Marcu, M., 1983)
De-a lungul unui an, diferenţele între temperaturile medii lunare pe cele dou ă
expoziţii (nordică şi sudică) sunt maxime primăvara şi toamna şi minime în iunie.
Maximele diferenţelor sunt determinate de surplusul de energie pe care îl primeşte
versantul sudic primăvara şi toamna, iar minimul diferenţelor este determinat de surplusul
de energie pe versantul nordic dimineaţa şi seara şi de influenţa nebulozităţii din timpul
după-amiezelor.
În ceea ce priveşte temperaturile extreme, vara, pe versantul nordic, la suprafaţa
solului sunt temperaturi minime mai scăzute decât pe cel sudic. Iarna însă, situaţia este
inversă: minimele se înregistrează pe versantul sudic, deoarece pe acesta stratul de
zăpadă se poate topi temporar. Cum temperaturile maxime lunare şi anuale se
înregistrează pe versantul sudic, rezultă că amplitudinile de temperatură pe versantul
sudic sunt şi ele mai mari pe acest versant în comparaţie cu cel nordic. Diferenţele între
temperaturile maxime vara de pe cei doi versanţi pot fi observate în figura 96, care
reprezintă variaţia zilnică a temperaturii pe versan ţii sud-estic şi nord-vestic ai muntelui
Tâmpa, Braşov (850 m altitudine).
În zilele senine, diferenţele de temperatură între cei doi versanţi pot depăşi ziua
20 oC şi sunt mici noaptea (2-5oC). Cele mai mici diferenţe se înregistrează dimineaţa. În
condiţiile specifice ale muntelui Tâmpa, diferenţele se anulează chiar total la prânz (când
soarele depăşeşte culmea muntelui, lasă în umbră versantul sud-estic şi luminează intens
versantul nord-vestic) şi când soarele apune dup ă culmile muntoase. La adâncimea de 5
cm însă, diferenţele nu se mai anulează.

Figura 96 -Valorile orare ale temperaturii solului (la suprafaţă – a şi la adâncimea de 5 cm – b) pe

versanţii sud-estic şi nord-vestic ai muntelui Tâmpa (după Marcu, M., 1983)
Influenţa modificatoare în ansamblu a reliefului, asupra temperaturii, apei şi
circulaţiei aerului este prezentată simplificat în figura 97.
 Vale Versant sudic Platou Versant nordic
Căldura Plus ziua Plus ziua Normală Minus noaptea
Minus noaptea Plus noaptea Normal noaptea
Umiditatea Mare Redusă Normală Mare
aerului
Apa din Infiltrare Scurgere + Infiltrare Scurgere + infiltrare
precipitaţii infiltrare
Rezerva de apă a Mare Mică Normală Normală
solului
Circulaţia Redusă Variabilă Accentuată Variabilă
aerului
Figura 97 - Influenţa reliefului asupra factorilor ecologici (după Doniţă, N., et. al., 1977)
În zonele favorabile din punct de vedere climatic, relieful nu constituie în general
un factor limitativ pentru formarea biocenozelor forestiere. Doar văile şi depresiunile
mlăştinoase, versanţii abrup ţi şi fără sol (pereţii de stâncă) sau cu sol superficial pot
constitui locuri neadecvate pentru asemenea biocenoze.

4.3.3 Influenţa reciprocă între biocenoza forestieră şi factorii ecologici

4.3.3.1 Influenţa pădurii asupra radiaţiei solare

Rolul de suprafaţă activă este preluat în p ădure de suprafaţa foliară. Prin suprafaţa
foliară mare, arborii absorb, reflectă, transmit şi emit o cantitate mai mare de energie
decât oricare alte specii de plante.
Plantele lemnoase au o reflectanţă redusă (20%), o capacitate mare de absorbţie
(70%), o penetrabilitate scăzută (10%) şi o mare capacitate radiativă (k = 0,97%) (Marcu,
M., 1983). Bineînţeles, aceste valori sunt variabile, depinzând de însuşirile structurale şi
fiziologice ale fitocenozelor.
Radiaţia reflectată depinde de culoarea şi poziţia frunzelor, de configuraţia
coronamentului, de vârsta arboretului etc.

Pădurile de r ă ş i n o a s e au albedoul mai mic decât cele de foioase, datorită
culorii frunzelor şi asperităţii mai mari a coronamentului.

Arboretele t i n e r e, încheiate, au albedoul mai mare decât cele bătrâne, rărite.

A n o t i m p u l influen ţează albedoul datorită schimb ării culorii frunzelor şi
unghiului de incidenţă a radiaţiilor solare.
Radiaţia absorbită, fiind complementul celei reflectate şi transmise, va fi
influenţată de aceeaşi factori amintiţi mai sus, dar în sens invers. Din cele 70% absorbite,
1% se fixează prin fotosinteză, 49% se consumă prin evapotranspiraţie şi 20% pentru
încălzirea plantei. Arborii absorb diferit anumite lungimi de undă, în funcţie de specie şi
vârstă.
Radiaţia transmisă. Şi capacitatea de transmisie are caracter selectiv şi este
variabilă pe parcursul sezonului de vegetaţie, scăzând continuu de la înfrunzirea totală
din primăvară până la începutul toamnei.
Intensitatea radiaţiei globale şi luminozitatea scad de la vârful coroanelor spre
solul pădurii. Descreşterea este mai accentuată în treimea superioară a coronamentului şi
devine mai lentă în spaţiul trunchiurilor.
 În arboretele mature şi încheiate de fag, radiaţia globală poate reprezenta în lunile
de vară doar 2-5% iar iarna până la 50% din radiaţia globală a terenului descoperit.
La arboretele mai rare sau cu închidere pe verticală a coronamentului, intensitatea
descreşte destul de regulat pân ă în apropierea solului.
Repartizarea luminozităţii pe verticală în pădure depinde de intensitatea luminii în
atmosfera liberă, de poziţia soarelui, de masa frunzişului şi dispunerea în spaţiu a
frunzelor, de structura coroanelor şi de poziţia ramurilor şi frunzelor faţă de fluxul
luminos.
Legat de bilanţul radiativ, într-un arboret tân ăr de molid, cu consisten ţă plină,
valorile acestuia scad de la 100% deasupra vârfurilor arborilor, la 40% în partea mijlocie
a coronamentului şi până la 5-6% la baza coroanelor şi în spaţiul trunchiurilor.
Calitatea luminii în pădure depinde de proprietăţile optice ale frunzelor prin care
aceasta trece. Lumina în pădure este în cea mai mare parte roşie, în timp ce sub un
ad ăpost oarecare în câmp deschis predomin ă lumina albastră difuzată de atmosferă.
4.3.3.2 Influenţa luminii asupra biocenozei forestiere
Intensitatea radiaţiei solare incidente variază, aşa cum am menţionat, în funcţie de
latitudine şi orografia terenului, determinând adaptări ale asociaţiilor vegetale. Astfel, în
regiunile nordice, sau de la altitudini mai mari, speciile forestiere sunt adaptate la
perioade de vegetaţie mai scurte şi la o durată a iluminării diurne mai lungi, comparativ
cu regiunile temperate sau zonele de câmpie, unde perioada de vegetaţie este mai lungă
dar iluminarea diurn ă mai redusă. De aceea, transferul de material seminologic trebuie
făcut doar de la nord la sud şi de altitudinile mari la cele mici, altfel culturile au şanse
mici de reuşită.
În ce priveşte expoziţia terenului, aşa cum am mai precizat, pe versanţii însoriţi
radiaţia totală are valoare mai mare şi ca urmare, zăpada se topeşte mai devreme şi
vegetaţia porneşte mai de timpuriu comparativ cu versan ţii umbriţi.
Pe versanţii însoriţi, evapotranspiraţia este mai activă şi astfel producţia de
biomasă netă a pădurii poate fi mai mică decât pe versanţii umbriţi, care sunt mai umezi.
De asemenea, pe versanţii nordici acţionează mai multă lumină difuză care nu dăunează
cloroplastelor şi determină o stare de vegetaţie mai viguroasă a arborilor
Rolul esenţial al luminii este legat în ecosistemele forestiere de fotosinteză; pentru
ca aceasta să aib ă loc este necesar un minim de intensitate luminoasă, numit punct de
compensa ţie (când absorbţia dioxidului de carbon prin fotosinteză este egală cu eliberarea
lui prin respiraţie). Acest punct de compensaţie este situat la 1-1,5% din valoarea în câmp
deschis la speciile rezistente la umbrire şi la 3-5% la cele iubitoare de lumină. Punctul de
compensaţie diferă de la specie la specie. (El este de exemplu de 100 lx la brad şi 200 lx
la pin sau larice). În condiţii de uscăciune, punctul de compensaţie are valori mai mari.
Intensitatea fotosintezei creşte odată cu intensitatea luminoasă pân ă la 15-20% din
lumina plin ă. Apoi, datorită respiraţiei intense, datorită deficitului hidric ce cauzează
închiderea stomatelor şi acumulării unei cantităţi mari de produşi ai fotosintezei,
intensitatea acestui proces scade.
Durata iluminării diurne poate compensa, între anumite limite, (conform legii lui
Mitscherlich), intensitatea mai scăzută a luminii.
Din lumina absorbită de frunze, doar 1-2% e folosită pentru fotosinteză, cea mai
mare parte se transformă în căldură şi este folosită pentru transpiraţie. În coroana
arborilor, prin fotosinteză se fixează de 20 de ori mai mult dioxid de carbon decât se
elimin ă prin respiraţie.
Lumina contribuie la formarea clorofilei. În coroana arborilor frunzele sunt
dispuse în mozaic pentru a putea primi mai multă lumin ă. Lumina determin ă şi forma
coroanelor, care este optimă pentru ca arborele să beneficieze de mai multă lumină.
Astfel se explică forma tabulară a coroanelor puieţilor de fag, tei şi ulm în masiv şi
coroanele asimetrice ale arborilor de lizieră. În afară de dispunerea frunzelor şi forma
coroanelor, o altă adaptare la lumin ă a arborilor sunt frunzele de lumină şi de umbră. La
speciile de lumin ă şi de umbră care trăiesc doar în aceste condiţii ecologice, diferenţele
între frunzele de lumină şi de umbră sunt mici. În general însă, la cea mai mare parte a
arborilor forestieri, frunzele de umbră şi cele de lumină au structuri anatomice diferite.
Cele de umbră sunt mai subţiri şi mai puţin adânc lobate, au o suprafaţă mai mare pe
unitatea de greutate, epiderme mai subţiri şi mai puţin ţesut palisadic, mai mult spaţiu
intercelular, mai puţin ţesut mecanic şi conducător şi mai pu ţine stomate comparativ cu
frunzele de lumină. Diferenţe similare se înregistrează şi între frunzele speciilor de
lumină şi a celor de umbră.
Dup ă aplicarea lucrărilor silvice de îngrijire, frunzele de umbră ale arborilor care
ajung în lumin ă plin ă se usucă şi cad, iar ramurile supravieţuiesc doar dacă apar noi
frunze cu modificările anatomice necesare. Lumina are efect şi asupra scoarţei şi
ramurilor crescute din muguri adventivi, după aplicarea lucrărilor de îngrijire. S-a
constatat că scoarţa este mai sub ţire, mai fină şi mai vulnerabilă astfel încât la punerea în
lumină este expusă gelivurilor şi pârliturilor de scoarţă. De asemenea, dup ă punerea în
lumină mai ales la arborii cu coroana slab dezvoltată, cresc ramuri din muguri adventivi.
Pentru a preveni acest fenomen, se stimulează dezvoltarea arborilor din al doilea etaj al
fitocenozei precum şi dezvoltarea subarboretului, pentru a “îmbrăca” tulpinile arborilor.
Lumina determină indirect şi dezvoltarea rădăcinilor, precum şi dinamica
proceselor colective. De exemplu, când lumina scade sub punctul de compensaţie, arborii
care rămân cu coroanele prea jos se usucă şi mor, realizându-se astfel eliminarea
naturală în p ădure. La acelaşi arbore, când frunzele de umbră din treimea inferioară a
coroanei ajung la un moment dat să lucreze ineficient, ele se usucă împreună cu ramurile
care le susţin, având astfel loc elagajul natural.
Creşterea în înălţime se realizează tot ca urmare a nevoii de lumină. Creşterea
începe de timpuriu şi e mai activă iniţial; apoi, când arboretul se răreşte şi lumina
pătrunde în treimea mijlocie şi inferioară a coroanei, se activează şi creşterea în diametru.
Ca urmare a cantităţii mai reduse de lumin ă din coroane, arborii din masiv
fructifică cu 10-20 de ani mai târziu, periodicitatea fructificaţiei este mai scăzută, la fel
şi intensitatea ei, comparativ cu arborii izolaţi.
Speciile lemnoase au exigen ţe şi se comportă diferit faţă de lumină, ele putând fi
clasificate în specii de lumină, de umbră şi de semiumbră (vezi “Îndrumarul pentru
lucrări practice la ecologie”, Măciucă, A., 1999). Plantele în general se împart în
ombrofile (sciatofile sau de umbră) şi heliofile (fotofile sau de lumină).
Exigenţele speciilor lemnoase faţă de lumină variază în funcţie de vârsta arborilor
şi de condiţiile staţionale. Astfel, de exemplu, puieţii de frasin suportă destul de bine
umbrirea, în timp ce exemplarele mature sunt exigente faţă de lumină. Situaţia este
aceeaşi şi în cazul puieţilor de gorun şi de stejar.
 Pe versan ţii umbriţi şi umezi, fagul şi bradul se pot instala chiar şi pe teren
descoperit sau la adăpostul arbuştilor ori ierburilor înalte. Molidul, la limita altitudinală
sau latitudinală de vegetaţie se comportă ca o specie de lumin ă. Dacă este coborât însă
mai jos decât arealul său natural, poate suporta umbrirea etajului superior o perioadă mai
îndelungată de timp. În general, cu cât condiţiile staţionale sunt mai favorabile, cu atât
speciile sunt mai rezistente la umbrire.
La aceeaşi specie, lăstarii şi drajonii sunt mai rezistenţi la umbrire decât
exemplarele din sămân ţă.
O altă adaptare la lumină este fotoperiodismul, care afectează dezvoltarea
vegetativă şi procesele reproductive la plante. În funcţie de această adaptare, plantele pot
fi de zi lungă şi de zi scurtă. Exigen ţele fotoperiodice nu sunt constante la aceeaşi specie,
ci variază cu latitudinea şi altitudinea.
4.3.3.3 Influenţa biocenozei forestiere asupra temperaturii aerului
Covorul vegetal preia parţial sau total, aşa cum s-a menţionat anterior (la
subcapitolul 3.5.14), rolul de suprafaţă activă; el imprimă anumite particularităţi
regimului termic, în funcţie de natura sa.
Pădurea imprimă caracteristici diferite regimului termic. Astfel, în p ădurea
încheiată, în timpul zilei, la înălţimea standard (2m), temperatura aerului este mai
coborâtă decât în teren descoperit. Noaptea, datorită protecţiei coronamentului,
temperatura aerului rămâne mai ridicată în p ădure decât în câmp deschis. Cele mai mari
diferenţe între pădure şi câmpul deschis vecin se înregistrează vara, în după-amiaza
zilelor senine, adică în momentul maximului de temperatură. În funcţie de compoziţia
pădurii, în regiunile noastre, aceste diferen ţe de temperatură pot ajunge la câteva grade.
Noaptea şi iarna, influenţa pădurii este mai slabă. Regimul termic particular al pădurii
este cu atât mai evident, cu cât ziua este mai lipsită de vânt şi insolaţia mai puternică.
Pădurea influen ţează şi valorile medii lunare ale temperaturii, diferen ţele dintre pădure şi
terenul descoperit fiind de asemenea mai mari vara (cu aproximativ 1o C). În lunile de
iarnă diferenţele sunt foarte mici sau nule. În ce priveşte temperatura medie anuală,
diferenţele faţă de câmpul deschis sunt foarte mici, de ordinul zecimilor de grad. Se
observă că diferenţele de temperatură dintre p ădure şi câmpul deschis, sunt cu atât mai
mari cu cât intervalul de observaţie este mai mic.
Influenţa termică a p ădurii se manifestă în general printr-o reducere a maximelor
şi o ridicare a minimelor (tabelul 13).
Diferenţele de temperatură dintre biocenoza forestieră şi terenul descoperit
Tabelul 13
Caracteristici Diferenţe dintre mediile lunare ale minimelor şi maximelor de temperatură
arborete I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Amestec de brad
cu molid -1,3 -1,7 -2,0 -2,2 -2,3 -2,0 -2,8 -3,0 -2,9 -2,4 -1,8 -1,1
a
Molidet cu
consistenţă plină
+0,2 +0,2 +0,1 0,0 +0,5 +0,7 +0,5 +0,7 +0,7 +0,7 +0,7 +1,1
(930m
b
Stejeret, 119
ani, a -0,1 +0,1 0,0 -0,4 0,0 -0,9 -1,0 -0,8 +0,9 +0,3 +0,1 +0,1
consistenţă
0,9, etaj
secundar de
arţar şi ulm b -0,5 -0,1 -0,6 -0,4 -0,2 +0,8 +0,5 -0,8 +0,6 +0,6 -0,1 0,0

Nota: a - diferenţa dintre media maximelor

b - diferenţa dintre media minimelor
Se observă din tabel că diferenţele dintre temperaturile maxime lunare din
pădurea de răşinoase şi câmpul descoperit sunt negative tot timpul anului; diferenţele
dintre temperaturile minime sunt pozitive şi mai mici. Cele mai mari diferen ţe dintre
mediile maximelor se înregistrează vara (august - 3oC), iar cele mai mici iarna
(decembrie - 1,1oC). Se observă de asemenea că diferenţele de temperatură dintre p ădurea
de stejar şi câmpul descoperit sunt mai reduse în comparaţie cu p ădurile de răşinoase. Şi
în cazul p ădurii se stejar diferenţele sunt mai mari vara şi scăzute sau chiar inexistente
iarna.
O mai mare influenţă asupra temperaturii o are p ădurea de fag, care reduce cel
mai mult vara temperatura în comparaţie cu terenul descoperit, comparativ cu pinul
silvestru sau molidul. Fagul opreşte în coronament o cantitate mai mare de căldură şi
consumă o cantitate mai mare de căldură prin transpiraţie comparativ cu celelalte dou ă
specii.
O altă particularitate a regimului termic al pădurii este reprezentată de reducerea
amplitudinilor termice în timpul verii. Această reducere a amplitudinilor variază în
funcţie de compoziţia pădurii (figura 98).
În timpul iernii amplitudinea diurnă este aproape aceeaşi cu cea din câmp deschis.
Se remarcă p ădurea de fag, care reduce amplitudinile diurne mai accentuat decât orice
altă pădure, deoarece reţine cea mai mare parte din radiaţia solară în coronament şi, dup ă
cum am menţionat, consumă mai multă căldură în procesul de transpiraţie.
Regimul termic mai moderat este o caracteristică a pădurilor încheiate şi în primul
rând al celor de molid, fag şi brad.
În funcţie de consistenţă, înălţime, structură şi alte caracteristici ale pădurii,
regimul termic al acesteia poate fi mai puţin moderat sau chiar mai excesiv decât al
câmpului deschis.
Figura 19 - Influenţa asupra amplitudinii temperaturii (comparativ cu terenul descoperit) în funcţie
de compoziţia pădurii (după Marcu, M., 1983)
Astfel, influenţa moderatoare a pădurii asupra temperaturii aerului scade odată cu
reducerea consistenţei. Radiaţia solară ajunge în pădurea rărită direct la suprafaţa solului
astfel încât apar două zone de maxim ziua (M1 şi M2) şi dou ă de minim noaptea (m1 şi
m2), una la nivelul coronamentului, alta la nivelul solului (figura 99).

Figura 20 -Repartiţia verticală a temperaturii aerului în interiorul pădurii rărite (după Marcu, M.,
1983)
Temperatura aerului este influenţată şi de vârsta pădurii; ea se modifică odată cu
modificările structurale caracteristice diverselor stadii de dezvoltare. În timpul verii este
posibil ca diferenţele dintre p ădurile de foioase de acelaşi tip dar de vârste diferite să
depăşească diferenţele dintre diferitele tipuri de p ădure.
Trebuie subliniat faptul că, în interiorul p ădurii temperatura aerului prezintă
importante variaţii pe verticală. Astfel, vara, pe timp senin, în p ădurile monoetajate, cu
consistenţă plină, noaptea şi dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, cea mai scăzută
temperatură se înregistrează în coronament. De la acest nivel atât în jos cât şi în sus
temperatura creşte, maxima înregistrându-se la nivelul solului. La amiază, situaţia este
inversă (figura 100), cu un maxim la nivelul coronamentului, de unde temperatura scade
în sus şi în jos, înregistrându-se un minim la sol. Prin urmare, amplitudinile termice
diurne cele mai mari se realizează la nivelul coroanei, iar cele mai mici la nivelul solului
(figura 101).

Figura 21 -Repartiţia verticală a temperaturii aerului în pădure (după Marcu, M.,1983)

Pe parcursul sezonului de vegetaţie, diferenţele de temperatură pe verticală se
modifică. Astfel, diferenţele maxime de temperatură între coronament şi suprafaţ a solului
se înregistrează la încheierea procesului de înfrunzire; diferenţele scad după arşiţele din
iulie-august, când densitatea frunzişului începe să scadă .
La suprafaţa solului şi la nivelul coronamentului se înregistrează diferenţe între
pădure şi terenul deschis mai mari decât cele de la înălţimea standard. Astfel, regimul
termic al p ădurilor cu consistenţă plină, este mai moderat în apropierea solului şi în
spaţiul trunchiurilor, dar este mai excesiv decât în câmpul deschis la aceeaşi înălţime, la
nivelul coroanelor.
 Figura 22 - Repartiţia verticală a temperaturii aerului în pădure, vara (Marcu, M., 1983)
În p ădurile cu consisten ţă redusă, regimul termic este excesiv pe întreg profilul
vertical al arboretului. Aceste elemente sunt importante pentru cunoaşterea
particularităţilor climatice ale suprafeţelor în curs de regenerare: ochiuri, benzi, parchete
etc. Astfel, dimensiunile ochiurilor de exemplu, trebuie bine alese; dacă ele sunt prea
mari, influenţa pădurii scade simţitor şi creşte pericolul îngheţurilor târzii.
Legat de distan ţa până la care se resimte influenţa pădurii, ea este de 100 m pe
verticală şi încetează pe orizontală chiar în apropierea lizierei.
4.3.3.4 Influenţa biocenozei forestiere asupra temperaturii solului
Pădurea, prin intermediul coronamentului exercită o influen ţă puternică asupra
temperaturii solului pe care îl acoperă, prin reţinerea energiei solare în timpul zilei şi a
radiaţiei terestre în timpul nopţii.
Litiera, prin conductibilitatea sa calorică foarte redusă, îngreunează primăvara
încălzirea solului, iar toamna împiedică răcirea lui, acţionând astfel ca un al doilea ecran
protector, alături de coronament (figura 102).
Figura 102 - Variaţia diurnă a temperaturii solului în pădure comparativ cu terenul descoperit (după
Marcu, M., 1983)
Datorită acestor influenţe, regimul termic al solului (la fel ca şi al aerului) este
mai moderat în pădure comparativ cu câmpul deschis. Diferen ţele între solul de sub
pădure şi cel din câmp deschis se atenuează însă cu adâncimea.
Temperatura medie anuală a solului din pădurile de foioase este mai ridicată decât
cea din pădurile de răşinoase.
Solul în pădure îngheaţă pe o adâncime mai mică decât solul descoperit.
Adâncimea de îngheţ în pădure depinde de compoziţie, vârstă şi consisten ţă. În p ădurea
de foioase, unde stratul de zăpadă este de regulă mai gros, solul îngheaţă pe o adâncime
mai mică în comparaţie cu solul de sub pădurile de răşinoase.
Studiul variaţiei temperaturii solului din fitocenoze diferite, în spaţiu şi timp, s-a
realizat cu ajutorul izotermelor (figura 103).
 Figura 103 - Izotermele solurilor în fitocenoze diferite (după Bândiu, C, 1971)
A – şleau dobrogean tipic, B-şleau cu carpen, C-gorunet cu tei şi mojdrean, D-Stejeret de stejar pufos cu
scumpie, E-pajişte xerofilă, F-câmp descoperit (stepă)
Se pot astfel observa trei perioade caracteristice în mersul temperaturilor în sol:
perioada de îngheţ poten ţial, marcată de izoterma de 0oC, perioada de încălzire rapid ă a
solului, în care temperaturile se egalizează pe întregul profil şi perioada de relativă
stabilitate de la mijlocul verii. Cele mai mari diferenţe între fitocenozele studiate (Bândiu,
C., 1971) se înregistrează în prima şi ultima perioadă. Îngheţul afectează cea mai mare
adâncime de sol în stepă (suprafaţa martor, câmpul descoperit) – 58 cm, în timp ce în
fitocenozele cu diferite compoziţii, adâncimea de îngheţ este de trei-patru ori mai mică
(15-25 cm). De asemenea, durata în care solul este îngheţat este mai lungă în p ădure cu
16-36 de zile, comparativ cu terenul descoperit. Perioada stabilă din timpul verii este
caracterizată prin diferen ţe legate de valoarea absolută a temperaturilor. Cu cât staţiunea
este mai călduroasă, cu atât numărul izotermelor cu valoare ridicată este mai mare; astfel,
în timp ce în şleaul cu carpen cea mai mare izotermă este de 16o, în celelalte fitocenoze
apar izoterme de 18o, 20o şi chiar 26 o la pajiştea xerofilă; la martor, izoterma maximă este
de 24o.
Variaţia în timp a mediilor lunare ale temperaturii solului ilustrează întârzierea
maximelor, începând cu adâncimea de 40 cm. La suprafaţa durata întârzierii este zero,
creşte lent pân ă la adâncimea de 40 cm, după această adâncime întârzierile sunt de
aproximativ o lun ă (figura 104).
Diferenţele între staţiuni sunt mai mari în lunile de vară comparativ cu celelalte
anotimpuri, din cauza încălzirii diferite a solurilor (care se deosebesc prin natura rocii de
bază, prin culoare, activitate biologică şi umiditate). În urma determinărilor realizate,
între staţiunile de p ădure s-au înregistrat diferenţe de 2,3 – 3,8oC (şi chiar 7,3oC) vara , iar
iarna diferenţele variază între 1,5 o şi 2 oC. Între pădure şi câmpul descoperit diferenţele
sunt şi mai mari, dep ăşind 10oC. Ţinând cont că aceste diferen ţe de temperatură sunt mult
mai mari în sol comparativ cu aerul, rezultă importanţa studierii regimului termic al
solului în cercetările ecologice. Solul reflectă într-o măsură mai mare şi mai uşor
sesizabilă deosebirile de regim şi de condiţii termice dintre staţiuni.

Figura 104 -Variaţia anuală a temperaturii medii în solurile unor fitocenoze diferite şi în câmp
deschis (după Bândiu, C., 1971)
Astfel, dacă pentru temperatura aerului s-au înregistrat diferenţe între media
anuală a staţiunii celei mai răcoroase şi a staţiunii celei mai calde de 1 oC, pentru
temperatura solului diferen ţele au fost duble.
Aceasta se explică prin faptul că solul reflectă mai fidel condiţiile de temperatură
existente, fiind mai puţin expus variaţiilor zilnice şi reprezentând un adevărat rezervor de
căldură (el acumulează şi cedează căldura treptat). În aer oscilaţiile sunt mai accentuate,
mai frecvente şi posibilitatea de uniformizare a temperaturii pe arii vaste (datorită
circulaţiei aerului), mai mare (Bândiu, C., 1971).
4.3.3.5 Influenţa temperaturii asupra biocenozei forestiere
Radiaţia calorică (termică) reprezintă 45-50% din energia radiantă ajunsă la
nivelul coronamentului şi include lungimile de undă (infraro şii scurte) de peste 740 nm.
Regimul termic variază latitudinal şi altitudinal, jucând, alături de regimul de
umiditate, un rol esenţial în distribuţia p ădurilor.
 În zona temperată, datorită variaţiilor termice dintre vară şi iarn ă, perioadele de
vegetaţie alternează cu cele de repaus vegetativ. Durata perioadei de vegetaţie variază în
funcţie de altitudine, latitudine, expoziţie, specie etc. Ca urmare, speciile prezintă ritmuri
biologice caracteristice, adaptându-se la gerurile puternice din timpul iernii. Plantele îşi
reglează temperatura prin disiparea unei părţi din energia pe care o absorb, pentru a
preveni moartea organismului din cauza temperaturii excesive. Cele trei mecanisme
majore de disipare a căldurii sunt radiaţia (50%), transpiraţia (căldura se pierde prin
transformarea apei în vapori) şi convecţia (prin care căldura este transferată de la frunze
la aerul mai rece). Dacă, în schimb, frunzele sunt mai reci decât aerul, ele primesc prin
convecţie şi conducţie căldură, astfel încât, planta men ţine în ceea ce priveşte căldura, un
echilibru cu mediul înconjurător.
Procesele fiziologice ale plantelor se desfăşoară între 0o şi 50oC, interval în care
celulele vii şi componentele proteice sunt stabile biologic şi active enzimatic.
La schimbarea anotimpurilor, aparatul foliar este condiţionat să funcţioneze bine
la temperaturi caracteristice fiecărui anotimp. În ecosistemele terestre fotosinteza se
desfăşoară şi la temperaturi sub 0oC, până la –8oC, dar intensitatea fotosintezei scade. De
exemplu la duglas, optimul de temperatură pentru desfăşurarea fotosintezei este situat
între 10o şi 25oC, la 0oC fotosinteza reprezentând 70% din cea care se desfăşoară la 10oC
( Spurr, S., Barnes, B., 1992).
Ca regulă generală, procesele fiziologice principale (fotosinteza şi transpiraţia)
încep la plantele din ecosistemele biologice la un prag termic minim de 0oC (cu excepţia
răşinoaselor), se amplifică odată cu creşterea temperaturii, atingându-se un optim la 20o-
30 oC; apoi, procesele respective se reduc şi încetează în jur de 50oC, când respiraţia
depăşeşte asimilaţia.
Procesele cele mai puternic influenţate de temperatură sunt:

activitatea enzimelor ce catalizează reacţiile biochimice, mai ales fotosinteza şi
respiraţia

solubilitatea dioxidului de carbon şi oxigenului în celulele plantelor

transpiraţia

capacitatea rădăcinilor de a absorbi ap ă şi substan ţe minerale din sol

permeabilitatea membranelor.
Stabilirea temperaturii optime este mai complexă, deoarece procesele creşterii
sunt influen ţate nu numai de temperatura din timpul zilei dar şi de cea din timpul nopţii şi
de suma temperaturilor pentru un anumit număr de zile şi de diferen ţa de temperatură
dintre zi şi noapte. De exemplu, pornirea în vegetaţie a plantelor la noi în ţară se face
dacă se depăşeşte pragul minim de 8o-10oC, timp de câteva zile. De asemenea, limita
nordică şi alpină (adică latitudinală şi altitudinală) a pădurii, traversează zonele în care
temperaturile sunt mai mari de 10oC cel puţin 30 de zile pe an, corespunzător traseului
izotermei de 10 oC a lunii celei mai calde.
Temperatura influenţează distribu ţia, dar şi componenţa ecosistemelor forestiere
la nivel zonal şi global.
La nivel global, cea mai mare diversitate biologică de pe glob se întâlneşte în
pădurile ecuatoriale, iar în zona temperată - în regiunile cu climat mai cald, numărul
speciilor componente ale ecosistemelor reducându-se odată cu răcirea climatului.
 La nivel zonal, temperatura influenţează compoziţia biocenozelor, speciile
vegetale asociindu-se în funcţie de exigenţele lor faţă de temperatură. De exemplu, în
podişul Babadag proporţiile pe care le deţin speciile principale în biocenozele forestiere
depind de temperatură (figura 105).
Astfel, teiul (Te) şi gorunul (Go) sunt specii dominante în staţiunile cu
temperaturi medii mai scăzute, pe când proporţia stejarului pufos (Pu) şi a scumpiei (Sp)
cresc o dată cu creşterea temperaturii. Mojdreanul (Mj) deţine o poziţie median ă.
De adaptările plantelor la o anumită durată şi variaţie a regimului termic în
sezonul de vegetaţie trebuie să se ţină seama când se urmăreşte aclimatizarea unor specii
exotice, în cazul transferului de material de împ ădurire sau la extinderea unor specii în
afara arealului. Ba mai mult, chiar şi aceeaşi specie prezintă ecotipuri diferite în cadrul
arealului său.

Figura 2305 - Variaţia proporţiilor speciilor în compoziţia fitocenozelor în funcţie de temperatura

medie anuală (după Bândiu, C., 1971)
Regimul termic zonal poate fi influenţat de factori geomorfologici (pantă,
expoziţie, relief). Alături de regimul termic modificat, condiţiile edafice şi litologice pot
determina apariţia unor inversiuni în distribu ţia vegetaţiei, sau a vegetaţiei intra sau
extrazonale, ca de exemplu insule de vegetaţie stepică în zona forestieră, asimetrii în
distribuţia vegetaţiei pe versan ţii însoriţi şi umbriţi etc.
Valorile perturbatoare ale temperaturii, care depăşesc intervalul optim de
temperatură sau chiar valorile-limită, au influen ţe negative asupra componentelor
ecosistemului forestier.
C ă l d u r i l e e x c e s i v e din timpul verii, prin intensificarea transpiraţiei
determină reducerea creşterilor în în ălţime şi grosime (sau chiar anularea lor), ofilirea
frunzelor sau chiar uscarea în cazul plantelor ierboase, sau arborilor în stadii juvenile de
dezvoltare. Un alt fenomen negativ ce apare ca urmare a temperaturilor ridicate şi
intensităţii radiaţiei solare este pârlitura scoarţei, care se înregistrează la unele specii
sensibile (brad, fag, molid, carpen) sau cu coaja subţire (plop), situate la liziera pădurii.
La puieţii instalaţi în teren descoperit se înregistrează arsura la colet; acest fenomen
afectează mai ales salcâmul, pe nisipurile din sudul Olteniei şi nord-vestul Transilvaniei.
T e m p e r a t u r i l e s c ă z u t e cauzează la arbori gelivurile (cvercinee, castan
comestibil, fag, molid, carpen) şi degerarea semănăturilor. Dacă temperaturile scăzute
alternează cu perioade calde, lujerii unor specii sensibile (frasin, nuc, oţetar) pot şi ei
degera. În cazul speciilor forestiere active şi în timpul iernii, arborii pot ajunge chiar să se
usuce datorită secetei fiziologice, care împiedică refacerea pierderilor de ap ă prin
transpiraţie (stimulată în zilele însorite şi cu vânt) din cauza solului îngheţat.
În ce priveşte populaţiile de animale, gerurile mari afectează în primul rând
speciile de păsări active, ale căror efective se pot diminua, dar şi speciile de mamifere,
datorită lipsei hranei sau inaccesibilităţii ei (sunt afectate în special micromamiferele:
şoareci, cârtiţe, pârşi).
Î n g h e ţ u r i l e t â r z i i (sau de primăvară) pot determina degerarea puieţilor
speciilor sensibile (gorun, stejar, frasin, fag, brad), sau frunzelor, florilor (la stejar, fag,
brad, molid, florile femele pot fi distruse în masă de aceste îngheţuri) şi lujerilor tineri. În
aceste condiţii, fructificaţia şi regenerarea pădurii sunt afectate, iar creşterile anuale sunt
diminuate.
Înfurcirile tulpinii atât de frecvente la fag, sunt cauzate de îngheţurile târzii, care
determină distrugerea lujerului terminal. În arboretele de brad au de suferit din acelaşi
motiv lujerii laterali, care sunt mai precoci decât cei terminali.
În cazul populaţiilor de animale, la speciile de păsări insectivore reîntoarse din
migraţie, îngheţurile târzii pot provoca moartea. Variaţiile termice în general, pot
influenţa ponta păsărilor şi supravieţuirea puilor.
Î n g h e ţ u r i l e t i m p u r i i (de toamnă) pot provoca degerarea lujerilor anuali
nelignificaţi, la arborii cu exigen ţe mai ridicate faţă de căldură (salcâm, nuc, cenuşer,
castan comestibil), afectează coacerea şi diseminarea seminţelor, micşorează lungimea
sezonului de vegetaţie în anumiţi ani.
Gelivurile menţionate anterior nu depind de grosimea ritidomului arborilor ci de
conţinutul în apă al ţesuturilor externe şi interne ale tulpinii, care se contractă inegal.
Rănile cauzate de ger se cicatrizează lent şi incomplet, constituind focare de infecţie cu
ciuperci, care determină putrezirea şi deprecierea lemnului. La fag, gerurile de iarn ă
constituie una din cauzele importante ale formării falsului duramen - “inima roşie”, foarte
frecventă în făgetele montane din Banat şi Oltenia.
Frigul puternic, urmat de încălzirea puternică a solului, determină în pepiniere şi
plantaţii tinere descă lţarea sau deşosarea puieţilor de molid, brad, larice, care din cauza
dilatării şi contractării succesive a solului sunt ridicaţi uşor la suprafaţă. În pădure însă,
unde extremele climatice sunt atenuate, acest fenomen se înregistrează mult mai rar.
4.3.3.6 Influenţa biocenozei forestiere asupra vântului
Pădurea se constituie într-un obstacol în faţa vântului şi ca urmare îi modifică
acestuia direcţia, intensitatea şi structura. În faţa pădurii, liniile de curent sunt deviate
ascendent, dar o parte din aerul aflat în mişcare p ătrunde în interiorul pădurii (figura
106).
 Figura 2406 - Influenţa pădurii asupra vântului (după Marcu, M., 1983)
Influenţa pădurii asupra vântului depinde de speciile componente, de structura şi
consistenţa ei. De exemplu, s-au realizat cercetări care au evidenţiat că într-un arboret de
molid, reducerea vitezei vântului este mai accentuată decât într-un arboret de pin. De
asemenea, viteza vântului se reduce mai mult în arboretele cu consistenţă plină şi
eventual etaj secundar, comparativ cu arboretele cu consistenţă redusă. Un exemplu îl
constituie fitocenozele de pin (tabelul 14). Din tabel se mai observă că viteza vântului în
pădure depinde, bineînţeles, de viteza vântului în teren descoperit.
Viteza vântului scade pe măsura depărtării de lizieră, spre interiorul pădurii. Într-o
pădure se stejar, la 200 metri în interior, viteza vântului scăzuse cu 97-98% faţă de cea
din terenul descoperit.
Viteza vântului în p ădure variază pe verticală, micşorarea cea mai accentuată
producându-se în zona coronamentului.

Viteza vântului în % din viteza vântului în teren descoperit

Tabelul 14
-1
Viteza vântului în teren descoperit (m·s ) şi în diferite arborete (%
Caracteristicile arboretului din viteza în teren descoperit)
1,2 2,2 2,7 3,5 5,2 6,2 7,0
Arboret de pin, 150 ani, etaj
0 2 4 8 15 17 19
secundar des de molid
Arboret de pin, 65 ani,
8 10 12 17 28 39 47
consistenţă 0,9
Arboret de pin, 65 ani,
12 18 20 29 44 61 -
consistenţa 0,4

În cazul vânturilor cu intensitate slabă, în zona situată între limita inferioară a

coroanelor şi pân ă la 1 m de la sol, viteza este aproape uniformă apoi scade din nou pân ă
la suprafaţa solului (figura107). În cazul vânturilor puternice, intensitatea vântului creşte
uşor sub coronamentul pădurii, apoi scade până la suprafaţa solului.
 Figura 107 - Variaţia în înălţime a vitezei vântului (după Geiger, R., din Marcu, M., 1983)

Prin disiparea curentului de aer şi prin turbionare, viteza vântului scade de 3-40
ori faţă de viteza vântului deasupra pădurii (tabelul 15).

Reducerea vitezei vântului în mediul forestier

Tabelul 15
Viteza vântului deasupra
pădurii 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(m·s-1)
Viteza vântului în pădure
0,05 0,20 0,38 0,91 1,43 1,67 2,43 2,90 3,33
(m·s-1)
Factorul de atenuare (viteza
vântului deasupra
40 15 8 5,5 4,2 3,6 3,3 3,1 3,0
pădurii/viteza vîntului în
pădure)
(după Doniţă, N. şi colab., 1971)

Pe profilul vertical, scăderea cea mai accentuată se produce în coroana arborilor

(figura 108) datorită rugozităţii mai mari a frunzişului şi scheletului de ramuri.
Figura 108 - Scăderea vitezei vântului pe verticală într-un pinet, comparativ cu câmpul deschis (după
Doniţă, N. şi colab., 1971)
Reducerea vitezei vântului la nivelul coronamentului este mai intensă în p ădurea
de foioase înfrunzită decât în cea neînfrunzită (figura 109).

Figura 109 - Variaţia în înălţime a vitezei vântului în pădurea înfrunzită şi în cea desfrunzită (după
Doniţă, N. şi colab., 1971)
Pădurea influen ţează în ceea ce priveşte vântul, şi zonele vecine, atenuând viteza
acestuia şi creând două zone protejate, una de 100 m în faţa pădurii şi cealaltă de 500-750
m în spatele p ădurii.
În suprafeţele exploatate din pădure, viteza vântului poate reprezenta:
 • 58% la o parcelă cu lăţimea de 600 m
• 37% la o parcelă cu lăţimea de 200 m
• 5-8% la o parcelă cu lăţimea de 50 m.
4.3.3.7 Influenţa vântului asupra biocenozei forestiere poate fi atât pozitivă cât
şi negativă.
I n f l u e n ţ a p o z i t i v ă. Curenţii de aer influenţează transpiraţia plantelor,
mai ales a arborilor care reprezintă principalul obstacol în calea vântului. Dacă viteza
curenţilor de aer este mai mică de 5 m·s-1, aceştia au consecinţe pozitive, eliminarea
rapidă a apei reprezentând o condiţie indispensabilă pentru un ritm fotosintetic normal.
De asemenea, în cazul unor specii cu transpiraţie intensă, cum este laricele, stagnarea
vaporilor de apă în depresiuni slab ventilate, constituie una din cauzele principale ale
stării de vegetaţie lânced ă a arborilor şi a sensibilităţii lor la atacul ciupercii Dasyscypha
willkommi. În perioadele secetoase însă, intensificarea transpiraţiei provocând închiderea
parţială, sau temporar chiar totală a stomatelor, determin ă apariţia unei depresiuni
fotosintetice accentuate şi pierderi însemnate de biomasă vegetală.
Vânturile care bat constant şi cu intensitate mare dintr-o singură direcţie
determină apariţia fenomenului de “secetă eoliană” care cauzează uscarea unei părţi din
coroană şi apariţia arborilor cu coroana în formă de drapel (mai ales la limita superioară a
pădurii).
Vântul slab sau moderat intensifică uneori asimilaţia dioxidului de carbon,
deoarece aduce la nivelul frunzişului cantităţi mereu înnoite de dioxid de carbon. Curenţii
de aer provoacă şi împrăştierea gazelor nocive emanate de întreprinderi, pe care p ădurea
le poate astfel filtra cu mai multă eficacitate.
În plus, vântul determin ă polenizarea celor mai multe specii (molid, brad, pin,
larice, fag, stejar, mesteacăn, carpen, frasin, ulm, anin) şi diseminarea seminţelor şi
fructelor la distanţe variabile în funcţie de forma şi greutatea acestora. Vântul contribuie
astfel esenţial la colonizarea suprafeţelor dezgolite de către speciile pioniere (mesteacăn,
plop tremurător, salcie căprească, arbuşti şi ierburi).

I n f l u e n ţ a n e g a t i v ă a vântului se exercită la viteze mari ale acestuia, cel

mai frecvent la viteze de peste 60 km·h-1.
Un prim fenomen negativ este cel de biciuire, care apare în arboretele amestecate
de molid, brad sau fag, cu specii pioniere ca mesteacănul sau plopul tremurător.
Loviturile permanente ale ramurilor subţiri, mişcate de vânt, determină rănirea vârfurilor
vegetative, frunzişului tânăr şi inflorescenţelor, ceea ce poate duce uneori la uscarea în
masă a plantaţiilor de răşinoase invadate de speciile pioniere.
De asemenea, creşterea vitezei vântului determin ă scăderea intensităţii
fotosintezei (la vânturi cu viteze de 10 m·s-1, intensitatea fotosintezei scade cu 70%), iar
balansarea tulpinilor determină perturbarea circulaţiei normale a sevei şi implicit a
creşterii arborilor.
Influenţa permanentă a vântului determin ă realizarea unor tulpini mai scurte,
conice, a unor coroane asimetrice şi a unui sistem radicelar puternic dezvoltat. În plus,
vântul poate determina apariţia defectelor în lemn, cum ar fi rulura (dezlipirea inelelor de
creştere datorită tensiunilor inegale din lemn) sau excentricitatea inelelor anuale, datorită
formării traheidelor cu pereţi groşi.
 Principalul efect negativ al vânturilor de mare intensitate (cu viteza peste 15 m·s-1)
este reprezentat însă de doborâturile de vânt.
Doborâturile au cauzat pagube extrem de importante în Europa în ultimii 200 de
ani. Pagubele au fost estimate la aproximativ 10 milioane de lire sterline. Şi la noi în ţară
pagubele sunt apreciabile, anual doborâturile de vânt şi de zăpadă afectând aproximativ
5000 ha. În judeţul Suceava, între anii 1960-1985 s-au exploatat 30 000 000 m3 ca urmare
a doborâturilor şi rupturilor de vânt şi de zăpadă. Între 6 şi 8 martie 2002 s-au înregistrat
doborâturi masive de vânt, mai ales în bazinul superior al râului Moldova, în bazinul
Moldoviţa şi în bazinul superior al Sucevei, doborâturi în urma cărora au fost afectate 4
000 000 m3 lemn.
Doborâturile de vânt sunt influenţate de mai mulţi factori, atât relativ la arbori cât
şi la arborete.
* În ceea ce priveşte a r b o r i i, stabilitatea lor variază în funcţie de
caracteristicile lor. Astfel, stabilitatea arborilor este influenţată de mărimea, forma şi
penetrabilitatea coroanei lor, de dimensiunile şi forma tulpinilor şi de sistemul lor
radicelar (Vlad, I., Petrescu, L., 1977). Presiunea exercitată de vânt şi forţa de încovoiere
care acţionează asupra arborelui creşte proporţional cu mărimea coroanei. Stabilitatea
arborelui este de asemenea influenţată de înălţimea punctului de aplicare a forţei,
respectiv de lungimea braţului forţei care determin ă momentul de încovoiere; ca urmare,
arborii cu coroana scurtă (deci cu punctul de aplicare a forţei aflat mai sus), sunt mai u şor
smulşi şi rup ţi în comparaţie cu cei cu coroane înguste dar lungi. Asimetria coroanei
determină deplasarea punctului de aplicare a forţei înafara axei trunchiului, care în aceste
condiţii este solicitat la torsiune şi la compresiune excentrică, fiind mai uşor de
dezechilibrat. Penetrabilitatea coroanei, adică măsura în care frunzişul permite trecerea
prin el a vântului, este favorabilă stabilităţii arborelui, pe când o coroan ă deasă şi de mari
dimensiuni, care opune rezistenţă curen ţilor de aer are influenţă nefavorabilă asupra
stabilităţii arborelui.
În ce priveşte forma tulpinii, arborii cu trunchiul mai conic, cu un coeficient de
zvelteţe mai mic, sunt mai rezistenţi decât cei cu coeficientul de zvelteţe mare. Creşterea
coeficientul de zvelteţe este favorizată de menţinerea unei desimi excesive în staţiunile
favorabile creşterii arborilor. S-a constatat experimental că doborâturile de vânt şi de
zăpadă sunt cu atât mai frecvente cu cât valoarea coeficientului de zvelteţe depăşeşte
valoarea unitară. Cum în arboretele de productivitate inferioară coeficientul de zvelteţe
este în general subunitar, rupturile şi doborâturile de vânt apar rareori. Lucrările de
îngrijire şi conducere (în speţă răriturile), realizate de timpuriu şi cu o intensitate mai
mare, favorizează realizarea unor coroane mai mari la aceleaşi înălţimi ale arborilor,
determinând o conicitate mai mare a tulpinii, o înălţime mai mică a centrului de greutate
şi o înrădăcinare mai puternică, deci o stabilitate mai mare a arborilor.
Felul înrădăcinării este un alt factor esen ţial care afectează stabilitatea arborilor;
înrădăcinarea trasantă scade rezistenţa arborilor la doborâturi. De aceea molidul este una
dintre cele mai vulnerabile specii la acţiunea vântului, atunci când acesta are viteze mari
şi caracter perturbator, aritmic.
* În ceea ce priveşte a r b o r e t e l e, atât s t r u c t u r a acestora cât şi f a c t o r i
i e c o l o g i c i care le condiţionează dezvoltarea, au o mare influenţă asupra
rezistenţei la doborâturile de vânt. Astfel, ca elemente structurale, compoziţia,
consistenţa, vârsta şi etajarea arboretului influen ţează decisiv rezistenţa arboretelor la
doborâturile de vânt. Legat de compoziţie, molidişurile pure sunt cel mai adesea afectate
de doborâturi. Cum caracteristicile arborilor care le influenţează stabilitatea men ţionate
anterior (sistem de înrădăcinare, natura şi volumul frunzişului coroanelor, rezistenţa fibrei
lemnoase la rupere etc.) variază de la specie la specie, şi vulnerabilitatea lor la doborâturi
este diferită. Astfel, arboretele amestecate sunt cele mai rezistente, înregistrând
doborâturi la viteze ale vântului de peste 29 m·s-1, brădetele, făgetele şi gorunetele la
viteze de 23 m·s-1, iar molidişurile la viteze de 17 m·s-1. Rezistenţa arboretelor amestecate
de molid cu brad şi fag variază în funcţie de proporţia molidului, fiind cu atât mai puţin
rezistente cu cât proporţia speciei menţionate este mai mare. În acest tip de arborete,
numărul foioaselor doborâte este mult mai mic, fiind afectate în general exemplarele
defectuoase, b ătrâne, infestate cu ciuperci sau exemplarele antrenate de căderea
răşinoaselor. Dintre principalele răşinoase, bradul manifestă o mai mare rezistenţă la
doborâturi, dar şi aceste arborete pot fi afectate în anumite situaţii staţionale sau din
cauza putrezirii pivotului şi răd ăcinilor din cauza infestării cu ciuperca Heterobasidion
annosus. În ce priveşte ierarhizarea speciilor în funcţie de vulnerabilitatea la doborâturile
de vânt, răşinoasele se ordonează astfel: molid, brad, pin, larice, zâmbru, iar foioasele
astfel: fag, frasin, acerinee, mesteacăn, plop tremurător, carpen, gorun, stejar.
Consistenţa arboretului este importantă condiţionând dezvoltarea şi densitatea
coronamentului. Consistenţa plină nu are neapărat consecin ţe favorabile, după cum şi
rărirea arboretelor la vârste înaintate în loc să mărească, diminuează rezistenţa
arboretelor. În arboretele închise, vijeliile de intensitate redusă cauzează adesea apariţia
unor rupturi şi dezrădăcinări în ochiuri, care cu timpul se lărgesc şi zdrenţuiesc masivul.
Aceste goluri pot determina apariţia în timpul furtunilor a unor turbioane cu efecte
nefaste asupra rezistenţei arboretelor. Arboretele cu un număr mai redus de arbori, fie de
la plantare, fie prin aplicarea răriturilor şi cu coronamentul mai jos, sunt mai rezistente.
Scăderea bruscă a consisten ţei arboretelor dese le expune pericolului doborâturilor. S-a
constatat că arboretele cele mai rezistente sunt cele în care coroanele arborilor acoperă
complet solul, fără să se întrep ătrundă şi fără ca între ele să rămân ă spaţii libere. Faptul că
proiecţia coroanelor trebuie să acopere solul nu înseamnă că toate coroanele trebuie să fie
în acelaşi plan, arborii putând să fie dispuşi pe mai multe etaje, putând să aibă înălţimi
variate.
S-a constatat că lizierele p ădurilor au o mare influenţă asupra repartizării şi
amploarei doborâturilor care se produc în interiorul arboretului respectiv. Dacă arborii de
la marginea masivului care formează liziera sunt spaţiaţi şi ca urmare au coroanele
dezvoltate şi coborâte pân ă în apropierea solului, riscul doborâturilor de vânt scade. O
lizieră nepenetrabilă sau lipsită de continuitate expune arboretul la doborâturi. E necesară
evitarea creării de goluri şi breşe în lizierele arboretelor, deoarece forţa vântului creşte cu
pătratul vitezei când curenţii de aer pătrund în astfel de goluri.
Vârsta şi etajarea arboretelor. La noi în ţară s-a constatat că cele mai afectate de
doborâturi sunt arboretele echiene şi relativ echiene, unietajate (şi pure), care prezintă un
profil continuu şi un plafon superior continuu care favorizează alunecarea curenţilor de
aer şi ca urmare accelerarea deplasării curenţilor de aer. Dimpotrivă, arboretele pluriene,
alcătuite din arbori de vârste şi dimensiuni variate, asigură o dezvoltare mai echilibrată a
arborilor, concomitent cu realizarea unui profil dantelat al plafonului superior, ceea ce are
ca efect diminuarea vitezei curenţilor de aer.
 Trebuie subliniat un aspect important, şi anume acela că la viteze ale vântului care
depăşesc 29 m·s-1 se înregistrează doborâturi de vânt în arborete, indiferent de structura
lor sau de măsurile de gospodărire care le-au fost aplicate.
F a c t o r i i ş i c o n d i ţ i i l e e c o l o g i c e influenţează comportarea
arboretelor la vânt puternic prin modul cum le expun pe acestea curenţilor de aer şi prin
posibilităţile de dezvoltare pe care le oferă.
Arboretele expuse chiar de la vârste mici vântului puternic, cum sunt cele de
limită, sau de altitudine mare, sunt mai rezistente la acţiunea vântului. În schimb, în
aceleaşi zone, dacă roca este aproape de suprafaţă, este stânjenită dezvoltarea în
profunzime a sistemului radicelar, ceea de are ca efect scăderea rezistenţei la doborâturi.
De asemenea, după cum s-a mai amintit, rezistenţa arboretelor din staţiuni de bonitate
inferioară este mai mare, comparativ cu cea a arboretelor din staţiuni cu bonitate mijlocie
sau superioară.
Cercetările au arătat că ponderea cea mai mare a doborâturilor se înregistrează pe
versanţii cu expoziţii nordice (N, NV şi NE), urmând apoi versanţii estici şi sudici.
Formele de relief au o influenţă apreciabilă deoarece pot modifica viteza şi
direcţia şi structura vântului ca urmare a acţiunii mecanice a neregularităţilor sale. Atunci
când fluidul se scurge peste o muchie ascuţită, viteza lui creşte foarte mult şi formează în
spatele obstacolului un curent circular, un turbion care aduce fluidul înapoi (figura 110).

Figura 2510 - Trecerea unui curent de aer peste o muchie (după Dissescu, R.., din Marcu, M,, 1983)
Astfel, întâlnindu-se doi curenţi, ia naştere o suprafaţă de discontinuitate care se
extinde treptat sub acţiunea turbionului principal, desfăcându-se apoi într-o serie de
vârtejuri mai mici.
Caracteristicile vântului suferă diferite modificări, în funcţie de forma de relief pe
care acesta o întâlneşte în cale în deplasarea sa. Dacă o masă de aer este obligată să treacă
peste un lanţ muntos, dispus perpendicular pe direcţia ei de deplasare, pe versantul
expus vântului viteza aerului aflat în mişcare ascensională scade, în funcţie de lungimea
şi înclinarea versantului. În funcţie de viteza vântului, în această zon ă fie se poate forma
un triunghi de calm, fie se poate forma un turbion staţionar cu ramura superioară
îndreptată în direcţia vântului şi cu cea inferioară descendentă (figura 111, a), fie se pot
produce mişcări turbionare dezordonate (figura 111, b). În cazul turbionului unic, cu cât
panta este mai mică, cu atât forma acestui turbion este mai aplatizată.
 Figura 2611 - Modificări ale vântului la trecerea peste un lanţ muntos (după Averkiev, din Marcu,
1983)
În figură se mai poate observa că în zona de creastă viteza vântului creşte
comparativ cu viteza înregistrată la aceeaşi altitudine deasupra unui şes, datorită
micşorării secţiunii de curgere, ceea ce creşte probabilitatea apariţiei doborâturilor de
vânt în zona menţionată. Pe versantul opus vântului, mişcarea aerului nu devine
descendentă imediat după traversarea crestei muntelui, ci la o anumită distan ţă, astfel
încât unghiul de cădere se poate apropia uneori de unghiul drept. În zona de mijloc a
versantului se poate forma un turbion staţionar cu ramura superioară descendentă, sau
mişcări turbulente generalizate, de intensităţi diferite (figura 111). Aceste mişcări
turbionare precum şi componenta verticală negativă a vitezei vântului explică căderea
maselor de aer şi frecven ţa mai ridicată o doborâturilor pe versanţii opuşi vântului. Viteza
vântului în cădere este cu atât mai mare cu cât muntele “escaladat” de masele de aer a
avut o înălţime mai mare.
În cazul în care culmile munţilor întâlniţi în cale de vânt prezintă un profil
dantelat, fiind formate dintr-o succesiune de piscuri şi şei, în acestea din urmă, liniile de
curent se îngrămădesc şi în plan orizontal, concomitent cu micşorarea secţiunii de
scurgere din plan vertical, men ţionată anterior.
În cazul în care vântul străbate o vale, modificarea caracteristicilor sale depinde
de lăţimea, lungimea şi orientarea acesteia.

Dacă axul văii este perpendicular pe direcţia vântului, liniile de curent urmăresc
profilul terenului, pe cei doi versanţi ap ărând, în cazul văilor largi, mişcări
turbulente. În cazul în care valea este îngustă, zonele turbulente de pe cei doi
versan ţi se contopesc formând o porţiune cu turbulenţă generalizată care însă nu
este periculoasă. Dacă în văi sau depresiuni stagnează aerul rece, este posibil ca
vântul să alunece pe deasupra acestor mase de aer şi să nu mai ajungă pe fundul
văii sau depresiunii.

Dacă axul văii este orientat în aceeaşi direcţie cu cea din care bate vântul, acesta
este canalizat în lungul văii; dacă versan ţii prezintă denivelări accentuate pot
apare turbulenţe accentuate, mai ales la marginea curentului şi doborâturi pe
clinele expuse direct vântului.

Dacă valea este orientată oblic faţă de direcţia vântului, masa de aer poate fi
deviată şi în plan orizontal, deplasându-se fie de-a lungul văii, fie perpendicular
pe linia crestelor.
În zonele muntoase unde se produc doborâturile, scheletice, solurile sunt
superficiale, uşoare; sunt de asemenea frecvente solurile podzolice care, datorită cantităţii
mari de precipitaţii caracteristice zonelor de munte, sunt umede. În aceste condiţii
edafice, molidul formează un sistem radicelar superficial, trasant, ceea ce favorizează
apariţia doborâturilor. Drenajul normal al solului, lipsa apei stagnante determin ă creşterea
rezistenţei mecanice a solului şi implicit a rezistenţei arborilor la răsturnare.
Precipitaţiile abundente care preced sau înso ţesc adesea vânturile puternice
micşorează coeziunea solului şi aderenţa rădăcinilor; astfel, s-au produs doborâturi de
vânt în amestecuri, la viteze ale vântului mai mici de 23 m·s-1, din cauza precipitaţiilor
foarte abundente care au înrăutăţit condiţiile de sol. Tot legat de precipitaţii, s-a constatat
că, deşi furtunile din timpul repausului vegetativ sunt mai numeroase, deoarece sunt
înso ţite de mai puţine precipitaţii şi solul este îngheţat, doborâturile sunt mai puţin
frecvente şi au un volum mai redus. În cazul precipitaţiilor solide, încărcarea coroanelor
arborilor accentuează instabilitatea acestora, favorizând producerea doborâturilor chiar la
viteze mai mici ale vântului.
Vântul este factorul esenţial declanşator al doborâturilor; efectele sale pot fi
amplificate datorită fenomenului de rezonanţă (caz în care frecvenţa proprie a balansului
arborilor coincide cu frecvenţa rafalelor de vânt) şi datorită undelor ce iau naştere din
interferenţa rafalelor de vânt care înaintează cu cele reflectate de obstacole.
Rupturile şi doborâturile de vânt afectează echilibrul ecologic şi autocontrolul
ecosistemelor forestiere pe perioade îndelungate, determinând apariţia de perturbaţii în
exercitarea tuturor funcţiilor atribuite acestor ecosisteme. Sunt astfel perturbate atât
funcţiile protective cât şi cea productivă (este afectată ritmicitatea aprovizion ării cu masă
lemnoasă iar calitatea acesteia scade). Deprecierea lemnului se datorează tensiunilor,
compresiunii şi torsiunilor la care sunt supuse trunchiurile arborilor. Când arborii sunt d e
z r ă d ă c i n a ţ i, crăp ăturile fine, longitudinale, transversale sau radiale din interiorul
trunchiurilor sunt rareori vizibile iniţial cu ochiul liber, ele devin evidente mai târziu, la
uscarea buşteanului. În cazul r u p t u r i l o r, acestea pot fi transversale, ca o retezare,
sau cu aşchieri prelungite şi crăpături longitudinale. Acestea se produc în cazul acţiunii
doar a vântului în partea inferioară a fusului, iar în cazul acţiunii combinate a vântului şi
zăpezii, în jumătatea superioară a fusului. Diminuarea şi declasarea volumului de lemn
este în cazul dezrădăcinării mai mică, de 3%, comparativ cu rupturile, unde acest volum
este de 4-12%.
4.3.3.8 Influenţa biocenozei forestiere asupra umidităţii atmosferice
În interiorul p ădurii umiditatea este mai ridicată decât în teren descoperit,
diferenţa fiind maximă în timpul verii şi minimă iarna. Umiditatea relativă poate fi cu 22-
34% mai mare în pădure, comparativ cu terenul descoperit (tabelul16).
 Diferenţele între umiditatea în biocenoza forestieră şi în teren descoperit
Tabelul 16
Umiditatea (%) lunară a aerului
locul an
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Biocenoză de
82 81 75 72 76 76 73 71 73 76 77 79 76
şleau
Câmp deschis 83 76 67 52 45 59 52 49 52 76 80 84 65
(după Doniţă, N. şi colab., 1971)

Distribu ţia pe verticală a umidităţii relative în p ădure prezintă unele particularităţi.

Astfel, înainte de răsăritul soarelui umiditatea relativă este aproape egală la toate
nivelurile (figura 112,T1); odată cu răsăritul soarelui, suprafaţa coronamentului se
încălzeşte şi apare un strat mai uscat în partea superioară unde temperatura creşte, în
stratul inferior umiditatea rămânând mai accentuată (figura 112,T2).
Pe măsura ridicării soarelui, prin intensificarea schimbului turbulent diferen ţa de
umiditate pe verticală se micşorează, rămânând dou ă maxime, unul la sol şi unul la
nivelul coronamentului (figura 112,T3).

Figura 112 - Profilul vertical al umezelii relative în fitocenoza forestieră (după Geiger, R.., din Marcu,
M., 1983)
Spre seară se simte efectul evaporării puternice din solul pădurii şi odată cu
scăderea temperaturii, umiditatea relativă creşte, înregistrându-se mari diferenţe pe
verticală (figura 112,T4) .
4.3.3.9 Regimul precipitaţiilor atmosferice în biocenoza forestieră
În legătură cu rolul hidrologic al p ădurii s-a afirmat adesea că aceasta ar spori
cantitatea de precipitaţii în zona respectivă; acest lucru nu s-a verificat însă, iar plusurile
în cantitatea de precipitaţii măsurată, se datorează în mare parte condiţiilor diferite de
măsurare. (De obicei pluviometrele erau amplasate în poieni unde lipsa vântului sau
viteza lui atenuată, comparativ cu terenul descoperit, influenţa cantitatea de ap ă colectată
în vasele pluviometrice). Plusul de vapori şi coborârea temperaturii în zonele împ ădurite
nu sunt suficiente pentru a determina creşterea sensibilă a precipitaţiilor căzute în aceste
zone. Ascensiunea şi turbulenţa aerului sunt prea reduse pentru a determina o răcire
adiabatică şi formarea norilor din care să cadă precipitaţii.
În schimb, pădurea realizează cantităţi importante de apă în plus din rou ă, chiciură
şi ceaţă şi modifică modul de repartiţie în timp a precipitaţiilor. Fapt ilustrat de variaţia
anuală a precipitaţiilor în podişul Babadag, în zona cu păduri mezofile, cu p ăduri de
silvostepă şi în terenul descoperit – stepa (figura 113).

Figura 2713 - Variaţia anuală a cantităţii de precipitaţii atmosferice primite de diferite fitocenoze şi
de terenul descoperit (după Bândiu, C., 1971)
Curba anuală a precipitaţiilor prezintă dou ă maxime (unul toamna şi celălalt
primăvara) şi a unui minim la sfârşitul verii. Amândou ă maximele sunt aproximativ egale
ca mărime, cu excep ţia stepei, unde maximul de toamnă este mai mare în comparaţie cu
cel de primăvară. În intervalul dintre maximele principale apare un maxim secundar, la
începutul toamnei, mai evident în zona martor. Maximele principale sunt de natură
frontală, pe când cel secundar se datorează proceselor convective de la sfârşitul verii care
determină adesea căderea ploilor torenţiale.
Se mai poate observa de asemenea deplasarea în timp a momentului de producere
a primului maxim, în funcţie de caracteristicile fitocenozelor; astfel, primul maxim
cantitativ apare în februarie-martie în pădurile mezofile, în aprilie-martie în pădurile de
silvostepă şi mai târziu în timp în tona de step ă.
Cercetările efectuate în Podişul Babadag au arătat că cea mai mare cantitate de
precipitaţii cade în timpul iernii. În perioada de vară cantităţile de precipitaţii reprezintă
37%-45% din totalul anual (p ădurile mezofile primesc o cantitate ceva mai ridicată de
precipitaţii în comparaţie cu cele de silvostepă). Deci, rezervele de apă din sol sunt
completate în sezonul rece, vara precipitaţiile fiind puţin abundente. Iarna se mai adaugă
şi sporul de apă provenit din chiciură, care a fost menţionat anterior. Se mai precizează
faptul că în zona pădurilor mezofile deosebit de importante sunt precipitaţiile de la
începutul primăverii, deoarece ele cad într-o perioadă când temperatura şi
evapotranspiraţia nu sunt mari, iar solul este foarte afânat şi poate înmagazina cantităţi
mari de apă.
Regimul precipitaţiilor, tipul de sol şi vegetaţia determină regimul de ap ă din sol
(figura 114). Acesta se studiază cu ajutorul cronoizopletelor care ilustrează variaţia
spaţiotemporală a umidităţii accesibile. Umiditatea solului în adâncime variază diferit în
solurile diferitelor fitocenoze, în comparaţie cu câmpul descoperit (figura 114).

Figura 2814 - Izotermele pentru diferite fitocenoze, în comparaţie cu terenul descoperit – în

procente din umiditatea accesibilă (după Bândiu, C., 1971)
Studiindu-se variaţia în timp a umidităţii în adâncime, se observă existenţa mai
multor zone caracteristice: o zon ă cu umiditate ridicată, mai intensă în partea superioară a
solului (peste 40% la şleauri), la începutul perioadei de vegetaţie (această zonă are o
întindere în adâncime ce poate depăşi 140 cm şi în timp pân ă în luna mai); o a doua zon ă
în care umiditatea scade rapid şi care durează pân ă la începutul lunii iulie, timp în care
umiditatea scade la 5-20%; a treia zonă, de desucţie (datorată absorbţiei apei de către
rădăcinile arborilor), care poate depăşi 120 cm adâncime, se amplifică de la 15 iulie şi
durează până la 15 septembrie (această zonă este mai dezvoltată şi însoţită de un deficit
în gorunete şi stejerete de stejar pufos); o ultimă zon ă, de refacere parţială a umidităţii
solului în partea superioară, în prima jumătate a lunii august, în timpul submaximului
pluvial. Se observă de asemenea umiditatea mai scăzută din terenul descoperit, pe tot
parcursul sezonului de vegetaţie.
Principalul rol în exercitarea funcţiei hidrologice a pădurii îl joacă însă capacitatea
acesteia de a reţine în coronament şi litieră o cantitate importantă de precipitaţii.
Dacă ploaia este slabă şi de scurtă durată, zona de pătrundere a apei se limitează la
plafonul coronamentului. Dacă ploaia se intensifică, după udarea completă a
coronamentului, apa începe să p ătrundă prin acesta, o parte scurgându-se pe trunchiurile
arborilor, o parte prelingându-se pe frunze şi căzând pe sol, iar o altă parte evaporându-se
şi fiind redată atmosferei (figura 115).
 Figura 2915 - Intercepţia şi retenţia apei în etajul arborescent al fitocenozelor forestiere (după Fort,
Christine, 1999)
În cazul zăpezii, o parte este reţinută de coronament şi o alta ajunge pe sol. Din
cantitatea de zăpad ă reţinută de coronament, o parte se scutură şi ajunge tot pe sol, iar o
altă parte se evaporă.
Precipitaţiile care ajung la sol se distribuie astfel: o parte se evaporă de pe
suprafaţa solului şi litierei, o parte se scurge pe suprafaţa solului şi o alta pătrunde în sol.
Precipitaţiile reţinute în coronament depind de compoziţia, consistenţa şi vârsta
arboretelor, precum şi de cantitatea şi intensitatea precipitaţiilor. De exemplu, într-o
pădure încheiată de răşinoase de 60 de ani, la o ploaie slab ă (mai pu ţin de 5 mm), dou ă
treimi din precipitaţii pot fi reţinute în coronament.
Cantitatea de precipitaţii care pătrunde prin coronamentul p ădurii reprezintă 50%
din total în cazul precipitaţiilor care însumează mai mult de 10 mm. Chiar şi în cazul
celor mai puternice ploi 20% nu ajunge la sol. Pe trunchiuri, se scurge mai puţin de 5%
din totalul precipitaţiilor.
În general, pădurea, datorită litierei care protejează solul, favorizează infiltraţia în
sol a apei din precipitaţii, limitând scurgerile de suprafaţă şi implicit eroziunea. Rolul
antierozional al pădurii este cu atât mai accentuat cu cât panta terenului este mai mare.
Sub coronamentul pădurii, pe terenurile în pantă, scurgerile de suprafaţă sunt înlocuite de
scurgerile laterale din sol (figura 116), care cresc cantitativ comparativ cu terenul
descoperit.
Precipitaţiile care p ătrund în interiorul pădurii sunt distribuite neuniform: cea mai
mare cantitate de apă cade la periferia coroanelor şi cea mai mică în apropierea
trunchiurilor.
Pădurile de răşinoase reţin o cantitate mai mare de ap ă decât cele de foioase (decât
cele de fag de exemplu), pentru că la răşinoase picăturile de apă rămân izolate pe frunze,
pe când la fag ele se contopesc în picături mari şi se scurg în jos, nefiind reţinute nici de
verticile. Dintre răşinoase, laricele şi pinul au capacitatea de reten ţie cea mai mică (15-
25%), iar molidul şi bradul cea mai mare (40-80%).
Zăpada este reţinută de coronament şi se evaporă direct în atmosferă în măsură
mai mică decât ploaia pentru că e mai grea şi cade mai rapid pe sol după ce se
acumulează pe crengi. Şi în cazul zăpezii răşinoasele reţin o cantitate mai mare decât
foioasele (molidul – 40%, pinul – 24%, mesteacănul – 8%).

Figura 116 - Influenţa fitocenozelor forestiere asupra scurgerilor de suprafaţă (după Thillet, J., 1997)
Topirea zăpezii începe mai târziu şi durează mai mult în pădure decât pe teren
descoperit. În pădurile de foioase topirea zăpezii se produce în acelaşi timp cu câmpul
deschis, însă condiţiile de absorbţie a apei sunt mult mai favorabile în pădure. La
răşinoase, topirea este mai lentă, ţine cu aproximativ 20 de zile mai mult decât pe teren
descoperit.
4.3.3.10 Influenţa biocenozei forestiere asupra evapotranspiraţiei
În p ădure, peste 80% din precipitaţiile incidente se reîntorc în atmosferă sub
formă de vapori, prin evaporarea apei interceptate, prin evaporarea apei de pe sol şi prin
transpiraţia plantelor. Deci peste 80% din precipitaţiile incidente se reîntorc în atmosferă
prin evapotranspiraţie (figura 117).
 Figura 117 Evapotranspiraţia într-o fitocenoză forestieră, pe timp senin (după Fort, Christine, 1999)
În perioada de vegetaţie, dacă rezervele de apă din sol nu sunt limitate,
transpiraţia unui arboret este de 30-40 m3·ha-1·zi-1. Pentru producerea unui metru cub de
lemn, sunt transpiraţi 150 m3 ap ă. În cursul sezonului de vegetaţie, foioasele de
caracterizează printr-o evapotranspiraţie asemănătoare cu a răşinoaselor, rareori mai
ridicată. Situaţia se inversează de la sfârşitul toamnei până la începutul primăverii.
Arboretele prezintă o evapotranspiraţie mai mare decât un strat erbaceu; diferenţa
este cu atât mai mare cu cât deficitul de apă din sol este mai mare. Din apa absorbită,
99,8% este folosită pentru transpiraţie şi 0,2% pentru nutriţie. Datorită consumului mare
de apă p ădurile exercită un drenaj biologic activ pe suprafeţele înmlăştinate.
Pentru studierea funcţionării din punct de vedere hidric a unui arboret, pentru
stabilirea relaţiilor între creştere şi rezerva de apă din sol, pentru analizarea perturbaţiilor
induse de modificările din ecosistemul forestier (tăieri, stare fitosanitară etc.) o deosebită
importanţă o prezintă bilanţul hidric (Fort, Christine,1999). Acesta este dat de intrările şi
ieşirile de apă din ecosistem. Dacă se face diferenţa între intrările şi ieşirile de ap ă, se
ob ţine rezerva de apă stocată în ecosistem.
Intrările sunt reprezentate de precipitaţii (Pi) şi aportul freatic (Af) şi eventual de
scurgerile de pe sol (Ss).
Ieşirile sunt reprezentate de evapotranspiraţie (ETR) şi de scurgerile în adâncime
(S), eventual de scurgerile pe suprafaţa solului (S s).
Rezerva totală de apă stocată în ecosistem este dată de suma cantităţilor stocate în
sol şi în biocenoză. Cum cantitatea de ap ă stocată în biocenoză este relativ redusă şi
variază în timp, bilan ţul hidric poate fi exprimat cu ajutorul următoarei ecuaţii:
PI + Af – ETR – S ± (Ss) = ∆R
Influenţa biocenozei forestiere asupra resurselor de apă
Influenţa biocenozei forestiere asupra rezervelor de ap ă este atât cantitativă cât şi
calitativă.
Din punct de vedere cantitativ, o pădure încheiată, reduce scurgerile anuale,
reglează debitul apelor limitând scurgerile superficiale, favorizând infiltrarea apei,
întârziind şi mărind perioada de topire a zăpezilor. Volumele viiturilor şi torenţializarea
cursurilor de apă sunt astfel reduse. Această acţiune regulatoare a pădurii legată de
torenţializare nu are loc în cazul în care bazinetul respectiv este saturat în apă. În aceste
condiţii apar rapid viiturile dar şi în acest caz p ădurea joacă un rol pozitiv, limitând
volumul materialului transportat de respectiva viitură.
Din punct de vedere calitativ, pentru o pădure încheiată apele provenite din
bazinetul în care aceasta este localizată sunt superioare comparativ cu cele din bazinete
cu culturi agricole sau mixte. În anumite cazuri pot apare probleme legate de acidificarea
apei. Acidificarea afectează ecosistemele cu soluri acide şi roci subiacente lipsite de
cationi bazici, cu arborete de răşinoase. Apele acide care drenează astfel de bazinete pot
avea şi concentraţii ridicate de aluminiu. Solurile sărăcesc în elemente minerale şi
numeroase grupe faunistice acvatice sunt afectate. Acidificarea poate fi evitată sau
ameliorată prin crearea de arborete amestecate cu foioase şi eventual aplicare de
amendamente.
4.3.3.11 Influenţa umidităţii asupra biocenozei forestiere
Umiditatea este un factor limitativ al răspândirii pădurii, aşa cum este şi
temperatura. Există în consecin ţă o limită xerică, dincolo de care pădurea nu se poate
instala; în climatul mai rece şi umed din nordul Europei această limită este de 200 mm, la
noi este de 400-500 mm. În ceea ce priveşte plantele în general şi arborii în special, se
poate afirma că toate procesele biologice individuale sau colective ale acestora, de la
germinarea seminţelor pân ă la distribuţia şi evoluţia vegetaţiei, toate sunt condiţionate de
regimul umidităţii. Apa este indispensabilă, reprezentând mediul în care sunt dizolvate
substanţele minerale din sol absorbite de plante, asigurând circulaţia substanţelor
nutritive, furnizând hidrogenul necesar fotosintezei; în plus, ea întreţine viaţa citoplasmei
celulelor, permiţând autoreglarea temperaturii ţesuturilor şi organelor plantelor, dar
contribuie şi la diseminare.
Umiditatea din aer sau sol influen ţează compoziţia pădurilor. De exemplu, în
podişul Babadag, rezerva de apă din sol influenţează gradul de participare în fitocenoze a
speciilor arborescente (figura 118).

Te - tei, Go – gorun, Pu - stejar pufos, Mj – mojdrean, Sp - scumpie

Figura 3018 - Proporţia de participare a unor specii arborescente în fitocenoză, în funcţie de
mărimea rezervei de apă din sol (după Bândiu, C., 1971)
Se observă că gorunul şi teiul ajung la proporţii de participare de 70% când
rezerva de apă din sol ajunge la valori de 350 mm, stejarul pufos şi scumpia sunt
dominante când rezerva de apă din sol scade sub 250 mm, iar mojdreanul participă în
proporţie maximă (40%) la valori medii ale rezervei de apă din sol, cuprinse între 275 şi
300 mm. Corelaţia între rezerva de ap ă din sol şi alţi factori ecologici, cum ar fi
temperatura, precipitaţiile, etc,. s-a studiat şi pentru alte specii (tabelul 17).
Corelaţia între factorii ecologici şi proporţia de participare a unor specii în fitocenoze din podişul
Babadag
Tabelul 67
Speciile cu corelaţie liniară
Factorul cu care se corelează Speciile cu corelaţie liniară inversă
directă
Rezerva totală disponibilă de stejar brumăriu, stejar pufos, mojdrean,
gorun, tei ,carpen
apă din sol (mm) cărpiniţă, arţar tătărăsc. Scumpie
Rezerva iniţială de apă gorun, tei, stejar brumăriu,
stejar pufos, scumpie
accesibilă (mm) carpen, arţar tătărăsc
Cantitatea anuală de
gorun, tei, carpen stejar pufos, scumpie
precipitaţii (mm)
gorun, tei, stejar brumăriu,
Adâncimea utilă a solului (cm) stejar pufos, scumpie
carpen
stejar pufos, mojdrean, corn,
Temperatura medie anuală (oC) tei, carpen
scumpie
(după Bândiu, C., 1971)
Se observă că există o corelaţie negativă între rezerva de apă din sol şi
temperatură. În afară de speciile din figura 129 şi alte specii din zona cercetată prezintă
acelaşi mod de variaţie în funcţie de valorile factorilor ecologici. Astfel, speciile se pot
grupa în trei categorii: specii a căror proporţie creşte în compoziţia fitocenozelor pe
măsură ce creşte rezerva de ap ă din sol, specii care îşi diminuează participarea pe măsura
creşterii acestui factor, iar o ultimă categorie prezintă o proporţie maximă de participare
la valori medii ale rezervei de apă din sol. Din tabel se observă de asemenea că în funcţie
de natura factorului considerat, locul speciilor se schimb ă dintr-o categorie în alta. Astfel,
gorunul, teiul, carpenul, stejarul brumăriu şi arţarul tătărăsc prezintă proporţie crescătoare
şi de acelaşi sens cu rezerva de apă din sol şi cu adâncimea utilă a acesteia, în schimb,
sensul este descrescător dacă raportarea se face la temperatură.
Din punct de vedere ecologic, speciile a căror proporţie creşte cu factorul hidric şi
scade cu cel termic sunt considerate la limita sudică a arealului lor, cele care prezintă o
corelaţie inversă se află la limita nordică a arealului, iar cele cu maxim în limitele de
variaţie ale factorilor studiaţi sunt considerate în interiorul arealului lor.
Apa, sub toate formele sale (vapori de apă, precipitaţii, ceaţă, nori, rouă, chiciură,
zăpadă, măzăriche etc.) poate avea, ca şi ceilalţi factori ecologici, efecte negative şi
pozitive.
Principalele precipitaţii furnizoare de apă sunt ploaia şi zăpada; doar p ădurile
azonale din lunci folosesc apa din pânza freatică. Roua şi ceaţa pot avea un aport de 5-
10% din totalul precipitaţiilor în regiunile muntoase cu climat rece.
Efectele negative ale ploilor sunt determinate doar de ploile toren ţiale, care pot
cauza eroziunea solului în p ădurile rărite şi împiedică polenizarea. Zăpada influen ţează
pozitiv prin protejarea solului şi seminţişurilor împotriva îngheţului, prin sporirea
rezervei de apă a solului, prin întârzierea pornirii în vegetaţie, ceea ce implică protecţia
împotriva îngheţurilor târzii. Influen ţa negativă este reprezentată de rupturile şi
doborâturile în cazul zăpezii moi şi aderente.
Există unele deosebiri legate de rezistenţa arborilor la doborâturile cauzate de
zăpadă comparativ cu cele cauzate de vânt, deoarece în cazul zăpezii acţionează doar
greutatea acesteia. Ca urmare, au importanţă doar rezisten ţa p ărţii superioare a tulpinii şi
suprafaţa coroanei. În cazul arboretelor dese de răşinoase plafonul superior continuu
formează o suprafaţă compactă care reţine zăpada umed ă, ceea ce poate avea ca rezultat
dezechilibrarea arborilor. Suprafaţa de reţinere a zăpezii se măreşte şi mai mult în cazul
unei fructificaţii abundente, zăpada fixându-se în acest caz şi pe conuri. Dacă în timpul
depunerii zăpezii bate şi vântul, situaţia se înrăutăţeşte, deoarece zăpada se depune
neuniform determinând îndoirea vârfurilor care astfel se pot rupe prin flambaj.
Ca şi în cazul doborâturilor de vânt, o serie de factori abiotici pot influenţa
apariţia şi amploarea rupturilor şi doborâturilor de zăpadă.
Altitudinea. Intensitatea cea mai mare a rupturilor şi doborâturilor de zăpadă s-au
înregistrat la noi în ţară la altitudini între 700 şi 1000 m, în zona optimului de dezvoltare
a făgetelor, unde molidul înregistrează creşteri anuale în în ălţime foarte mari.
Un alt factor este reprezentat de poziţia arboretului pe versan ţi: cei mai numeroşi
arbori doborâţi se înregistrează în treimea inferioară a versanţilor, numărul lor
diminuându-se spre partea superioară a acestora. Această zonalitate se datorează atât
variaţiei factorilor climatici cât şi diferen ţelor de creştere dintre arborii de la baza şi din
partea superioară a versanţilor.
Caracteristicile coroanei şi poziţia arborelui în arboret. În ce priveşte
caracteristicile coroanei, molidul tip pieptene, având coroana rară şi ramurile de ordinul
doi pendente, este mai rezistent comparativ cu molidul de tip perie. Legat de poziţia în
arboret, arborii dominaţi, slab dezvoltaţi, sunt mai puţin rezistenţi la acţiunea zăpezii.
Aici intervine însă şi vârsta, deoarece la vârste înaintate, ruperea vârfurilor se constată
mai ales la arborii dominanţi, din plafonul superior, care au avut o creştere mai activă.
Stadiul de dezvoltare şi consistenţa arboretului. În arboretele tinere, cu arbori
deşi, înalţi şi cu diametre mici, rupturile se produc în masă, datorită formării unui strat
continuu de zăpadă deasupra coronamentului. În acest caz nu are loc ruperea vârfului
datorită încovoierii, ci frângerea tulpinilor. Deşi în general este afectat molidul, în cazul
depunerii pe coronament a unor straturi de zăpad ă care pot atinge chiar 1-2 m grosime, se
pot rupe şi exemplare de foioase cum sunt salcia, plopul etc. În aceste cazuri pot apare şi
dezrădăcinări datorită presiunii mari a zăpezii.
Un rol important revine nu doar acţiunii factorilor abiotici sau caracteristicilor
structurale ale arboretului ci şi lucrărilor de îngrijire şi conducere. Astfel, prin aplicarea
lor la timp se evită întrepătrunderea coroanelor şi se consolidează arboretul. Lucrările de
îngrijire cu o intensitate mare, aplicate pentru prima dată după 40 de ani, în molidişuri
dese, unietajate, cresc vulnerabilitatea acestor arborete la acţiunea perturbatoare a zăpezii.
Bruma, chiciura, poleiul şi grindina au în general numai efecte negative,
determinând degerarea seminţişurilor, distrugerea frunzelor, florilor, fructelor, îndoirea şi
ruperea lujerilor sau tulpinilor.
Excesul de apă din sol împiedică aerisirea solului şi determină asfixierea şi
putrezirea rădăcinilor, având deci doar influen ţe negative. Există însă şi specii adaptate
acestor condiţii (aninul şi salcia).
Secetele au tot doar efecte negative, mai accentuate sau mai slabe în funcţie de
durata lor. Aceste efecte negative sunt reprezentate de diminuarea creşterii şi producţiei
arboretelor, posibila compromitere a regenerărilor naturale şi artificiale, uscarea unor
culturi instalate în afara arealului lor natural.
 Speciile lemnoase au exigenţe diferite faţă de umiditate, putându-se clasifica în
xerofite (pu ţin preten ţioase), mezofite (cu exigen ţe mijlocii), higrofite (foarte exigente) şi
eurifite (suportă o mare amplitudine a umidităţii).
Exigenţele speciilor pot fi diferite faţă de umiditatea din aer şi cea din sol. Astfel,
bradul şi fagul sunt specii exigente faţă de umiditatea din aer, care determină şi stabilirea
limitei inferioare a arealului. Molidul este exigent şi el faţă de umiditatea atmosferică,
fiind de aceea cantonat cu predilecţie pe versan ţii umbriţi.
Uneori, umiditatea atmosferică poate compensa lipsa umidităţii din sol; nu în toate
cazurile însă: cărpinetele de exemplu, sunt sensibile atât la umiditatea atmosferică cât şi
la cea din sol. Pinul silvestru este rezistent la uscăciune, iar stejarul necesită umiditate în
sol, dar rezistă la uscăciunea din aer (Negulescu et al., 1977). Majoritatea speciilor
rezistente la uscăciunea din aer sunt rezistente şi la uscăciunea din sol, cum este cazul
stejarului pufos, stejarului brumăriu, cerului şi gârniţei. Cu privire la stejarul pufos
(figura 119), s-au făcut cercetări în podişul Babadag, care au pus în eviden ţă rezistenţa
excepţională a acestei specii la uscăciunea din sol.

Figura 119 - Variaţia umidităţii solului în experimentul legat de cercetarea rezistenţei la uscăciune a
stejarului pufos (după Bândiu, C., 1971)
Astfel, începând chiar cu vara primului an de experimentare (luna iunie),
umiditatea din sol a scăzut sub 10% (valoare inferioară care limitează desfăşurarea
normală a procesului de transpiraţie).
Ofilirea a început însă abia peste nouă luni şi jumătate de vegetaţie, în anul al
doilea al experimentului. O bună parte a acestei perioade, umiditatea a scăzut sub 5%,
valoare sub care transpiraţia aproape încetează, iar timp de trei luni, valoarea umidităţii a
fost sub 2%, limită sub care nu mai au loc transpiraţia, fotosinteza, nu se mai formează
seminţe etc. Deci, stejarul pufos poate rezista timp îndelungat în condiţii de lipsă aproape
totală a apei din sol, având o mare putere de adaptare la uscăciune (Bândiu, C., 1971).
 4.3.3.12 Influenţa compoziţiei aerului asupra biocenozei forestiere
Aerul atmosferic joacă un rol important în viaţa plantelor, în procesul de
fotosinteză consumându-se cantităţi de dioxid de carbon şi eliberându-se cantităţi
importante de oxigen. Se estimează că la elaborarea unei tone de biomasă vegetală,
pădurea consumă 1,8 tone dioxid de carbon, care sunt extrase din circa 1,4 milioane m3
de aer pe an.
O pădure de foioase din zona temperată, cu productivitate ridicată, consumă anual
42 tone dioxid de carbon pe hectar şi produce 30 tone de oxigen la hectar, din care se
consumă prin respiraţie 13 tone la hectar.
La nivelul întregului glob, p ădurile absorb aproximativ 100 miliarde tone de
carbon (în comparaţie cu cele 120 miliarde tone de carbon eliberate în atmosferă prin
desp ăduriri şi incendii de pădure). În plus, p ădurile eliberează 70 miliarde tone oxigen,
contribuind astfel la refacerea cantităţii de oxigen din atmosferă în proporţie de dou ă
treimi.
Creşterea cantităţii de dioxid de carbon din aer în decursul ultimelor decenii este
evidenţiată de ansamblul măsurătorilor făcute în acest scop în lume. Proporţia de dioxid
de carbon n-a fost niciodată atât de mare ca în prezent în ultimii treizeci de ani - 365 ppm
(figura 120), această creştere fiind atribuită arderii combustibililor fosili şi despăduririlor
(figura 121).

Figura 3120 - Creşterea cantităţii de dioxid de carbon din atmosferă în ultimele decenii
Creşterea cantităţii de dioxid de carbon din atmosferă datorată activităţilor umane
este spectaculară, de la 280 ppm în 1800, la 365 ppm în prezent; deci, în aproximativ 200
de ani, creşterea a fost de 85 ppm, fenomen care nu a mai avut loc în ultimii 200 000 de
ani. Ca urmare a acestui fenomen au fost iniţiate programe de cercetare pentru analizarea
efectului creşterii cantităţii de dioxid de carbon asupra arborilor şi ecosistemelor
forestiere (Mortier, M., 1995).
Figura 3221 - Creşterea concentraţiei de dioxid de carbon din atmosferă, datorată despăduririlor şi
arderii combustibililor fosili
Pentru arbori, experimentele au fost făcute pentru o cantitate aproximativ dublă
celei actuale, adică 700 ppm iar reacţiile au fost diferite în funcţie de perioada de timp în
care arborii au fost supuşi cantităţilor crescute de dioxid de carbon. Pe termen scurt, mai
ales în condiţii staţionale (substanţe nutritive, apă) favorabile, s-a înregistrat o netă
stimulare a fotosintezei şi în consecinţă a creşterilor. Pe termen mediu, în condiţii
favorabile de sol şi umiditate, stimularea creşterii se menţine. În condiţii nefavorabile
însă (care sunt caracteristice multor soluri forestiere), intervin mecanisme de reglaj, iar
activitatea fotosintetică şi creşterea revin la nivelul anterior creşterii cantităţii de dioxid
de carbon.
În cazul ecosistemelor, cercetările sunt abia la început. Singurul lucru care se
poate afirma cu siguranţă este că în ultimii 20 de ani productivitatea pădurilor a crescut.
Asupra estimărilor cantitative ale acestor creşteri există însă divergenţe. Explicaţiile
avansate în legătură cu această creştere a productivităţii sunt legate, pe lângă creşterea
cantităţii de dioxid de carbon, de fertilizarea ecosistemelor prin intermediul unor poluan ţi
(în special azotaţi) şi de schimbările climatice.
Alţi poluanţi au însă efecte negative, în funcţie de concentraţia lor şi anume oxizii
de sulf, de azot, de carbon, combinaţiile de fluor, clor, argon, derivaţi ai halogenilor,
fumul, pulberile etc., care produc necroze ale frunzelor, oprirea absorbţiei apei din sol,
inhibarea fotosintezei şi blocarea celulelor de protecţie care nu mai asigură controlul
transpiraţiei. Ca urmare a prezenţei în concentraţie mare a poluanţilor, unele specii dispar
din ecosistem şi capacitatea de producţie scade cu până la 50%.
Rezistenţa speciilor la poluare variază foarte mult şi este influenţată de numeroşi
factori externi; totuşi, sunt considerate specii sensibile bradul, ulmul, frasinul, pinul
silvestru, laricele, molidul, fagul, iar specii rezistente gorunul, plopul, salcia, aninul,
stejarul ro şu, cerul, arţarul american, molidul argintiu, ienupărul, buxus etc.
4.3.3.13 Influenţa biocenozei forestiere asupra aerului atmosferic
Mişcarea maselor de aer tinde să omogenizeze compoziţia acestora, dar există
totuşi modificări ale concentraţiei de oxigen şi dioxid de carbon. Astfel, în perioada de
vegetaţie, în timpul zilei, în aer, în zona coronamentului scade concentraţia de dioxid de
carbon şi creşte cea de oxigen. În apropierea solului, prin activitatea descompunătorilor
are loc un consum mai mare de oxigen şi se eliberează cantităţi mai mari de dioxid de
carbon. Această cantitate crescută de dioxid de carbon acţionează compensator pentru
straturile inferioare ale biocenozei, care beneficiază de o cantitate mai scăzută de lumină.
Aerul în interiorul ecosistemului forestier este lipsit de praf, pulberi şi poluanţi,
vegetaţia acţionând ca un filtru asupra acestor elemente, care se depun şi datorită
reducerii vitezei vântului. Pădurea de foioase reţine o cantitate mai mare de praf şi
poluanţi comparativ cu cea de răşinoase, dar numai în sezonul vegetativ. Pădurea de
răşinoase are o capacitate de reten ţie mai scăzută, dar care se păstrează pe tot timpul
anului.
În compoziţia chimică a aerului din ecosistemul forestier există substanţe numite
fitoncide, care sunt eliminate de plante şi au efect antibiotic asupra agen ţilor patogeni.
De asemenea, numărul ionilor negativi şi numărul total al ionilor (atât negativi cât
şi pozitivi) este mai mare decât în teren descoperit, astfel încât aerul din p ădure prezintă o
capacitate mai mare de absorbţie a oxigenului.
4.3.3.14 Influenţa biocenozei forestiere asupra solului
În general, biocenoza forestieră exercită o influen ţă favorabilă asupra solului,
astfel:
- descompune prin intermediul organismelor descompunătoare materia organică,
contribuind la procesul pedogenetic
- răd ăcinile plantelor absorb noi cantităţi de substanţe minerale, pe care le aduc la
suprafaţă şi le antrenează în circuitul biologic
- tot rădăcinile plantelor, alături de unele microorganisme, prin acţiunea lor
mecanică şi chimică determină dezagregarea şi alterarea materialului parental şi
afânarea solurilor
- biocenoza forestieră împiedică eroziunea şi alunecarea solului
Un rol important îl joacă litiera (care în regiunile temperate atinge cantitatea de 3-
5 t·an ·ha-1), care prin descompunere, contribuie la îmbogăţirea solului în substanţe
-1

minerale şi azotate. În plus, ea protejează solul împotriva b ătătoririi, evaporării,

scurgerilor de suprafaţă, încălzirii şi uscării excesive, acţionând ca un ecran protector şi
contribuind la continua ameliorare a solului.
Speciile vegetale de umbră, constituind păduri mai dese, furnizează cantităţi mai
mari de litieră decât cele de lumină, la fel şi pădurile multietajate, amestecate. Pădurile
excesiv de dese însă, împiedică p ătrunderea căldurii la sol şi diminuează ritmul de
descompunere. La fel se întâmplă pe solurile umede şi reci, unde activitatea
microorganismelor este redusă. Litiera din pădurile de răşinoase conduce frecvent la
acidificare şi podzolirea mai activă a solului, în comparaţie cu foioasele.
În general, dacă solul este permanent acoperit de litieră, fără ca aceasta să se
acumuleze de la un an la altul, pădurea vegetează viguros.
Importante sunt şi speciile fitocenozei; astfel, cvercineele, bradul, fagul, care au
înrădăcinare profund ă, prelucrează un volum mai mare de sol, determinând migrarea şi
acumularea substanţelor organo-minerale la adâncimi mai mari decât speciile cu
înrădăcinare superficială, cum este de exemplu molidul.
Biocenoza forestieră consumă o cantitate mai mică din rezerva de substanţe
minerale şi azotate a solurilor şi restituie o cantitate mai mare din consumul total,
comparativ cu p ăşunile sau culturile agricole, afectând astfel în măsură mai mică
fertilitatea solului.
4.3.3.15 Influenţa solului asupra biocenozei forestiere
În timp ce umiditatea şi temperatura determină distribuţia, zonarea, vegetaţiei pe
zone întinse (la scară mare), solul, prin însuşirile sale, determină distribuţia de detaliu a
vegetaţiei.
Unele componente ale solului cum sunt substan ţele nutritive, apa aerul, căldura
din sol, consistenţa, etc., influenţează direct plantele şi reprezintă factori ecologici, pe
când textura, structura, porozitatea, densitatea, profunzimea, etc., au o influenţă indirectă,
constituind condiţii ecologice sau determinan ţi ecologici (Târziu, D., 1994).
Însu şirile solului cu maximă influenţă asupra vegetaţiei sunt:
- profunzimea solului, care influenţează compoziţia şi etajarea biocenozei
forestiere precum şi capacitatea ei bioproductivă. În solurile mai profunde, răd ăcinile
pătrund mai adânc, tulpinile cresc mai înalte şi mai bine elagate, arborii au o longevitate
şi o creştere mai mari. Solurile superficiale determin ă un sistem radicelar adaptat la o
profunzime scăzută a solului, productivităţi scăzute, doborâturi de vânt.
- textura şi scheletul solului condiţionează regimul de umiditate, căldură şi aeraţie
şi determină mărimea şi calitatea biomasei produse în biocenoză. Cele mai favorabile
sunt solurile cu textură mijlocie şi conţinut redus de schelet.
Pe solurile nisipoase, sărace, vegetează pinul silvestru, salcâmul, mesteacănul; pe
solurile argiloase, compacte, impermeabile, cerul şi gârniţa; pe solurile aluviale,
neaerisite, umede, salcia şi aninul. Solurile excesiv schelete, cu pierderi mari de apă,
afectează conformaţia rădăcinilor şi tulpinilor.
- structura solului influenţează indirect prin modificarea permeabilităţii,
compactităţii şi rezervelor de apă şi de substanţe nutritive uşor asimilabile. Solurile cu
structură glomerulară, afânate, bogate în humus, sunt cele mai prielnice pentru o bun ă
dezvoltare a speciilor componente ale fitocenozei. Păşunatul, turismul, măsurile
silvicuturale neadecvate pot determina degradarea structurii solului, cu consecinţe
negative asupra vegetaţiei.
- reacţia solului modifică capacitatea de absorbţie a elementelor minerale. În
general, solurile din ecosistemele forestiere sunt slab acide până la foarte acide (pH =
3,5→6,5), iar uneori şi neutre (pH=7). Speciile sensibile la aciditatea solului sunt teiul,
acerineele, frasinul, carpenul, iar cele rezistente molidul, bradul, fagul stejarul, pinul
silvestru.
- troficitatea solurilor influen ţează creşterea stratului arborescent şi regenerarea
lui. Această influen ţă este exercitată atât de troficitatea minerală cât şi de cea azotată.
În ce priveşte troficitatea m i n e r a l ă, exigenţele plantelor, în special ale celor
arborescente şi arbustive, cresc odată cu înaintarea în vârstă, ating un maxim în
momentul culminării creşterii în înălţime şi apoi înregistrează un declin lent. Ca urmare,
pe solurile sărace, mai ales în cazul stratului arborescent, dacă acesta este alcătuit din
specii introduse artificial în afara arealului lor natural, sau din specii exigente, în
momentul culminării creşterilor poate apare o perioadă critică în care unele exemplare,
sau specia în ansamblu, se pot usca. În funcţie de proporţia substanţelor minerale din
greutatea masei lemnoase uscate, speciile pot fi clasificate în:

foioase cu consum ridicat de substan ţe minerale (con ţinutul în cenuşă, respectiv
de substanţe minerale în materia uscată a frunzelor, de 6-8%): frasin, plop negru,
ulm, tei, salcâm, paltin

foioase cu consum mediu de substanţe minerale (5%): plop tremurător, salcie,
cvercinee, carpen, fag, jugastru

foioase cu consum redus (4%): mesteacăn, anin

răşinoase (2-3%): brad, molid, larice, pin silvestru
Pădurea consumă mai puţine substanţe minerale în comparaţie cu păşunile sau
culturile agricole, dar consumă mari cantităţi de calciu şi azot. Alte macro sau
microelemente, deşi sunt consumate în cantităţi mici, sunt indispensabile. Importante
dintre macroelemente (în afară de calciu şi azot) sunt fosforul, sulful, potasiul, magneziul,
fierul; dintre microelemente importante sunt manganul, zincul, cuprul, molibdenul, borul,
clorul. Sărurile acestor elemente se găsesc fixate în humus (aproximativ 98%), dizolvate
(0,2%) şi absorbite de coloizii solului (2%).
Trebuie reţinut faptul că şi în cazul în care troficitatea minerală este ridicată, dacă
celelalte însu şiri ale solului (profunzime, textură, structură, conţinut de schelet) sunt
nefavorabile, dezvoltarea şi producţia biocenozei precum şi capacitatea ei de regenerare
sunt diminuate.
Lipsa unor elemente minerale poate determina nu numai scăderea productivităţii,
dar şi îmboln ăvirea sau moartea unor plante. Astfel, lipsa potasiului determină formarea
de ace scurte, lipsa azotului determină îngălbenirea frunzelor şi diminuarea creşterilor,
lipsa fierului, magneziului şi manganului, însoţită de lipsa calciului determină cloroza
frunzelor sau a vârfurilor tulpinilor.
În funcţie de exigenţele faţă de troficitatea minerală, speciile au fost clasificate în
e u t r o f e (cu exigenţe mari - brad, frasin, ulm, tei, paltin), m e z o t r o f e (cu exigenţe
medii – fag, gorun, carpen etc.), o l i g o t r o f e (cu exigenţe mici – pin, molid,
mesteacăn, salcâm etc.) şi e u r i t r o f e (cu mare amplitudine trofică – măceş, cătină,
afin etc.). În general, foioasele sunt mai exigente decât răşinoasele. Între exigenţele şi
consumul substanţelor trofice de către plante există diferenţe; astfel, pinul silvestru de
exemplu, are şi exigenţe şi consum scăzut de substanţe nutritive, spre deosebire de
salcâm, care are exigenţe scăzute faţă de troficitatea solului, dar consum ridicat (poate
realiza acest consum ridicat datorită sistemului radicelar foarte întins care exploatează un
volum apreciabil de sol). Există specii care au exigenţe ridicate faţă de anumite substanţe
din sol, cum sunt speciile calcifile: mojdreanul, cărpiniţa, pinul negru, alunul turcesc,
stejarul pufos, sau dimpotrivă calcifuge: salcâmul, mesteacănul. Sunt şi specii halofile
(care vegetează pe sărături): cătina, sălcioara, oţetarul, glădiţa, care sunt adesea utilizate
în reconstrucţia ecologică drept prime specii de împădurire (Florescu, I., 1996).
Troficitatea azotată a solului este foarte importantă deoarece plantele nu pot
asimila direct azotul atmosferic. Aprovizionarea cu azot a plantelor depinde de natura şi
grosimea humusului, de intensitatea acumulării sale pe profilul solului. În general,
cantitatea de azot cuprinsă în plante este de 1-3% din greutatea masei uscate, dar în
frunzele tinere poate ajunge pân ă la 30%. Solurile bogate în humus de tip mull satisfac în
general necesităţile în azot ale biocenozelor forestiere. Dacă mineralizarea litierei se face
prea rapid, pierderile de azot în atmosferă sunt rapide şi apar caren ţe ale acestui element
în sol. Aceste carenţe sunt mai frecvente în solurile cu humificare imperfectă, adică în
solurile cu moder sau humus brut activ. De asemenea, după cum este binecunoscut,
micorizele stimulează aprovizionarea cu azot; bacteriile (cum este Rhisobium
leguminosarum) formează nodozităţi pe rădăcinile speciilor de salcâm, glădiţă, caragana,
fixând azotul atmosferic. Bacteriile libere din sol au şi ele acelaşi rol. Actinomicetele pot
determina şi ele formarea de nodozităţi cu rol în fixarea azotului la specii cum sunt
aninul, speciile de cătină, sălcioara.
Există specii nitrofile, care necesită cantităţi mari de azot: ulm de câmp, zmeur,
mălin, plopi.
Rezultanta combinării tuturor însu şirilor men ţionate anterior ale solului determin ă
fertilitatea solului.
O fertilitate ridicată determin ă: complexitatea ridicată a fitocenozei, o stare de
vegetaţia activă, productivitate ridicată, regenerare uşoară.

4.4 Particularităţi ale energeticii ecosistemelor forestiere

Asemeni tuturor ecosistemelor şi cel forestier îndeplineşte aceleaşi funcţii,
men ţionate anterior şi anume funcţia energetică, funcţia de circulaţie a materiei, funcţia
de circulaţie a informaţiei şi autocontrolul. În cazul ecosistemelor forestiere, funcţia
energetică prezintă anumite particularităţi.
Producţia primară netă a biocenozei forestiere, acumulată în părţile vegetative
(aparat foliar, ramuri, tulpini, răd ăcini) şi cele reproducătoare (flori, fructe, seminţe) nu
rămâne în această formă, ci o parte este preluată de consumatori, iar o altă parte se usucă
şi este eliminată sub formă de necromasă (aşa cum s-a mai men ţionat, o parte din energia
preluată de consumatori este transformată în substanţele necesare propriului organism,
altă parte este folosită pentru obţinerea de energie). Tot în necromasă intră animalele şi
microorganismele moarte, dejecţiile animale etc.
Necromasa este folosită de alte grupe de consumatori ca sursă de energie, iar dup ă
degradări succesive este preluată de descompun ători şi mineralizată.
O parte din necromasa transformată este stocată pentru un timp mai lung sub
formă de humus, dar în final şi acesta ajunge să fie mineralizat.
Caracteristică pentru biocenozele forestiere este predominaţa absolută a fluxului
necromasei, adică a fluxului detritic faţă de fluxul biomasei. Aproximativ 90% din
producţia primară netă şi uneori chiar mai mult, intră în acest flux.
Cantitatea anuală care intră în fluxul necromasei pădurilor de la latitudini mijlocii
este de ordinul a 10-15 t·an-1·ha-1. Din această cantitate, 2-4 t sunt frunze sau ace, câteva
sute de kilograme flori şi seminţe, 1 t crăci, 1 t rădăcini, 7-8 t lemn şi scoarţă, câteva sute
de kilograme masă ierboasă. Masa dejecţiilor şi cadavrelor de animale şi microorganisme
este de asemenea de câteva sute de kilograme. Aici este inclusă şi masa organismelor
moarte care consumă şi descompun necromasa, masa lor fiind mult mai mare decât masa
organismelor consumatoare de biomasă.
Dacă în fluxul de biomasă se poate urmări destul de bine rolul fiecărei populaţii,
rolul ei în lan ţurile trofice, în fluxul de necromasă acest lucru devine mai dificil datorită
numărului foarte mare de specii participante şi a raporturilor foarte diversificate dintre
ele. De aceea, mai bine este studiat efectul de ansamblu al tuturor populaţiilor asupra
necromasei, în comparaţie cu cercetarea rolului unei anumite populaţii.
 4.4.1 Faze ale fluxului necromasei

Deseori fazele fluxului necromasei se desfăşoară concomitent:

1. Faza de mă run ţire a necromasei şi formare a detritusului (detrificare).
Datorită ploilor de toamnă, litiera, în care ajung părţile moarte, se umezeşte şi se
tasează. Apa de ploaie dizolvă substanţele organice şi sărurile solubile din litieră, creând
în jurul rămăşiţelor organice o peliculă care prin substanţele pe care le conţine, constituie
sursă de hrană pentru microorgnismele solului (bacterii, amoebe, rotiferi, flagelate,
ciuperci). Această masă înmuiată, transformată deja într-o oarecare măsură de enzimele
microorganismelor, este hrana consumatorilor animali (tabelul 18) de necromasă. Ele
sunt variate şi nu au putut fi inventariate în totalitate.
Nematodele sunt viermi cilindrici, nesegmentaţi reprezentaţi de un număr foarte
mare de specii (figura 122).

Principalele grupe ale faunei solului

Tabelul18
 Subclase
Încrengătura Clasa Familii sau grupe de familii
Ordine
PROTOZOARE
NEMATODE Viermi cilindrici nesegmentaţi; număr foarte mare de specii
ANELIDE Viermi inelaţi
Lumbricide (râme)
OLIGOCHETE
Enchitreide (viermi albi)
MOLUŞTE În general au corpul protejat de o cochilie
Cu branhii Ciclostomidae
Helicidae
Clausiliidae
GASTEROPODE
Cu plamâni Limacidae
Arionidae
…….
ARTROPODE CRUSTACEE ISOPODE
ARANEIDE
ARAHNIDE
ACARIENI
Iulidae
DIPLOPODE Glomeridae
Polydesmidae
MIRIAPODE
Lithobiidae
CHILOPODE Geophilidae

Subclasa Ordinul
DIPLURE
PROTURE
APTERIGOTE
COLEMBOLE
……
BLATOPTERE (gândaci de bucătărie)
ORTOPTERE (lăcuste, cosaşi, greieri)
INSECTE DERMAPTERE (urechelniţe)
HOMOPTERE (păduchi)
HETEROPTERE (ploşniţe)
PTERYGOTE
…..
COLEOPTERE (gândaci)
HIMENOPTERE (furnici, albine, viespi)
DIPTERE (muşte şi ţânţari)
LEPIDOPTERE (fluturi)
Oligochetele sunt reprezentate de două ordine, Enchitreidae (cu lungimea mai
mică de 4 cm, diametrul mai mare de 2 cm şi de culoare albă-gălbuie) şi Lumbricidae
(dimensiuni mai mari decât speciile anterioare de viermi şi de culoare ro şietică, râme).
Câteva genuri de Lumbricidae sunt Dendrobaena, Eisenia, Lumbricus, care au culoare
roşie violetă şi trăiesc în litiera în descompunere; Allolobophora şi Octolasium trăiesc la
adâncime mai mare şi ingeră materii minerale, de unde şi culoarea lor gri, gri-gălbuie,
gri-maronie sau gri-alb ăstruie.
 Figura 3322 - Viermi din sol
Moluştele (au în general o cochilie care le protejează corpul) au ca principali
reprezentan ţi în fauna solului gasteropodele. Dintre cele cu plămâni (melcii cu cochilie şi
limacşii) se menţionează din prima grupă familiile
• Clausiidae, Cochilicopidae etc., la care lungimea cochiliei este mai mare decât
lăţimea
• Helicidae, Hyromicidae etc., la care lăţimea cochiliei este mai mare decât
lungimea ei.
Limacşii sunt reprezentaţi de două familii, Arionidae şi Limacidae. Speciile de
limacşi din familia Arionidae nu au creastă dorsală, orificiul respirator este situat în
jumătatea anterioară dreaptă a scutului iar extremitatea posterioară a corpului este
rotunjită (figura 123).

Figura 3423 - Caracteristici morfologice ale limacşilor

Speciile Arion rufus, A. circumscriptus, A. intermedius, A. subfuscus etc., ocup ă
habitate diferite: staţiuni umede în grădini, tufişuri, pajişti, în litieră, sub pietre, în
frunzele moarte, în p ăduri de conifere sau foioase în litieră sau mu şchi. Consumă plante
ierboase verzi sau uscate, fructe, ciuperci, cadavre de animale.
Speciile din familia Limacidae au o creastă dorsală (care poate sau nu ajunge pân ă
la scut), orificiul respirator este situat în jumătatea posterioară a scutului şi extremitatea
corpului este ascuţită. Câteva specii ale familiei sunt Agrolimax reticulatus, Lehmania
marginata, Limax tenellus, L. cinereoniger; pot fi întâlnite în păduri de foioase şi
răşinoase, sub scoarţa arborilor, în muşchi, pe ciuperci, sub pietre. Consumă lemn putred,
ciuperci, plante moarte sau chiar alţi melci.
Crustaceele au cap, torace şi abdomen bine delimitate şi câte o pereche de
apendici pe fiecare segment, iar în sol sunt reprezentate de Isopode (un ordin cu corpul
alcătuit din 7 segmente). Acestea cuprind mai multe ordine, printre care Trichoniscidae,
Oniscidae, Armadillidiidae, Porcellionidae (figura 124).
 Figura 3524 - Izopode
Principalul criteriu de recunoaştere este reprezentat de morfologia antenelor.
Speciile acestor ordine au habitate distincte, variind de la cele uscate la cele foarte
umede, fiind cel mai adesea întâlnite în litieră şi muşchi, în lemnul putred, sub pietre, dar
şi în case sau beciuri. Sunt organisme omnivore, consumând material vegetal mort
(ramuri, frunze, lemn), alge, ciuperci, excremente şi cadavre de nevertebrate.
Arahnidele nu au antene şi mandibule ci altfel de piese bucale, numite chelicere.
Cuprind mai multe ordine; dintre acestea, în şi pe sol, cel mai frecvent se întâlnesc
speciile ordinelor Araneide (păianjeni) şi Acarieni.
Toate speciile de araneide sunt carnivore şi joacă un rol foarte important în
biocenoze, consumând un număr mare de insecte. În unele studii bioecologice au fost
folosite ca bioindicatori ai echilibrului biocenozei din care fac parte. De aceea, se vor
prezenta unele caracteristici legate de sistematica, morfologia, fiziologia, etologia şi
ecologia speciilor acestui ordin.
Criteriile sistematice de identificare pentru familii sunt ochii, iar pentru specii –
organele genitale.
Arahnidele se deosebesc de insecte nu numai prin absenţa antenelor şi aripilor, dar
şi prin segmentarea corpului doar în două p ărţi (cefalotoracele sau prosoma şi abdomenul
sau opistosoma) şi prin prezen ţa a patru perechi de picioare (nu trei ca la insecte -
hexapoda) (figura 125).

Figura 3625 - Caracteristicile morfologice ale arahnidelor (partea ventrală)

 Capul şi toracele formează cefalotoracele pe care se află ochii (oceli simpli, nu
ochi compu şi ca la insecte) şi 6 perechi de apendici: prima pereche (chelicerele) este
situată în partea anterioară, în poziţie preorală; urmează apoi o pereche de pedipalpi iar
restul de apendici sunt reprezentaţi de cele patru perechi de picioare. Ochii sunt cel mai
adesea în număr de opt, dar acest număr variază şi uneori p ăianjenii nu prezintă deloc
ochi, fiind orbi. În general, cei opt ochi sunt dispuşi în partea anterioară a cefalotoracelui,
pe două rânduri a câte 4 ochi. Vederea este foarte slab ă, doar ochii situaţi la mijloc
permiţând o vedere directă, cei laterali nepercepând decât mişcările. Chelicere sunt nişte
apendici alcătuiţi dintr-o stipă groasă, terminată cu o gheară mobilă, în vârful căreia se
deschide un canal pentru venin. Chelicere sunt folosite în primul rând pentru a muşca,
otrăvi şi imobiliza prada. Mai pot fi folosite pentru transportul prăzii sau a coconului cu
ou ă. Sub gură, un labium ventral este flancat de o pereche de lame maxilare. Lângă
chelicere se află pedipalpii sau picioarele-maxilar care sunt folosite pentru examinarea
senzorială a prăzii şi manipularea ei. La p ăianjenii masculi adulţi, la extremitatea
pedipalpilor se află bulbul copulator, organul sexual masculin. Picioarele dispuse ventral
pe cefalotorace au rol locomotor şi prezintă diferite structuri, diferen ţiate de la specie la
specie: organe de simţ (ţepi, peri), structuri de stridulaţie (care emit adesea sunete
inaudibile pentru urechea uman ă, cu rol mai ales în reproducere) sau “piepteni” pentru
“d ărăcirea” firului de mătase produs. Abdomenul nu prezintă nici un apendice, dar
conţine aparatele respirator, circulator şi genital şi este prevăzut cu glandele care produc
mătasea. Cum arahnidele văd în general prost, acest handicap este compensat prin
prezenţa unor organe de simţ specifice; în afară de perii senzitivi, tactili, de pe picioare,
mai există şi alt tip de peri, foarte lungi şi foarte fini, întâlniţi doar la anumite specii. Alte
organe de simţ sunt organele liriforme, amplasate în adâncituri grupate sau izolate,
repartizate pe întregul corp şi pe apendici; nu toate îndeplinesc aceleaşi funcţii: unele
reacţionează la deformaţii şi sunt considerate organe proprioreceptoare (situate pe fiecare
articulaţie a apendicilor şi furnizând sistemului nervos informaţii despre poziţia acestor
articulaţii), altele reacţionează la vibraţiile substratului sau la zgomote. Un ultim tip de
organe de simţ sunt chemoreceptorii: peri tactili cu rol în recunoaşterea prăzii sau a
partenerului de sex opus (emiterea feromonilor este legată la p ăianjeni de producerea
mătăsii de către femele).
Toţi păianjenii produc mătase. Ei prezintă glande specializate, care produc mătase
prin intermediul filierelor, nişte mici protuberanţe mobile şi articulate, cel mai adesea în
număr de şase, situate în partea din spate, pe faţa ventrală a abdomenului (figura 125).
Mătasea este lichid ă în interiorul glandelor şi se solidifică în fibrile când iese din
filiere, sub acţiunea tracţiunii exercitate de păianjen. Un număr mare de fibrile elementare
cu diametre de 0,05 µm se întreţes pentru a forma firul de mătase, al cărui diametru
variază între 25 şi 70 µm. Proprietăţile firului (rezistenţă, elasticitate), depind de numărul
şi proporţia relativă a diferitelor fibrile de mătase. Din totalitatea glandelor care produc
mătase, unele sunt specializate în fabricarea mătăsii pentru coconi, altele pentru firul de
împachetare a prăzii, pentru firul de siguranţă sau pentru firul destinat pânzelor.
Păianjenii care ţes pânză au mai multe glande producătoare de mătase diferite, în
comparaţie cu cei care nu ţes pânze. În general, aparatul pentru producerea mătăsii este
mai puţin dezvoltat la masculi în comparaţie cu femelele.
Firele de mătase îndeplinesc multiple funcţii:
 • au rol în reproducere: pe de o parte masculii ţes o pânză pe care depun o picătură
de spermă pentru a o putea ulterior transfera în bulbii lor copulatori. Pe de altă
parte, femelele îşi depun ou ăle în nişte mici receptacule din mătase cu rol
protector (acestea pot fi simpli săculeţi sau coconi complecşi, alcătuiţi din mai
multe straturi de mătase) care pot fi depuse în anumite locuri sau transportate
• firul de siguran ţă este un fir pe care p ăianjenul îl lasă în urma lui, fixat din loc în
loc. El îi asigură securitatea în cazul căderilor voluntare sau nu. În aceste cazuri,
mătasea se extrage pasiv din glandele producătoare sub acţiunea greutăţii
păianjenului. Uneori, acest fir, luat de vânt sau purtat de curen ţii convectivi îi
permite păianjenului să se deplaseze în sus sau să traverseze mici cursuri de apă.
Un alt rol al firelor de siguranţă este cel de transport a tinerilor (funigeii).
• la unele specii, femela ţese o “pânză-creşă” pe care stau puii în primele zile dup ă
ecloziune, până la prima “năpîrlire”, mama asigurându-le în acest timp paza, dup ă
care puii se împrăştie.
• mătasea poate fi produsă pentru împachetarea prăzii capturate, fie pentru a o
imobiliza înainte de a fi consumată, fie pentru a o pune la păstrare pentru mai
târziu.
• majoritatea păianjenilor ţes pânze pentru prinderea prăzii (unele specii se folosesc
de pânze ca de nişte plase pe care le aruncă asupra prăzii, nu-şi construiesc pânze
fixe). Cele mai cunoscute sunt pânzele geometrice, dar există şi alte forme: de
strat, mai mult sau mai puţin orizontal, pânze neregulate, sau gigantice pânze
comune caracteristice păianjenilor sociali tropicali.
Ţeserea pânzei presupune realizarea iniţială a unui cadru, apoi sunt întinse fire ca
nişte raze care pornesc de la acest cadru şi se unesc în centru. Ulterior, pornind din
centru, păianjenul dispune în spirală centrifugă un fir de consolidare care nu este lipicios.
În final, în sens invers, pornind de la periferie, păianjenul ţese o a doua spirală, centripetă,
lipicioasă de această dată, concomitent cu distrugerea primei spirale făcute anterior
(figura 126).

Figura 3726 - Modul de ţesere a pânzei păianjenilor

Uneori este ţesut şi un fir de alarmă, care duce până la adăpostul în care pândeşte
păianjenul şi este destinat să transmită vibraţiile provocate de o potenţială pradă ajunsă pe
pânză.
 Pânza este reconstruită în fiecare zi, dimineaţa sau seara (dup ă cum păianjenul
este diurn sau nocturn) cam în acelaşi loc. De obicei construcţia pânzei nu durează mai
mult de o oră. Înainte de a-şi reconstrui capcana păianjenul consumă vechea pânză pentru
a recupera acizii aminaţi şi glucidele care intră în componen ţa mătăsii şi pentru
producerea cărora el consumă o cantitate mare de energie; astfel, 80-90% din substanţele
componente sunt reciclate în următoarea jumătate de oră şi pot fi folosite pentru
producerea unei noi pânze. Forma pânzelor este foarte variată şi diferă de la specie la
specie (figura 127), putând constitui un criteriu de identificare. Fiecare specie a dezvoltat,
în decursul evoluţiei sale o capcan ă adaptată la mediul în care trăieşte.

Figura 3827 - Modul de construire a pânzei poate reprezenta criteriu de recunoaştere a diferitelor
specii (după Thomassin, S.,1993)
Din cele 30 000 de specii identificate pân ă în prezent pe glob, doar reprezentanţii
câtorva genuri fac pânze, restul vânează stând la pândă sau explorându-şi teritoriul.
Dup ă ce prada a fost prinsă în pânză, hrana este consumată pe loc (nu înainte însă
de o pregătire prealabilă), sau este înfăşurată în mătase şi pusă la păstrare pentru a fi
consumată mai târziu.
Pregătirea hranei poate fi făcută în dou ă moduri: prada este adusă la chelicere şi
fărâmiţată cu ajutorul acestora şi a pedipalpilor, dup ă care amalgamul rezultat este
dizolvat cu ajutorul salivei (care conţine sucuri intestinale regurgitate) şi este apoi aspirat
şi filtrat de perii care acoperă orificiul bucal; sau, prada este ţinută cu chelicere, este
rănită, iar prin rană se introduc în corpul acesteia sucurile digestive, conţinutul dizolvat
fiind apoi aspirat de păianjen; în acest caz, din pradă nu mai rămâne decât învelişul
extern, gol şi uscat, în timp ce în primul caz, în final rezultă o masă informă de resturi. Ca
urmare, digestia arahnidelor prezintă dou ă etape; digestia externă în timpul căreia prada
este pregătită şi digestia intern ă care are loc în sistemul intestinal al păianjenului.
Veninul p ăianjenilor are un efect fulgerător pentru victimele lor obişnuite, în timp
ce pentru om, cantitatea de venin (injectată întâmplător) este insignifiantă şi fără urmări
în cazul păianjenilor europeni (există o singură excep ţie, o specie mediteranean ă).
Araneidele se întâlnesc în toate ecosistemele terestre şi uneori şi în cele acvatice.
Sunt adaptate la cele mai variate medii, de la căldurile excesive din deşerturi la condiţiile
specifice din mediile cavernicole. Cele mai numeroase şi mai diversificate specii se
întâlnesc în zona intertropicală. La araneidele din zona temperată există o influenţă
directă a temperaturii şi fotoperiodismului asupra desfăşurării ciclului lor vital. S-au
evidenţiat astfel specii cu următoarele tipuri de cicluri anuale:
• specii euricrone, care hibernează în diverse stadii de dezvoltare şi ciclul lor de
viaţă depinde de temperatură;
• specii stenocrone care se reproduc primăvara şi vara hibernează în stadii juvenile
(intră în diapauză) precum şi specii stenocrone care se reproduc toamna şi
hibernează în stadiul de ou (paradiapauză)
• specii diplocrone care hibernează în stadiul de adult şi produc ou ă primăvara
(diapauză facultativă)
• specii active în timpul iernii, care nu hibernează deloc.

Acarienii sunt reprezentaţi de mai multe subordine: Gamasidae, Oribatae,

Prostigmatae, Astigmatae etc. (figura 128). Acarienii sunt arahnide parazite,
microscopice, cu picioare rudimentare.
Miriapodele (figura 129) nu au torace şi abdomen diferenţiate ca la crustacee.
Segmentele sunt foarte asemănătoare şi prevăzute cu 1-2 perechi de picioare. Ele includ
mai multe subclase: Diplopode, Chilopode, Pymphyles şi Pauropodes. Mai bine
reprezentate ca număr de specii sunt primele două subclase. Astfel din Diplopode fac
parte ordinele Craspedosomatidae, Glomeridae, Iulidae, Polyxenidae şi Polydesmidae,
iar din Chilopode ordinele Geophilidae şi Lithobiidae (Lithobius forficatus -
urechelniţa).
Diplopodele preferă foioasele şi solurile formate pe calcare.
Miriapodele sunt în general localizate în partea superioară a solurilor, pe muşchi
sau în lemnul putred, sub scoarţa cioatelor şi arborilor ori sub pietre. Consumă frunze
descompuse, alge; geophilidele sunt carnivore, iar lithobiidele tot carnivore dar consumă
în plus şi frunze descompuse.
 Figura 3928 - Acarieni

Figura 4029 - Diferite subclase ale miriapodelor

Apterigotele sunt insecte primitive fără aripi, spre deosebire de pterigote (insecte
cu aripi). Când sunt mici, indivizii sunt identici cu părinţii, dar au alte dimensiuni şi nu
sunt capabili de reproducere. Reprezentate de mai multe ordine, printre care Protura (fără
antene), Colembola (corpul li se termină cu un organ specific utilizat pentru salturi, numit
furcă), Diplura (corpul terminat cu o pereche de cerci) (figura 130).
Biomasa acestor consumatori variază între 300 şi 700 kg·ha-1.

Figura 4130 - Apterigote

Dintre animalele de litieră, o activitate intensă o au a c a r i e n i i, care decupează
şi rod parenchimul foliar dintre nervurile frunzelor, atacă perii şi epiderma. Multe specii
din acest grup, având înveliş chitinos protector pot trăi şi în litiera uscată.
C o l e m b o l e l e sunt mai puţin numeroase decât acarienii, rod de preferinţă
litiera umed ă.
La mărunţirea litierei contribuie şi alte grupe de artropode: formicide, coleoptere,
larve de diptere.
În solurile scheletice, acarienii şi colembolele sunt înlocuite de diplopode şi
geometride.
Prin activitatea acestei faune bogate în specii, reprezentate de un număr foarte
mare de indivizi, întregul material organic se transformă în detritus brun, alcătuit din
fragmente de părţi de plante şi din excrementele animalelor care conţin încă multe
rămăşiţe de celuloză şi lignină nedigerate.

2. Faza de alterare a detritusului prin microfloră .

Detritusul este un mediu favorabil activităţii microorganismelor: bacterii şi
ciuperci care acţionează în primul rând asupra substanţelor uşor digerabile (zaharuri,
amidon, proteine, hemiceluloze). Acestea sunt folosite ca sursă de energie, în vederea
sintezei substan ţelor proprii şi înmulţirii.
• parte din radicalii care iau naştere în procesul alterării prin microfloră scapă de
acţiunea enzimelor şi intră în procesul de formare a humusului prin combinarea cu
produsele de descompunere a ligninei.
• restul substan ţelor până la desfacerea lor în dioxid de carbon şi ap ă, aşa-numitul
fenomen de “respiraţie a solului”.
In al doilea rând, microflora acţionează asupra substan ţelor organice mai
complexe: celuloză, lignină, pectine etc.
 P e c t i n a este descompusă de microorganisme din genurile Bacillus,
Clostridium, Aspergillus, Penicillium, cu ajutorul enzimelor pe care le produc. Se
înlesneşte astfel acţiunea microorganismelor celulozolitice.
C e l u l o z a este descompusă în mediu:
• aerob, de bacterii de tip Cytofaga şi Cellvibrio în molecule simple de celobioză şi
glucoză; aceste molecule simple sunt resintetizate în compuşi cu greutate
moleculară mai mare, formând gelul citofagian, produs foarte important în
formarea humusului.
• în mediu anaerob, celuloza este transformată de bacterii din genul Clostridium şi
Plectridium în acizi graşi, cu degajare de dioxid de carbon şi hidrogen; aceşti acizi
graşi sunt fermentaţi de Methanobacterium şi descompuşi în dioxid de carbon,
hidrogen şi metan.
L i g n i n a este substanţa cel mai greu de descompus; ea formează 10-30% din
masa materialului organic mort al plantelor, fiind descompusă doar de ciupercile
basidiomicete, rezultând câţiva derivaţi fenolici.

4.4.2 Formarea humusului

Formarea humusului poate fi realizată de viermi şi microorganisme.

Derivaţii glucidici rezultaţi din celuloză, derivaţii fenolici melanici rezultaţi din
lignină, peptidele, acizii aminaţi şi amoniacul rezultate din proteine, sunt toate ingerate
odată cu particulele de sol de v i e r m i i o l i g o c h e ţ i. În tubul lor digestiv,
substanţele menţionate sunt supuse unui proces complex de sinteză, luând astfel naştere
acizii humici bruni.
Secreţiile gastrice ale lumbricidelor (viermi obişnuiţi) şi enchitreidelor (viermi
albi) neutralizează sau chiar alcalinizează masa care trece prin tubul lor digestiv.
Excrementele lor, bazice, reprezintă un mediu propice pentru existenţa
microorganismelor care produc un alt fel de humus, humusul coprogen.
În solurile bogate, slab acide până la neutre, rolul principal îl au lumbricidele, iar
în solurile sărace, acide, acest rol îl deţin enchitreidele.
Prin tubul digestiv al unui vierme trec anual 25 g de sol; datorită numărului lor
mare, anual se îmbogăţesc în humus brun şi coprogen 25 t de sol.
M i c r o o r g a n i s m e l e, ca de exemplu Aspergilus niger din grupa fungi
imperfecţi, elaborează în cursul vieţii produşi apropiaţi ca structură biochimică de humus.
Bacteriile celulozolitice contribuie la apariţia acizilor humici cenuşii. În solurile foarte
acide, din lignin ă, sub acţiunea polifenoloxidazelor produse de basidiomicete, rezultă
compuşi melanici (negri) săraci în azot, precursori ai humusului. Ei se acumulează
împreun ă cu miceliul foarte abundent al ciupercilor, formând humusul brut.

4.4.3 Mineralizarea humusului

Formarea humusului, care este un compus biochimic foarte stabil, întârzie pentru
un timp fluxul materiei organice, dar are un efect mediogen deosebit: formarea solului,
care are rol determinant în existenţa şi productivitatea ecosistemelor forestiere. Cu toate
că humusul se descompune greu, în soluri are loc un proces continuu de mineralizare a
acestuia, ca ultimă fază în descompunerea materiei organice în părţile ei minerale
componente. Mineralizarea humusului se face în mai multe etape:
 a. Amonificarea, reprezentată de descompunerea moleculelor complexe, sub
influenţa microflorei, cu eliberare de amoniac şi dioxid de carbon. Dacă din sol lipsesc
produsele glucidice, bacteriile chimiosintetizante folosesc dioxidul de carbon pentru a-şi
produce aceste glucide utilizând energia obţinută prin oxidarea amoniacului în nitriţi şi
apoi în nitraţi.
1
NH 4+ + 1 O2 → NO2− + 2 H + + H 2 O + energie
2
1
NO2− + 1 O2 → NO3− + energie
2
Azotul din nitraţi şi dioxidul de carbon care rezultă din etapa de amonificare pot fi
folosiţi din nou de plante.
b. Denitrificarea este procesul în urma căruia ia naştere azotul molecular; acest
proces se produce sub acţiunea bacteriilor denitrificatoare, care folosesc acidul nitric ca
acceptor de hidrogen şi reduc azotul la starea lui moleculară gazoasă.

TEMĂ DE CONTROL

1. Ce este mediul forestier?

2. Care sunt legile de bază ale ecologiei referitoare la factorii ecologici?
3. Care sunt particularităţile regimurilor radiativ şi al temperaturii aerului în
regiunile cu relief accidentat?
4. Care este influen ţa biocenozei forestiere asupra radiaţiei solare?
5. Care este influenţa radiaţiei solare asupra biocenozei forestiere?
6. Care este influenţa biocenozei forestiere asupra vântului?
7. Care este influenţa vântului asupra biocenozei forestiere?
8. Care este influenţa biocenozei forestiere asupra umidităţii atmosferice?
9. Care este regimul precipitaţiilor atmosferice în biocenoza forestieră?
10. Care este influenţa biocenozei forestiere asupra evapotranspiraţiei?
11. Care este influenţa umidităţii asupra biocenozei forestiere?
12. Care este influenţa compoziţiei aerului asupra biocenozei forestiere?
13. Care este influenţa biocenozei forestiere asupra compoziţiei aerului?
14. Care este influenţa biocenozei forestiere asupra solului?
15. Care este influenţa solului asupra biocenozei forestiere?
16. Care sunt particularităţile energeticii ecosistemelor forestiere?
17. Care sunt fazele fluxului necromasei şi care sunt grupele de specii ale faunei care
contribuie la ele?
18. Care sunt procesele de formare a humusului?
 CAPITOLUL 5

TIPURI DE ECOSISTEME. TIPOLOGIA FORESTIERĂ

5.1 Generalităţi
Tipologia forestieră are un rol deosebit de important în fundamentarea ecologică a
silviculturii în ţara noastră. Tipologia stabileşte unităţile de pădure deosebite din punct de
vedere ecologic şi le caracterizează structural şi funcţional facilitând alegerea şi
aplicarea măsurilor de gospodărire adecvate.
Elaborarea inventarului şi descrierea t i p u r i l o r d e p ă d u r e s-a făcut în
1958 şi 1968 (de către Paşcovschi, Leandru, Purcelean), iar a t i p u r i l o r d e s t a ţ i
u n e în 1969 şi 1977 (de către Chiriţă şi colaboratori). Deşi există elemente comune în
modul de abordare a clasificării p ădurilor şi staţiunilor, corespondenţa între unităţile
tipologice nu este decât parţială; de aceea, în producţie se folosesc paralel atât tipurile de
pădure cât şi cele de staţiune.
Dezvoltarea conceptului de ecosistem în ultimele trei decenii a făcut necesară
revizuirea încadrării tipologice a p ădurilor.

5.2 Clasificare. Criterii

Pentru clasificarea ecosistemelor este necesară folosirea unor criterii; acestea pot
fi: biocenotice, biocenotic-biotopice şi biotopice. Din analiza criteriilor utilizabile, rezultă
că populaţiile de arbori, populaţiile indicatoare de subarbu şti, ierburi, muşchi, tipul de
humus şi tipul genetic de sol reprezintă componentele structurale care pot evidenţia, în
calitate de criterii, laturile esenţiale ale procesului ecosistemic principal şi a regimurilor
factorilor ecologici care condiţionează acest proces. Drept criterii cantitative, care
reflectă intensitatea procesului ecosistemic principal în grupul ecosistemelor aceluiaşi tip,
au fost selectate:
• productivitatea arboretului, ca expresie a cantităţii de lumină, căldură, apă,
substanţe nutritive, de care dispun producătorii pentru realizarea biosintezei
• volumul edafic, de care depinde cantitatea de apă şi de substanţe nutritive aflate la
dispoziţia biocenozei
Analiza procesului ecosistemic principal din ecosistemele forestiere a permis
evidenţierea acelor indicatori structurali care oferă maximum de informaţie asupra
desfăşurării şi condiţionării lui. Pe baza acestor criterii de clasificare a fost creată
tipologia ecosistemică a pădurilor naturale şi a celor pu ţin modificate de om.
Unităţile de clasificare a ecosistemelor forestiere sunt:
Unităţi tipologice de rang superior:
*formaţia ecosistemică forestieră
*subformaţia
*grupa de humificare
Unitatea tipologică de bază:
*tipul de ecosistem forestier
 Unităţi tipologice de rang inferior:
*varianta geografică a tipului de ecosistem
*subtipul de productivitate a arboretului
Formaţia ecosistemică forestieră cuprinde toate ecosistemele edificate de
populaţiile aceleiaşi specii lemnoase dominante, deci cu acelaşi tip calitativ de biosinteză.
Subformaţia ecosistemică cuprinde, în cadrul formaţiei, toate ecosistemele cu
arborete din aceeaşi specie sau combinaţie de specii lemnoase.
Grupa de humificare, separată în cadrul subformaţiei, include tipurile de
ecosisteme cu acelaşi tip de humus (deci aceeaşi mineralizare şi humificare, ca şi acelaşi
regim ionic al solului).
Tipul de ecosistem forestier separat în cadrul grupei de humificare, cuprinde toate
ecosistemele cu aceeaşi specie sau combinaţie de specii, acelaşi tip de humus, de regim
ionic şi de regim de umiditate a solului.
Variantele geografice se întâlnesc în cadrul tipurilor cu areal extins, în cuprinsul
căruia se înregistrează o variaţie semnificativă a climei, reliefului, substratului, care însă
nu modifică esenţial compoziţia biocenozelor, determinând doar deosebiri de ordin
cantitativ.
Subtipul de ecosistem cuprinde ecosistemele cu arborete având aceeaşi
productivitate.

5.3 Denumire, caracterizare

Denumire a tipului de ecosistem poate fi mai scurtă, uzuală, sau denumirea-
diagnoză.
Denumirea-diagnoză cuprinde formaţia (subformaţia) forestieră, intervalul de
productivitate a arboretelor, tipul de humus, tipul sau tipurile principale de sol, tipul de
strat ierbos-subarbustiv. De exemplu: Făgeto-brădet înalt şi mijlociu productiv, cu mull,
pe soluri brune tipice, rendzinice, brune luvice eu şi mezobazice şi brune acide
oligomezobazice, hidric echilibrate cu Oxalis-Dentaria-Asperula.
Denumirea uzuală foloseşte doar numele subformaţiei şi a tipului de p ătură
erbacee: Fă geto-brădet cu Oxalis-Dentaria-Asperula.
Codificarea unităţilor de clasificare. Pentru a uşura folosirea în practică a tipului
de ecosistem se foloseşte un cod de 4 cifre (2316 – Molideto-făgeto-brădet, înalt şi
mijlociu productiv, cu mull, pe soluri brune tipice, rendzinice şi luvice, eu şi mezobazice
sau brune feriiluviale oligomezobazice hidric echilibrate cu Oxalis-Asperula-Dentaria).
Prima cifră indică grupa de formaţie şi subformaţie, a doua indică formaţia şi
subformaţia, a treia grupa de humificare, a patra tipul de regim hidric, a cincea
productivitatea arboretului, deci subtipul de ecosistem.
Caracterizarea sau descrierea tipului de ecosistem se face prin următoarele
elemente:
-denumirea
-tipul de p ădure
-tipul de staţiune şi asociaţii vegetale corespunzătoare
-areal în ţară
-staţiunea cu condiţiile staţionale (altitudine, relief, material parental, soluri),
factori climatici (temperatura, apa), factori edafici
 (troficitate, pH, apa accesibilă, aeraţie căldură) şi factori
limitativi
- structura biocenozei, cu caracteristicile producătorilor pe straturi: arbori, arbu şti,
ierburi şi subarbuşti, muşchi) şi principalele populaţii de
consumatori şi descompunători. Pentru stratul de arbori se
dau şi detalii importante din punct de vedere practic:
compoziţie, productivitate, caracteristici dendrometrice,
calitatea lemnului, modul de regenerare naturală.
Caracterizarea tipurilor de ecosisteme identificate la noi în ţară este realizată în
lucrarea Tipuri de ecosisteme forestiere din România de Doniţă, Chiriţă, Stănescu,
Centrul de material didactic şi propagandă agricolă I.C.A.S., 1990.

TEMĂ DE CONTROL

1. Ce este tipul de ecosistem şi care este rolul tipologiei ecosistemice?

2. Care sunt criteriile de identificare a tipurilor de ecosisteme?
3. Care sunt unităţile de clasificare a ecosistemelor?
4. Cum se stabileşte denumirea tipurilor de ecosisteme?
5. Cum se realizează descrierea tipurilor de ecosisteme?
 CAPITOLUL 6

DINAMICA ŞI SUCCESIUNEA ECOSISTEMELOR

6.1 Generalităţi
Biocenoza forestieră se caracterizează printr-o continuă schimbare în timp a
structurii şi funcţiilor sale. Dinamica ecosistemului este determinată în parte de variaţia
biotopului, în parte şi de cauze interne, în primul rând variatele raporturi dintre populaţii;
dinamica ecosistemelor este determinată şi de factori exteriori acestuia, după cum vom
vedea în continuare.
Schimbările biocenozei sunt variate ca durată şi ritm. Unele se produc foarte
repede, de la o zi la alta şi chiar de la o oră la alta, altele ceva mai încet, de la un an la
altul şi în sfârşit unele foarte lent, de-a lungul deceniilor sau chiar secolelor şi mileniilor.
Unele schimbări pot fi ritmice, altele aritmice (accidentale). Cele ritmice sunt legate
cauzal de variaţia normală a factorilor ecologici iar cele aritmice de abaterile de la
variaţia normală sau de factori accidentali (foc, furtuni, vânturi etc.).
Dinamica are următoarele componente: ritmuri circadiene, fenofaze şi fenaspecte,
fluctuaţiii anuale şi multianuale şi succesiuni (Doniţă N., şi colab., 1977) În cazul pădurii
mai intervine o componentă specială a dinamicii, şi anume d i n a m i c a d e v â r s t ă,
care priveşte modificarea ciclică a biocenozei forestiere legată de trecerea arboretului
prin diverse faze de vârstă.
Toate componentele dinamicii biocenozei se desfăşoară simultan, dar cu viteză
diferită. Pe fondul schimb ărilor lente, succesionale, care pot dura secole şi a dezvoltării
pe vârste a arboretului, se produc fluctuaţii anuale şi multianuale, intervin ritmurile
fenologice determinate de schimbarea anotimpurilor iar alternan ţa zi-noapte, determin ă
ritmurile circadiene.

6.2. Ritmurile circadiene

Ritmurile circadiene (lat. circa diem = în jur de o zi) reprezintă succesiunea
perioadelor de activitate şi repaos în 24 de ore. În timpul fotofazei (a fazei de lumină)
biocenoza este alcătuită dintr-o parte pasivă şi una activă. Odată cu instalarea scotofazei
(faza de obscuritate) speciile active în fotofază trec în repaus iar cele pasive în fotofază
devin acum active.
În biocenoză, populaţiile, organismele, sunt diurne (toate plantele), nocturne sau
crepusculare. Diferenţierea are doar o valoare orientativă, cum este distingerea unor
păsări răpitoare de zi (falconiformele), de altele răpitoare de noapte (strigiformele).
Semnificativă ecologic este curba de activitate, forma acesteia, structurarea timpului de
activitate diferenţierea intervalului optim de activitate.
Diferenţierea speciilor conform ritmului circadian a fost determinată, la animale
de exemplu, de mai multe cauze. Astfel, unele grupe de animale sau unele specii au
devenit nocturne din cauze f i l o g e n e t i c e, evolutive, fiind eliminate din faza de
lumină de unele specii filogenetic mai noi şi mai bine dotate în lupta pentru existenţă. Se
observă că majoritatea speciilor nocturne aparţin unor grupe primitive, foarte vechi, cum
sunt insectele blatoptere. Alte animale au devenit nocturne din motive f i z i o l o g i c e.
La unele animale poikiloterme, metabolismul se desfăşoară în condiţii optime la
temperaturi mai scăzute, care se întâlnesc în timpul verii numai noaptea. Probabil că de
aceea selecţia nocturnă a favorizat trecerea de la viaţa diurnă la cea nocturn ă a unor specii
de insecte, amfibieni, reptile. În sfârşit, unele animale au devenit nocturne deoarece îşi
găseau hrana mai uşor noaptea decât ziua (unele mamifere carnivore, precum şi păsările
răpitoare de noapte).
Fotosinteza şi transpiraţia au un mers caracteristic în formă de clopot, unele specii
având curbe circadiene bimodale, alte specii curbe unimodale. Procesele sunt maxime
dimineaţa, descrescând spre seară. Modificarea circadiană a mediului prin activitatea de
fotosinteză şi respiraţie se face simţită prin modificarea concentraţiilor de oxigen şi
dioxid de carbon, precum şi a umidităţii aerului şi solului. Astfel scade cantitatea de
dioxid de carbon şi creşte cantitatea de oxigen în timpul zilei şi au loc procese inverse în
timpul nopţii. La plante există şi alte fenomene cu ritmică circadiană: deschiderea şi
închiderea florilor, modificarea poziţiei frunzelor în raport cu direcţia de cădere a razelor
solare, ritmul de cădere circadiană a frunzelor toamna şi al fructelor în diverse alte
sezoane.
În ce priveşte insectele, există insecte de zi – fluturi de zi (Aporia crataegi),
coleoptere - gândacii de scoarţă (Ips, Pityogenes, Pityocteines), insecte care activează în
amurg (gândacii de scoarţă-Hylastes, cărăbuşi), precum şi insecte care activează de la
lăsarea întunericului până după miezul nopţii. Din grupul acestora din urmă fac parte
microlepidoptere (tortricide, piralide, iponomeutide) precum şi macrolepidoptere
(Lymantria monacha, Euproctis chrysorroea, Malacosoma neustria).
Furnicile de exemplu, au un ritm circadian specific: activitatea în furnicar este
intensă dimineaţa, urmează o perioadă de repaus şi o reluare a activităţii spre seară.
Activităţile şi mai ales densităţile de activitate ale carabidelor sunt endogen
determinate în păduri şi poieni. Pe solul pădurii, activitatea coleopterelor prăd ătoare este
simetric scindată într-o componentă de fotofază şi una de scotofază; în timpul verii însă,
cele mai multe specii sunt active în timpul fotofazei. În pădurea tropicală, în faza de
lumină, densitatea de activitate a insectelor fitofage este foarte redusă, ele evitând astfel
să fie expuse presiunii puternice a prădătorilor entomofagi, activi în fotofază.
În ecosistemele forestiere, în decursul unei zile se înlocuiesc în activităţile lor
părţi structurale şi verigi din lan ţuri trofice. Aceleaşi funcţii ecologice sunt îndeplinite în
timpul zilei de anumite specii iar în timpul fazei de întuneric de alte specii şi combinaţii
de specii. Alternan ţa ecologică în contextul periodicităţii circadiene are loc mai degrab ă
între combina ţii de specii decât între specii singulare.
În ecosistemele acvatice de apă dulce stătătoare au loc migraţii circadiene ale
zooplanctonului care determin ă modificări ale cantităţii de biomasă şi ale compoziţiei în
specii pe diferite orizonturi de apă. În apele în care iluminarea prezintă o clară zonalitate
verticală, organismele planctonice se concentrează în timpul fotofazei în orizonturi mai
adânci şi apar la suprafaţă numai spre asfinţit (după cum variază toleranţa lor la lumin ă
de la specie la specie).
În ecosistemele marine, ritmurile circadiene ale animalelor sunt mai degrab ă
ritmuri circalunare, corespunzătoare intervalului de timp dintre în ălţarea lunii pe cer într-
o seară şi înălţarea în seara următoare, interval caracterizat de două maree ce apar la ore
bine definite. De remarcat că nu toate animalele marine sunt supuse acestei periodicităţi.
Migraţii ale planctonului au loc şi în ecosistemele marine, animalele planctonice căutând
acele orizonturi marine unde sunt realizate condiţiile optime pentru cele de lumină,
salinitate, con ţinut în oxigen şi fosfaţi.

6.3. Fenofaze şi fenaspecte

Succesiunea sezoanelor reci şi calde, umede şi uscate sau cu lumină şi fără lumin ă
pe întreg globul au determinat apariţia la organisme, în cadrul populaţiilor şi biocenozelor
a unor adaptări ce se manifestă prin schimbarea înfăţişării, a intensităţii proceselor vitale
pe sezoane, sau prin repetarea periodică în anumite sezoane a unor anumite fenomene şi
procese ecologice. Cu alte cuvinte, activităţile vitale ale plantelor şi animalelor sunt
sincronizate cu schimb ările sezoniere ale factorilor climatici.
Fenofazele reprezintă schimb ări reversibile ale fenotipului speciilor, iar
fenaspectele sunt schimb ări reversibile de înfăţişare ale biocenozelor.
Ritmul sezonier al ecosistemelor terestre din zona temperată a Europei, inclusiv
din ţara noastră se caracterizeză prin succesiunea următoarelor fenaspecte:
Prevernal – durează a doua jumătate a lunii martie şi prima jumătate a lunii
aprilie; este caracterizat printr-o biomasă redusă dar printr-un ritm ascendent de
reîncepere a activităţii şi a intensificării metabolismului organismelor
Vernal – durează din a doua jumătate a lunii aprilie şi luna mai; prezintă biomasă
crescută iar speciile vegetale şi animale au metabolism crescut
Estival – durează lunile iunie, iulie şi prima jumătate a lunii august; corespunde
perioadei maxime de reproducere la animale şi numărului maxim de lanţuri trofice, ceea
ce face ca fluxul energetic să atingă culmea intensităţii sale
Serotinal – durează a doua jumătate a lunii august şi prima jumătate a lunii
septembrie; se caracterizează prin apariţia primelor semne de declin prin încetinirea
vitezei de creştere a fluxului biomasei şi a fluxului energetic şi prin declanşarea
fenomenului de migraţie, care simplifică structura funcţională.
Autumnal – durează a doua jumătate a lunii septembrie, luna octombrie şi prima
jumătate a lunii noiembrie; prezintă o atenuare progresivă a activităţii şi o generalizare a
declinului iar dispariţia plantelor simplifică structura funcţională
Hiemal – durează a doua jumătate a lunii noiembrie şi prima jumătate a lunii
martie; se caracterizează prin valori minime ale biomasei, metabolismului tuturor
speciilor şi fluxului energetic până la o anumită limită în care viaţa este întreţinută pe de
o parte de microfauna din sol, pe de altă parte de către homeotermele sedentare şi de unii
imigranţi – oaspeţi de iarnă.
În zona temperată, biocenozele prezintă în fiecare sezon o componentă activă şi
alta pasivă, ce se înlocuiesc sezonier. Schimbările sezonale ale organismelor şi
populaţiilor din zona temperată sunt numeroase şi variate. La arborii şi arbu ştii foioşi şi la
coniferele cu frunze căzătoare cele mai tipice manifestări ale ritmurilor sezonale sunt
reprezentate de căderea frunzelor toamna (iar aparatul foliar se reface primăvara),
înflorirea, formarea şi coacerea fructelor, diseminarea, germinarea seminţelor şi formarea
plantulelor, creşterea în în ălţime şi diametru a scheletului prin acumularea de lemn etc.
La coniferele cu frunze persistente se formează ace în fiecare an şi ele cad abia în câţiva
ani. Restul fazelor fenologice sunt identice cu ale foioaselor. La unele specii, coacerea şi
diseminarea se face după doi ani (cer, pini) sau chiar trei ani (ienupăr).
 Adaptări la ritmurile sezoniere din diferite zone ale globului sunt şi diferitele
tipuri de creştere. În zona temperată s-au înregistrat trei tipuri de creştere a lujerilor:
continuă (la frasin, larice, ulm, paltin, salcie, mesteacăn), un alt tip caracterizat printr-o
perioadă de creştere ce durează câteva săptămâni şi se încheie cu un mugure terminal
dormind (pin, fag) şi un alt tip la care creşterea are loc similar cu cea de la tipul anterior
dar după prima perioad ă urmează o altă perioadă de creştere din care rezultă unul sau mai
mulţi lujeri târzii (stejar, pseudotzuga).
Cu studiul fazelor periodice de vegetaţie ale plantelor se ocup ă o ramură
ştiin ţifică, denumită fitofenologie.
Termenul de fitofenologie provine din limba greacă, phainesthai însemnând
“apariţie”. Obiectul de bază al acestei ramuri ştiin ţifice este reprezentat de apariţia şi
succesiunea fenofazelor la plante. Fenologia nu stabileşte doar momentul apariţiei
fenofazelor ci explică şi dependenţa mersului acestora de condiţiile de mediu abiotic,
dintre care cele mai importante sunt condiţiile climatice.
Datele calendaristice de producere a fenofazelor diferă de la an la an ca urmare a
variaţiilor neperiodice ale vremii.
Fenofazele reprezintă un indicator al dinamicii condiţiilor meteorologice.
Influenţa rezultantei factorilor meteorologici asupra ritmului biologic al plantelor
poate fi pusă în evidenţă dacă este cercetată în raport cu altitudinea. Se înregistrează
astfel întârzieri semnificative între momentul producerii fenofazelor la baza versanţilor şi
apariţia lor în partea superioară a versan ţilor.
În urma cercetărilor făcute (Marcu, M., 1983), între diferitele fenofaze ale
arborilor de la baza masivului Postăvarul (la 650 m) şi la 1700 m, s-a înregistrat o
întârziere de 42 de zile. S-a pus astfel în evidenţă existenţa gradientului fenologic
altitudinal, adică a întârzierii fenofazelor la fiecare 100 m altitudine. Valoarea acestui
gradient este variabilă de la o zon ă geografică la alta: el valorează între 3,6 şi 4,9 zile la
100 m altitudine, primăvara. Pentru vară, gradienţii sunt mai mici, iar toamna sunt foarte
mici sau negativi. Odată cu altitudinea scade şi lungimea perioadei sezonului de
vegetaţie. În ani diferiţi, în funcţie de evolu ţia vremii, gradienţii fenologici altitudinali
suferă abateri de la valorile medii.
Între evoluţia condiţiilor meteorologice şi dezvoltarea plantelor există o legătură
foarte strânsă şi de aceea datele fenologice pot fi folosite ca indicatori sintetici ai
regimului meteorologic anual şi al particularităţilor climei locale, mai ales în lipsa datelor
meteorologice locale. Din cercetarea fenofazelor diferitelor specii s-a constatat existenţa
unei sincronizări, ca urmare a reacţiei similare a acestor specii diferite la acţiunea
factorilor externi; astfel, maturaţia conurilor de brad coincide cu apariţia brânduşei de
toamn ă; înfrunzirea fagului, înflorirea corcoduşului cu formarea fructelor de ulm;
diseminarea salciei şi păpădiei, înflorirea păducelului cu sfârşitul înfrunzirii foioaselor.
Astfel, unele fenofaze pot da indicaţii privitor la fenofazele altor specii sau privitor la
termenele de executare a diferitelor lucrări forestiere. De exemplu, înflorirea brânduşei de
toamn ă indică data începerii recoltării conurilor de brad, iar după înflorirea în masă a
aninului negru trebuie începute lucrările silvice de primăvară. Aceste indicaţii nu sunt
însă absolute, deoarece schimbări bruşte ale vremii pot determina decalarea în timp a
fenofazelor care în mod obişnuit de produc simultan. În ţara noastră, în perioada 1956-
1965 sţau organizat reţele de observaţii fenologice în toată ţara, la numeroase specii
forestiere. Rezultate obţinute în urma acestor observaţii au fost publicate în lucrarea:
„Cercetări fenologice la principalele specii forestiere autohtone din RSR – sinteză pentru
perioada 1956-1965”, de Aurora Tomescu şi colab.
Corelate cu fazele fenologice ale producătorilor sunt cele ale consumatorilor,
prăd ătorilor şi paraziţilor.
La i n s e c t e se pot menţiona următoarele faze fenologice: eclozarea, trecerea
omizilor prin câteva faze de dezvoltare, împuparea, ieşirea adulţilor, zborul de
împerechere, depunerea ouălor. Majoritatea lepidopterelor şi himenopterelor fitofage
defoliatoare îşi încheie ciclul de dezvoltare în prima jumătate a verii. În aceeaşi perioad ă
se observă şi activitatea stadiilor adulte ale insectelor de tulpină (gândaci de scoarţă,
insecte xilofage) sau de rădăcină (cărăbuşi). Mai târziu în pădure se observă tot mai
pu ţine insecte active pe tulpin ă sau frunze; majoritatea sunt fie în stadii de repaus (ouă,
pupe în sol) fie în stadiul larvar, sub scoarţă şi în lemnul arborilor sau în sol.
La p ă s ă r i se pot menţiona următoarele faze fenologice: năpârlirea, formarea
perechilor, construirea cuibului, scoaterea puilor şi migraţiile sezoniere. Perioadele de
depunere a ouălor sunt destul de diferite în sezonul cald; ele depind de cantitatea de
hran ă. Datorită migraţiei sezonale, în sezonul rece în pădure rămân aproximativ o treime
din păsările care cuibăresc la noi. Primăvara ele revin într-o anumită ordine, astfel că
fenofazele fiecărei specii se desfăşoară în perioade diferite de timp.
În cazul m a m i f e r e l o r se pot menţiona următoarele fenofaze: năpârlirea,
formarea perechilor sau familiilor pentru înmulţire, creşterea puilor, migraţiile sezoniere
determinate de schimbarea condiţiilor de hrană (spre deosebire de păsări, aceste migraţii
au caracter local) etc.
În ecosistemele acvatice, planctonul prezintă oscilaţii ritmice sezoniere clare în
ecosistemele de apă dulce stătătoare; ele se manifestă prin variaţiile numărului de indivizi
şi ale diversităţii la nivel de specie. S-au evidenţiat şi variaţii sezoniere ale unor
caracteristici biogeochimice, ca de exemplu creşterea concentraţiei cuprului în lacuri
toamna şi reducerea ei primăvara, datorită faptului că toamna macrofitele eliberează
cupru în apă, iar primăvara îl acumulează. În ecosistemele oceanice, au loc oscilaţii
sezoniere ale productivităţii; fluxul ascendent al detritusului în ocean este, de asemenea,
supus unei periodicităţi sezoniere.

6.4 Fluctuaţiile ciclice

Fluctuaţiile ciclice sunt reprezentate de creşterea şi scăderea numărului indivizilor
ce compun o populaţie. Fluctuaţiile iau naştere ca urmare a contradicţiilor între
potenţialul reproductiv al populaţiei şi rezistenţa la variaţiile factorilor de mediu biotici şi
abiotici care se opun realizării depline a potenţialului reproductiv.
Variaţia numărului indivizilor este determinată de raportul schimbător între
natalitate şi mortalitate şi de migraţia dintr-o biocenoză în alta, în cazul suprapopulării
sau a lipsei de hrană. Caracteristica fluctuaţiilor ciclice care le deosebeşte de alte
fluctuaţii este reprezentată de variaţia în jurul unei valori medii, caracteristice pentru
biocenoza respectivă.
 6.4.1 Fluctuaţiile anuale

Fluctuaţiile anuale se observă la organismele ce se reproduc anual. În general,

organismele din ecosistemele forestiere înregistrează fluctuaţii anuale; la unele
organisme, fluctuaţia începe de la zero şi se termină tot la zero (figura 131).

Figura 4231 - Curba de fluctuaţie anuală a populaţiilor cu ciclul de viaţă sub un an (după Doniţă şi
colab., 1977)
La celelalte organisme, curba porneşte de la un număr de exemplare adulte
existent, creşte prin ad ăugarea puilor, apoi variază în funcţie de factorii de reglaj (figura
132).

Figura 4332 - Curba de fluctuaţie anuală a populaţiilor cu ciclul de viaţă peste un an (după Doniţă şi
colab., 1977)

6.4.2 Fluctuaţiile multianuale

În cazul fluctuaţiilor multianuale numărul organismelor înregistrează o creştere

continuă de câţiva ani la rând, urmată apoi de o scădere de-a lungul altor câţiva ani
(figura 133).
Figura 4433 - Fluctuaţii numerice multianuale la şoarecele scurmător (Clethrionomys glareolus) (din
The Global Population Dynamics Database, 1999)
Fluctuaţiile la speciile de animale sunt mai bine cunoscute şi mai uşor de urmărit
datorită importan ţei lor economice şi timpului scurt în care se reproduc. La insectele
Bupalus piniarius şi Zeizaphera griseana se înregistrează fluctuaţii ciclice de 4-10 ani.
La iepure, mistreţ căprior şi fazan sunt ani cu efective mari, urmaţi de ani cu efective
scăzute. La arbori, fluctuaţiile au un ciclu foarte lung (decenii, secole). În amestecurile de
fag cu brad dominanţa se schimbă la 30-50 de ani.
Cauzele fluctuaţiilor sunt: variaţia factorilor ecologici, raporturile între populaţii
(mai ales cele trofice) şi raporturile intrapopulaţionale.
La consumatorii de biomasă, esen ţială este variaţia resurselor de hran ă de la an la
an. Numărul insectelor şi mamiferelor care se hrănesc cu seminţe şi fructe variază în
funcţie de periodicitatea de fructificaţie. În legătură cu raporturile intrapopulaţionale, în
cazul în care există o densitate mare, contactele între indivizi se înmulţesc, ia naştere o
stare de stres care poate modifica apreciabil starea fiziologică a organismelor,
modificându-se comportamentul, rezistenţa la boli, prolificitatea.
Unii autori consideră că întregul ecosistem are rol în determinarea, dar mai ales,
în reglarea amplitudinii fluctuaţiilor. Astfel, o grăbire sau o încetinire a descompunerii
materiei organice, urmată de o modificare a dezvoltării plantelor şi a conţinutului lor în
substanţe minerale, are urmări asupra fluctuaţiei erbivorelor şi apoi asupra carnivorelor,
ceea ce se repercutează în final asupra vitezei de descompunere.
Variaţia numerică a populaţiilor de animale în special, se realizează frecvent dup ă
o curb ă ca cea din figura 134, incluzând mai multe faze.
 Figura 4534 - Fazele variaţiei numerice ale efectivului unor populaţii de animale şi insecte (după
Doniţă şi colab., 1977)
În faza 1, efectivul populaţiei prezintă amplitudini mici de variaţie, sub influenţa
factorilor de mediu şi a acţiunii paraziţilor şi prădătorilor; efectivul se menţine sub un
anumit nivel, numit nivel de stabilizare. În faza 2, sub influenţa unei variaţii anormale a
unui factor abiotic (de exemplu temperatura) sau a modificării numărului de paraziţi sau
prăd ători, efectivul populaţiei iese din latenţă crescând exponenţial. În faza 3 populaţia
ajunge la nivelul maxim 2 (faza se mai numeşte şi de explozie) după care, datorită
epuizării resurselor şi a refacerii efectivelor de paraziţi şi prădători, efectivul scade brusc
(în faza 4 sau de retrogradaţie) până sub nivelul de stabilizare.
Dinamica de vârstă a ecosistemului forestier este generată de modificările în
structura şi funcţionarea biocenozei şi în regimurile factorilor ecologici caracteristice
diferitelor stadii de vârstă ale populaţiilor de arbori. Aceste modificări sunt mai evidente
în p ădurile echiene, formate în urma unor perturb ări naturale (doborâturi de vânt,
incendii, inundaţii) sau în pădurea cultivată, uniformizată de om. Ele apar însă şi în
pădurile pluriene, care nu sunt altceva decât un mozaic de suprafeţe restrânse cu grupuri
de arbori cu aceeaşi vârstă. În cadrul dinamicii de vârstă, a arboretelor se pot evidenţia
următoarele faze: faza de constituire a arboretului, faza de competiţie a tineretului, faza
de diferenţiere a structurii arboretului tânăr, faza de maturitate şi faza de îmbătrânire
(Doniţă, N. şi colab., 1977).
Faza de constituire a seminţişului se poate produce sub coronamentul arboretului
bătrân sau (în cazul catastrofelor naturale) pe terenul denudat; semin ţişul apare în masă,
în urma unui an cu fructificaţie abundentă. Numărul plantulelor poate să fie foarte mare,
de la câteva sute de mii la câteva milioane de exemplare la hectar; după răsărire începe
imediat şi eliminarea în masă a acestora, fenomen care are în general alte cauze decât
concurenţa cu ceilalţi puieţi (eliminarea poate fi determinată de lipsa luminii, a apei, a
concurenţei cu ierburile şi arbuştii, de consumul de către erbivore sau datorită parazitării
de către insecte şi ciuperci.
Puieţii nu sunt diferenţiaţi prea mult dimensional, deoarece creşterea cea mai
accentuată o înregistrează răd ăcinile. La seminţişul aflat sub masiv asimilaţia şi
transpiraţia sunt pu ţin intense.
Această fază durează în medie 3-10 ani şi se încheie odată cu formarea stării de
masiv. Se remarcă abundenţa mamiferelor fitofage şi a celor carnivore; în schimb sunt
reduse populaţiile de insecte care atacă seminţele, de vertebrate frugivore etc.
 Faza de competiţie a tineretului se caracterizează prin continuarea elimin ării
intense a puieţilor, însă ea se datorează acum competiţiei între puieţi; competiţia este
determinată de creşterea rapidă în înălţime şi de dezvoltarea coroanelor favorizate de
lumina suficientă. Faza de competiţie corespunde cu nuielişul şi prăjinişul şi se produce
între 3-10 şi 6-30 ani, încheindu-se odată cu începerea diferenţierii poziţionale. În această
fază, stratul de ierburi se reduce puternic, iar arbuştii intră în competiţie acerbă cu arborii.
Populaţiile de mamifere erbivore se reduc neavând suficientă hrană şi implicit se reduc şi
populaţiile de prăd ători. Lipsesc atât populaţiile de animale legate de prin relaţii trofice
de flori, fructe şi seminţe cât şi prăd ătorii şi paraziţii tuturor speciilor men ţionate. Este
faza cea mai săracă în populaţii din întreaga dinamică de vârstă a biocenozei forestiere.
Faza de diferen ţiere a structurii arboretului. În această fază, arborii ating
intensitatea maximă de creştere în înălţime şi grosime şi consumă cea mai mare cantitate
de apă şi de substanţe minerale. Se realizează diferenţierea poziţională, formându-se
grupe de arbori predominanţi, dominan ţi, codominanţi, dominaţi şi deperisanţi. Acţiunea
mediogen ă a arboretului este cea mai accentuată. Populaţiile de consumatori de biomasă
sunt puţine, în schimb cele de consumatori de necromasă şi descompun ători sunt foarte
diversificate. Stratul de ierburi începe să apară din nou, însă este slab dezvoltat ca şi
populaţiile de animale consumatoare de polen, nectar, semin ţe şi fructe de arbori. Faza se
încheie cu apariţia primei fructificaţii şi durează între 6-30 şi 30-50 ani.
Faza de maturitate de caracterizează prin fructificaţie regulată; creşterea în
înălţime şi grosime se atenuează, în schimb se accentuează creşterea în volum. Volumul
foliar şi al crăcilor mai redus permite pătrunderea unei cantităţi mai mari de lumină şi
ap ă, favorizând dezvoltarea plantelor ierboase şi arbuştilor. Se formează periodic
seminţişuri, care însă sub masiv dispar după 3-5 ani. Creşte numărul populaţiilor
erbivore, a celor care consumă flori, seminţe, fructe, a populaţiilor de insecte de scoarţă şi
de p ăsări care le consumă. Sunt bine reprezentate populaţiile de rozătoare, păsările şi
mamiferele de pradă, biocenoza ajungând la diversitate şi stabilitate maxime. Faza
durează de la 30-50 ani până la 100-300 ani.
Faza de îmbă trânire este marcată printr-o nou ă accentuare a eliminării arborilor
din toate categoriile poziţionale. Arboretul se răreşte treptat, sunt tot mai frecvente
uscările de ramuri sau vârfuri, iar fructificaţia se diminuează. La sol pătrunde o cantitate
mare de lumină permiţând dezvoltarea puieţilor dar şi a arbuştilor şi ierburilor (acestea
din urmă atingând un maxim de dezvoltare). datorită restrângerii resurselor de hrană se
reduce din nou diversitatea biocenozei în ceea ce priveşte consumatorii.

6.5 Succesiunea ecologică

6.5.1 Generalităţi

În ciuda imuabilităţii aparente, ecosistemele se află într-o perpetuă schimbare.

Ciclul materiei şi fluxul de energie le traversează neîntrerupt. În interiorul biocenozelor,
organismele mor şi se nasc fără încetare, însă în ciuda acestei activităţi intense, echilibrul
dinamic realizat face ca fizionomia şi structura comunităţii să nu varieze sensibil, chiar
într-o perioadă mai îndelungată de timp. Totuşi, o perturbare de origine externă sau
internă, brutală sau progresivă, modificări climatice sau acţiunea uman ă de exemplu, pot
distruge acest echilibru dinamic şi remarcabila stabilitate a ecosistemelor. Dacă un lac
este progresiv colmatat cu sedimente, dacă lava unui vulcan acoperă suprafeţe întinse de
teren, dacă are loc un incendiu într-o pădure, va avea loc apoi fenomenul numit
succesiune ecologică (figura 135).
Fazele succesiunii se înlănţuie într-o anumită ordine şi culminează printr-o fază de
mare stabilitate şi durată numită stadiu de climax sau stadiu de maturitate (Frontier, S.,
Pichod-Viale, D., 1993).
Iniţial, prin climax s-a înţeles o stare neschimbată a ecosistemului şi care este
determinată de condiţiile climatice, care induc anumite trăsături ale ecosistemelor şi
determină instalarea unei vegetaţii caracteristice. Clements, ecologul care a introdus şi
definit noţiunea de climax, considera că într-o regiune cu o anumită climă, orice
ecosistem ajunge la realizarea unui singur climax, deci la aceeaşi componenţă a
biocenozei.

Figura 4635 - Fazele unei succesiuni ecologice de la o biocenoză acvatică la una forestieră (după
Doniţă N. şi colab., 1977)
Ulterior, alţi ecologi (ca Tansley) au susţinut ideea policlimaxului, deci a
climaxului multiplu, deoarece după această concepţie, caracteristicile acestui stadiu nu
depind doar de climă ci şi de structura solului, de substanţele minerale din sol, de
expoziţia terenului, de fauna locală etc. Trăsăturile caracteristice ale climaxului depind şi
de natura speciilor, structura populaţiilor, relaţiile între populaţii, etc. Toţi aceşti factori
fac ca diferite ecosisteme să realizeze faza de climax în moduri diferite.
Fiecărui climax îi va corespunde o structură pedologică caracteristică. În anumite
biotopuri incluse în aceeaşi arie geografică, se pot observa condiţii particulare legate de
relief, de natura geologică a rocii mamă etc. Aceste diferenţe în ce priveşte factorii
microclimatici şi/sau edafici se va traduce prin apariţia de biotopuri mai calde sau mai
reci, mai uscate sau mai umede, în care biocenozele vor tinde în cursul evoluţiei lor spre
un echilibru condiţionat de valorile locale ale factorilor climatici şi edafici, indiferent de
climatul regional. Astfel, în interiorul aceleaşi arii geografice alături de biotopuri ale
căror condiţii ecologice sunt normale şi unde s-a instalat un climax climatic, se pot întâlni
climaxuri edafice sau staţionale, asociate multiplelor combinaţii de microclimate şi
structuri pedologice particulare.
Climaxul este caracterizat printr-o mai mare stabilitate decât celelalte faze
succesionale; interacţiunea între biocenoză şi biotop continu ă să se desfăşoare, dar viteza
de modificare a ambelor componente ale acestei interacţiuni este mai mică. De asemenea,
dacă mai ad ăugăm faptul că şi în timpul climaxului pot interveni factori ca inundaţii, foc,
atacuri în masă de insecte, rezultă clar că faza de climax nu este imuabilă aşa cum a
definit-o Clements iniţial şi că mai potrivit ar fi să se vorbească de gradul de maturitate al
ecosistemelor şi nu de climax. Astfel se poate spune că succesiunea ecologică normală,
alcătuită din faze succesionale progresive, evoluează de la o biocenoză cu populaţii
pioniere, numită juvenilă , spre una matură (Frontier, S., Pichod-Viale, D., 1993).

6.5.2. Principalele tipuri de succesiuni

În funcţie de natura factorilor care determină succesiunile, acestea pot fi autogene

şi alogene.
Succesiunile autogene sunt rezultatul unor procese biotice interne ale
ecosistemului (ale modificării raporturilor dintre populaţii) sau rezultatul modificării
mediului intern al biocenozei (evoluţia reliefului, evoluţia solului spre înmlăştinare, spre
podzolire etc.).
Raporturile dintre populaţii se pot modifica datorită evolu ţiei genetice a
populaţiilor, a emigrărilor şi imigrărilor.
În cazul evoluţiei genetice a populaţiilor se poate da ca exemplu îndelungatul
proces de hibridizare care a dus în jumătatea de vest a Europei la înlocuirea fagului
caucazian (Fagus orientalis) cu fagul comun (Fagus sylvatica). De asemenea, mutaţii
care schimbă însuşirile speciei, cum ar fi apariţia unor forme tardiflore în populaţii de
stejar cu înflorire normală, au dus la eliminarea formei timpurii din staţiunile afectate de
îngheţuri târzii şi la formarea unor biocenoze edificate de stejarul tardiflor.
Imigrările şi emigrările sunt foarte adesea cauze de succesiune. În cazul apariţiei
unor dereglări care afectează una sau mai multe populaţii, germenii speciilor străine care
pătrund mereu în biocenoză pot găsi condiţii favorabile dezvoltării. Astfel, o defoliere a
molidului produsă datorită atacului în masă a Lymantriei monacha deschide posibilitatea
imigrării speciilor lemnoase pioniere – mesteacăn, salcie căprească şi formării unei
biocenoze de foioase. Imigrări şi emigrări frecvente au loc şi în cazul p ăsărilor şi
mamiferelor. Acestea pot avea influenţe puternice asupra nivelului populaţiilor de insecte
fitofage şi deci a integrităţii populaţiilor de arbori precum şi asupra fructificaţiei,
influenţând pe această cale modul de regenerare a arboretului. O imigrare masivă de
forfecuţe în biocenoze de molidiş poate duce la distrugerea întregii recolte de seminţe şi
la compromiterea regenerării naturale la molid.
Un exemplu de succesiune cauzată de evolu ţia reliefului este înlocuirea
stejeretelor de piemont prin gorunete, ce se poate observa în p ădurile dintre Găeşti şi
Ploieşti; gorunul se instalează în masă pe microversanţii mai drenaţi ce iau naştere prin
fragmentarea piemontului, iar stejarul este eliminat.
Modificarea regimului hidrologic provoacă înlocuirea fie a speciilor hidrofile prin
cele mezofile, fie invers. De exemplu, regularizarea cursului apelor care pe alocuri a dus
la coborârea nivelului freatic, poate provoca uscări masive în p ădurile de luncă.
Înmlăştinarea puternică poate duce la înlocuirea molidişurilor prin turbării oligotrofe, sau
a sălcetelor de luncă prin biocenoze palustre.
Succesiunile alogene rezultă ca urmare a influenţei factorilor perturbatori, de
origine exterioară ecosistemului. În ecosistemele terestre, aceşti factori pot fi de exemplu
modificări ale macroclimatului, incendii, furtuni, inundaţii, erup ţiile vulcanilor, în
ecosistemele acvatice, aportul de sedimente. Cei menţionaţi anterior sunt factori
perturbatori naturali, dar mai pot fi menţionaţi şi cei antropici şi anume exploatările unor
suprafeţe împ ădurite în primul caz, sau aportul de substanţe poluante în al doilea caz.
Modificarea macroclimatului a provocat mari succesiuni în p ădurile ţării noastre
în decursul holocenului, dup ă cum au arătat cercetările palinologice. Se pot menţiona în
acest sens ultimele succesiuni declanşate de o răcire şi umezire a climatului care au
determinat înlocuirea cărpinetelor şi (în parte) a stejeretelor amestecate şi a molidişurilor
de către făgete şi expansiunea bradului în unele făgete, formându-se biocenozele actuale
de amestec de fag şi brad.
Incendiile pot fi o cauză a înlocuirii pădurii prin pajişte, sau a înlocuirii speciilor
de bază prin cele pioniere.
Furtunile, prin doborârea şi ruperea arborilor, pot provoca înlocuirea unor
biocenoze de molidişuri, făgete şi chiar gorunete, cu biocenoze formate din specii
pioniere sau din specii ierboase.
Inundaţiile pot distruge prin sufocare arborii provocând înlocuirea pădurii de
luncă prin biocenoze palustre.
Succesiunile alogene determină deseori apariţia unor biocenoze instabile şi pot
ajunge uneori în final chiar la distrugerea totală a ecosistemului. Colmatarea totală a unui
lac de retenţie artificial, provocată de eroziunea solului în bazinul aferent acestuia,
constituie un exemplu demonstrativ al unei consecin ţe extreme a unei astfel de
succesiuni. Succesiunile alogene dau naştere în general unor succesiuni regresive de
ecosisteme, ale căror stadii evolutive prezintă populaţii din ce în ce mai sărace, după cum
a rezultat din exemplele anterioare. În anumite cazuri favorabile, evolu ţia lor nu conduce
la degradarea totală a covorului vegetal, ci la formarea unuia foarte diferit în compoziţia
sa specifică, de fitocenoza primitivă care ocupa biotopul înainte de acţiunea asupra
acestuia a factorului perturbator.
În funcţie de caracteristicile spaţiului în care se derulează succesiunea, aceasta
poate fi primară sau secundară.
Succesiunea primară (sau singeneza), se desfăşoară când o biocenoză se
instalează într-un loc în care nu a mai existat nici o alta (o insulă vulcanică, lava răcită a
unui vulcan, dune nou formate, bazin de apă sau izvor, nou apărute).
Succesiunea secundară apare când biocenoza se instalează pe un loc unde a
existat o biocenoză care a fost distrusă natural sau artificial (prin incendiu, inundaţie,
uragan, exploatarea p ădurilor, bararea unui râu).
 Succesiunea secundară (figura 136) începe pe un teren modificat prin activitatea
biocenozei precedente Există astfel o cantitate de energie deja acumulată, şi de aceea
succesiunea secundară se desfăşoară mai repede ca cea primară. Activitatea biocenozei
modifică biotopul, care încet încet devine impropriu pentru speciile care au determinat
schimbarea lui (specii dominante care au determinat schimbarea mediului), astfel încât
aceste specii regresează şi chiar dispar treptat, fiind înlocuite cu specii pentru care noile
condiţii sunt mai potrivite.
Desţelenirea terenurilor naturale, tăierea pădurilor şi instalarea în locul acestora a
unor ecosisteme antropogene, constituie de asemenea o succesiune secundară.

Figura 4736 - Succesiunea speciilor vegetale în timp

În cazul succesiunii primare (sau singenezei) apare o biocenoză pionieră sau
juvenilă ca urmare a existenţei unui spaţiu sau a unei resurse noi. O biocenoză nou ă
colonizează rapid acest spaţiu sau această resursă. Biocenoza respectivă este formată
dintr-un număr relativ scăzut de specii cu multiplicare rapidă, robuste, având capacitate
de implantare într-un mediu încă puţin modificat. Aceste specii relativ ubicviste au
strategii demografice de tip r; sunt capabile de utilizare rapid ă a resursei sau spaţiului
puse la dispoziţia lor dar sunt în acelaşi timp şi foarte sensibile la fluctuaţiile
aprovizionării lor cu material nutritiv. Speciile respective sunt capabile să suporte o
mortalitate ridicată, compensată cu o multiplicare rapid ă, ele prezentând fluctuaţii
cantitative dependente de fluctuaţiile resursei şi nu controlate de mecanismele interne ale
populaţiilor. Aceste specii se spune că sunt “controlate din exterior”. În acest stadiu al
succesiunii diversitatea este scăzută: speciile oportuniste se află în puternică competiţie şi
câştigă aceea cu rapiditate de înmulţire mai mare.
Biomasa formată poate avea două destinaţii: fie se acumulează, moare în parte pe
loc şi modifică mediul în care caz sistemul va evolua; sau, ea este (regulat sau sporadic)
exportată prin fenomene fizice sau prin intermediul consumatorilor. Cu alte cuvinte
resursa este permanentă sau reînnoită, în care caz sistemul rămâne local juvenil,
recolonizând perpetuu spaţiul sau resursa în ritmul intrării lor în sistem.
 În situaţia în care condiţiile ambiante care au determinat apariţia biocenozelor
juvenile nu se menţin, ecosistemul se modifică progresiv prin apariţia de specii şi nişe
ecologice noi şi o reţea de interacţiuni din ce în ce mai complexe: în aceste condiţii se
spune că ecosistemul se maturizează.
Principalele transformări observate în procesele de succesiune, de maturizare a
ecosistemelor sunt următoarele (tabelul 19):
1. Biocenoza pionieră modifică mediul. În ecosistemele terestre de exemplu, se formează
solul. În toate cazurile există acumulare de materie organică rezultată din producţia
biocenozei.
2. Biocenoza se diversifică prin apariţia de specii cu creştere mai lentă, mai exigente în ce
priveşte condiţiile de mediu, a căror prezenţă este condiţionată de aceste prime modificări
ale mediului. Primele specii vegetale pot constitui el însele o nouă resursă utilizată de o
specie pionieră de animale fitofage, şi tot aşa în continuare, apărând lanţuri alimentare
din ce în ce mai complexe.
3. Nişele ecologice se diversifică la rândul lor prin heterogenizarea mediului (în cursul
competiţiei speciile pioniere îşi împart mai mult sau mai pu ţin întâmplător biotopul,
realizând un mozaic, care determină o diferenţiere de microhabitate şi aşa mai departe),
prin diversificarea abundentă a lanţurilor trofice, prin diversificarea taliei individuale a
organismelor, prin apariţia de numeroase interacţiuni noi care crează la rândul lor
subhabitate în habitatele existente.
4. Interacţiunile apărute se organizează progresiv în sisteme, la nivelul cărora apar
circuite de autoreglare, cicluri ale materiei, pe scurt se dezvoltă un ecosistem. Se
stabileşte un control permanent atât asupra mediului cât şi asupra efectivelor speciilor
care nu mai sunt controlate de fluctuaţiile exterioare. Sistemul capătă stabilitate ajungând
să fie “controlat din interior”.
5. Speciile noi cu strategie k sunt din ce în ce mai numeroase. O proporţie din ce în ce
mai mare din energia asimilată este sustrasă creşterii şi reciclării biomasei şi e consacrată
edificării şi întreţinerii de structuri complexe care asigură funcţionarea şi protecţia
ecosistemului.
Prezentarea comparativă a caracteristicilor ecosistemelor juvenile şi mature
Tabelul 19
Ecosistem juvenil Ecosistem matur
Apariţia speciilor cu strategie r, cu reproducere şi Apariţia speciilor cu strategie k, cu reproducere şi creştere
creştere rapide; deseori aceste specii se reproduc o lente, speranţă de viaţă ridicată datorită mecanismelor de
singură dată în viaţă, timpuriu şi dau naştere unei supravieţuire pe care le au; s reproduc de mai multe ori în
descendenţe numeroase decursul vieţii, prima reproducere este târzie, iar numărul
descendenţilor este moderat
Număr mic de specii, indice de diversitate scăzut Număr mare de specii, indice de diversitate ridicat
Productivitate (P/B) ridicată; reînnoirea rapidă a Productivitate scăzută; reînnoire lentă a biomasei; flux de
biomasei; flux de materie şi energie rapid; procent energie mai scăzut la aceeaşi biomasă; procent de reciclare a
de reciclare a materiei scăzut: “risipă” de materie materiei ridicat: “economie” de materie
Raportul: energia consacrată creşterii şi Aceleaşi raporturi au valori scăzute
multiplicării / energia consumată în cadrul
mecanismelor de asigurare a supravieţuirii, precum
şi raportul: producţie nouă / producţie de
regenerare, au valori ridicate
Puţine interacţiuni între specii, în afara unei Reţea complexă de interacţiuni (trofice sau nu: relaţii de
competiţii directe pentru spaţiu şi/sau resurse
Specii cu specializare scăzută în interiorul
biotopului colonizat; puţine nişe ecologice
Simplitate şi uniformitate a ecosistemului
Reţele trofice simple, liniare
Piramide trofice evazate şi puţin înalte (cu puţine
niveluri trofice)
Rezistenţa indivizilor, populaţiilor şi arboretelor
faşă de fluctuaţiile mediului
Populaţiile se refac repede după reduceri drastice
ale efectivelor
Refacerea duce la ecosistemul juvenil de la care s-a
plecat
Biomasa şi fluxul de energie sunt controlate din
exterior, adică depind de fluctuaţiile resursei. Mare
instabilitate cantitativă
Flux deschis al materiei
amensalism sau comensalism etc) rezultând mai degrabă
împărţirea biotopului decât competiţie
Specii cu specializare ridicată; mare diversitate de nişe
ecologice. Numeroase cazuri de simbioză, de parazitism etc.
Numeroase specii auxiliare cu rol precis în ecosistem.
Mare heterogenitate a biotopului, accentuată de modificările
determinate de specii; mozaic
Reţele trofice complexe, cu grad ridicat de specificitate
Piramide trofice mai înguste şi mai înalte (nivele trofice mai
numeroase)
Vulnerabilitatea speciilor şi reţelei de interacţiuni
Populaţiile se refac lent după o catastrofă (adesea se refac prin
intermediul unu nou stadiu juvenil)
Refacerea nu duce neapărat la refacerea ecosistemului iniţial,
fiind posibile bifurcaţii
Biomasă şi flux controlate din interior graţie homeostaziilor la
nivelul populaţiilor. Stabilitate cantitativă. Biomasa este
independentă de fluctuaţiile aprovizionării, datorită producţiei
de regenerare
Procent ridicat de reciclare a elementelor

6. Speciile cu strategie k sunt specializate şi tind să scape concurenţei directe pentru

spaţiu şi resurse, concurenţă ce caracterizează speciile pioniere. În schimb, noile specii
pot deveni antagoniste prin acţiuni specifice ce inhibă speciile vecine sau modifică
mediul. În particular, prin aceste mecanisme, speciile pioniere sunt aproape eliminate,
supravieţuind doar câţiva indivizi în rezervă, care să reia colonizarea dacă este cazul.
7. Creşterea în biomasă a biocenozei încetineşte şi apoi atinge o valoare maximă. În
acelaşi timp apar organisme de talie mare: o pajişte devine pădure, un lac este populat de
peşti de talie mare etc. Supravieţuiesc şi organismele de talie mică realizându-se o
diversitate de mărimi a acestora.
8. Producţia brută creşte până la un maxim, apoi scade pentru a se stabiliza totuşi la o
valoare ridicată. Respiraţia globală a ecosistemului creşte până la un maxim.
Studiul succesiunii ecosistemelor are importanţă practică pentru stabilirea unor tehnologii
de reconstrucţie ecologică de exemplu sau, în silvicultură pentru adoptarea celor mai
adecvate măsuri de gestionare.
Producţia netă creşte pân ă la un maxim, apoi scade ajungând să se anuleze. Aceste valori
sunt prezentate într-o diagramă a lui Odum, ce poate descrie atât o pădure cât şi un lac,
diferind doar scara intervalului de timp (figura 137).
Figura 4837 - Evoluţia în timp a biomasei, producţiei şi respiraţiei, pe parcursul succesiunii ecologice
(după Odum, din Frontier, S., Pichod-Viale, D., 1993)
9. Procentul de reciclare a materiei devine considerabil. Raportul dintre producţia de
regenerare şi producţia nouă devine ridicat. Raportul P/B foarte ridicat în biocenozele
pioniere, juvenile, scade şi se stabilizează la un nivel scăzut. Biomasa astfel organizată
este capabilă să se men ţină timp îndelungat (dacă nu nedefinit) în circuit închis, dacă
fluxul de resurse nutritive se întrerupe. O reţea de specii interconectate şi un ansamblu de
mecanisme stabilizează fluxul de materie şi energie. În concluzie, în cursul succesiunii
ecologice “normale”, ciclurile scurte de materie au tendinţa să le înlocuiască pe cele
lungi. Se remarcă în special apariţia unui reciclaj rapid al elementelor minerale cum sunt
azotul şi fosforul asimilabile care sunt în general deficitare, dar nu al carbonului care în
general este excedentar. Din acest motiv unii autori au interpretat fenomenul de
succesiune ecologică ca o adaptare a biosferei la penuria generală de azot, fosfor şi
oligoelemente asimilabile. Ea poate fi definită şi ca obţinerea şi stabilizarea de către
ecosisteme a unor caracteristici care să permită reciclarea rapidă a mineralelor.
10. Diversitatea specifică creşte de la valorile scăzute observate în cazul comunităţilor
juvenile până la valori ridicate în cazul unor ecosisteme mai evoluate. Antagonismele de
care s-a vorbit mai sus determin ă în final, într-un ecosistem matur o repartiţie a
biocenozei în mozaic, realizând o diversitate spaţială. Într-un element al mozaicului
diversitatea poate fi redusă datorită dominanţei locale a unei specii, în schimb,
diversitatea cumulată pe un teritoriu destul de mare poate fi ridicată.
Din punct de vedere al gestion ării ecosistemelor forestiere, succesiunile prezintă o
deosebită importanţă deoarece pot determina evolu ţia acestora într-o direcţie nedorită,
spre ecosisteme care nu îşi îndeplinesc în mod optim funcţiile atribuite, inclusiv funcţia
productivă.
*
Omul este şi el parte componentă aproape a tuturor ecosistemelor existente pe
glob. Pe măsura evolu ţiei tehnologiei de care dispune societatea umană, impactul
antropic asupra ecosferei a luat amploare. Astăzi nu mai există practic nici un ecosistem
neinfluenţat de om, direct sau indirect, prin intermediul circuitelor biogeochimice
globale. Cel mai adesea efectul activităţii antropice a fost negativ, determinând
degradarea ecosistemelor. În general, când se vorbeşte despre impactul omului asupra
mediului înconjurător se fac referiri la poluare. În realitate, există diferite modalităţi de
deteriorare a ecosistemelor, în afară de poluare: deteriorarea prin construcţia de baraje şi
canale, prin introducerea de specii noi în ecosisteme, prin supraexploatare, prin scăderea
biodiversităţii. Aceste modalităţi de deteriorare a ecosistemelor şi căile de prevenire şi
combatere a acestora sunt tratate pe larg în „Îndrumarul pentru lucrări practice la
ecologie” (Anca Măciucă, 1999).
Problemele ecologice la nivel global au căp ătat o amploare şi o gravitate din ce în
ce mai mari. Pentru rezolvarea acestor probleme sunt necesare acţiuni ferme la nivelul
decidenţilor politici din guvernele statelor globului, concomitent cu „alfabetizarea
ecologică” a tuturor cetăţenilor planetei, atât din ţările bogate cât şi din cele sărace.
Noţiunile ecologice sunt indispensabile în educaţia oamenilor moderni, care vor trebui să
găsească soluţii ingenioase, îndrăzneţe pentru ca şi urmaşii noştri să beneficieze de
aceeaşi bogăţie, varietate şi frumuseţe a lumii naturale, de care ne bucurăm şi noi astăzi.