BOTANICĂ I

SUPORT
INDRUMAR LUCRĂRI PRACTICE

Mariana NICULESCU
2019

1
Laborator nr.1
Ultrastructura celulei eucariote La alcătuirea celulei eucariote participă
două mari categorii de constituenţi celulari:
- constituenţi protoplasmatici, care sunt
constituenţi celulari vii;
- constituenţi celulari neprotoplasmatici, lipsiţi
de conţinut celular viu şi care mai sunt
cunoscuţi sub denumirea de constituenţi
celulari nevii.
I. Constituenţii celulari protoplasmatici sunt reprezentaţi prin următorii
constituenţi: citoplasma, nucleul, plastidele, ribozomii, condriozomii,
mitocondriile, reticulul endoplasmatic, sferozomii, lizozomii, centrozomii,
cilii şi flagelii. Aceşti constituenţi au rol biologic activ în celulă şi formează
protoplastul celular.
Plastidele sunt organite celulare caracteristice organismelor vegetale, cu
excepţia ciupercilor, algelor albastre şi bacteriilor. În funcţie de culoare şi
rolul lor se împart în două mari categorii: colorate şi incolore.
Plastidele colorate se clasifică la rândul lor în următoarele tipuri:
- cloroplaste (chloros=verde) - plastide asimilatoare,
colorate în verde;
- cromoplaste (chromos=culoare)- plastide neasimilatoare,
colorate în roşu, galben, portocaliu.
Cloroplastele plantelor vasculare conţin pigmenții clorofilieni şi se
găsesc în organele vegetative, aeriene, verzi, în special în frunză. Forma
cloroplastelor vasculare este în general lenticulară, iar numărul acestora
variază de la o specie la alta. La plantele inferioare verzi uni- sau
pluricelulare cloroplastele se numesc cromatofori. Cromatoforii au
dimensiuni mai mari şi diferite forme: semilună, clopot, panglică dublu
spiralată, stea, reţea etc.

2
 Cromoplastele se găsesc în fructe, tegumentul seminţelor, petalele
şi staminele florilor şi în unele rădăcini (ex. rădăcina de morcov) şi frunze.
Culoarea cromoplastelor este data de pigmenţii neasimilatori carotenoizi:
carotina şi xantofila. Forma cromoplastelor variază foarte mult de la o
specie la alta acestea putând fi: sferice, ovale, prismatice, fuziforme,
aciculare etc.
Plastidele incolore poartă denumirea de leucoplaste şi se
clasifică în funcţie de natura chimică a substanţelor pe care le
depozitează în:
- amiloplaste – formaţiuni sferice sau ovale în care se
depozitează amidon;
- oleiolpaste – formaţiuni în care se depozitează lipide şi
uleiuri eterice;
- proteinoplaste- formaţiuni în care se depozitează proteine.
Amiloplastele se găsesc în ţesutul parenchimatic din rădăcini, tulpini
subterane şi albumenul seminţelor. Un grăuncior de amidon prezintă la
exterior o membrană simplă şi un centru de creştere numit hil în jurul
căruia se depun straturi concentrice de amidon. După numărul hilurilor
grăuncioarele de amidon pot fi: simple (cu un singur hil, ex. la Phaseolus
vulgaris), compuse (cu două sau mai multe hiluri, ex. la Oryza sativa) şi
semicompuse (cu mai multe hiluri, dar care prezintă în jurul acestora mai
întâi straturi de amidon proprii şi mai târziu şi straturi comune).
Oleioplastele se găsesc în seminţe, unele fructe, seminţe, frunze, tulpini,
petalele florilor.
Proteinoplastele sunt formaţiuni cristaloide care se găsesc în unele
rădăcini, fructe (ex. granulul de aleuronă din cariopsa de grâu). Granulul
de aleuronă este alcătuit dintr-un cristaloid şi 1-n globoizi.
Lucrarea nr. 1. Analiza cloroplastelor in frunza de Elodea canadensis şi
frunza de Tradescantia sp.

3
Cloroplastele şi mişcările citoplasmatice din frunza de Elodea canadensis
Elodea canadensis se numeşte popular Ciuma apelor şi este o plantă
acvatică submersă întâlnită în apele dulci stătătoare sau lin curgătoare
din sudul ţării. Este o plantă care se utilizează şi pentru acvarii. Prezintă
frunze triunghiulare cu puţine rânduri de celule, dispuse pe tulpină câte 3
în verticil. Cu ajutorul unei pensete se desprinde o frunză de Ciuma apelor
se fixează pe lama port obiect, se acoperă cu lamela şi se analizează la
microscop. În câmpul microscopului vom observa nişte celule
prozenchimatice care prezintă la interior numeroase formaţiuni mici
sferice sau ovale, de culoare verde (fig. 1). Aceste formaţiuni sunt
cloroplastele, iar culoarea verde este dată de pigmentul asimilator
clorofila. Pe acelaşi preparat se poate observa şi o proprietate foarte
importantă a citoplasmei şi anume mişcarea acesteia, care este de două
feluri: de rotaţie şi de circulaţie. Mişcarea de rotaţie a citoplasmei se
întâlneşte în celule mature care au o singură vacuolă, iar citoplasma
exercită o mişcare de rotaţie în jurul vacuolei, de a lungul pereţilor
celulari. Mişcarea de circulaţie se întâlneşte în celulele cu 2 sau mai multe
vacuole.

4
 Fig. 1. Cloroplastele şi mişcarea citoplasmei în frunza de Elodea
canadensis: 1- cloroplaste, 2- mişcarea de rotaţie, 3-mişcarea de
circulaţie,4-vacuola, 5- nucleul, 6- nucleolul, 7- citoplasma (după Coste
şi Pop)

Lucrarea nr.2. Analiza cromoplastelor în pulpa fructului de tomate

Lycopersicum esculentum

Cromoplastele din mezocarpul fructului de Lycopersicum

esculentum
Cu ajutorul unei pensete se desprinde epicarpul fructului de tomate şi se
ia o porţiune din mezocarpul acestuia, se aşeză pe lama port-obiect într-
o picătură de apă, se acoperă cu lamela şi se analizează la microscop.
Cu obiectivul 10x şi 20x vom observa ca celulele din mezocarpul fructului
de tomate sunt mari, sferice sau ovale. În interiorul celulelor se observă
nucleul sferic, strălucitor, situat parietal, iar în jurul acestuia numeroase
formaţiuni rotunde sau ovale, colorate în roşu-portocaliu care reprezintă

5
cromoplastele. Culoarea roşie-portocalie este dată de pigmenţii
neasimilatori carotinoidici. În celule fructelor foarte coapte se pot observa
nişte cristale aciculare, care poartă denumirea de licopen şi care se
formează în urma izomerizării carotinei (fig. 2).

Cromoplastele din mezocarpul fructului de Capsicum annuum

Pregătirea preparatului se face în acelaşi mod ca mai sus. Analizând
preparatul la microscop vom observa nişte celule mari în interiorul cărora
se distinge nucleul, care prezintă de jur împrejur aglomerări de
cromoplaste.

Fig.2. Cromoplaste în mezocarpul fructului de Lycopersicum

esculentum şi Capsicum annum (după Tarnavschi şi colab., 1974)

II. Constituenţii celulari neprotoplasmatici sunt: peretele celular,

vacuomul şi incluziunile ergastice. Totalitatea acestor constituenţi celulari
constituie paraplasma.
Incluziunile ergastice sunt formaţiuni moarte, figurate din
citoplasmă sau vacuole, reprezentând fie substanţe de rezervă fie produşi
de excreţie ai metabolismului. După starea lor de agregare incluziunile
ergastice sunt: solide şi lichide. În funcţie de natura organică ele se
clasifică în două mari categorii: organice şi anorganice. Incluziunile

6
ergastice solide de natură anorganică sunt reprezentate prin sărurile
minerale. Sărurile minerale se întâlnesc în celule sub formă de nisip
cristalin (ex. la Atropa belladonna), cristale simple prismatice, aciculare,
romboidale sau concentrate numite druze, macle sau ursini (cristalele
concrescute din frunza de Ruta graveolens, fig. 3). Cristalele aciculare
poartă denumirea de rafide şi se găsesc dispuse sub formă de
mănunchiuri (ex. rafidele din frunza de Aloe arborescens). Cele mai
întâlnite cristale minerale sunt cele de calciu şi siliciu.

Fig.3. Celule parenchimatice din mezofilul frunzei

de Ruta graveolens: dr-druze (după Braune et al.)

Incluziunile ergastice lichide se găsesc în interiorul vacuolelor din

citoplasmă şi sunt reprezentate prin: antocianii, inulina, incluziuni lipidice
lichide, picături lipidice, uleiuri volatile.
Antocianii sunt reprezentaţi prin glucozizi fenolici şi flavonici şi se
găsesc în petalele florilor, unele fructe, rădăcini şi Frunze colorându-le în
violet, albastru, roşu, vişiniu etc.

7
 Inulina este un polizaharid care se găseşte în rădăcinile tuberizate şi
bulbii unor specii de Liliaceae şi Asteraceae (ex. inulina din rădăcinile
tuberizate de Dhalia variabilis).
Incuziunile lipidice lichide se mai numesc şi hidrofobe şi reprezintă
picături de ulei incolore sau colorate în galben-portocaliu.
Picăturile lipidice sunt formaţiuni sferice, incolore întâlnite în celulele
epidermale ale Orchidaelor, în endospermul seminţelor planelor
oleaginoase şi uneori în cariopse.
Uleiurile eterice se găsesc în special în organele florale, dar şi în
celelalte organe vegetale, mai ales la speciile din familia Lamiaceae (ex.
uleiurile eterice din organele vegetale de la Lavandula angustifolia),
Myrtaceae, Apiaceae, Rutaceae ş.a.

Lucrarea nr. 3. Analiza incluziunilor ergastice (cristalele de oxalat de

calciu) în catafilele bulbului de ceapă (Allium cepa)

Catafilele sunt frunze externe, pergamentoase, moarte, care

învelesc bulbul de ceapă şi au rol de protecţie.
Pregătirea preparatului se realizează prin fierberea catafilelor în soluţie de
glicerină în apă câteva minute pentru a îndepărta aerul din celule. Cu
ajutorul unei pensete se desprinde o porţiune mică din catafilă, se
montează pe lama port-obiect într-o picătură de apă şi se analizează la
microscop. Analiza preparatului se realizează mai întâi cu ob 10x când
vom obţine în câmpul microscopului o imagine de ansamblu a
preparatului. Cu obiectivul 20x şi 40x vom observa în interiorul celulelor din
catafilele bulbului de ceapă nişte formaţiuni prismatice, simple,
strălucitoare care reprezintă cristalele de oxalate de calciu. Analizând cu
atenţie preparatul vom observa în unele celule cristale de oxalate de

8
calciu concrescute, având aspectul literei “T” sau de cruce numite
macle (fig. 4).

Fig. 4. Celule din catafilele bulbului de Allium cepa:

cp-cristale prismatice, m-macle (după Kursanov)

9
Laborator nr. 2
HISTOLOGIA
Prin ţesut se înţelege o grupare de celule care au aceeaşi origine,
aceeaşi formă, structură şi îndeplinesc aceeaşi funcţie. Sunt legate prin
lamela mijlocie şi comunică prin plasmodesme.
După funcţia pe care o îndeplinesc, ţesuturile se clasifică în:
1. Ţesuturi meristematice (formative) embrionare;
2. Ţesuturi definitive, care pot fi:
-ţesuturi protectoare(învelitoare, de apărare);
-ţesuturi fundamentale(parenchimatice);
-ţesuturi conducătoare (vasculare);
-ţesuturi mecanice (de susţinere);
-ţesuturi secretoare.
A.Ţesuturile protectoare ( învelitoare, de apărare)
Sunt ţesuturi definitive care se găsesc exteriorul organelor plantelor
şi îndeplinesc funcţia de protecţie, de apărare.
După originea lor, ţesuturile protectoare sunt de două feluri:
- ţesuturi protectoare de origine primară – caliptra (scufia),
rizoderma, exoderma, endoderma,
epiderma şi formaţiunile epidermice
- ţesuturi protectoare de origine secundară – periderma,
reprezentată prin felogen, care generează feloderm spre interior şi suber
spre exterior.
1. Epidema şi formaţiunile epidermice
Sunt ţesuturi de origine primară.
a) Epiderma - este alcatuită dintr-un singur rând de celule vii, rar
fiind pluristratificată. Acoperă organele plantelor (cu excepţia rădăcinii)
la exterior, reglează tranpiraţia şi schimbul de gaze prin intermediul
stomatelor.

10
 b)Fomaţiunile epidermice – stomatele şi trichomii
Stomatele sunt structuri speciale care întrerup continuitatea
epidermei cu rol în schimbul de gaze dintre mediul exterior şi planta,
precum şi în transpiraţie. O stomată este alcătuită din două celule
somatice în formă de rinichi, aşezate cu concavitatea faţă în faţă. Între
ele se află o deschidere ’’ostiolă’’ sub care se găseşte camera
substomatică. Celulele stomatice prezintă în interior cloroplaste. La multe
plante in jurul celulelor stomatice se află şi celule anexe. Acestea pot fi în
număr de două sau mai multe (fig. 1, 2). La unele specii celulele anexe
pot lipsi.
Celulele stomatice + celulele anexe = aparatul stomatic
Stomatele se găsesc de obicei pe toate organele aeriene ale
plantelor, dar mai ales pe frunze.
Frunzele la care stomatele se găsesc:
- pe ambele feţe se numesc frunze amfistomatice ( ex. la porumb).
- numai pe faţa inferioară se numesc frunze hipostomatice
- numai pe faţa superioară se numesc frunze epistomatice
Noi vom observa epiderma si stomatele la frunza de varză (Brassica
oleracea var. capitata) (fig. 3, 4)
Examinarea microcopică. Cu obiectivul 20x observăm că celulele
epidermice sunt dispuse neordonat, au pereţii uşor ondulaţi, nu prezintă
spaţii între ele şi nu au cloroplaste în interior. Printre celulele epidermice se
găsesc stomate de tip amarilidaceu, ale căror celule stomatice sunt
reniforme, însoţite de trei celule anexe.
2. Suberul – este un ţesut protector de origine secundară.
Suberul acoperă organele bătrâne ale plantelor(rădăcină şi
tulpină) şi este alcătuit din celule moarte, tabelare, aşezate unele sub
altele, fără spaţii celulare.

11
 Suberul în tuberculul de cartof - Solanum tuberosum. Analizând o
secţiune transversală prin tuberculul de cartof vom observa: 5-10 rânduri
de celule turtite, aşezate în straturi dispuse radiar ’’fără spaţii
intercelulare’’, lipsite de conţinut viu. Pereţii celulari au o culoare brună,
datorită impregnării acestora cu suberină. Sub stratul de suber se află
celule parenchimatice cu pereţii celulari subţiri, celulozici care conţin
numeroşi grăunciori de amidon. Acest ţesut reprezintă un ţesut
fundamental cu rol trofic (fig. 5).

Fig. 1- Alcătuirea stomatei în epiderma frunzei de Zea mays: A –

stomata deschisă; B – stomata închisă; c.a – celulă anexă; c.ep. –
celulă epidermică; c. st.- celulă stomatică; p.d – perete dorsal; p.v
– perete ventral; ost. – ostiolă (după Strasburger, 1999)

12
 Fig. 2 – Structura stomatei în epiderma frunzei de Tradescantia sp.:
c.a – celulă anexă; c. st - celulă stomatică;n- nucleu; ost. – ostiolă.

Fig. 3 – Stomatele în epiderma frunzei de Brassica oleracea var. capitata

(imagine de ansamblu)

13
 Fig. 4 – Alcătuirea stomatei din epiderma frunzei de Brassica
oleracea var. capitata (ca – celule anexe ; ce – celule epidermale ; cst –
celule stomatice ; cl – cloroplaste ; o – ostiolă)

Fig. 5 – Secţiune transversală prin tuberculul de Solanum tuberosum

(s – suber; p.a. – parenchim amilife

14
Laborator nr. 3

Ţesuturile mecanice şi conducătoare

Ţesuturile mecanice, au rol de rezistenţă la rupere, tracţiune,

presiune şi îndoire, faţă de acţiunea mediului extern. Aceste ţesuturi
îndeplinesc funcţia de schelet, constituind armătura metalică a plantelor.
Totalitatea elementelor mecanice din corpul plantei alcătuiesc
stereomul, iar elementele componente ale stereomului poartă denumirea
de stereide. După structura celulelor, dispoziţia acestora, natura
substanţelor care intră în alcătuirea pereţilor scheletici, precum şi
vitalitatea celulelor, ţesutul mecanic se clasifică în: colenchim,
sclerenchim şi sclereide.
Colenchimul (Fig. 1) este un ţesut mecanic alcătuit din celule vii, cu
pereţii îngroşaţi inegal cu celuloză. Se găseşte în scoarţă, sub epidermă şi
este de două tipuri:
1. colenchim angular sau unghiular, alcătuit din celule care
prezintă membranele celulare îngroşate la colţurile acesteia;
2. colenchim tabelar sau tabular, alcătuit din celule cu pereţii
îngroşaţi în lungul pereţilor celulari.
Sclerenchimul este un ţesut mecanic alcătuit din celule moarte, ai
căror pereţi celulari
sunt îngroşaţi uniform cu lignină. Acest tip de ţesut se întţlneşte în cilindrul
central, rar şi în scoarţă. Cele două tipuri de ţesuturi mecanice se vor
studia în secţiune transversală prin internodul tulpinii de dovleac
(Cucurbita pepo).
3. Ţesuturile conducătoare sunt alcătuite din vase lemnoase, care

15
conduc seva brută de la rădăcină la organele fotosintetizante şi din vase
liberiene, care conduc seva elaborată de la organele fotosintetizante la
organele consumatoare sau de depozit.
Ţesutul conducător lemnos se mai numeşte xilem şi este alcătuit din:
- vase lemnoase (trahee şi traheide);
- parenchim lemnos;
- fibre lemnoase.
Traheidele sunt celule moarte puse cap la cap, la care pereţii
transversali persistă,
formând vase unicelulare). Traheele sunt tuburi alungite care au luat
naştere din celule ai căror pereţi transversali s-au resorbit.
Ţesutul conducător liberian se mai numeşte floem, şi este alcătuit
din:
- vase liberiene (tuburi ciuruite; celule vii puse cap la cap);
- parenchim liberian;
- fibre liberiene; celule anexe.
Floemul împreună cu xilemul formează un fascicol conducător.
Fascicolele
conducătoare se găsesc dispuse separat în rădăcină şi mixt în tulpină şi
frunză. Şi aceste tipuri de ţesuturi vor fi analizate într-o secţiune
transversală printr-o tulpină de dovleac (Cucurbita pepo) (fig. 2, 3, 4).
Tulpina de dovleac este o tulpină pentamuchiată şi prezintă în
interior o lacună de forma unei stele cu 5 braţe, la exterior peri rigizi
impregnaţi cu CaCO3. Într-o secţiune transversală prin internodul tulpinii
de dovleac vom observa de la exterior spre interior următoarele zone:
- epiderma, unistratificată, alcătuită din celule cu pereţii externi
bombaşi şi cutinizaţi.
Unele celule se alungesc alcătuind perii rigizi pluricelulari.
- scoarţa, este alcătuită din următoarele regiuni:

16
 a. scoarţa propriu-zisă, pluristratificată transformată total sau
parţial în colenchim
angular;
b. endodermul sau scoarţa internă, este alcătuită dintr-un singur
rând de celule
turtite, care conţin grăuncioare de amidon şi poartă denumirea de teacă
amiliferă.
- cilindrul central începe cu periciclu, care este alcătuit din 2-4
straturi de celule
alungite în sens tangenţial, lignificate, de culoare galbenă. Spre interiorul
tulpinii se află un parenchim fundamental în care sunt înglobate 10
fascicole conducătoare libero-lemnoase, dispuse pe două cercuri
concentrice. Fascicolele conducătoare din tulpina de dovleac sunt de
tip bicolateral deschis. Un astfel de fascicol este alcătuit din:
- floem extern;
- xilem şi cambiu la interior;
- floem intern.
Floemul extern este format din vase conducătoare ciuruite, celule
anexe şi parenchim
liberian. Sub floemul extern se află mai multe rânduri de celule cu pereţii
subţiri, aplatizate şi dispuse radiar forând cambiu intrafascicular. Sub
cambiu se găseşte xilemul alcătuit din celule ovoidale sau sferice, unele
cu diametru mai mare, lângă cambiu – metaxilem, altele cu diametru
mai mic – protoxilem. Floemul intern are forma unui semicerc şi este
alcătuit din aceleaşi elemente ca şi cel extern.
4. Ţesuturile fundamentale sau parenchimatice
Sunt cele mai răspândite în corpul plantelor. Celulele acestor
ţesuturi sunt mari,

17
izodiametrice, cu pereţii subţiri, celulozici şi spaţii intercelulare. Citoplasma
acestora este bogată în plastide şi diferite incluziuni ergastice solide:
amidon, aleuronă etc. Mulţi histologi consideră ţesuturile fundamentale
ca având rol de umplutură, asemănându-le cu ţesutul conjunctiv al
animalelor. După rolul pe care îl îndeplinesc, ţesuturile fundamentale se
clasifică în: parenchimuri de absorbţie, de asimilaţie, de depozitare a
substanţelor de rezervă, aerifere şi acvifere.

Fig. 1.Colenchim angular în tulpina de Cucurbita pepo:

cu-cuticulă, ep-epidermă, lc-lumenul celulei, lm-lamela mijlocie
(după Kaussmann)

Fig. 2. Secţiune transversală în tulpina de Cucurbita

pepo: e– epiderma; c.l.– colenchim; end. – endoderm, per –
periciclu sclerenchimatizat, p.f. – parenchim fundamental
(după I. Morlova şi colab., 1966)

18
 Fig. 3. Schema secţiunii transversale la tulpina de Cucurbita
pepo: ep – epiderma, col.a.– colenchim unghiular, p.c. –
parenchim cortical, p.lg. – periciclu lignificat, p.f. – parenchim
fundamental, fb – fascicule bicolaterale, lb.e. – liber extern, lb.i. –
liber intern; x – xilem, l.c. – lacună centrală (după I. Morlova şi
colab., 1966)

Fig. 4. Structura unui fascicule conducător bicolateral deschis

de la Cucurbita pepo: ca-celulă anexă, cb-libero-lemnos, lb-liber,
mx-metaxilem, pl-parenchim liberian, plm-parenchim lemnos, pf-
parenchim fundamental, pm-parenchim medular, px-protoxilem, vl-
vas liberian (după Guttenberg)

19
Laborator nr. 4
ORGANOGRAFIA

Organografia este ştiinţa care se ocupă cu studiul organelor

plantelor, din punct de vedere morfologic şi anatomic, precum şi al
diferenţierii şi dezvoltării lor ontogenetice şi filogenetice. După forma,
structura şi funcţiile pe care le îndeplinesc organele plantelor se clasifică
în două mari categorii: organe vegetative şi organe de reproducere.
Organele vegetative sunt: rădăcina, tulpina şi frunza. Organele
reproducătoare sunt: floarea, fructul şi sămânţa.

RĂDĂCINA
Rădăcina (Radix) este organul vegetativ caracteristic cormofitelor,
cu simetrie radiară şi geotropism pozitiv. Îndeplineşte şi funcţii secundare:
depozitarea substanţelor organice de rezervă şi înmulţire vegetativă.

După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini.

1. Rădăcini normale. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc

funcţiile principale ale rădăcinii. Baza lor se racordează la baza tulpinii.

2. Rădăcini adventive. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe

o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane), ramuri sau
frunze dar, îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Pe tulpină,
rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la
baza frunzelor sau la noduri), în număr determinat sau nedeterminat.

La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Pteridofitele

mature nu prezintă, de obicei, rădăcină principală. Rădăcinile obişnuite
sunt adventive, formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod).

20
La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale
apropiate de sol, câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica
mare); câte două, de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis –
săpunariţă); una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus ficaria –
untişor, Cardamine pratensis – stupitul cucului); pe porţiuni nedeterminate
ale tulpinii (Salix sp. – salcie); mai multe la fiecare nod al tulpinii
supraterane (Hedera helix – iederă, Veronica beccabunga – bobornic)
(Fig. 1.).

Fig. 1. Tipuri de rădăcini: 1 - rădăcini adventive la Veronica beccabunga;

2 - rădăcini contractile la Crocus sativus; 3 - rădăcini adventive fixatoare
la Hedera helix; A, B - bulb la suprafaţa solului şi retras în sol; f - frunză; raf -
rădăcini adventive fixatoare; ra - rădăcini adventive; rc - rădăcini
contractile; spt - suport; t - tulpină.

Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive:

Circaea lutetiana (tilişcă), Galium odoratum (vinariţă), Rosa sp., Viola sp.
(viorele, toporaşi) ş.a.

21
La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede
după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive. La orhidee
embrionul nu are radiculă. Rădăcinile se formează de la început pe
tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive.

3. Rădăcini metamorfozate. Prezintă modificări adaptative,

morfologice şi structurale (metamorfoze), cauzate de condiţiile mediului în
care trăiesc; sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice.

Rădăcini contractile. Au capacitatea de a se scurta (uneori până

la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime. Scurtarea
se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne. Scoarţa
externă, alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora, se încreţeşte.
Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. Sunt caracteristice
geofitelor şi criptofitelor.

Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum

odoratum – pecetea lui Solomon); etalează mai bine frunzele în cazul
plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. – capul/potcapul călugărului,
Plantago media – pătlagină, Taraxacum officinale – păpădie); servesc la
adâncirea în sol a plantulelor, bulbilor, tuberculilor pentru ca rădăcinile să
se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora
peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă,
Crocus vernus – brânduşe de primăvară, Crocus sativus – şofran, Lilium
martagon – crin de pădure, Scilla bifolia – viorele) (Fig. 1.).

„Rădăcini fixatoare. La plantele care se dezvoltă pe sol, tulpina repentă

(târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. Când
planta urcă pe trunchiul unui arbore, tulpina generează rădăcini
adventive mai scurte, exclusiv fixatoare. Ex.: Hedera helix – iederă.

22
 Rădăcini tuberizate. Prezintă o creştere particulară în grosime, prin
formarea de ţesuturi parenchimatice, în care se acumulează substanţe
de rezervă. Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime
(Daucus carota – morcov); radicele, (Filipedula vulgaris – aglică);
rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria, Orchis sp.) (Fig. 2).

Fig. 2. Rădăcini tuberizate: 1 - rădăcina principală tube-rizată la Daucus

carota; 2 - radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris; 3, 4 - rădăcini
adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp. (4).

Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). Marea

majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri. Unele plante diferenţiază însă
pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane.

După rolul pe care îl îndeplinesc, mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc

la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale
vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni
grave. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele erbacee cât şi la
cele lemnoase (Fig. 3). Ex.: Cirsium arvense (pălămidă), Neottia nidus-avis
(trânji), Populus sp. (plop), Rosa canina (măceş), Rubus idaeus (zmeur),
Rumex acetosella (măcriş mărunt), Taraxacum officinale (păpădie),
Vaccinium myrtillus (afin) ş.a.

23
 Fig. 3. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 - Rumex acetosella; 2 - plante
lemnoase (arbori).

Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali

drajoni, iar acest mod de îmmulţire vegetativă, drajonare.

Tipuri morfologice de rădăcini

În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se

deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă, rămuroasă şi fasciculată.

Rădăcini pivotante. Rădăcina principală este bine dezvoltată,

având formă de pivot (ţăruş); radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig. 10.1.).
Ex.: Abies alba (brad), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Pinus
sp. (pin), Taraxacum sp., Trifolium sp. (trifoi).

Rădăcini rămuroase. Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au

aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. 4).
Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase
şi la pomii fructiferi.

Rădăcini fasciculate (fibroase, firoase). Rădăcina principală se

dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive
subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. Aceste
rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime, întreg sistemul

24
radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). Tip de rădăcină ce
caracterizează angiospermele monocotiledonate.

La reprezentanţii Fam. Poaceae (Gramineae) rădăcina principală

are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de
rădăcini adventive (Fig. 10.3.); la plantele cu bulbi rădăcinile adventive
sunt de asemenea fasciculate.

Fig. 4. Tipuri morfologice de rădăcini: 1 - pivotantă; 2 - rămuroasă (Picea

abies); 3 - fasciculată (Poaceae).

Rădăcini simbionte

Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci

se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii
parteneri.

1. Rădăcini cu nodozităţi (fig. 5). Pe rădăcinile unor plante se

observă mici umflături numite nodozităţi, cauzate de o serie de bacterii
fixatoare de azot (Rhizobium sp.). Bacteriile pătrund în celulele
parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi

25
apariţia nodozităţilor. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele
pe care ea nu le poate sintetiza, iar planta se îmbogăţeşte în substanţe
azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei. Nodozităţile au
forme, dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina
principală cât şi pe radicele.

Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam.

Fabaceae.

2. Plante micorizice. Termenul desemnează plantele ale căror

rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci. Hifele îndeplinesc rolul
perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri). Ciuperca furnizează
plantei superioare apa, sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică
şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. Ciupercile micorizice
sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. Micorizele pot fi
externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe).

Micorize externe (ectotrofe). Hifele ciupercii pătrund în straturile

superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară, formând un înveliş
pâslos la suprafaţa rădăcinii. Aceste micorize caracterizează plantele
care trăiesc în soluri bogate în humus. Sunt întâlnite predominant la
speciile lemnoase (arbori, arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante
erbacee perene din păduri. Ex.: Abies alba (brad), Acer sp. (arţar, paltin),
Alnus sp. (arin, anin), Carpinus sp. (carpen), Corylus avellana (alun), Fagus
sylvatica (fag), Larix sp. (larice, zadă), Moneses uniflora (părăluţe de
munte), Orthilia secunda (perişor), Pinus sylvestris (pin), Populus sp. (plop)
ş.a.

Micorize interne (endotrofe). Hifele ciupercii pătrund în profunzimea

ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter- şi intracelular. Se întâlnesc atât la
plantele erbacee cât şi la cele lemnoase. Ex.: Gentiana sp. (ghinţură),

26
Lycopodium sp. (brădişor, pedicuţă), Mercurialis perennis (brei), Nardus
stricta (ţăpoşică), Pinus mugo (jneapăn, jep) ş.a.

Pentru reprezentanţii Fam. Ericaceae, Orchidaceae şi Pyrolaceae

micorizele sunt obligatorii, prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei.

Fig. 5. Rădăcini simbionte: 1 - rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae); 1a -

nodozităţi mărite; 2 - micoriză ecto-trofă; 3 - micoriză endotrofă.

Haustori

Haustorii caracterizează angiospermele parazite. Aceste plante nu

prezintă rădăcini, sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total
sau parţial pe seama plantelor autotrofe. Rolul rădăcinilor este preluat de
haustori (rădăcini false), organe speciale de absorbţie care se formează
pe tulpină. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi
holoparazite.

Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi),

parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). Ex.: Euphrasia sp. (silur),
Melampyrum sp. (ciormoiag), Pedicularis sp., Rhinanthus sp. (clocotici).

27
Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare, fără
frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă. Ex.: Cuscuta sp. (torţel) –
parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp., Medicago sp. – lucerna,
Salvia sp. – salvie, Thymus sp. – cimbrişor, Trifolium sp. – trifoi, Urtica sp. –
urzică); Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor
esenţe lemnoase din păduri ş.a.

ANATOMIA RĂDĂCINII
Structura primară
Material şi utilaj necesar :rădăcini de stânjenel recoltat primăvara si
rădăcini de porumb cu diametrul de 3-4 mm. Se pot folosi prospete sau în
alcool de 70°.
Substanţe şi coloranţi:hipoclorit de sodiu,reactiv genevez, Sudan 3
Secţiunea transversală prin rădăcina de stânjrnel - Iris germanica
(fig. 6)
Pregătirea preparatului. Se fac secţiuni transversale în rădăcini,la
nivelul perilor absorbanţi.Se clarifică se
spală cu apă distilată şi se colorează unele secţiuni cu reactiv genevez,iar
altele cu Sudan 3. Secţiunile se montează în lichid glicerinat sau se includ
în glicerină gelatinată.
Examinarea microscopică.Se analizează secţiunea cu obiectivul
mic şi amă nuntele cu obiectivul mare. Deoarece secţiunea nu intră
toată in câmpul microscopului,preparatul se deplaează pentru a avea o
imagine de ansamblu. Se desenează numai un sector în amănunt.
La rădăcină se disting trei zone: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central.
Stratul cel mai extern, rizoderma(epiblemul), arecelule cu pereţii subţiri,
coloraţi în roşu cu reactivul genevez, deoarece sunt celulozici. Unele
celule ale rizodermei se alungesc spre exterior, formând perii absorbanţi
unicelulari. Rizoderma este lipsită de cuticulă.
28
Sub ritodermă urmează scoarţa formată din mai multe rânduri de celule.
Primele 2-3 rânduri au celule strâns unite între ele, fără spaţii de
aer.Tratate cu Sudan 3, membranele acestor celule se coloreză în roşu-
cărămiziu, fiind suberificate. Acest strat de celule se numeşte exoderm
sau cutis. Este un suber de origine primară. După distrugerea rizodermei,
exodermul se suberifică şi apără rădăcina.
Cea mai mare parte a scoarţei este formată dintr-un parenchim
colorat în roşu cu reactiv genevez, deoarece membranele celulare sunt
celulozice. Între celule sunt meaturi. În partea externă, celulele au o
aşezare mai neregulată, iar spre interior mai regulată(radiară). Această
zonă a scoarţei este cunoscută sub numele de parenchim cortical şi are
10-20 de rânduri de celule. Ea serveşte la depunerea subtanţelor de
rezervă (grăunciori de amidon). Ultimul strat al scoarţei este endodermul.
Se recunoaşte uşor după celulele foarte regulate, cu membrana
îngroşată în formă de potcoavă. Sunt lignificaţi pereţii interni şi cei
radiari,care se coloreză în galben cu reactivul genevez, iar memebrana
externă rămâne subţire. Printre celulele cu pereţii îngroşaţi se găsesc şi
celule cu membrana subţire, celulozică, numite celule de pasaj. Printre
acestea trece apa cu săruri minerale spre cilindrul central.
Mijlocul rădăcinii îl constituie cilindrul central, în care se găseşte ţesutul
conducător. La periferia cilindrului central este periciclul format dintr-un
rând de celule mici, cu pereţii subţiri, celulozici care alternează cu
celulele endodermului. Pe unele secţiuni se poate observa că în acest
strat îşi au originea rădăcinile secundare, sub forma unor conuri care
străbat scoarţa spre a ieşi în afară.
În rădăcină, vasele conducătoare sunt dispuse sub formă de
fascicule separate, adică fasciculele de lemn alternează cu fasciculele
de liber-dispoziţie radiară. Numărul fasciculelor în rădăcina de stânjenel
variază de la 6-11 din fiecare fel. Vasele de lemn se disting uşor prin pereţii

29
îngroşaţi, lignificaţi, coloraţi în galben cu reactiv genevez. Un fascicul
lemnos este alcătuit din mai multe vase. Cele externe, dinspre periciclu,
au diametrul mai mic şi se numesc protoxilem (protos =primul,
xilem=lemn). Sunt primele vase diferenţiate atunci când planta abia
începe să crească şi necesarul de hrană este redus. Vasele formate
ulterior, spre centrul rădăcinii, au diametrul mai mare şi constituie
metaxilemul (meta=după). În jurul acestor vase se găsesc celule de
parenchim lemnos. La cercetarea atentă, se observă că celulele de
pasaj din endoderm sunt situate în dreptul fascicolelor de lemn. Fasciculul
de liber se recunoaşte după vasele cu pereţi subţiri şi strălucitori. Culoarea
roşie în secţiunile tratate cu reactiv genevez indică natura celulozică a
pereţilor. Vasele mai mici de lângă periciclu constituie protofloemul
(floem=liber), iar cele cu diametru mai mare dinspre interior, metafloemul.
Cu obiectivul mare se pot distinge celulele mici, care reprezintă celulele
anexe ale vaselor liberiene. După se vede atât fasciculele de lemn cât şi
cele de liber au dezvoltare centripetă.
Centrul rădăcinii este ocupat de măduvă,care la stânjenel este
alcătuită dintr-un sclerenchim, de aceea celulele sunt colorate în galben
cu reactiv genevez. Din măduvă printre faciculele de lemn şi liber
pornesc raze medulare formate din câteva celule mici.

30
 Fig. 6. Sectiune transversala prin radacina de Iris gernanica
cp-celulă de pasaj, end-endodermă, ex-exodermă, p-peri
absorbanţi, per-periciclu, pf-parenchim fundamental, ph-phloem, rz-
rizodermă, sc-scoarţa, vmx-vas metaxilematic, vpx-vas protoxilematic (din
I. Tarnavschi şi colab., 1974)

31
Laborator nr. 5
Tulpina

Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă, alcătuită din

noduri şi internoduri care poartă muguri, frunze, flori şi ulterior fructe şi
seminţe.

Tulpini supraterane

Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate (fig. 1).

1. Tulpini supraterane nearticulate. Se caracterizează prin internodii foarte

scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele. Ex.:
caudex – tulpină scurtă, cărnoasă, neramificată, cu o rozetă de frunze la
bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală). Caudex-ul se
termină printr-o axă floriferă articulată. Ex.: Jovibarba sp.

2. Tulpini supraterane articulate. Sunt caracterizate prin internoduri lungi,

ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele. După
particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini
articulate.

32
 Fig. 1. Tulpini supraterane articulate: 1 - caulis (Lamium maculatum); 2 –
culm (Triticum aestivum); 3 - calamus (Carex sp.); 4 - scap (Primula veris).

Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă), verde, moale

(puţin sclerificată), fistuloasă sau plină. Carac-terizează plantele erbacee
anuale sau bienale. Ex.: majoritatea plantelor din Fam. Ranunculaceae,
Brassicaceae, Apiaceae, Lamiaceae, Asteraceae (Fig. 1).

Culm (pai) – tulpină simplă, neramificată, cu internoduri fistuloase sau

pline şi frecvent cu nodurile umflate; caracterizează majoritatea plantelor
din Fam. Poaceae (Fig. 1).

Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri

fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente. Frecvent la acest tip de
tulpină frunzele sunt dispuse la bază. Tulpina este caracteristică plantelor
din Fam. Cyperaceae şi Juncaceae (Fig. 1).

Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte), groasă, prevăzută cu o

rozetă de frunze bazale; de pe această tulpină se ridică o axă complet
lipsită de frunze, care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă
(tulpină floriferă/scap florifer). Ex.: Allium sp., Galanthus nivalis (ghiocel),

33
Plantago sp. (pătlagină), Primula sp. (ciuboţica cucului), Taraxacum sp.
(Fig. 1).

Orientarea în spaţiu

După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope.

1. Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot

fi drepte (erecte) sau urcătoare.

Tulpini drepte (erecte). Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt

caracterizate printr-un stereom puternic. La unele plante vârful tulpinii
(purtătoare de flori/fructe) este ± curbat, îndreptat într-o parte sau în jos.
Astfel de tulpini se numesc nutante. Ex. Carduus nutans, Galanthus nivalis,
Silene nutans.

Tulpini urcătoare (scandente). Sunt prezente la numeroase plante care

au tulpini lungi, cu stereom ± dezvoltat. Plantele nu se pot susţine singure
în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare –
tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile.

Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate, de

orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă, garduri, ziduri etc.). Ex.:
plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini, emergenţe (Rosa
sp.), peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă); plante
prevăzute cu cârcei de origine caulinară, foliară (Vicia sp.); tulpini fixate
pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix). Unele plante agăţătoare
au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor
normale, producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp., Solanum
dulcamara – lăsnicior).

34
Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica, învârtindu-se în jurul altei
tulpini (sau alt suport). Ex.: Convolvulus arvensis (volbură), Polygonum
convolvulus (hrişca urcătoare). Pentru plantele volubile se foloseşte şi
noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase).

2. Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de

orizontală (lipsite de geotropism), cu stereom slab dezvoltat. Astfel de
tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase.

Tulpini procumbente. Tulpini culcate pe sol, cu vârful îndreptat în sus, fără

să formeze rădăcini adventive (Fig. 2). Ex.: Polygonum aviculare (troscot).

Tulpini prostrate. Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ, fără a-şi ridica
vârful (Fig. 2). Ex.: Salix reticulata (salcie pitică), Thymus pulcherrimus
(cimbrişor).

Tulpini repente (culcate). Tulpini târâtoare care formează la noduri

rădăcini adventive (Fig. 2). Ex.: Lysimachia nummularia (gălbioară),
Trifolium repens (trifoi alb târâtor).

Tulpini ascendente. Tulpină plagiotropă la bază, după care devine erectă

(Fig. 2). Ex.: Stellaria nemorum (steluţă), Veronica serpyllifolia (şopârliţă).

Tulpini decumbente (culcate). Tulpină supraterană la început

ascendentă, apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat, fixată prin rădăcini
adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig. 2). Ex.: Thymus
serpyllium (cimbrişor).

35
 Fig. 2. Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 - procumbentă; 2 - prostrată; 3 -
repentă; 4 - ascendentă; 5 - decumbentă; 6 - geniculată; 7 - plante
stolonifere.

Tulpini geniculate. Tulpini orizontale sau oblice la bază; de la un nod îşi

schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig. 2). Ex.:
Alopecurus geniculatus.

Plante stolonifere. Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia

pornesc ramuri târâtoare numite stoloni. Stolonii se întind la suprafaţa
solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă
noi plante (Fig. 2). Ex.: Ajuga reptans (vineţică), Antennaria dioica
(parpian), Fragaria vesca (fragi de pădure), Glechoma hederacea
(rotun-gioară), Hieracium pilosella (vultu-rică), Potentilla anserina (coada
racu-lui), Potentilla reptans (cinci degete), Ranunculus repens (floare de
leac), Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii).

36
Consistenţa tulpinii. După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină
moale, nesclerificată), căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină
dură, sclerificată).

Aspectul exterior al tulpinii. După aspectul exterior tulpinile pot fi:

cilindrice, comprimate sau prismatice (Fig. 3). Tulpinile prismatice pot
avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. – rogoz), 4
muchii (reprezentanţii Fam. Lamiaceae, unii reprezentanţi ai Fam.
Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. Suprafaţa tulpinii
poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale
profunde (Equisetaceae, Apiaceae); striată, când dungile sunt fine etc.

Tulpini metamorfozate

Fig. 3. Forma tulpinii: 1 - tulpină cilindrică; 2 - tulpină sulcată; 3-7 - tulpini

prismatice.

Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Forma

tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale
mediului. Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot
deveni secundare.

Tulpini subterane metamorfozate

Tulpinile subterane (rizomi, bulbi, tuberculi) reprezintă adaptări ale

plantelor la condiţiile de climă nefavorabile, prin care acestea pot

37
supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Tulpinile subterane
caracterizează plantele erbacee perene.

Rizomi. Sunt tulpini simple sau ramificate, de obicei cărnoase, alcătuite

din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi
(macroblaste/dolicoblaste). De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini
adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite
scvame sau solzi. Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă
frunze şi flori.

După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi.

Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă, verticală (Fig. 4). Ex.: Primula veris
(ciuboţica cucului), Taraxacum sp. (păpădie).

Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. 4).

Ex.: Convallaria majalis (lăcrămioare, mărgăritar), Equisetum arvense
(coada calului), Iris sp. (stânjenel), Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui).
Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori, de forma literei S. Ex.: Polygonum
bistorta – răculeţ (Fig. 4).

După formă rizomii pot fi: cilindrici, comprimaţi, tuberiformi (Iris sp.), filiformi
(Convallaria majalis), coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. 4).

38
 Fig. 4. Rizomi: 1 - rizom ortotrop (Primula veris); 2 - rizom plagiotrop
(Convallaria majalis); 3 - rizom şerpuitor (Polygonum bistorta); 4 -
rizom coraliform (Corallorhiza trifida).
Ramificaţia rizomilor
Ramificaţia monopodială. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său
terminal (creştere indefinită, continuă), iar tulpinile supraterane florifere se
formează din muguri axilari. Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig. 5). Ex.:
Convallaria majalis, Maianthemum bifolium (lăcrămiţă), Oxalis acetosella,
Paris quadrifolia (dalac). Tulpina multor ferigi este reprezentată de un
rizom monopodial.
Ramificaţia simpodială. Tulpina floriferă supraterană se formează din
mugurele terminal; vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an, odată
cu formarea tulpinii florifere. Creşterea rizomului se realizează prin ramuri
laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). Fiecare ramură
laterală se termină la rândul ei printr-un mugure, care se va transforma, în
anul următor în tulpină floriferă (Fig. 5). Ex.: Polygonatum multiflorum
(pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam. Liliaceae şi Iridaceae.

Fig. 5. Ramificaţia rizomilor: 1 - ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia);

2 - ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum); ci - cicatrice ale
tulpinilor flori-fere din diferiţi ani; f - frunză; fl - floare; mt - mugure terminal;
ra - rădăcini adven-tive; rz - rizom; tfl - tulpină floriferă; I-V - tulpini
supraterane de vârste şi ordine diferite.

39
La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane
florifere. Ex.: Lamium galeobdolon (gălbiniţă), Lamium album (urzică
moartă), şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam. Lamiaceae.

Stoloni subterani. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari

subterani) lungi, subţiri, cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente; în
dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive. Stolonii subterani
servesc la propagarea plantei, având rolul de a îndepărta, cât mai mult,
plantele tinere de planta mamă. Plantele tinere se formează fie din
mugurii terminali, fie din cei axilari situaţi pe stoloni. Ex.: Convallaria
majalis, Elymus repens (pir târâtor), Equisetum sp. ş.a.

Tuberculi. Tuberculii sunt microblaste groase, bogate în substanţe de

rezervă. Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi. Din mugurii
tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere. Forma tuberculilor
variază: ovală, globuloasă, alungită, comprimată. Ex.: Helianthus
tuberosus (napi porceşti, topinambur), Solanum tuberosum (cartof) (Fig.
6).

Fig. 6. Tuberculi: 1 - Solanum tuberosum; 2 - Helianthus tuberosus.

Bulbo-tuberi. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi, compacţi, înveliţi de frunze

modificate (tunici) uscate, care poartă unul sau câţiva muguri. Reprezintă
o formă de trecere între tubercul şi bulb. Primăvara, din mugurii bulbo-

40
tuberilor rămaşi în sol peste iarnă, se formează tulpini supraterane florifere,
iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire). Tulpinile florifere supraterane
se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali. Bulbo-tuberii noi se pot forma
din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la
vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig. 7).

Bulbi. Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se

depozitează substanţe de rezervă.

Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată, puternic turtită

(disciformă), cu noduri foarte apropiate. La noduri se inseră frunze
cărnoase care se acoperă unele pe altele. Frunzele externe (tunici,
catafile) sunt uscate. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă
numeroase rădăcini adventive. Pe tulpina disciformă, în axila frunzelor se
dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere
şi bulbi de înlocuire.

Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă
complet unele pe altele; prezintă o tulpină disciformă pe care sunt
inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile)
mari, membranoase, uscate, de culoare brună. Ex.: Allium cepa,
Hyacinthus orientalis (zambila), Muscari comosum (ceapa ciorii), Scilla
bifolia (vioreaua) (Fig. 7).

Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi); prezintă o tulpină

disciformă pe care se inseră frunze cărnoase, mai mici şi mai înguste, care
se acoperă parţial, ca nişte solzi. Ex.: Lilium candidum (crin alb), Lilium
martagon (crinul de pădure) (Fig. 7).

Cele mai multe specii bulbifere aparţin Fam. Liliaceae, Iridaceae şi

Amaryllidaceae (angiosperme monocotiledonate).

41
 Fig. 7. Tipuri de bulbi: 1 - bulbo-tuber la Crocus sativus; 2 - bulb tunicat la
Hyacinthus orientalis; 3 - bulb solzos la Lilium candidum; bt - bulbo-tuber
tânăr; m - mugure de înlocuire; mt - mugure terminal; ra - rădăcini
adventive; td - tulpină disciformă; tu - tunici uscate.

Lucrarea nr 1. Tipuri de tulpini subpământene

Materialul necesar:rizomi de costrei,bulbi de ceapă,tuberculi de
cartofi şi napi porceşti.
1) Rizomul de costrei - Sorghum halepense.
La o tulipină subpământeană de costrei se observă că nodurile sunt
apropiate, deci internodurile sunt scurte, în medie1-2 cm. La fiecare
internod se găsesc rădăcini adventive şi frunze redusede forma unor solzi
(catafile) triunghiulari,brunii şi sfâşiaţi.
Această formaţiune este tulpina şi nu rădăcina, deşi se aseamănă cu ea
prin formă, culoare şi lipsa de clorofilă. Se deosebeşte prin lipsa pilorizei,
prezenţa catafilelor la subsoara cărora se găsesc muguri şi o structură
anatomică asemănătoare cu aceea a tulpinilor aeriene. Acest tip de
tulpină subpământenă se numeşte rizom. Ca şi tulpina aeriană, rizomul
prezintă aceleaşi tipuri de ramificaţii. Aşa, de exmplu, la costrei,
ramificaţia este monopoidală, deoarece creşterea se face prin mugurul
terminal.
2) Bulbul de ceapă-Allium cepa

42
 Formaţiunea pe care o prezintă în pământ se numeşte bulb. În
secţiune longitidinală prin bulbul de ceapă se observă următoarele: la
baza bulbului se găseşte o formaţiune discoidală, care este tulpina
propriu-zisă. Ea este comprimată şi cu nodurile foarte apropiate. De
aceea se prind, la partea inferioară, rădăcinile adventive şi la partea
superioară numeroase frunze, numite tunici. Acestea sunt incomplete fiind
reduse numai la teacă. Ficare dintre ele este inelară, adică îmbracă
bulbul de jur imprejur. Cele mai externe sunt subţiri, membranoase,
colorate în galben sau roşu,moarte şi au rolul de protecţie, iar cele interne
sunt cărnoase, albicioase pline de substanţe de rezervă. În mijlocul
bulbului, se găseşte mugurul terminal din care în anul următor se va
forma tulpina floriferă. Mugurul este înconjurat de mai multe frunze subţiri,
cilindrice. Popular se numeşte inima cepii.
În secţiune tranversală prin bulb se văd tunicile, care sunt inelare şi
mugurul central cu tunicile sale. Pe tunici se văd şi urmele punctiforme ale
fasciculelor conducătoare. Uneori se observă un mugur lângă cel
terminal. El reprezintă un mugur lateral. La ceapă, tunicile se acoperă
unele pe altele în întregime. Acest tip de bulb se numeşte tunicat.
3) Tuberculul de cartof-Solanum tuberosum şi de nap porcesc –
Helianthus tuberosus
Tuberculul de catof este o tulpină subpământeană scurtă, groasă,
de forme diferite, conţinând amidon în parenchimul său de rezervă. La
unul din capetele tubercului se observă o cicatrice. Ea reprezintă urma
stolonului din care a provenit tuberculul, prin tuberizarea mugurului
terminal. Patea din tubercul care a fost prinsă de stolon se numeşte
partea bazală. Opusă acesteia se găseşte partea apicală,sau vârful
tuberculului, unde se află mugurul terminal. Pe suprafaţa tubercului se
găsesc numeroase adâncituri,în care se află mugurii.Mugurul din mijloc
este cel principal,iar ceilalţi sunt secundari. Marginea adânciturii este

43
proeminentă şi se numeşte sprânceană. Ea are deschiderea (partea
concavă) totdeauna spre vârful tuberculului. La tuberculii tineri pe
proeminenţe, se observă solzi mici, triunghiulari(catafile).
În partea bazală,sucesivi de pe un tubercul,se obţine o spirală
asemănătoare cu aceea de la tulpinile aeriene.
Secţionând transversal un tubercul ,se obsevă o dungă şerpuitoare prin
ţesutul de rezervă. Acestea reprezintă fasciculele libero-lemnoase.La
exterior tuberculul prezintă suber.
Un alt tip de tubercul este acela de napi porceşti. Acesta are o formă mai
puţin regulată decât la cartof. El este brăzdat de linii transversale formate
din solzi brunii, care reprezintă frunzele reduse (catafile). Mugurii se găsesc
pe ridicături .Celulele parenchimului intern conţin inulină ca substanţă de
rezervă.

Tulpina aeriană de tip scap

Scap la păpădie - Taraxacum officinale
Acest tip de tulpină se caracterizează prin internoduri foarte scurte şi
depuse la baza tulpinii, acolo unde se prind toate frunzele. Ultimul
internod este lung fistulos şi se termină cu inflorescenţa. Tot scap este şi
tulpina la primulă-Primula obconica.

Sisteme de ramificaţie; ramificaţia tulpinii

Ramificaţia dicotomică (terminală). Ramificaţie alcătuită dintr-o axă

principală, comună (picior) care se ramifică din vârf în două axe egale
sau inegale de ordin I; acestea la rândul lor, se ramifică, tot din vârf, în
alte două axe egale sau inegale de ordin II etc. Tip primitiv de ramificaţie
întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp., Selaginella sp.).

44
Ramificaţia isotomă (eudicotomică, izopodială, monopodială). Axele
succesive de diferite ordine sunt egale (Fig. 8).
Ramificaţia anisotomă (anizopodială, simpodială). Pe picior se formează
două axe inegale. De regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se
ramifică la rândul său. Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi
dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. 8).
Ramificaţia laterală. Axele succesive pornesc subterminal, lateral de pe
axa principală.
Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă
principală unitară ce trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se
dezvoltă axe secundare (Fig. 8). Ex.: tulpini de conifere (Abies sp., Picea
sp., Pinus sp., Larix sp.). În cazul rădăcinii, rădăcina principală dă naştere
la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând
rădăcini de ordin superior.
Ramificaţia simpodială (cimoasă). „Axa principală” nu trece prin întregul
sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe
de vârste şi ordine diferite; axele au o creştere determinată (definită) (Fig.
8). Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi
reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee.

Fig. 8. Sisteme de ramificaţie:

1 - ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială); 2 - ramificaţia
dicotomică anisotomă (simpodială); 3 - ramificaţia laterală monopo-dială
(racemoasă); 4 - ramificaţia laterală simpodială (cimoasă); p - picior; 1-
5 - axe succesive de vârste şi ordine diferite

45
 Laborator nr. 6

Structura primară a tulpinii de grâu (Triticum aestivum)

Tulpina de grâu este alcătuită dion noduri şi internoduri.
Internodurile sunt goale la interior – fistuloase. În secţiune transversală prin
tulpina de grâu se observă:
a. Epiderma – unistratificată, cu celulele bombate spre
exterior şi îngroşate ci siliciu.
b. Scoarţa – pluristratificată, alcătuită din celule cu pereţii
îngroşaţi cu lignină formând scoarţa sclerenchimatizată. În
tulpinile tinere din loc în loc se observă pachete de celule
bogate în cloroplaste care formează parenchimul
asimilator sau clorenchimul. Scoarţa sclerenchimatizată se
numeşte hipoderm.
c. Cilindrul central este reprezentat printr-un parenchim
fundamental, celulozic. Fasciculele conducătoare liber-
lemnoase sunt dispuse pe două cercuri concentrice.
Fasciculele primului cerc sunt dispuse printre pachetele de
ţesut asimilator, într-un ţesut lignificat care se
anastomozează cu ţesutul lignificat al scoarţei. În
parenchimul fundamental se găseşte al doile cerc de
fascicule conducătoare, care sunt mai mari şi dispuse în
alternanţă cu cele de pe cercul extern. Fasciculele sunt
de tip colateral închis. În partea centrală a tulpinii se află
lacuna medulară.

Structura primară a tulpinii de porumb ( Zea mays)

Tulpina de porumb este plină la interior. În secţiune transversală prin
tulpina de porumb se observă:

46
 a. Epiderma unistratificată, alcătuită din celule cu pereţii
externi bombaţi şi acoperiţi de cuticulă. Printre aceste
aceste celule se pot observa stomate.
b. Scoarţa sau hipoderma este reprezentată printr-un ţesut
sclerenchimatic cu rol de susţinere.
c. Cilindrul central este reprezentat printr-un parenchim
fundamental bime dezvoltat alcătuit din numeroase
straturi de celule cu pereţii subţiri, celulozici. În parenchim
se găsesc dispuse numeroase fascicule conducătoare de
tip colateral închis. Liberul este alcătuit din celule mari
poligonale, în secţiune având aspectul unor vase ciuruite.
Lemnul este dispus în forma literei V, fiind alcătuit din două
vase mari spre exterior formând metaxilemul şi două vase
mai mici la interior formând protoxilemul. Fasciculele
conducătoare sunt dispuse împrăştiat în tulpina de
porumb formând un cilindru central de tip ataktostel.
Ca şi în tulpina de grâu se observă lipsa endodermului şi
periciclului, în acest caz fasciculele ne apar înglobate într-un
parenchim fundamental fără să se observe clar unde se termină
scoarţa şi unde începe cilindrul central.

47
 Fig. 1. Schema secţiunii prin tulpina de grâu

Fig. 2. Secţiune transversală prin tulpina de grâu

48
Fig. 3. Secţiune transversală prin tulpina de porumb

Fig. 4. Imagine mocroscopică în tulpina de grâu

49
 Laborator nr. 7

Structura secundară a tulpinii

Ca şi la rădăcină structura secundară a tulpinii se caracterizează
prin prezenţa ţesuturilor definitive secundare intercalate printre cele
primare şi care duc la creşterea în grosime a tulpinii.
Ţesuturile definitive secundare sunt generate de două meristeme
secundare cambiu şi felogenul.
Cambiul se găseşte în cilindrul central şi generează liber secundar
spre exterior şi lemn secundar spre exterior, care se depune sub formă de
inele anuale.
Felogenul se află în scoarţă şi generează suber spre exterior şi
feloderm spre interior. Felogenul + Suber + Feloderm = Periderm.
Structura secundară s tulpinii de tei (Tilia cordata)
În secţiune transversală printr-o ramură de 2-3 ani de tei se observă
de la exterior la interior:
a. Epiderma unistratificată, care se exfoliază din loc în loc
datorită faptului că între ea şi scoarţă se dispune suberul.
b. Primul meristem secundar este felogenul alcătuit dintr-un
strat de celule. Acesta generează suber spre exterior şi
feloderm la interior.
c. Suberul este alcătuit din celule moarte, aplatizate, strâns
unite între ele, cu membrane puternic suberificate.
d. Felodermul este alcătuit din mai multe straturi de celule
bogate în cloroplaste, având rol asimilator.
e. Endodermul este ultimul strat al scoarţei şi formează teaca
amiliferă.
f. Cilindrul central începe cu periciclu alcătuit dintr-un rând
de celule.

50
g. Cambiul este alcătuit din mai multe rânduri de celule
aplatizate strâns unite între ele. În regiunea temperată îşi
începe activitatea primăvara şi o încetează toamna când
intră în repaus.
h. Liberul secundar se prezintă sub forma unor trapeze
dispuse cu baza mare pe cambiu. Aceste trapeze apar
vărgate la microscop, fiind alcătuite din benzi de liber tare
ce alternează cu benzi de liber moale. Liberul secundar
împinge liberul primar spre exterior. Între trapezele de liber
se găsesc nişte triunghiuri care formează parenchimul de
dilatare şi reprezintă razele medulare primare ce se dilată
în dreptul cambiului. Lemnul secundar se formează spre
interior sub forma unor inele anuale. Primăvara cambiu
generează vase lemnoase cu diametrul mare, vara cu
diametrul mai mic, toamna şi mai mic după care intră în
repaus, reluându-şi activitatea în primăvara următoare.
Astfel lemnul secundar format ia aspectul unor inele
anuale. Lemnul secundar împinge lemnul primar spre
centrul (măduvă). În centrul tulpinii se află măduva.
Dispoziţia inelelor de lemn secundar este centrifugă.

51
Fig. 1. Secţiune transversală prin tulpina de tei

52
Laborartor nr. 8

Morfologia frunzei
Frunza este un organ lateral al tulpinii, monosimetric, dorsiventral
(rar actinomorf sau asimetric), cu creştere limitată. Funcţii principale:
fotosinteza, respiraţia şi transpiraţia. Funcţii secundare (frunze
metamorfozate): protecţie, absorbţie, înmaga-zinare de substanţe de
rezervă, nutriţie heterotrofă, reproducere vegetativă.
Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional
1. Cotiledoane (Fig. 1). Reprezintă primele frunze care iau naştere în
viaţa plantei (frunze embrionare, germinative). În timpul germinaţiei
seminţei, cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp.,
majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului –
germinaţie epigee (Abies alba – brad, Carpinus sp. – carpen, Fagus
sylvatica – fag, Pinus sp. – pin, Trifolium sp. – trifoi ş.a. ) (Fig. 1).

Fig. 1. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 -

reprezentare sche-matică. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu
germinaţie epigeică: 2 - Abies alba; 3 - Acer sp.; 4 - Fagus sylvatica; 5 -
Carpinus sp.; cat - catafile; cot - cotiledon; h - hipocotil; hf - hipsofile; nmf -
nomofile; ptf - protofile; rp - rădăcina prin-cipală; rs - rădăcini secundare.

53
În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă, cotiledoanele se
golesc de substanţele de rezervă acumulate, se usucă şi cad. Numărul
cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme, două la dicotiledonate sau
un cotiledon la monocotiledonate.

2. Catafile (frunze inferioare) (Fig. 1). Organe reduse, incomplet constituite

în comparaţie cu frunzele tipice. Catafilele servesc ca organe de apărare
fiind prezente la muguri şi tulpini subterane. Catafilele au în general
culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase.
Ex.: Acer pseudoplatanus (paltin de munte), Populus sp. (plop) ş.a.

3. Nomofile (frunze propriu-zise, frunze mijlocii). Sunt frunze verzi, complet

dezvoltate, tipice. Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele
nomofile care apar la o plantulă. Se formează imediat după cotiledoane,
în loc de catafile sau după acestea. Protofilele rămân adesea foarte mici
în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig.
1). Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp.), mai puţin lobate
(Acer sp.), solitare, cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris)
etc. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig. 1).

4. Hipsofile (frunze superioare). Sunt ultimele organe foliare formate pe

tulpină. Protejează florile sau inflorescenţele (Fig. 1). Din categoria
hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se
formează muguri, flori sau inflorescenţe; elementele involucrului şi ale
involucelului (Fam. Apiaceae şi Asteraceae); glumele şi paleele din
inflorescenţa gramineelor (Fam. Poaceae); elementele caliciului şi ale
caliculului (Fragaria sp., Potentilla sp.); bracteile ce însoţesc floarea şi la
maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica); bracteea ce
însoţeşte floarea de la Galanthus sp. (ghiocel), Arum maculatum (rodul
pământului), Arum orientale ş.a.

54
 Morfologia frunzei la Ferigi (Încreng. Pteridophyta)

Fig. 2. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 -

Lycopodium clavatum; 1a - microfilă; 1b - spic sporifer (stobil); 1c -
sporofilă cu sporange reniform; 2 - Equisetum telmateia, tulpină
asimilatoare şi sporangiferă; 2a - microfile unite, dispuse la noduri; 2b - spic
sporifer; 2c - sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici; 3 -
macrofilă la Polypodiaceae (schemă); bfr - baza frunzei; lm -
lamină (limb); ra - rădăcini adventive; rh - rahis; rz - rizom; scv -
scvame; I, II, III – segment primar, secundar şi terţiar.

La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat

termenul de frondă. Din punct de vedere morfologic ferigile actuale
posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile.

Microfilele sunt frunze mici, scvamiforme, nedife-renţiate în peţiol şi

lamină. Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls. Lycopodiatae şi Equisetatae

55
(Fig. 2). La majoritatea speciilor, micro-filele sunt dispuse spiralat, foarte
apropiat, astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum
sp.).

Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină

(întreagă sau penat-divizată) (Fig. 2). Frunzele penate sunt alcătuite din
ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi, aripi, pinna),
dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. Segmentele
primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare)
care, la rândul lor, se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente
terţiare) şi chiar de ordinul IV. Elementele foliare ale segmentelor de
ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare). Macrofilele caracterizează
ferigile din Cls. Polypodiatae.

Nervaţiunea. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă

(Equisetum sp., Selaginella sp.). La pteridofitele macrofile nervaţiunea
poate fi: dicotomică, penată (Polypodium vulgare), palmată (Pteridium
sp.) etc.

Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare,

vegetative), numite trofofile şi fertile (purtătoare de
sporangi/sporangifere), numite sporofile (Ophioglossum vulgatum – limba
şarpelui, Botrychium lunaria – limba cucului ş.a.) (Fig. 2). Există şi o a treia
categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii
(Cystopteris sp. – feriguţă, Dryopteris sp. – ferigă, Asplenium sp. ş.a.) (Fig.
2).

56
 Fig. 3. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 -
Ophioglossum vulgatum; 1a - trofofilă; 1b - sporofilă cu spic sporifer; 1c -
segment fertil cu sporangi (detaliu); 2 - Dryopteris filix-mas (habitus); 2a -
segment de ordin I cu sori; 2b - segment de ordin II cu sori acoperiţi de
induzie reniformă; 2c - induzie (detaliu); 2d - secţiune transversală prin
lamină la nivelul unui sor; 2e - sporange deschis ce eliberează sporii; in -
induzie; lm - lamina; spr - sporange.

Pinofite (Încrengătura Pinophyta)

La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici, numeroase, aciculare

sau solziforme, întregi, lipsite de peţiol sau slab peţiolate, dispuse spiralat,
opus, rar verticilat; frunzele au nervaţiune uninervă. Frunzele
sempervirescente, rar caduce (Larix sp.) sunt izolate sau grupate în
fascicul.

57
La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt
peţiolate, cu baza lăţită, disciformă (Fig. 24.1.). La căderea de pe ramuri
lasă o cicatrice rotundă, plată. La Picea abies (molid) frunzele sunt
ascuţite la vârf, pungente (înţepătoare), dispuse pe câte o
proeminenţă (Fig. 4); la uscare se desprind de pe ramuri, lăsând o
cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit).

Fig. 4. Tipuri de frunze la pinofite. Frunze aciculare: 1 – Abies alba; 2 –

Picea abies; 3 - Pinus sylvestris; 4 - Juniperus communis.

Pinus sp. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi

(macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste). Frunzele
acicu-lare lungi, sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig.
4).

La Larix sp. (larice) frunzele aciculare, moi, sunt dispuse fasciculat (peste
30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste.

Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare, ţepoase, dispuse

verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig. 4).

Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă,

sclerenchim dezvoltat etc.) care le măreşte rezistenţa la uscăciune.

58
 Magnoliofite (Încreng. Magnoliophyta/Angiospermatophyta)

O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb), peţiol şi baza frunzei
(Fig. 5). După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri
principale de frunze: simple şi compuse.

Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte.

Fig. 5. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx - apex; bf -

baza frunzei; blm - baza laminei; dn - dinţi; inc - incizii; lb - lob
(segment); mg - margine; pl - peţiol;
sn - sinus; snb - sinus bazal; st - stipele.

Lamina

Lamina partea principală a frunzei, este foarte variabilă ca formă; în

descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este
indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut.

Forma laminei (Fig. 6) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris,

Populus tremula); romboidală, de forma unui romb prelung alungit (Betula

59
pendula); reniformă (Asarum europaeum); triunghiulară (Atriplex patula);
eliptică, asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica, Plantago media);
ovată, de forma unui ou (Syringa vulgaris, Pyrus communis); obovată, de
forma unui ou inversat, cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus
avellana); cordată/cordiformă, de forma inimii, cu vârful în sus (Viola
odorata, Symphytum cordatum, Tussilago farfara, Tilia cordata); deltoidă,
de forma literei greceşti delta (Populus nigra); lanceolată, lamina de 3–4
ori mai lungă decât lată, cu aspect de lance (Salix alba, Plantago
lanceolata, Galium odoratum); ovat-lanceolată, lamina de două ori mai
lungă decât lată (Amaranthus retroflexus); sagitată, de forma unui vârf de
săgeată (Sagittaria sagittifolia); scutată, în formă de scut (Rumex
scutatus); cuneată/cuneiformă, lamină lată la vârf şi îngustă la bază
(Saxifraga cuneifolia); falcată, în formă de coasă/seceră (Bupleurum
falcatum, Carex curvula); spatulată, de forma unei spatule (Bellis
perennis); hastată, lamina are forma unui vârf de lance, la bază cu doi
lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella, Salvia glutinosa); liniară, lungimea
depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae); ensiformă, în formă de sabie
(Iris germanica, Typha sp., Gladiolus sp., Inula ensifolia); setacee, lungă,
rigidă şi foarte subţire (Festuca sp., Nardus stricta); cilindrică şi plină
(Sedum acre); fistuloasă, goală la interior (Allium cepa).

60
 Fig. 6. Tipuri morfologice de frunze - forma laminei: 1 - circulară
(orbiculară); 2 - romboidală; 3 - reniformă; 4 - triunghiulară; 5 - eliptică; 6 -
ovată; 7 - obovată; 8 - cor-dată (cordiformă); 9 - deltoidă; 10 -
lanceolată; 11 - ovat-lanceolată; 12 - sagitată; 13 - scutată; 14 -
cuneată; 15 - falcată; 16 - spatulată; 17 - hastată; 18 - liniară; 19 -
ensiformă; 20 - setacee; 21 - cilindrică, plină; 22 - fistuloasă.

Baza laminei (Fig. 7) poate fi: rotundă (Pyrus communis), cordată (Viola
odorata), sagitată (Isatis tinctoria, Sagittaria sagittifolia), hastată (Rumex
acetosella, Atriplex patula), reniformă (Asarum europaeum), cuneată
(Bellis perennis, Atropa belladonna), atenuată (Viola persicifolia), acută
sau ascuţită (Salix alba), dilatată (Sonchus oleraceus), auriculată
(Nicotiana tabacum), inegală sau asimetrică (Ulmus sp.).

61
 Fig. 7. Forma bazei laminei: 1 - rotundă; 2 - cordată; 3 - sagitată; 4 -
hastată; 5 - reniformă; 6 - cuneată; 7 - atenuată; 8 - acută (ascuţită); 9 -
dilatată; 10 - auriculată; 11 - inegală (asimetrică).

Vârful laminei (Fig. 8) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile
drepte sau convexe (Salix alba), acuminat – vârf lung, ascuţit şi cu
marginile concave (Prunus padus, Urtica dioica), obtuz, neascuţit
(Cruciata laevipes, Viscum album), rotund (Cotinus coggygria, Vaccinium
uliginosum), retezat sau trunchiat (Coronilla varia), emarginat sau ştirbit
(Alnus glutinosa, Colutea arborescens, Trifolium sp.), obcordat (Oxalis
acetosella), cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides), mucronat –
brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta), spinos – terminat
cu un spin (Cirsium vulgare) etc.

Fig. 8. Vârful laminei (formă): 1 - acut; 2 - acuminat; 3 - obtuz; 4 - rotund; 5

- retezat; 6 - emarginat; 7 - obcordat; 8 - cuspidat; 9 - mucronat; 10 -
spinos.

62
Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi
profunzimi diferite.

La frunzele cu marginea întreagă (Fig. 9) aceasta poate fi: netedă

(Syringa vulgaris), ondulată (Reseda lutea), aspră sau scabră (poacee şi
ciperacee), ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere), încreţită (Rumex
crispus), involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula vulgaris,
Festuca sp., Poa alpina), revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula
sp., Vaccinium vitis-idaea) etc.

Fig. 9. Marginea laminei: 1 - întreagă; 2 - dinţată; 3 - serată; 4 - crenată; 5 -

sinuată.

Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi

ascuţiţi, perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus
avellana, Tussilago farfara, Urtica urens); serată – cu dinţi ascuţiţi
îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici, ascuţite (Urtica dioica, Salix
alba, Veronica chamaedrys); crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite
(Epilobium montanum, Viola sp.); sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus
tremula) (Fig. 9).

Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază:

margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea chamaedryfolia, Petasites
hybridus), margine dublu-serată (Betula pendula, Carpinus betulus),

63
margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea, Salvia
pratensis) etc.

Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată, iar

segmentele proeminente formează lobi. După dispunerea lobilor faţă de
axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt
dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmat-lobate (lobii
sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful
peţiolului).

După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate

(sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul jumătăţii laminei, fidate –
inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei, partite – inciziile trec de mijlocul
jumătăţii laminei, dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating
nervura mediană (Fig. 10).

Fig. 10. Marginea laminei cu incizii profunde: 1 - frunză penat-lobată; 2 -

frunză penat-fidată; 3 - frunză penat-partită; 4 - frunză penat-sectată; 5 -
frunză palmat-lobată; 6 - frunză palmat-fidată; 7 - frunză palmat-partită; 8
- frunză palmat-sectată.

64
Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-
partite, bipenat-sectate, tripenat-sectate etc. (Fig. 11).

Frunza runcinată. Lamina prezintă lobi inegali. Ex.: Taraxacum officinale

(frunză penat-fidată, cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza
laminei) (Fig. 11).

Frunza lirată. Frunză penat-fidată, partită sau sectată, cu lobul terminal

mult mai mare decât cei laterali, care sunt din ce în ce mai mici cu cât se
apropie de bază. Ex.: Brassica napus, frunzele inferioare şi mijlocii la Geum
rivale, Anthyllis vulneraria ş.a. (Fig. 11).

Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea

arborilor, arbuştilor şi a plantelor erbacee), pieloasă (scorţoasă, tare),
cărnoasă (Sedum sp.).

Fig. 11. Frunze cu incizii profunde: 1 - frunză bipenat-partită; 2 -

frunză bipenat-sectată; 3 - frunză tripenat-sectată; 4 - frunză runcinată; 5
- frunză lirată.

65
Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei
foliare.

Nervaţiune penată. Lamina prezintă o nervură mediană din care se

desprind nervuri laterale, secun-dare şi de alte ordine, ale căror ultime
ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-
reticulată). Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor
(Fagus sylvatica, Populus sp., Quercus sp.) (Fig. 12).

Nervaţiune palmată (digitată). Toate nervurile pornesc dintr-un punct

situat la baza laminei; nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca
nervura mediană. Ex.: Acer platanoides, Acer pseudo-platanus, Hedera
helix (Fig. 12).

Nervaţiune paralelă. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful

laminei. Tip de nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate
(Fig. 12).

Fig. 12. Nervaţiunea: 1 - penată; 2, 3 - palmată; 4 - paralelă; 5, 6 - arcuată;

7 - pedată.

66
Nervaţiune arcuată. Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul
laminei şi converg spre baza acesteia. Tip de nervaţiune prezent la
dicotiledonate (Gentiana lutea, Parnassia palustris, Plantago media) şi
monocotiledonate (Convallaria majalis, Maianthemum bifolium, Polygo-
natum sp.) (Fig. 12).

Nervaţiune pedată. Nervurile laterale se ramifică unilateral, numai spre

marginea de la baza laminei. Ex.: Helleborus purpurascens (Fig. 12).

Peţiolul

Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină, orientând-o în poziţia cea mai

favorabilă faţă de lumină. Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate, iar cele
lipsite de peţiol sunt sesile.

Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus), com-primat

lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus tremula), dilatat – turtit
dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris), auriculat
– prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus), canaliculat – scobit
longitudinal, în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc.

Fig. 13. Frunze sesile: 1 - frunză sesilă propriu-zisă; 2 - frunză

amplexicaulă; 3 – frunză perfoliată; 4 – frunză decurentă; 5 - frunze
concrescute (connate).

Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig. 13);

ample-xicaule – baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus,

67
Lamium amplexicaule, Thlaspi arvense) (Fig. 13); perfoliate – cele două
jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei
pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină
(Bupleurum perfoliatum, Bupleurum rotundifolium) (Fig. 13); decurente –
baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia
sub formă de aripi foliacee, pe o singură parte sau pe ambele părţi
(Symphytum officinale, Verbascum thapsiforme, Carduus sp., Cirsium sp.)
(Fig. 13); connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a
frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş.a.) (Fig. 13).

Baza frunzei
Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau
tulpină.
La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă
(vagină), parte mult extinsă a bazei frunzei care înconjură complet pe o
anumită lungime tulpina, la nivelul nodului.

Fig. 14. Baza frunzei - teaca (vagina): 1 - teacă umflată (Apiaceae); 2 -

teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae); 3 - teacă cilindrică cu
margini concrescute (Cyperaceae); 4 - frunze reduse la teacă (Juncus
sp.); lm - lamină; tc - teacă.

68
Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea
monocotile-donatelor. La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată,
voluminoasă (Fig. 14).

La reprezentanţii Fam. Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile

libere (Fig. 14). La reprezentanţii Fam. Cyperaceae teaca cilindrică are
marginile con-crescute (Fig. 14). Unele frunze sunt reduse numai la teacă
(Juncus sp., Scirpus sp.) (Fig. 14).

Anexe foliare

Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele, ohrea

(ochrea), ligula.

1. Stipele. Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei, de regulă perechi,

cu rol în apărarea mugurilor foliari. Prezenţa sau absenţa stipelelor, natura,
forma, dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc
la determinarea speciilor.

Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica), concrescute cu o margine a

peţiolului (Rosa sp., Trifolium medium, Trifolium pratense), concrescute cu
tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. 15).

După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus),

reniforme (Salix caprea), semicordate (Crataegus sp., Trifolium
campestre), hastate (Lathyrus sp.), lanceolate (Galium aparine),
solziforme (Fagus sylvatica) (Fig. 15).

Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica), de aceeaşi mărime cu

frunzele (Galium sp.), mai mari ca frunzele, cu rol important în fotosinteză
(Lathyrus sp.) (Fig. 15).

69
După poziţie se deosebesc: stipele laterale, care se formează pe cele
două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica, Viola sp.); stipele axilare situate
între peţiol şi tulpină; stipele opuse peţiolului; stipele interpeţiolare – se
remarcă la plante cu frunze opuse, la care stipelele concresc două câte
două. La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de
nomofile, au aceeaşi formă şi mărime cu acestea, dar se deosebesc de
nomofile prin faptul că din axila stipelelor nu se dezvoltă niciodată axe
secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig.
15).

Fig. 15. Anexe foliare - stipele: 1 - stipele libere (Fagus sylvatica); 2-3 -
stipele concrescute cu o margine a peţiolului (Trifolium sp., Rosa sp.); 4 -
stipele cordiforme, concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus); 5 - stipele
reniforme (Salix caprea); 6 - stipele semicordate (Trifolium campestre); 7 -
stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna); 8 - stipele
hastate (Lathyrus sp.); 9 - stipele lanceolate (Galium aparine); 10 - stipele
interpeţiolare (Cruciata laevipes); f - frunză; st - stipele.

70
Fig. 16. Anexe foliare: 1 - ohrea la Fagopyrum esculentum; 2 - ligula la Poa
trivialis; 3 - ligula la Poa pratensis; 4 - urechiuşe la Hordeum vulgare; lm -
lamina; lig - ligula; o - ohrea; tc - teacă; ur - urechiuşe.

După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad

de timpuriu (Fagus sylvatica, Ulmus sp.) şi stipele per-sistente care rămân
atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu
stipele).

2. Ohrea. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet

(pâlnie) în jurul tulpinii. Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi
mugurii foliari. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă, de consistenţă
membranoasă sau scorţoasă, întreagă, ciliată sau sfârtecată. Este o
formaţiune specifică plantelor din Fam. Polygonaceae (Fagopyrum
esculentum, Polygonum sp., Rumex sp.) (Fig. 16).

3. Ligula. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. Este o

formaţiune cu rol protector, aflată la limita dintre teacă şi lamină; ligula
continuă teaca, de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe
tulpină.

Ligula este caracteristică poaceelor, ciperaceelor şi altor

monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are
dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis),

71
oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis), sfârtecată/lacerată (Festuca sp.),
ciliată (Dichanthium ischaemum), păroasă (Eragrostis sp.) (Fig. 16).

Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în

formă de urechiuşe (auricule), structuri considerate a fi prelungiri ale bazei
limbului foliar. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să
îmbrăţişeze tulpina (Fig. 16).

Frunze compuse

Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente

numite foliole, prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol
comun numit rahis. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I, II sau de
ordin mai înalt.

În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai

multe tipuri de frunze compuse.

1. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale

rahisului.

Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole, datorită foliolei

terminale (Robinia pseudacacia, Rosa sp., Sorbus aucuparia ş.a.) (Fig. 17).

Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este

transfomată în cârcel (Lathyrus sp., Pisum sativum, Vicia sp. ş.a.) (Fig. 17).

2. Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc

la capătul peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus, Trifolium sp. ş.a),
frunze pentafoliolate (Lupinus sp.), frunze 5–9 foliolate (Aesculus
hippocastanum) etc. (Fig. 17).

72
 Fig. 17. Frunze compuse: 1 - frunză imparipenat compusă la Sorbus
aucuparia; 2, 3, 4 - frunze paripenat compuse la Lathyrus sp.; 5, 6 - frunze
palmat compuse, trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp. (6).

Dispoziţia frunzelor pe tulpină

În general, dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi

caracterizează diferite grupe sau specii de plante.

Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură

frunză; dispoziţia cel mai frecvent întâlnită (Fig. 18).

Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze,

dispuse de o parte şi de alta a tulpinii. Cele mai multe specii cu dispoziţie
opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în
cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior. Acest tip de dispoziţie
se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină; frunzele
de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. Dispoziţia
decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae, Lamiaceae,
Caryophyllaceae, Scrophulariaceae ş.a. (Fig. 18).

Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe
frunze echidistante. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite

73
(Equisetum sp.), pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme
(Galium sp., Lysimachia vulgaris, Paris quadrifolia ş.a.) (Fig. 18).

Frunze rozulare bazale. La o serie de plante (Bellis perennis, Capsella

bursa-pastoris, Taraxacum officinale ş.a.) frunzele sunt dispuse la baza
tulpinii, în rozetă (Fig. 18).

Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină

În general forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri

constante ale fiecărei specii. De la această regulă există şi o serie de
excepţii.

Fig. 18. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 - dispoziţie alternă; 2 - dispoziţie

opusă; 3 - dispoziţie verticilată; 4 - frunze rozulare bazale.

Anisofilia. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu

(în special factorul lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă,
dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel.
Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi
plagiotrope. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate
aceeaşi formă şi mărime. Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca
dispoziţie, formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope.

74
 Fig. 19. Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină.
Anisofilia: 1 - Selaginella helvetica; 1a - frunze tetrastihe inegale (detaliu);
2 - Atropa belladonna.

La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope, frunzele, dispuse pe

patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale; pe laturile tulpinii există două serii
de frunze mari, iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici
(Fig. 19).

La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur

împrejur; pe ramurile plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai
mici decât cele de pe faţa opusă.

La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la

nod. Frunzele dispuse lateral sunt mai mari, eliptice; frunzele dispuse pe
faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. 19).

Mozaic foliar. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în

dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel
încât toate frunzele sunt expuse luminii. Lamina frunzei este adusă în
75
lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor. Mozaicul foliar se remarcă în
special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori.

La Acer pseudoplatanus, Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod

normal decusat. Pe ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai
mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. Frunzele
laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte.
Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate
între frunzele laterale (Fig. 20).

Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare

(Hedera helix), plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum,
Geranium sp., Capsella sp.) ş.a.

Heterofilia. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a

unor frunze de forme şi dimensiuni diferite.

Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. Ex.: la Hedera helix

frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile
fertile sunt ovale, alungite, întregi (Fig. 20); la Ranunculus cassubicus
frunzele bazale au lamina rotundă, întreagă, iar frunzele tulpinale au
lamina 7-11-sectată (Fig. 20). O serie de plante prezintă frunze de mai
multe tipuri morfologice – polimorfism foliar.

76
Fig. 20. Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină.
Mozaic foliar: 1 - Acer pseudoplatanus. Heterofilia: 2 - Hedera helix; 3 -
Ranunculus cassubicus.

Frunze metamorfozate

Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică

pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative, ca rezultat al
acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte.

Frunze cu rol protector. Spini – frunze parţial sau total transformate în

organe cu rol protector (Carduus acanthoides, Carduus nutans, Carlina
vulgaris, Cirsium arvense, Xanthium spinosum ş.a.) (Fig. 21).

Frunze cu rol de agăţare. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu

proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta;
provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. Ex.: peţiol
transformat în cârcei (Clematis vitalba); frunze complet transformate în
cârcei, rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp.); frunze parţial
transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de
foliole (Vicia sp.) (Fig. 21).

77
Frunze cu roluri nutritive speciale. Din această categorie fac parte
frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă complementară ce
caracterizează plantele insectivore. Ex.: Pinguicula sp. (foaie grasă),
plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane, pe locuri
turboase (Fig. 21). Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri
glandulari: peri mari, pluricelulari, care produc substanţe mucilaginoase
de care se prind insectele şi peri mici, sesili, capitaţi (cu o parte terminală
globuloasă), care elaborează enzime proteolitice. După ce insecta a fost
reţinută de perii glandulari pluricelulari, lamina frunzei se pliază spre faţa
superioară, acoperind insecta pe care apoi o digeră.

Peri

Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. Totalitatea

perilor de pe un organ poartă numele de perozitate/părozitate.

Fig. 21. Frunze metamorfozate: 1 - spini la Carduus nutans; 2 - cârcei foliari

la Vicia sepium; 3 - frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris.

78
În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor, densitatea şi tipul acestora
sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv:

– glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri, glande

(Impatiens noli-tangere, Sedum vulgare);
– glabrescent – organ aproape lipsit de peri;
– pubescent – organ acoperit cu peri fini, scurţi, moi, drepţi şi mai rari
(Betula pubescens);
– hirsut – organ prevăzut cu peri lungi, drepţi, dispuşi perpendicular pe
organul respectiv (frunze de Hieracium alpinum, Arabis hirsuta, Knautia
arvensis);
– hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus,
Pulmonaria officinalis);
– hispid – organ acoperit cu peri lungi, rigizi, deşi şi ţepoşi (Echium sp.,
Leontodon hispidus);
– sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi, fini şi culcaţi (partea
inferioară a frunzelor de Salix alba);
– lanat – organ acoperit cu peri deşi, albi, lânoşi, lungi, creţi şi moi
(Cerastium alpinum subsp. lanatum);
– scabru – organ aspru, prevăzut cu peri foarte scurţi, mici, aspri şi rigizi sau
excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la
Boraginaceae, Poa sp., Calamagrostis sp.);
– vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi, lânoşi, moi, drepţi, deşi,
slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de Hieracium villosum);
– tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi, moi, foarte deşi şi
încâlciţi, formând o pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum);
– setiform – organ acoperit cu peri lungi, rigizi, groşi şi rari;
– setos – organ abundent acoperit cu peri lungi, rigizi, subţiri, dispuşi
neregulat (Symphytum officinale, Papaver rhoeas);

79
– glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari
(frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha sp.);
– glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa,
frunze de Hyoscyamus niger);
– pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului.

Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină),

arahnoideu (peri ca pânza de păianjen), barbat (peri lungi pe un organ),
dispers (peri rari pe un organ) ş.a.

80
Laborator nr. 9

Anatomia frunzei (nomofilei)

Structura limbului foliar la plante este variabilă în funcţie de specie.

La Pteridophyta structura internă a frunzei prezintă anumite
particularităţi. În secţiune transversală prin limbul frunzei se pot distinge:
- două epiderme (cea inferioară prezentând în alcătuirea ei
stomate);
- mezofilul care poate să fie sau nu diferenţiat în parenchim
palisadic şi lacunos;
- în mezofil se observă nervurile cu vasele lemnoase de tipul
traheidelor.
La aceste frunze creşterea în lungime se realizează printr-un
meristem apical şi
din acest motiv se mai numesc şi fronde. La Angiospermae frunzele cresc
printr-un meristem apical care dispare de timpuriu, apoi creşterea se face
printr-un meristem situat la baza limbului.
La Gymnospermae la exterior se află epiderma unistratificată, cu
celule sclerificate şi cerificate. Din loc în loc se observă stomatele
afundate şi acoperite de ceară, aceasta fiind o adaptare la transpiraţia
redusă. Sub epidermă se află 2-4 straturi de celule cu pereţii sclerificaţi ce
alcătuiesc hipoderma. Aceasta întăreşte funcţia protectoare a
epidermei. Mezofilul este alcătuit dintr-un parenchim asimilator septat.
Celulele prezintă numeroase cloroplaste şi pliuri ale membranei interne
care măresc astfel suprafaţa de asimilaţie. În mezofil se găsesc canale
rezinifere, care secretă răşină. Frunza este străbătută de o singură
nervură, care reprezintă un fascicul libero-lemnos de tip colateral închis.
La Angiospermae frunza atinge cel mai înalt grad de organizare şi
specializare atât în ceea ce priveşte morfologia cât şi anatomia acesteia.
81
 Structura internă a limbului foliar
Într-o secţiune transversală prin limbul foliar se evidenţiază cele
două epiderme (una inferioară şi una superioară), mezofilul şi fasciculele
conducătoare libero-lemnoas (nervurile frunzei).
Epidermele sunt unistratificate, foarte rar pluristratificate (Ficus sp.,
Peperonia sp.) şi lipsite de cloroplaste cu excepţia plantelor de umbră şi
acvatice. Pereţii externi ai celulelor epidermice sunt mai îngroşaţi decât
cei interni şi laterali şi prezintă modificări secundare ca: cerificarea,
cutinizarea şi cuticulizarea. Continuitatea epidermei poate fi întreruptă de
formaţiunile epidermice: perii protectori şi stomate. La plantele aeriene
stomatele se pot găsi în epiderma inferioară (frunze hipostomatice) sau în
structura ambelor epiderme (frunze amfistomatice). La frunzele natante,
stomatele se găsesc în structura epidermei superioare (frunze
epistomatice). La frunzele submerse stomatele lipsesc. Frunzele
epistomatice se întâlnesc la majoritatea gramineelor. Pe frunze se mai pot
găsi peri glandulari şi glande digestive.
Mezofilul (mezos=mijloc; phyllon=frunză) reprezintă partea limbului
care îndeplineşte procesul de fotosinteză. După modul în care sunt
repartizate ţesuturile în mezofil se întâlnesc trei tipuri de nomofile (frunze):
a. nomofile cu mezofil bifacial: limbul prezintă două feţe:
superioară şi inferioară. Ţesutul palisadic se găseşte sub
epiderma superioară. Sub acest ţesut se găsesc mai multe
rânduri de celule ovale, sferice, în formă de L, cu pereţii subţiri,
spaţii intercelulare şi cu conţinut mai mic de cloroplaste, care
poartă denumirea de ţesut lacunos. În cadrul fasciculului
conducător libero-lemnos, lemnul este dispus spre epiderma
superioară iar liberul spre cea inferioară.
b. nomofile cu mezofil ecvifacial: sunt cele la care ţesutul palisadic
este dezvoltat pe ambele feţe ale limbului. Aceste frunze sunt

82
 orientate cu muchia spre direcţia razelor soarelui, cele două
feţe ale limbului fiind uniform colorate în verde.
c. Nomofile cu mezofil omogen: se caracterizează prin faptul că
celulele mezofilului sunt asemănătoare şi nu se diferenţiază în
ţesut palisadic sau lacunos. Astfel de mezofil se întţlneşte la
Poaceae.

Stereomul nomofilelor este reprezentat prin ţesuturile mecanice sub

formă de
cordoane, plăci, arcuri formând cordoane sclerenchimatice.

83
Laborator nr. 10

FLOAREA (lat. flos, floris=floare)

Floarea reprezintă un microblast ale cărei frunze s-au transformat şi

adaptat pentru funcţia de reproducere. În ceea ce priveşte originea florii
se cunosc două teorii:
1. Teoria foliară, formulată de Goethe defineşte floarea ca „o
ramură scurtă cu frunze metamorfozate, adaptate în vederea înmulţirii”.
2. Teoria caulinară sau telomică, prin care floarea este definită „ca
un complex de axe modificate, care poartă organe în care se formează
celulele reproducătoare.
O floare hermafrodită completă este alcătuită din: peduncul
(pedicel), receptacul, înveliş floral, androceu şi gineceu.
a. pedunculul floral este partea cu ajutorul căruia floarea se inseră
pe ramuri sau pe tulpină. La baza pedunculului floral se găsesc două
frunzuliţe metamorfozate, cu rol de protecţie numite bracteole. La unele
specii acestea pot lipsi. Codiţa florilor din cadrul inflorescenţelor poartă
denumirea de pedicel.
b. receptaculul sau axul floral reprezintă partea lăţită a
pedunculului (pedicelului) floral pe care se inseră celelalte părţi
componente ale florii. Acesta poate avea forme variate: conic, cilindric,
plan, globulos, concav, excavat, disciform etc. Inserţia elementelor florale
de receptacul este de trei tipuri:
- aciclică (spiralată) (ex. floarea primitivă de la Magnolia kobus);
- hemiciclică, caracterizată prin inserţia ciclică a componentelor
externe (sepalele şi petalele) şi spiralată a celor interne (androceul şi
gineceul) (ex. Laurus nobilis);
- ciclică, la care componentele florale sunt dispuse pe mai multe
cercuri concentrice (ex. Tulipa gesneriana).
84
 c. Învelişul floral sau periantul (gr. peri=de jur împrejur;
anthos=floare) reprezintă învelişul protector alcătuit din nişte frunze
modificate ce adăpostesc la interior androceul şi gineceul. Învelişul floral
este diferenţiat în sepale şi petale. În cazul în care învelişul floral este
diferenţiat în sepale şi petale el se numeşte heterochlamideu. Există şi flori
la care învelişul floral este simplu, nediferenţiat în caliciu şi corolă,
componentele lor având aceeaşi formă şi culoare, acestea purtând
denumirea de tepale şi alcătuind un perigon. Un astfel de înveliş floral se
numeşte homeochlamideu şi poate fi de tip sepaloid (ex. Chenopodium
album) sau petaloid (ex. Galanthus nivalis). Unele flori sunt lipsite de înveliş
floral şi poartă denumirea de achlamidee.

Caliciul este reprezentat prin totalitatea sepalelor unei flori, numărul

acestora variind şi având un rol deosebit de important în determinarea
anumitor unităţi taxonomice. Caliciu format din sepale libere se numeşte
dialisepal (ex. Rosa canina), iar în cazul în care este alcătuit din sepale
unite acesta poartă denumirea de gamosetal.(ex. la Pisum sativum).
Caliciul gamosepal poate avea diferite forme: bilabiat, urceolat,
infundibuliform, globulos etc. (fig. 1). La unele specii caliciul este
transformat într-un smoc de peri numit papus (ex. la Tragopogon dubius).
Caliciul poate fi caduc (ex. la Chelidonium majus) sau persistent (Atropa
bella-dona). Simetria caliciului este de două tipuri: actinomorfă (ex. Rosa
damascena) sau zigomorfă (ex. Lamium purpureum). Sepalele pot fi
persistente sau caduce. La Papaver sp. (mac) sepalele cad în timpul
înfloririi.

85
Fig.1.Caliciu actinonorf dialisepal Fig. 2. Caliciu actinomorf gamosepal
de tip infundibuliform

Fig. 3.Caliciu actinomorf gamosepal Fig. 4.Caliciu actinomorf

gamosepal de tip infundibuliform nervat globulos

Fig. 5.Caliciu actinomorf Fig. 6. Caliciu zigomorf

gamosepal de tip infundibuliform bilabiat

86
 La unele genuri caliciu este dublat de un caliciu extern numit
calicul (ex. Fragaria).
Corola este partea componentă a florii alcătuită din toalitatea
petalelor acesteia. Forma şi culoarea petalelor variază foarte mult având
rol important în determinarea speciilor. Corola cu petalele libere se
numeşte dialipetală, iar cea care are petalele unite gamopetală. Corola
gamopetală poate avea forme foarte variate: infundibuligormă,
campanulată, tubuloasă, rotată, urceolată etc. (fig.). Simetria corolei
poate fi actinomorfă (ex. Ranunculus acer) sau zigomorfă (ex. Delphinum
consolida).

Fig. 7. Corolă Ochidaceae Fig.8. Corolă Linaria sp.

87
Fig.9. Corolă bilabiată Fig.10. Corolă bilabiată în inflorescență
corimbiformă

Fig.11. Corolă Viola sp. Fig. 12.Corolă la Fabaceaea

88
Fig. 13.Corolă campanulată Fig.14. Corolă actinomorfă

Fig.15. Corolă rotată Fig.16. Corolă ligulată

89
 Fig. 17.Corolă tubuloasă Fig.18. Corolă tubulos-urceolată

Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate, în general diferit

colorate, dispuse în alternanţă cu sepalele. Petala este alcătuită din
lamină şi unguiculă, partea inferioară, îngustată a petalei, cu care
aceasta se prinde de receptacul. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.

Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp., Solanum sp.,

Ranunculus acris), oval-lanceolată (Nymphaea alba), unguiculată
(Cheiranthus cheiri), bilobată (Stellaria media), tetralobată (Lychnis flos-
cuculi), emarginată (Rosa sp., Rubus sp.) etc. (Fig. 19).

La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-

nectarii (la Ranunculus sp. fiecare petală este considerată un port-
nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară, bazal, câte o glandă
nectariferă); cornete nectarifere (Aconitum sp. – omag, Helleborus sp. –
spânz, Trollius europaeus – bulbuci); pinten nectarifer provenit din petala
90
anterioară (Linaria sp., Orchis sp., Viola sp.) (Fig. 19). La Helleborus sp.
toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Glandele
nectarifere (nectarine), ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează
nectarul.

Corola este dialipetală, când petalele sunt libere (Ranunculaceae,

Rosaceae, Brassicaceae, Fabaceae, Caryophyllaceae, Apiaceae ş.a.) şi
gamopetală, când petalele sunt concrescute (Solanaceae, Ericaceae,
Convolvulaceae, Asteraceae ş.a.).

Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de

pădure (Fam. Rosaceae), Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam.
Brassicaceae), Stellaria media – rocoină (Fam. Caryophyllaceae).

Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. (Fam.

Scrophulariaceae) (Fig. 20).

Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Fabaceae este

alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare, rotundă (steag,
stindard, vexilum), două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două
petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa, carena). Ex.:
Pisum sativum (Fig. 20).

91
Fig. 20. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 - personată la Linaria
vulgaris; 1a - floare văzută în profil; 2, 3 - bilabiată la Salvia pratensis (2) şi
Pedicularis sp. (3); 4 - capitul la Leucanthemum vulgare; 4a - floare
tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei); 4b - floare
ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei); 5 - floare ligulată
de Taraxacum officinale; C - corola; K - caliciu; lgc - ligula corolei; lbi -
labium inferior; lbs - labium superior; ovr - ovar; pin - pinten; sta - stamine;
stg - stigmat; sti - stil.

Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele

concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa, Nicotiana
tabacum); hipocrateriformă (Syringa vulgaris); infundibuliformă – tubul
corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp.,
Convolvulus sp., Datura stramonium); campanulată – sub formă de
clopoţel (Campanula sp.); globuloasă, aproape sferică (Vaccinium sp.);
urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior
(Atropa belladonna) etc.

92
Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi:

– personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are

aspectul unei măşti (persona); la Linaria sp. partea anterioară a corolei
este transformată în pinten nectarifer;

– bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii

(buze): labium superior, alcătuit din două petale posterioare concres-
cute şi labium inferior, format din petala anterioară concrescută cu cele
două petale laterale. Florile cu corolă bilabiată sunt caracteristice Fam.
Lamiaceae (Labiatae). Ex.: Lamium maculatum, Pedicularis sp., Salvia sp.

Fig. 21. Perigon (P): 1, 2 - dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. (2); 3 -
gamotepal la Muscari sp.; 4 - diali- şi gamotepal la Orchis sp.; 5 - P alcătuit
din bractei la Luzula sp.; 6 - P alcătuit din bractei înguste şi păroase la
Schoeno-plectus lacustris; 7 - P alcătuit din peri la Eriophorum
angustifolium; l - labelum.

– ligulată – corola are un tub scurt la bază, care se continuă lateral cu un

limb – ligula, rezultat din concreşterea petalelor. Florile ligulate sunt
întâlnite la reprezentanţii Fam. Asteraceae (Compositae). Ex.:
Leucanthemum vulgare, Taraxacum officinale ş.a. (Fig. 62: 4,5).

93
Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp., Colchicum
autumnale, Galanthus nivalis, Iris sp., Lilium sp., Scilla bifolia ş.a) sau
gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp., Polygo-natum latifolium
ş.a.) (Fig. 21).
La Orchis sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale, unele concrescute iar
altele libere. Ciclul extern de elemente este format din două tepale
anterioare concrescute şi tepala posterioară, nepereche, liberă; în ciclul
intern cele două tepale posterioare rămân libere, iar tepala anterioară,
nepereche, se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. 63.4.).

Perigonul este sepaloid, când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp.,
Rumex sp., Urtica sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate
(Daphne sp., Galanthus nivalis, Lilium sp.).

Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp., Scirpus sp.), peri (Eriophorum
sp.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp., Carpinus sp., Fraxinus sp.,
Salix sp.) (Fig. 23; Fig. 24).

Androceu
Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi
reprezintă sexul masculin. O stamină este alcătuită din filament staminal,
conectiv şi anteră (Fig. 25).

Fig. 24. Flori nude: 1 - Salix sp., ament %; 1a - floare %; 1b - ament &; 1c -
floare &; 2 - Carex sp., floare %; 2a - floare &.

94
Filamentul staminal, partea sterilă a staminei este subţire, cilindric, de
lungime variabilă, simplu sau ramificat (Fig. 25).

Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când

filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din
totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte
(Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam.
Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 25); tetradinam – din totalul de 6
stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi
alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii
filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 25. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2

- floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale
bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.); 4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A
dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea
(6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala
vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum
perforatum.

După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine

libere (Salix alba) (Fig. 25) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin
filamente.

95
Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un
singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea),
diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris,
unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri
(Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de
stamine (Fig. 25).

Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale

rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 26. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris;

2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus
sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de
Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine
unite prin antere.

La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei

(reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae,
Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 26).

96
Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal,
ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei.

Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază

microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini.

După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu

lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele
orientate spre exteriorul florii (Iris sp.).

După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi:

sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un
singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al
filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante
la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului
(Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 27).

Fig. 27. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 -

dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago
lanceolata (4).

97
Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2
crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură
transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful
anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin
căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a.

Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme

numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus).

Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie

(Orchidaceae).

Gineceu

Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă

sexul feminin.

După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente

ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra
punctelor de inserţie ale celorlalte elemente florale – flori hipogine
(Ranunculaceae, Fabaceae, Violaceae, Lamiaceae, Brassicaceae,
Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a
receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere
ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul
se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente
florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori
epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae,
Amaryllidaceae) (Fig. 28).

98
 Fig. 28. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G
supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior
în flori epigine

După numărul carpelelor care participă la formarea gineceului acesta

poate fi monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee),
bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele, reprezentanţi ai Fam.
Apiaceae, Asteraceae), tricarpelar (Tulipa sp.), pentacarpelar (Linum sp.,
Primula sp.), policarpelar (Fig. 29).

După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) –

alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi
reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) –
alcătuit din carpele concrescute.

Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin

marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.);
eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din
suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele
participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu
eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor
carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia
(Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 29).

99
 Fig. 29. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a -
secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus
cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la
Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum
acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a - carpelă; 8 - G
pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la
Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul
ovarului) la Viola sp.; 10, 11 - G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în
secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului; ovr - ovar;
sti - stil; stg - stigmat.

Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta

este alcătuit din ovar, stil şi stigmat (Fig. 29).

Ovarul este partea bazală, voluminoasă a gineceului care conţine

ovulele.

100
Stilul este o prelungire a ovarului, variabil ca formă, ce face legătura între
ovar şi stigmat. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la
majoritatea speciilor); lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.);
ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp., Fragaria sp.,
Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. Boraginaceae) (Fig. 30).

După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de

aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi
specii, ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil). Ex.:
Primula sp. (Fig. 30.). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie
şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.

Fig. 30. Stil ginobazic: 1 - Alchemilla sp.; 2 - Fragaria vesca; 3 - Symphytum

officinale. Hetero-stilie la Primula veris: 4 - floare longistilă; 4a - floare
brevistilă; sti - stil.

Stigmatul este partea terminală a stilului, adaptată morfologic

pentru reţinerea polenului.

101
 Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp., Primula sp.),
bifid (Arnica montana, Lamiaceae), trifid (Campanula sp., Crocus sp.),
cvadrifid (Epilobium sp.), pentafid (Geranium sp.), lobat (Lilium sp.),
disciform şi stelat (Papaver sp.), filiform şi papilos (Plantago sp., Nardus
stricta), papilos (Festuca sp.), gol/găunos (Viola sp.), foliaceu (Iris sp.) etc.
(Fig. 31).

Fig. 31. Tipuri de stigmat: 1 - globoid (Primula sp.); 2 - bifid (Arnica

montana); 3 - trifid (Crocus sativus); 4 - trilobat (Lilium sp.); 5 - disciform şi
stelat (Papaver sp.); 6, 7 - filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago
lanceolata (7); 8 – papilos (Festuca sp.); 9 - gol/găunos (Viola tricolor); 10 -
foliaceu (Iris germanica).

Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae, Poaceae).

Tipuri de flori după repartiţia sexelor

După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori

bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre

102
angiosperme); flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu;
flori asexuate (agame) – flori sterile, fără androceu sau gineceu.

Tipuri de plante după repartiţia sexelor

Fig. 32. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 - plante cu flori

bisexuate/ hermafrodite; 2 - plantă agamonoică; 3 - plantă monoică; 4 -
plantă dioică; 5 - plantă ginandromonoică (trimonoică); 6 - plantă
ginomonoică; 7 - plantă andromonoică; 8 - plantă ginandrodioică; 9 -
plantă androdioică; 10 - plantă ginodioică.

După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii, se

deosebesc (Fig. 32): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au
numai flori hermafrodite; plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi

103
flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee); plante monoice – au flori
unisexuate, masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp., Corylus
avellana, Fagus sylvatica ş.a.); plante dioice – au flori masculine şi
feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba, Urtica dioica ş.a.); plante poligame –
au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai
aceleiaşi specii.

După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ, pe doi sau trei indivizi,
plantele poligame pot fi: poligam-monoice, poligam-dioice şi poligam-
trioice.

Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi

sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se
găsesc flori masculine, feminine şi bisexuate (Acer sp., Leontopodium
alpinum, Saponaria sp.); ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori
feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis); andromonoice – pe acelaşi
individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp., Veratrum album).

Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ

unul sau ambele sexe. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri:
ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi
feminine pe alt individ al aceleiaşi specii; ginodioice – au flori feminine şi
bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp., Salvia pratensis,
Thymus sp.); androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe
indivizi diferiţi (Dryas octopetala, Pulsatilla montana).

Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi, având flori

bisexuate, masculine şi feminine sau alte combinaţii. Ex.: Fraxinus excelsior
prezintă indivizi cu flori masculine, indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori
bisexuate.

104
Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi:

– spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-
a lungul unei spirale, dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate
(unele Ranunculaceae);

– verticilată (ciclică, în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul

în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor);

– hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri, iar

elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală
(Caltha palustris, Ranunculus sp., Trollius europaeus).

În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele

florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au
numai un ciclu de stamine sau carpele; Fraxinus sp., Salix sp.), diciclice
(au două cicluri de elemente K+A sau K+G; Betulaceae, Corylaceae,
Fagaceae, Urticaceae), triciclice, tetraciclice (Apiaceae, Boraginaceae,
Iridaceae, Primulaceae, Solanaceae, Scrophulariaceae), pentaciclice
(Aceraceae, Lamiaceae, Liliaceae), hexaciclice (Brassicaceae).
Majoritatea angiospermelor sunt tetra- şi pentaciclice.

În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi:

monomere (flori ~ de Typha sp.), dimere (Papaveraceae), trimere (Iris sp.,
Lilium sp., Tulipa sp.), tetramere (Rubiaceae), pentamere (Primulaceae,
Linaceae), polimere (Crassulaceae).

Formule şi diagrame florale

Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora

putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul

105
lor, raporturile dintre ele), având astfel posibilitatea de a compara între
ele diferitele organizări florale.

Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale,

litere şi cifre.

Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă; ·|· – simetrie zigomorfă;

+ – simetrie bilaterală; 5 – flori spirociclice; P – perigon; K – caliciu; C –
corola; A – androceu; G – gineceu; } – flori bisexuate; |, ~ – flori
unisexuate masculine sau feminine. Poziţia gineceului. G superior – Ex.: G(5)
G semiinferior – Ex.: G (5)- ; inferior – Ex.: G(5).

Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Ex.:

K5, C5, A5, G5. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte
semnul infinit (¥). Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul
aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate
(adnaţie). Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite,
sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute.
Ex.: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. Concreşterea
elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde:
K(5), C(5), A(5), G(5).

Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori;

ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele
florale. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care, reuneşte
într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o
floare pentru a putea analiza modul ei de organizare.

Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri

de cerc care au la mijloc, pe faţa externă, o proeminenţă unghiulară
corespunzătoare nervurii mediane; staminele se redau prin forma secţiunii

106
transversale a anterei; gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a
ovarului; bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi
sepalele; axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se
reprezintă printr-un cerc mic.

Construirea diagramei florale. La o floare spirociclică, iniţial se va trasa o

spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor.
La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt
dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Ulterior
se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri;
se reprezintă axa florală şi bracteea, iar pe cercurile concentrice trasate,
de la exterior spre interior, caliciul, corola, androceul şi gineceul, utilizând
semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între
elementele florii.

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Pentru a

desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici.

Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze

de culoare verde-albăstruie, albăstrui-cenuşiu (suriu), pruinos (brumat),
olivacee (de culoare verde-bruniu). Frunze concolore – au aceeaşi
culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze discolore – sunt diferit
colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Frunze variegate – frunze
care au 2–3 culori. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât
cea verde. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium
pratense, Lamium maculatum).

Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare

aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea

107
externă şi internă aproape purpurii); rubescente – roşietice (vaginile
roşietice ale frunzelor de Festuca rubra); sanguinee – de culoare roşie ca
sângele (frunzele de Cornus sanguinea).

Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare

galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens); lutescente –
de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea), ohroleuce – de
culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca).

Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă

culoare (petale, tuberculi, rizomi).

108
Laborator nr. 11

Fructul

Fructul, organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după

fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată
a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. La formarea fructului
înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.), stigmatul (Papaver sp.),
receptaculul (Fragaria sp.), hipsofilele (Corylus sp.).

Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după

fecundaţie.

Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări

histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului –
pericarp.

Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp

(la exterior), mezocarp (zona mijlocie, în general mai dezvoltată) şi
endocarp (la interior). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau
uscat.

Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct

indehiscent.

109
Fig. 1. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - folicula la Helleborus sp.; 1a -
dehiscenţa ventricidă; 2 - păs-taie la Pisum sativum; 2a - dehiscenţa
dorsi-ventricidă; 3 - păstaie la Vicia sp.; 4 - lomenta la Coronilla varia; 5 -
silicva la Cheiranthus cheiri; 5a -dehiscenţa silicvei; 6 - silicula
angustiseptă la Capsella bursa-pastoris; 6a - dehiscenţa siliculei; 7 -
silicula latiseptă la Lunaria annua; 7a - dehiscenţa siliculei.

Ţinând seama de consistenţa pericarpului, dehiscenţa sau indehiscenţa

fructelor şi modul de răspândire a seminţelor, se deo-sebesc patru tipuri
biologice (ecologice) de fructe: capsula, nuca, baca şi drupa.

Capsula este un fruct cu pericarp uscat, dehiscent la maturitate. În

funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de
capsule.

Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate

se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. Ex.:
Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 1).

110
Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la
maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi
de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. Ex.: Pisum
sativum (mazăre), Vicia sp. (măzăriche) (Fig. 1).

Fig. 2. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - septicidă (Colchicum

autumnale); 1a - dehiscenţa septicidă; 2 - loculicidă (Tulipa sp.); 2a -
dehiscenţa loculicidă; 3 - septifragă (Datura stramonium); 3a - dehiscenţa
septifragă; 4 - septifragă la Viola tricolor; 4a – dehiscenţa septifragă; 5 -
pixidă (Anagallis arvensis); 6 - poricidă (Papaver somniferum); 7 -
denticidă (Primula veris); 8 - capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la
Geranium pratense; af - axa florii; ca - carpele la maturitatea fructelor; sm
- sămânţă; stg - stigmate; rst - rostru.

111
Lomenta – fruct asemănător unei păstăi, gâtuite între seminţe; la
maturitate se fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare
câte o sămânţă. Ex.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. 1.).

Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar, bilocular; între

carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt
dispuse seminţele. Fructul matur se deschide în două valve, prin 4 linii
longitudinale, de jos în sus, câte două de fiecare parte a peretelui
despărţitor. Ex.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. 1).

Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Ex.:
Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Lunaria annuua (pana
zburătorului) (Fig. 1).

Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve, prin linii longitudinale

în peretele fructului, de la vârf până la bază. Din această categorie fac
parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre
cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă);
capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele
(Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.); capsula septifragă – se deschide de o parte
şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie,
Viola sp.) (Fig. 2).

Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul

(Anagallis arvensis, Hyoscyamus niger, Plantago sp.) (Fig. 2).

Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea

superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.) (Fig. 2).

Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. Ex.:

Primula sp. (Fig. 2).

112
La Geranium sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de
mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în
alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. 2).

Nuca este un fruct cu pericarp uscat, indehiscent la maturitate. În funcţie

de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe
fructe de tip nucă.

Fig. 3. Tipuri biologice de fructe. Nuca: 1 - achenă cu papus (Asteraceae);

2 - achenă (Matricaria perforata); 3 - diachenă (Carum carvi); 4 -
poliachenă (Ranunculus sp.); 4a - achenă; 5 - tetraachenă (Symphytum
sp.); 6 - cariopsă (Triticum sp.); 7, 8, 9 - samara la Ulmus glabra (7), Betula
pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9); 10 - disamara (Acer pseudoplatanus);
11 - poliachene la Fragaria sp. (achenele sunt dispuse pe receptaculul
cărnos);12 - poliachene la Rosa sp. (achenele sunt dispuse în
receptaculul cărnos, cupuliform); em - embrion; p - peri; pp - papus; r -
rostru; s - şanţ.

113
Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă,
neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct
(Corylus avellana, Aste-raceae) (Fig. 3). Monoachena (mononucula) se
formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.). Diachena (dinucula) se
formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii
Fam. Apiaceae (Fig. 3). Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un
gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct
anaschizocarp (Symphytum sp., Boraginaceae, Lamiaceae) (Fig. 3).
Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar
(Fragaria sp., Ranunculus sp., Rosa sp.) (Fig. 3). La Fragaria sp., Rosa sp.
nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos –
fruct „fals” (Fig. 3).

Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu

tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. 3).

Fig. 4. Tipuri biologice de fructe. Baca: 1 - Atropa belladonna; 2 - Solanum

dulcamara; 3 - fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia); 4 - Convallaria
majalis; 5 - fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere; 5a - fruct
deschis. Drupa: 6 - polidrupă la Rubus idaeus; 6a - secţiune longitudinală
prin polidrupă; 6b - drupeolă în secţiune longitudinală; dr - drupeolă; end -
endocarp; ep - epicarp; mz - mezocarp; r - receptacul cărnos; sm -
sămânţa.

114
Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte
formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.), bilateral la mesteacăn
(Betula sp.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.) (Fig. 3).

Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.) (Fig. 3).

Baca este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos şi endocarp

membranos. Ex.: Atropa belladonna, Convallaria majalis, Solanum
dulcamara (Fig. 4). La o serie de specii (Impatiens noli-tangere, Paris
quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule
cărnoase) (Fig. 4).

Drupa este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos (rar ± uscat sau
fibros) şi endocarp lignificat. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă
dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Ex.: Rubus idaeus
(Fig. 4).

Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau

dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. Din ultima categorie face
parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).

115
Laborator nr. 12
SĂMÂNŢA
După fecundaţie, ovulul angiospermelor se transformă în sămânţă.
Părţile componente ale ovulului suferă transformări profunde, morfologice
şi fiziologice, şi devin părţi componente ale seminţei, căpătând alte
denumiri. Astfel, integumentele ovulului se transformă în tegumentul
seminţei, zigotul principal, prin diviziuni mitotice succesive, dă naştere
embrionului, iar zigotul secundar formează endospermul secundar, un
ţesut triploid care reprezintă rezerva nutritivă a embrionului.
Morfologia şi Anatomia seminţei
Forma seminţelor este foarte variată: sferică, cubică, reniformă,
cordată, ovoidală, lenticulară etc.
Mărimea seminţelor variază foarte mult în lumea plantelor. Cele mai
mici seminţe le au orchideele, abia vizibile cu ochiul liber. La fasole şi ricin
seminţele ajung la 1-1,5 cm lungime, iar la castanul porcesc la 2-3 cm.
Numărul şi culoarea seminţelor într-un fruct sunt variabile.

Sămânţa albuminată de ricin (Ricinus communis)

Sămânţa de ricin este albuminată, alcătuită din: tegumentul
seminal,
endosperm şi embrion.
Suprafaţa tegumentului (coaja seminţei) este netedă şi lucioasă, cu
aspect marmorat. Culoarea de fond poate fi cenuşie sau brună-închis. Pe
acest fond sunt dispuse ca un mozaic pete albicioase, argintii sau galben-
roşietice, ce dau seminţei aspectul marmorat. Consistenţa tegumentului
este tare, rigidă, casantă. Dimensiunea seminţei variază între 10-8 mm
lungime şi 8-12 mm lăţime. Forma seminţei este eliptică, ovoidal-alungită,
având o faţă dorsală bombată şi una ventrală plată.

116
 Pe partea ventrală se observă o dungă longitudinală albicioasă,
numită rafă. Aceasta reprezintă funiculul concrescut cu integumetul
extern al ovulului anatrop din care a provenit sămânţa.
La capatul rafei se găseşte chalaza. În partea opusă chalazei se
află un neg mic, gălbui, numit caruncul, rezultat din proliferarea celulelor
din jurul micropilului. Micropilul se poate vedea prin desprinderea
carunculului.
Aproape de micropil, în locul de unde porneşte rafa în sus către chalază,
se găseşte hilul ca o ridicătură ieşită puţin în afară. După îndepărtarea
tegumentului se secţionează sămânţa longitudinal, paralel cu partea
lată, desfăcând-o în două jumătăţii eliptice.
În dreptul carunculului, în interior, se observă embrionul. Acesta este
drept şi cu poziţie centrală.
Embrionul este format din radiculă, tulpiniţă, muguraş şi cele două
cotiledoane care, privite din faţă, sunt eliptice şi apar ca două foiţe albe,
transparente, brazdate de o nervaţiune fină.
Secţionând sămânţa pe muchie, longitudinal, cotiledoanele se văd
din
profil, ca două dungi subţiri, situate în centru, înconjurate de endosperm
care formează masa seminţei până la tegument. Endospermul este
oleaginos, conţinând mult ulei (pe hârtie lasă pată grasă).
Sămânţa exalbuminată de fasole (Phaseolus vulgaris)
Tegumentul seminal este neted, lucios. Mărimea, forma şi culoarea
seminţelor este variabilă, în funcţie de soi. Culoarea poate fi albă,
cafenie, neagră sau pestriţă. Dimensiunea seminţei variază între 9 şi 16
(rar 4-20) mm lungime şi 7-10 (rar 5-11) mm lăţime. Ca formă sămânţa
poate fi reniformă, eliptică sau sferică. Privită din faţă, sămânţa este
elipsoidală, iar din profil este reniformă, păstrând mai mult sau mai puţin
forma ovulului campilortrop din care a provenit. În partea concavă

117
(ventrală) se observă o cicatrice eliptică numită hil (locul de prindere al
funiculului pe
ovul). Deasupra hilului, către ridicătura din partea apicală a seminţei, se
găseşte micropilul, un orificiu foarte mic circular. Sub hil se disting două
ridicături semisferice, apropiate, numite strofiole sau tuberculii gemeni,
care sunt formaţiuni ale tegumentului seminal. Cu acul lanceolat se
desface longitudinal sămânţa prin dreptul hilului în două jumătăţi. La
partea de sus a seminţei, pornind din dreptul micropilului, se observă
embrionul format din: radiculă, tulpiniţă (tigelă), muguraş şi cele două
cotiledoane care ocupă toată masa seminţei. Radicula embrionului este
orientată spre micropil, formând la exterior deasupra acestuia o mică
ridicătură.
Într-o secţiune transversală prin sămânţa de fasole se vor observa
următoarele:
Tegumentul seminal este alcătuit din două părţi: testa şi tegmenul.
Testa, care provine din integumentul extern al ovulului, este formată
din celule protectoare cu pereţii îngroşaţi, dispuse pe două rânduri: stratul
palisadic (extern) şi stratul mosor (intern).
Tegmenul provine din integumentul intern al ovulului şi este alcătuit
din 5-6 rânduri de celule, ale căror pereţi se subţiază treptat spre interior,
dar în acelaşi timp creşte lumenul lor. Prin îmbibarea cu apă a acestor
celule, tegumentul joacă rol important în germinarea seminţelor.
După tegmen urmează parenchimul cotiledoanelor, în care sunt
depuse substanţele de rezervă. Celulele situate imediat sub tegmen sunt
pătratice şi dispuse regulat. Acestea conţin aleuronă, formând stratul
aleuronic. În restul parenchimului sunt celule mari, poliedrice, în care se
observă granule mari de amidon şi grăunciori mici sferici de aleuronă,
formând parenchimul amilaceu. Proporţia substanţelor de
rezerva este următoarea: amidonul 80%, proteinele 15% şi grăsimile 2%.

118
 Secţiune longitudinală prin cariopsa de grâu (Triticum aestivum)
Se fac secţiuni longtiudinale care să treacă prin mijlocul cariopsei,
în aşa fel încât să se secţioneze şi cicatricea în dreptul căreia este situat
embrionul.
La microscop se disting următoarele structuri:
- Pericarpul, aflat la exterior, reprezintă 12% din greutatea cariopsei.
- Tegumentul seminal, alipit de pericarp, se observă ca o dungă
brună.
Acesta delimitează masa ovoidă a endospermului, care reprezintă
86% din
greutatea cariopsei.
- Embrionul se găseşte în partea bazală a secţiunii. Acesta are
poziţie laterală şi este format din: radiculă, tigelă, muguraş şi un singur
cotiledon.
Radicula este protejată de coleoriză, iar muguraşul de coleoptil.
Embrionul
reprezintă 1,5-3% din greutatea cariopsei. În dreptul embrionului, stratul
aleuronic este întrerupt. Cotiledonul are forma unui scut, numindu-se
scutelum, acoperind embrionul în partea dinspre endosperm şi având
rolul de absorbţie a substanţelor din endosperm, prin stratul epitelial.
Stratul epitelial sau diasiazigen este format dintr-un singur rând de celule
alungite ce conţin enzime hidrolizante (amilaze, proteaze etc.). Opus
scutelumului se găseşte un rest al celui de-al doilea cotiledon, numit
epiblast. Embrionul este, bogat în substanţe proteice, grăsimi şi vitamine
(vitamina A, B, C, E).

119
 BIBLIOGRAFIE

ANDREI M. 1997. Morfologia generală a plantelor. Bucureşti: Edit.

Enciclopedică.

ANDREI M. 2000. Flora României. Determinator Ferigi. Bucureşti: Edit.

Sigma.

ANGHEL I., UNTU Constanţa, TUDOR Constanţa, MEŞTER Lotus, NĂSTĂSESCU

Maria, TOMA N., GREGORIAN Liliana & NIŢESCU Elena. 1976. Practicum de
Biologie. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti.

BADEA L., BĂCĂUANU V. & POSEA GR. 1983. Relieful. În: Geografia
României. Geografia fizică. Vol. I. Bucureşti: Edit. Academiei Române.

BELDIE AL. 1967. Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi. Bucureşti: Edit.

Academiei Române.

BELDIE AL. 1968. 80 trasee turistice în Munţii Bucegi. Ghid turistic. Bucureşti:
Edit. Agro-Silvică.

BELDIE AL. 1972. Plantele din Munţii Bucegi. Determinator. Bucureşti: Edit.
Academiei Române.

BELDIE AL. & CHIRIŢĂ C. 1967. Flora indicatoare din pădurile noastre.
Bucureşti: Edit. Agro-Silvică.

BELDIE AL. & PRIDVORNIC C. 1969. Flori din munţii noştri. Ed. a II-a.
Bucureşti: Edit. Ştiinţifică.

CIOCÂRLAN V. 2000. Flora ilustrată a României. Pteridophyta et

Spermatophyta. Ed. a II-a revăzută şi adăugită. Bucureşti: Edit. Ceres.

COLDEA GH., NEGREAN G., SÂRBU I. & SÂRBU Anca. 2001. Ghid pentru
identificarea şi inventarierea pajiştilor seminaturale din România. Bucureşti:
Edit. „alo, Bucureşti!”.

120
CRISTEA V. 1988. Practicum de Botanică Sistematică, pentru uzul
studenţilor. Cluj-Napoca: Universitatea Cluj-Napoca.

CRISTUREAN I. 1979. Botanica sistematică. II. Cormophyta. Bucureşti: Edit

Universităţii Bucureşti.

CRISTUREAN I. & LUNGU Lucia. 1974. Botanică Sistematică. Chei de

determinare. Mycophyta - Lichenophyta - Bryophyta. Bucureşti: Edit.
Universităţii Bucureşti.

GRINŢESCU I. 1985. Botanica. Ed. a II-a revizuită. Bucureşti: Edit. Ştiinţifică şi

Enciclopedică.

HODIŞAN I. & POP I. 1976. Botanică sistematică. Bucureşti: Edit. Didactică

şi Pedagogică.

IVAN Doina. 1979. Fitocenologie şi vegetaţia R.S.R. Bucureşti: Edit.

Didactică şi Pedagogică.

MORARIU I. 1965. Botanică generală şi sistematică cu noţiuni de

geobotanică. Ed. a II-a. Bucureşti: Edit. Agro-Silvică.

MORUZI Constanţa & TOMA N. 1971. Licheni. Determinator de plante

inferioare. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.

PAUCĂ Ana M. & ROMAN Ştefana. 1959. Flora alpină şi montană

(Îndrumător botanic). Bucureşti: Edit. Ştiinţifică.

POP I., HODIŞAN I., MITITELU D., LUNGU Lucia, CRISTUREAN I. & MIHAI GH.
1983. Botanică sistematică. Bucureşti: Edit. Didactică şi Pedagogică.

POSEA GR. (coord.).1982. Enciclopedia geografică a României. Bucureşti:

Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

RĂVĂRUŢ M. & TURENSCHI E. 1973. Botanica. Bucureşti: Edit. Didactică şi

Pedagogică.

121
SÂRBU Anca. 1999. Biologie vegetală. Note de curs. Bucureşti: Edit.
Universităţii Bucureşti.

SÂRBU Anca, Smarandache Daniela, Pascale Gabriela,2000, Îndrumător

de practică Botanică. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti

TARNAVSCHI I.T., ŞERBĂNESCU-JITARIU Gabriela, RĂDULESCU-MITROIU

Natalia & RĂDULESCU Didona. 1981. Practicum de morfologie şi anatomie
vegetală. Ed. a II-a. Bucureşti: Edit. Universităţii Bucureşti.

122