LABORATOR CITOLOGIE VEGETALA

1. Forme de celule vegetale

Toate organismele vii sunt alcătuite din celule. Acestea reprezintă unităţile de bază morfo-
funcţionale ale lumii vii.
Forma celulelor vegetale este variată şi determinată de rolul fiziologic îndeplinit, de origine,
poziţia ocupată în cadrul diverselor ţesuturi, condiţiile de mediu.
a. Celule halteriforme
Epiderma frunzei de porumb – Zea mays fam. Poaceae
Pe secţiuni superficiale epiderma apare formată din celule alungite, cu pereţii laterali ondulaţi,
ce alternează cu celule sau cupluri de celule scurte. Pe alocuri se observă peri tectori unicelulari, foarte
scurţi. Stomatele sunt alcătuite din celule halteriforme şi prezintă celule anexe de tip special.
b. Celule septate
Tesutul asimilator omogen din frunza de pin – Pinus sylvestris, fam. Pinaceae
Frunzele de la pin au formă aciculară, fiind dispuse câte două pe un microblast. Fiind în mod egal
iluminate pe ambele feţele, mezofilul este omogen, format dintr-un singur tip de celule: septate.
Prin formarea septumurilor creşte cu până la 50 % suprafaţa peretelui, deci spaţiul de dispunere
a cloroplastelor în citoplasma parietală.
c. Celule tabulare
Periderma tulpinii de soc - Sambucus nigra, fam. Caprifoliceae – la periferia unei ramuri de un
an, colectată la sfârşitul perioadei de vegetaţie, se observă o peridermă subţire, formată din suber (3-4
straturi de celule pătratice, cu pereţii uşor îngroşaţi şi suberificaţi la exterior, felogen la mijloc şi
feloderm (2-3 straturi de colenchim tangenţial) spre interior.
d. Celule stelate
Maduva tulpinii de rugina – Juncus efusus fam. Juncaceae
Pe sectiuni transversale prin tulpina se observa maduva spongioasă, formată din celule stelate.

2. Evidenţierea plasmalemei

Citoplasma este delimitată la exterior de plasmalemă, care în mod normal este aderentă de
peretele celular.
Vacuola este limitată de tonoplast, menţinut sub tensiune de către proprietăţile osmotice ale
soluţiei interne (sucul vacuolar). Presiunii osmotice vacuolare i se opune o contra-presiune (de
turgescenţă) exercitată de peretele celular.
Evidenţierea plasmalemei şi tonoplastului se poate realiza prin generarea experimentală a
fenomenelor de plasmoliză şi turgescenţă.
Material: Tunici cărnoase din bulbul de ceapă roşie (Allium cepa, fam. Liliaceae)
Se prelevează fragmente din epiderma inferioară sau externă (colorată) a bulbului de ceapă
roşie, care se se etalează pe o lamă într-o picătură de apă. Se acoperă cu o lamelă şi se observă imediat
la microscopul fotonic. Se observa celulele turgescente.
Se adauga sub lamela o picatura de NaCl 8%. Apa iese din celule (vacuole) prin fenomenul de
exosmoza, plasmalema se desprinde de peretele celular la colturi: aceasta este plasmoliza partiala
(incipienta, reversibila). Ulterior, vacuola pierde mai multa apa, continutul celular apare contractat in
mijlocul celulei, pastrandu-se legatura cu peretele prin asa numitele filamente Hetch: acesta este
plasmoliza totala (definitiva, ireversibila).

1
 3. Observarea conţinutului vacuolar cristalizat în mod natural

Cristalele de oxalat de calciu sunt considerate drept un „deşeu” rezultat în urma activităţii
celulelor. De fapt, în urma unor procese metabolice rezultă acid oxalic care, în exces, este toxic pentru
celula vie. Pentru a-l neutraliza, acesta este transformat în oxalat de calciu (o sare a acidului oxalic),
netoxic, care se depune în celule sub formă de cristale simple sau compuse.
a. Ursini (druze) în tulpina de trandafir– Rosa sp., fam. Rosaceae.
Preparate permanente cu secţiuni transversale prin tulpina de trandafir cu structură secundară
se analizează la microscop. Ursinii de oxalat de calciu se pot observa în celulele parenchimului cortical
şi în cele ale parenchimului medular.
b. Cristale simple (izolate sau compuse – macle) în catafilele bulbului de usturoi - Allium
sativum, fam. Liliaceae.
Catafilele bulbului de usturoi se tin cateva ore in glicerina, după care se taie în bucăţi mici ce se
observă într-o picătură de glicerină. În celulele de formă poligonală se observă cristale simple de formă
prismatică sau asociate câte 2-4, constituind macle.
c. Rafide în frunza de aloe – Aloe arborescens, fam. Liliaceae.
Se efectuează preparate permanente cu secţiuni transversale prin limbul frunzei de aloe.
Mezofilul este diferenţiat în ţesut palisadic şi ţesut lacunos. În grosimea mezofilului se observă nişte
celule mari, orientate diferit, în care sunt vizibile pachete de cristale aciculare de oxalat de calciu,
numite rafide.

4. Observarea granulelor de amidon (amiloplastelor)

În plantă, amidonul se găseşte sub 3 forme: amidon de asimilaţie (se formează în cloroplaste în
urma procesului de fotosinteză), amidon tranzitoriu (care este transportat spre organele de rezervă) şi
amidon de rezervă (care se depune în amiloplastele din organele de rezervă).
În amiloplaste, amidonul de rezervă se depune iniţial sub forma unui corpuscul (hil) şi ulterior
sub formă de straturi (striuri) concentrice în jurul hilului.
În funcţie de numărul granulelor de amidon elaborate, amiloplastele sunt de 3 tipuri: simple
(conţin o singură granulă de amidon); semicompuse (conţin mai mult de o granulă de amidon, fiecare
având hil propriu, aceste granule se formează într-un singur amiloplast); compuse (constituite din două
sau trei amiloplaste distincte, alipite unele de altele). Vom observa granule de amidon din:

a. Tubercul de cartof (Solanum tuberosum, fam. Solanaceaea)

Se îndepărtează periderma tuberculului (ţesutul protector periferic); se răzuieşte, cu ajutorul unui
ac spatulat, puţin material din parenchimul tuberculului. Acesta se montează în apă între lamă şi
lamelă.
Soluţia Lugol este colorantul specific amidonului (substanţă de natură glucidică).
Hilul granulelor de amidon poate fi localizat: central (hil centric) sau lateral (hil excentric).
Granulele de amidon sunt de mai multe tipuri: simple (iau naştere câte unul singur într-un
amiloplast); compuse (rezultă din formarea mai multor centre iniţiale de depunere (hiluri) sau mai
multe granule care fuzionează); semicompuse (două sau mai multe granule alăturate, formate într-un
amiloplast sunt înconjurate de straturi concentrice comune).
Granulele de amidon, privite prin microscopul cu lumina polarizată, între nicoli incrucișați, sunt
birefringenți (apare crucea neagră + doua linii ce se intersectează la nivelul hilului).
b. Cariopse de porumb (Zea mays, fam. Poaceae) - Granulele de amidon sunt mici, poligonale,
cu hilul in forma literei Y.
c. Cariopse de grâu – (Triticum aestivum, fam. Poaceae) Granulele de amidon sunt mici, sferice
sau ovale, de marimi diferite.
2
 d. Seminţe de fasole (Phaseolus vulgaris, fam. Fabaceae); granulele de amidon de observă în
cotiledoanele embrionului. Au forma ovală și hilul centric, alungit si ramificat.

5. Observarea cromoplastelor (carotenoplastelor)

Cromoplastele reprezintă acea categorie de plastide care conţin în stroma lor alţi pigmenţi decât
clorofila, şi anume: carotina – de culoare roşie portocalie, licopina – de culoare roşie şi xantofila – de
culoare galbenă.
Aceşti pigmenţi se pot prezenta în stare amorfă (carotenoplastele având în general formă oval-
sferică) ori cristalizată (când forma carotenoplastului este diferită - aciculară, prismatică, triunghiulară,
romboidală- în funcţie de cea a cristalului).
Material
a. Rădăcină tuberizată de morcov (Daucus carota, fam. Apiaceae)
Se efectuează secţiuni transversale subţiri în zona corticală periferică a rădăcinii tuberizate de
morcov. Secţiunile se motează într-o picătură de apă între lamă şi lamelă. Se observa cromoplaste si
ace de ß caroten (roşu–oranj).
b. Fruct (bacă) matur de gogoşar (Capsicum annuum var. grossum, fam. Solanaceae)
Se efectuează secţiuni transversale subţiri prin fructul de gogoşar. Se observa numeroase
crompolaste rosii, sferice sau lenticulare, situate in citolasma parietala, dar si aglomerate in jurul
nucleului.
c. Fruct (bacă) de tomate (Lycopersicum aesculentum, fam. Solanaceae)
Câteva celule din mezocarp se etalează pe o lamă într-o picătură de apă. Ele au formă ovală sau
circulară şi prezintă un nucleu înconjurat de numeroase cromoplaste sferice sau ovale, de culoare roşie
– portocalie. Pe măsura maturării fructului, carotina trece în izomerul său numit licopen, care
cristalizează sub formă de cristale aciculare.
Toate preparatele obţinute se analizează la microscopul fotonic binocular.

6. Peretele celular şi punctuaţiile simple din celulele măduvei tulpinii de la curpenul de

pădure – Clematis vitalba, fam. Ranunculaceae.
Măduva este formată din celule cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi. Punctuaţiile simple sunt uşor
vizibile la nivelul pereţilor laterali, deoarece ele străbat atât peretele primar cât şi pe cel secundar.
La o punctuaţie simplă se disting: o cavitate, de forma unui canal simplu sau ramificat, la
nivelul peretelui secundar; o deschidere circulară sau ovală spre lumenul celular; o membrană
obturantă reprezentată de pereţii primari ai celor două celule vecine, mai subţiri decât în rest şi de
lamela mediană dintre acestea.

7. Modificări secundare al peretelui celular

În cursul procesului de citodiferenţiere au loc modificări gradate în structura, biochimia şi

fiziologia celulei, ce se concretizează în specializarea acesteia pentru îndeplinirea unei anumite funcţii
în viaţa plantei. Modificările apar inclusiv la nivelul pereţilor celulari şi constau în depunerea de noi
substanţe printre cele preexistente, care conferă noi proprietăţi acestora. Aceste metamorfoze chimice,
fizice şi fiziologice suferite de pereţii celulari în cursul diferenţierii poartă denumirea de modificări
secundare.
7. 1. Încrustarea cu polifenoli – lignificarea
Lignificarea este un proces caracteristic cormofitelor, cu o largă răspândire în natură, ce
conferă celulelor o rezistenţă mecanică sporită.
3
 Lignificarea pereţilor celulari începe de la lamela mediană, continuă în peretele primar şi apoi
în cel secundar, de la periferie spre centru. Uneori, partea internă a peretelui secundar poate rămâne
nelignificată.
Lignina are în mod natural culoarea galbenă, care poate fi intensificată prin colorarea cu sulfat
de anilină. Secţiunile se ţin 3-5 minute în colorant, apoi se trec în acid sulfuric diluat şi se observă într-
o picătură de apă. Pereţii lignificaţi ai vaselor de lemn, fibrelor lemnoase, precum şi ai fibrelor de
sclerenchim perifloemic se colorează galben intens. Culoarea scade ca intensitate în timp, dacă
secţiunile se montează în glicero-gelatină, pentru obţinerea de preparate permanente.
Vom observa sclereidele si fibrele de sclerenchim din pedunculul fructului de par Pyrus
sativa fam. Rosaceae.

7. 2 Apoziţii lipidice
Reprezintă impregnarea sau depunerea peste peretele celular a unor substanţe de natură
lipidică. Pereţii astfel modificaţi chimic devin impermeabili pentru apă sau alte substanţe.

a. Cutinizarea şi cuticularizarea
Cutinizarea reprezintă impregnarea peretelui extern al celulelor epidermice cu o substanţă
grasă numită cutină. Cutina lichidă secretată în exces se depozitează la suprafaţa epidermei unde prin
oxidare în contact cu aerul se transformă într-o pătură continuă ce acoperă celulele epidermice şi pe
cele stomatice, fiind întreruptă doar în dreptul ostiolelor. Această pătură se numeşte cuticulă şi este
prezentă pe suprafaţa epidermei la toate organele aeriene ale plantei, iar procesul se numeşte
cuticularizare. Cuticula are grosime diferită funcţie de mediul în care creşte planta: este foarte groasă
la speciile ce trăiesc în deşert (xerofite), subţire la cele ce trăiesc în condiţii de umiditate normală
(mezofite) şi lipseşte la plantele acvatice (hidrofite) submerse.
Cutinizarea şi cuticularizarea în pereţii celulelor epidermice ale frunzei de Clivia nobilis fam.
Liliaceae si a frunzei de aloe Aloe arborescens fam. Liliaceae.
Secţiunile transversale prin frunz se colorează cu roşu Sudan III. Celulele epidermice sunt
izodiametrice, cu peretele extern îngroşat şi acoperit de o cuticulă. Cuticula se colorează în roşu şi
peretele extern al celulelor epidermice în roz. Impregnarea cu cutină a peretelui extern nu este totală,
ea afectând mai ales porţiunile superioare ale acestora.

b. Ceara şi cerificarea - reprezintă o altă modificare secundară pe care o suferă peretele extern
al celulelor epidermice şi constă în impregnarea cu ceară a cuticulei şi a peretelui cuticularizat sau
depunerea cerii peste acestea. Ceara amestecată cu cutina apare sub forma unor plachete sau granule,
iar ceara depusă peste cuticulă (numită şi epicuticulară) formează un strat subţire, ornat cu granule
sferice sau neregulate, structuri baciliforme, filiforme, drepte sau curbate, inelare, spiralate ş.a.
Impregnarea şi acoperirea pereţilor celulari cu ceară reduce mult permeabilitatea acestora, limitând
schimburile (în special pierderile de apă prin transpiraţie) dintre plantă şi mediu, sporindu-i rezistenţa
la secetă şi la atacurile unor paraziţi.
- ceara şi cerificarea în peretele extern al celulelor epidermei frunzei de salcie – Salix alba,
fam. Salicaceae .
Pe suprafaţa celulelor epidermei inferioare se observă ceară epicuticulară, depusă sub formă de
bastonaşe drepte sau curbate.

c. Suberificarea
Constă în impregnarea pereţilor celulari (îndeosebi a celui secundar) cu o substanţă lipidică
numită suberină. Depunerea acesteia se face prin apoziţie (lamele subţiri de suberină alternează cu
straturile de celuloză din peretele secundar; ultimul strat depus spre interiorul celulei fiind de celuloză
pură). Suberina, fiind impermeabilă pentru apă şi gaze, izolează protoplastul de mediul înconjurător şi
4
astfel celula moare. Deşi formate din celule moarte, ţesuturile suberificate au un rol important în viaţa
plantei, reducând transpiraţia, constituind un izolator termic şi apărând ţesuturile vii ale scoarţei şi
cilindrului central de atacurile unor paraziţi.
- suberul tare la tulpina de soc – Sambucus nigra, fam. Caprifoliaceae
Secţiunile transversale prin tulpina de 2 ani, cu structură secundară, se observă la microscop
necolorate sau colorate cu verde iod.
La periferia tulpinii se observă 3-4 straturi de celule ale suberului; acestea sunt
dreptunghiulare, cu pereţii îngroşaţi şi uşor ondulaţi. În unele celule se observă tanin. Sub suber se
observă felogenul (ţesutul meristematic din activitatea căruia ia naştere spre exterior suberul şi spre
interior felodermul). Pe secţiunile necolorate suberul are culoare maro, iar pe cele colorate, culoare
verde.

d. Mineralizarea este procesul de impregnare a pereţilor celulari cu diferite săruri minerale şi

organice, ceea ce le conferă rigiditate, soliditate şi rezistenţă. Substanţele încrustante sunt reprezentate
mai cu seamă de carbonat de calciu şi dioxid de siliciu.
- cistolitul din celulele epidermice ale frunzei de ficus – Ficus elastica, fam. Moraceae
Pe secţiuni transversale prin frunza de ficus se observă epiderma superioară tristratificată,
stratul extern fiind alcătuit din celule mici, acoperite de cuticulă, iar straturile interne din celule mult
mai mari. Unele celule din straturile interne ale epidermei sunt foarte mari şi prezintă nişte concreţiuni
formate din carbonat de calciu în formă de ciorchine, numite cistoliţi. Depunerea carbonatului de
calciu se face pe o invaginaţie a peretelui extern al celulei, care are formă se evantai. Scheletul
celulozic al cistolitului poate fi evidenţiat prin introducerea sub lamelă a unei picături de acid acetic. În
contact cu cistolitul, acesta se dizolvă cu efervescenţă, rămânând vizibil doar scheletul celulozic
acestuia

e. Silicificarea reprezintă impregnarea pereţilor celulari cu dioxid de siliciu. Acest fenomen se

poate evidenţia prin înlăturarea prin ardere şi spălare cu acizi a substanţei organice din celulele
epidermice şi observarea scheletului silicificat la microscop. Astfel de imagini microscopice ale
scheletului silicificat, obţinute prin microincinerarea unor fragmente de ţesut vegetal, se numesc
spodograme.
Silicificarea la celulele epidermice ale frunzei de porumb – Zea mays fam. Poaceae
Fragmente de epidermă se depun pe o plăcuţă metalică prevăzută cu un mâner de lemn şi se
încălzesc până la ardere, 5 minute la becul de gaz. Secţiunile se spală cu acid sulfuric concentrat şi cu
acid clorhidric concentrat, iar apoi cu apă distilată. Secţiunile se montează în glicero-gelatină şi se
observă la microscop.

8. Diviziunea celulară

Mitoza (diviziunea ecvaţională, somatică, indirectă, tipică) are loc în celulele somatice ale
plantei, localizate la nivelul meristemelor primare (apexul caulinar şi apexul radicular) cât şi la
nivelul celor secundare (cambiul şi felogenul). În urma diviziunilor mitotice repetate creşte numărul
celulelor din corpul plantei (de la una – celula ou, la zeci şi sute de milioane în organismul vegetal
adult).
Mitoza cuprinde două etape: cariocineza – diviziunea nucleului în cei doi nucleu fii şi
citocineza – diviziunea celulei-mamă în două celule fiice. În cazul mitozei se pleacă de la o celulă
diploidă (2n) şi se ajunge la două celule tot diploide.
Materialul vegetal care se utilizează pentru observarea fazelor diviziunii mitotice este
reprezentat de vârful rădăcinilor adventive de la zambilă – Hyacinthus orientalis, fam. Liliaceae.

5
Probele (fragmente de rădăcină) se împarafinează, se secţionează la microtomul rotativ şi se colorează
cu hemeatoxilină ferică şi fast – green; cromozomii şi nucleii se colorează în albastru închis până la
negru, iar citoplasma şi pereţii celulari în verde.
În regiunea subapicală (zona de proliferare foarte activă) se observă fazele diviziunii mitotice.
Ciclul celular cuprinde două etape: interfaza şi diviziunea propriu-zisă. În cadrul ciclului
celular, celula se află cea mai mare parte din timp în interfază. În timpul acestei etape are loc un
proces foarte important – dublarea cantităţii de ADN, ceea ce permite, în final, ca dintr-o celulă
diploidă să rezulte două celule tot diploide. Fiecare cromozom, iniţial monocromatidic, devine astfel
bicromatidic. Cromatida preexistentă îşi sintetizează cromatida soră după modelul semiconservativ.
Profaza – în această fază, în interiorul nucleului devin vizibili cromozomii în urma unor cicluri
succesive de condensare a cromatinei. La sfârşitul profazei anvelopa nucleară se dezorganizează.
Nucleoplasma se amestecă cu citoplasma, rezultând mixoplasma, în care se vor observa următoarele
faze ale mitozei.
Metafaza – începe cu formarea fusului de diviziune. Cromozomii bicromatidici se dispun cu
centromerul în placa ecuatorială şi cu braţele spre polii celulei.
Anafaza – la începutul anafazei cromozomii bicromatidici se clivează la nivelul centromerului,
rezultând doi cromozomi monocronatidici ce vor migra, tractaţi de fibrele fusului de diviziune, spre cei
doi poli ai celulei. În această fază cromozomii sunt orientaţi cu centromerii spre poli şi cu braţele spre
fosta placă ecuatorială.
Telofaza – cele două grupe de cromozomi ajung la polii celulei. Iniţial braţele cromozomilor
sunt îndreptate spre centrul celulei, pentru ca apoi să se strângă spre interior, prin aşa-numitul fenomen
de ”tasare polară”. Nucleii fii se organizează prin refacerea anvelopelor nucleare. În mijlocul celulei,
pe locul fostei plăci metafazice, apare o formaţiune numită fragmoplast. Aceasta este formată din
vezicule golgiene şi profile de reticul endoplasmic, dispuse între fibrele fusului de diviziune. Aici se va
forma lamela mediană şi apoi cei doi pereţi primari ce vor despărţi celulele fiice nou formate.
Citocineza – reprezintă împărţirea citoplasmei şi a organitelor din ea în două jumătăţi
aproximativ egale, care se distribuie în cele două celule fiice.