UNIVERSITATEA ECOLOGICA BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT
EXTENSIA BISTRITA

DREPT COMUNITAR
IZVOARELE DREPTULUI
CUPRINS:
Introducere............................................................................................................3
I. Izvoarele originale (primare).........................................................................3
II. Izvoarele secundare (derivate).......................................................................5
1. Regulamentul, Directiva si Decizia..............................................................5
2. Recomandări şi Avize...................................................................................8
III. Principile generale ale dreptului................................................................8
1. Protectia drepturilor fundamentale ale omului...........................................8
2. Principiul respectarii dreptului de aparare..................................................8
3. Principiul autoritatii de lucru judecat.........................................................8
4. Principiul certitudinii juridice.....................................................................9
5. Principiul egalitatii.......................................................................................9
6. Principiul proportionalitatii.........................................................................9
7. Principiul loialitatii (Solidaritatii)..............................................................9
IV. Jurisprudenta instantelor comunitare de justitie si cutuma..................10
V. Concluzii........................................................................................................11
VI. Bibliografie................................................................................................12

Introducere

2
 Izvoarele Dreptului comunitar sunt definite ca modalitati specifice prin care
regulile de conduita considerate necesare în structurile europene devin norme de drept
prin acordul de vointa al statelor membre.
În sens material, realitatile europene, cerintele dezvoltarii economice si sociale
configureaza vointa statelor de a stipula anumite norme juridice.
În sens formal, regulile de conduita considerate necesare în structurile europene
pot fi exprimate în tratate, acorduri, directive, regulamente, decizii, etc.
Dupa modalitatile de exprimare a regulilor de conduita din structurile europene se
disting izvoare primare ale Dreptului comunitar si izvoare secundare ale aceluiasi drept.

I. Izvoarele originale (primare)

La început, putem spune că, dreptul primar reprezintă acea parte a dreptului
comunitar în care: se definesc Comunităţile Europene; se enunţă obiectivele acestora; se
descriu instituţiile responsabile cu realizarea acestor obiective; se stabilesc competenţele
materiale şi formale ale instituţiilor, în scopul realizării obiectivelor.
Majoritatea deciziilor juridice care formează Dreptul primar nu reprezintă
emanaţii ale instituţiilor comunitare, ci ale statelor membre, cuprinse în Tratatele
constitutive ale comunităţilor şi în modificările ulterioare.
De aceea, se poate afirma că Dreptul primar nu era al Comunităţilor europene, ci
referitor la Comunităţile Europene.

   In categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale

dreptului comunitar constituite de tratatele Europene şi protocoalele anexe, stabilite în
baza acordurilor dintre statele membre.
Într-o ordine cronologică, aceasta este lista actelor juridice care formează dreptul
primar
1. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului semnat la
Paris, la 18 aprilie 1951
2. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene, semnat la Roma la 25 martie 1957
3. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice, semnat la
Roma, la 25 martie 1957
4.  Convenţia asupra unor instituţii comune ale Comunităţilor Europene semnată la
Roma, la 25 martie 1957. În baza acestei convenţii şi având drept scop evitarea unei
multiplicări excesive a instituţiilor, se decide ca Adunarea Parlamentară şi Curtea de
Justiţie ale CEE şi CEEA (ce se creau la acel moment) să fie aceleaşi cu cele deja
existente pentru CECA astfel încât Adunarea şi Curtea celor trei comunităţi să fie comune
chiar dacă restul instituţiilor rămâneau separate.
5. Tratatul care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a comunităţilor
Europene", din 1967 şi „Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor,
semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965.
Respectivul tratat, cunoscut drept „Tratatul de Fuziune" stabilea că atât Consiliul
va fi comun celor trei Comunităţi funcţionând ca şi „Consiliul Comunităţilor Europene",
precum şi Comisia, care va fi de asemenea comună celor trei comunităţi, absorbind
competenţe ale „înaltei Autorităţi" a CECA, dar şi pe cele ale Comisiei CEE şi ale
Comisiei CEEA şi devenind, astfel, Comisia Comunităţilor Europene.
Prin aceasta se termină procesul de simplificare instituţională, început prin
Convenţia de la Roma din 25 martie 1957, astfel încât, deşi rămân toate cele trei

3
Comunităţi, instituţiile acestora -Consiliul, Comisie, Adunare şi Curte — vor fi comune
celor trei comunităţi (ceea ce va face să existe patru instituţii comunitare în loc de 12, câte
ar fi rezultat dacă nu se realiza fuziunea).
6. „Decizia prin care se modifică unele dispoziţii bugetare ale tratatelor
constitutive ale Comunităţilor Europene şi a Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o
Comisie unică a Comunităţilor Europene", semnat la Luxembourg, la 21 aprilie 1970.
Această decizie, modifică redactarea iniţială a tratatelor constitutive ale Comunităţilor
Europene stabilind, ca mijloc de finanţare a activităţilor comunitare, un sistem de
resurse proprii bazat, fundamental, pe drepturile de vamă şi alte taxe pe comerţul ex -
terior.
7. „Tratatul referitor la aderarea la Comunităţile Europene a Regatului
Danemarcei, Republicii Irlanda şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord",
semnat la 22 ianuarie 1972. Acest tratat nu a presupus modificări în articularea tratatelor
constitutive a Comunităţilor Europene, dar le-a precizat în vederea adaptării compoziţiei
instituţiilor comunitare la noua situaţie creată de aderarea unor noi state.
8. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii ale Protocolului asupra Băncii Europene
de Investiţii", semnat la 10 iulie 1975. Acest tratat nu a introdus nici o altă modificare în
redactarea tratatelor constitutive în afara celei din titlu.
9. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii financiare ale tratatelor ce instituie
Comunităţile Europene şi ale Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică
a Comunităţilor Europene, semnat la 22 iulie 1975. Acest tratat a modificat serios
(întărindu-le) competenţele Parlamentului European în sfera bugetară cât şi sistemul de
resurse proprii comunităţilor (aşa cum se stabilise prin Decizia din 21 aprilie 1970)
incluzându-se, între acestea, şi posibilitatea „recoltării" unui procent din baza TVA —
iniţial 1% — a fiecărui stat membru.
10. Decizia prin care se aprobă Actul referitor la alegerea reprezentanţilor în
Adunarea Parlamentară prin sufragiu universal direct, semnată la 20 septembrie 1976.
Această decizie a modificat redactarea tratatelor constitutive deoarece membrii
Parlamentului European nu mai erau desemnaţi de către parlamentele naţionale.
11. Tratatul referitor la aderarea Republicii Elene la Comunităţile Europene,
semnat la Atena la 28 mai 1979. Acest tratat nu a presupus modificări în „articularea"
tratatelor constitutive, în afara celor rezultate din necesitatea adaptării componentelor
instituţiilor comunitare la noua situaţie creată prin aderarea Greciei.
12. Tratatul prin care se modifică tratatele constitutive ale Comunităţilor
Europene în ceea ce priveşte Groenlanda, în esenţă, prin acesta se codifică încetarea
aplicării tratatelor constitutive în cazul Groenlandei.
13.Tratatul referitor la aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugalia la
Comunităţile Europene, semnat al Lisabona şi Madrid la 12 iunie 1985. Acest tratat nu a
modificat dreptul primar, în afara modificărilor ce decurg din adaptarea compoziţiei
instituţiilor comunitare la situaţia după aderarea noilor membrii.
14. Tratatul prin care se aprobă Actul Unic European,  semnat în 1986, la
Luxembourg de către Germania, Belgia, Spania, Franţa, Irlanda, Luxembourg, Olanda,
Portugalia şi Marea Britanie, Danemarca, Grecia şi Italia. A modificat redactarea unor
articole ale tratatului constitutiv , în scopul „punerii în operă" a Pieţei Unice, începând cu
l ianuarie 1993.
15. Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii al Comunităţii Europene, 24
iunie 1988, prin care se modifică sistemul de resurse proprii stabilit prin Decizia de la 7
mai 1985.
16. Tratatul Uniunii Europene", semnat la Maastricht la 7 februarie 1992.

4
 Prin acest tratat s-a creat Uniunea Europeană şi s-a modificat redactarea tratatelor
constitutive ale Comunităţilor Europene astfel încât să poată fi implementată Uniunea
Economică şi Monetară.
17. Tratatul referitor la aderarea Norvegiei, Austriei, Finlandei şi Suediei la
Comunităţile Europene, semnat la Corfu, la 24 iunie 1994.
Acest tratat a însemnat, în fapt, adaptarea articolelor Tratatului Uniunii şi a celor trei
Tratate constitutive ale Comunităţilor Europene la situaţia creată de aderarea noilor
membrii.
18. „Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii a Comunităţilor  Europene, 31
octombrie 1994, prin care s-a modificat sistemul de  resurse proprii conform Deciziei din
24 iunie 1988.
19. „Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997 prin care se modifică
Tratatul Uniunii Europene şi tratatele constitutive ale fiecăreia din cele trei comunităţi
europene.
20. „Tratatul de la Nisa, convenit de către şefii de state şi guverne cu ocazia
Consiliului European de la Nisa, decembrie 2000.
 

II. Izvoarele secundare (derivate)

Izvoarele secundare cuprind, in mod obisnuit, actele adoptate de institutiile
comunitare in scopul aplicarii prevederilor Tratatului.
Conform art. 249 din TCE (tratatul comunitati europene), institutiile comunitare
pot adopta regulamente, directive , decizii, recomandarii si avize.

1. Regulamentul, Directiva si Decizia

Spre deosebire de recomandari si avize, primele trei categorii de acte comunitare
—regulamentele, directivele si decizile—au forta juridica obligatorie. Ele au un caracter
juridic obligatoriu, nu sunt simple recomandari care sunt folosite de regula in dreptul
international.
Principalele trasaturi ale regulamentelor, directivelor si decizilor sunt evidentiate
in tabelul 1:

5
 -Tabelul 1-
Caracter Din punct de vedere al sferei Din punct de vedere al necesităţii transpunerii Din punct de vedere al
de aplicare în sistemul de drept naţional forţei lor juridice :
- general - Se adresează tuturor statelor - are aplicabililate directa. Dupã cum a indicat - este obligatoriu în
Regulament obligatoriu; membre, prin aceasta Curtea în jurisprudenţa sa, statele menbre nu întregime, toate
- se aplica direct in inţelegându-se statul ca entitate, trebuie sa adopte legislaţia naţională prin care să dispoziţiile sale au forţa
fiecare stat membru cât şi toate subiectele de drept preia regulamentele, chiar dacă o fac ad literam, juridică obligatorie din
fizice şi juridice, identificate deoarece aplicabilitatea directă a regulamentelor momentul intrãri in
într-o manieră generală si presupune ca intrarea în vigoare şi aplicarea lor vigoare.
abstractă; sunt independente de orice măsura de preluare în
legislaţia internă. De aceea, statele membre au
datoria de a nu obstrucţiona aplicabilitatea
directia inerentã regulamentelor.
Directivă - obligatoriu pentru - se adreseazã unora sau de - nu are aplicabilitate directă. Ea trebuie - este obligatorie numai
fiecare stat membru regula tuturor statelor membre, întotdeauna transpunsă în sistemuI de drept a în privinţa rezultatului
destinatar, cu si numai acestora (nu si fiecărui stat membru căruia îi este adresată. care trebuie atins de
privire la rezultatul subiectelor de drept, fizice si Directivele conţin data panã la care statul către statele membre
care trebuie atins, juridice, din interiorul membru trebuie să adopte măsurile necesare cărora li se adresează.
lăsând autorităţilor statelor); pentru atingerea obiectivelor. Modul în care statele
naţionale membre adoptă măsurile
competenţa în ceea prescrise din directive,
ce priveşte forma şi instrumentele juridice pe
mijloacele. care le folosesc, sunt
lăsate la latitudinea
fiecărui stat membru.
Decizie -este obligatorie in - se adresează numai unor - poate sa aibă sau sa nu aibă aplicabilitate - este obligatorie, ca şi
toate elementele destinatari pe care îi indică în directă în funcţie de obiectivul si destinatarii săi. regulamentul, în toate
sale pentru mod expres, care pot fi un stat, Deciziile care urmaresc un anumit obiectiv pot elementele sale.
destinatarii care ii mai multe state dar şi persoane cere statelor destinatare să adopte anumite
indică. fizice sau juridice. măsuri, ceea ce le apropie de directive.
             Regulamentele sunt dispoziţii sunt adoptate de către Comisie sau Consiliu ca
urmare a unei propuneri a Comisiei. Ele au caracter de norme obligatorii şi nu de simple
rezoluţii sau recomandări. Au caracter general, este obligatoriu în toate elementele sale şi
aplicabil tuturor statelor membre. Constituie actul cel mai solemn şi important din întreg
blocul legislativ comunitar.
El reprezintă principala  sursă a dreptului secundar, nu atât prin numărul mare de
sectoare care poate şi trebuie să le regularizeze, ci — mai ales — pentru că este unica
sursă de drept secundar care permite autorităţilor comunitare să impună obligaţii sau să
creeze drepturi cetăţenilor statelor si fără aprobarea guvernelor naţionale. În acest sens,
paragraful 2 al art. 189 TCE, ca şi art. 161 TCEEA, prevede că: regulamentul va avea
aplicabilitate generală. Va fi obligatoriu în elementele sale şi direct aplicabil fiecărui
stat".
Regulamentul intră în vigoare la o dată prevăzută în textul său, iar dacă nu se
precizează acest lucru intră în vigoare automat de la publicarea sa (art. 191 TCE şi art. 162
TCEEA) .
Regulamentele, conform art. 189 TCE, pot fi adoptate de către Consiliu şi Comisie, în
redactarea dată acestui articol prin TUE, se ştabiIeşte că Regulamentele pot fi adoptate de
Consiliu şi PE, în comun. În practică, Regulamentele de Bază sunt cele elaborate de către
Consiliu,, iar cele de Aplicare sunt ale Consiliului sau ale Comisiei (art. 155 TCE sau 124
TCEEA).
Între Regulament şi Directivă nu există ierarhie. Nici. unul nu este subordonat juridic
celuilalt, ci amândouă dreptului primar. Singura ierarhie este cea deja amintită între cele
două tipuri de Regulamente. Altfel spus, dacă ceva a fost regularizat prin Directivă
aceasta nu  înseamnă că nu va putea fi regularizat şi prin Regulament, sau invers.
Directiva obligă toate statele membre în legătură cu finalitatea lor, dar lasă — la nivelul
instanţelor naţionale — alegerea formei şi a mijloacelor necesare atingerii acesteia. Directiva
poate fi generală sau particulară, se adresează statelor membre şi se aplică prin intermediul
acestora.
Conform paragrafului trei al art. 189 TCE şi art. 161 TCEEA, „Directiva va obliga
statul membru căruia i se adresează, asupra rezultatului la care va trebui să ajungă lăsându-i
acestuia libertatea de a alege forma şi mijloacele".
Ceea ce caracterizează Directiva este că nu vorbim de un act având caracter general ci
de un act având un „adresant precis". Directiva nu este, deci, direct aplicabilă, spre deosebire
de Regulament, în sensul că nu creează direct drepturi şi obligaţii statelor cărora li se
adresează.
Directivele sunt adoptate de către Parlamentul European împreună cu Consiliul, de
către Consiliu şi Comisie, în general, Consiliul este cel care elaborează directive, în baza
propunerilor Comisiei, prin unanimitate sau majoritate calificată.
Publicarea Directivelor în JOCE/DOCE nu înseamnă şi aplicabilitate, dat fiind
„caracterul normativ indirect" al acestora, normele naţionale ce dezvoltă directiva fiind
cele care regularizează aplicarea propriu-zisă a lor. 
Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii ei. Este vorba
despre un act individual, al cărui destinatar nu trebuie să fie neapărat un stat membru.
Decizia poate fi considerată ca act administrativ, adică un act de valoare juridică limitată la
un sector sau caz.
Decizia se diferenţiază şi de Recomandări şi Avize, prin aceea acestea nu sunt
angajante. Exista însă şi Decizii (ale Consiliului) de caracter general, ale căror efecte se
aseamănă cu cele ale Regulamentelor sau ale Directive).
 Directivele, la fel ca şi Regulamentele sau Deciziile, trebuie motivate. Motivarea în
cazul Deciziilor trebuie să fie mai detaliată, dat fiind faptul că, neavând un caracter
general, ele nu pot afecta funcţionarea de ansamblu a Uniunii.
2. Recomandări şi Avize
Independent de deciziile juridice angajante, Consiliul şi Comisii pot adopta unele
decizii neangajante a căror forţă politică diferă în funcţie de gradul de integrare a
respectivei activităţi comunitare. Este vorba despre Avize sau Recomandări al căror
conţinut, cum indică tratatele de la Roma, nu obligă statele membre.          
La acestea se referă art. 189 TCE şi art. 161 TCEEA. La rândul lui art. 190 al TCE
arată că „Regulamentele, Directivele şi Deciziile adoptate în comun de către PE şi
Consiliu cât şi Regulamentele, Directivele sau Deciziile adoptate de către Consiliu sau
Comisie trebuie motivate şi trebuie să se refere la Propuneri sau Avize. Altfel spus, Reco-
mandarea sau Avizul sunt anterioare adoptării de acte normative obligatorii, precum
Regulamentele, Deciziile sau Directivele.
Trebuie să mai spunem că, deşi nu sunt obligatorii, ele „delimitează subiectul" ce
urmează a fi regularizat prin actele angajante, ceea ce le dă o deosebită relevanţă, în ceea
ce le priveşte, în timp ce Avizele au mai mult un caracter tehnic, „Recomandările"
constituie un instrument utilizat pentru a „incita", „provoca" statele membre în adoptarea
de „atitudini faţă de problematica specifică diferitelor sectoare comunitare.

III. Principile generale ale dreptului

1. Protectia drepturilor fundamentale ale omului
Tratatul de la Maastricht prevedea in art.6 ca Uniunea Europeana se intemeiaza
pe principiile libertatii, democratiei, respectarii drepturilor omului si libertatilor
fundamentale, precum si al statului de drept, principia care sunt ele garantate prin
Conventia Europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale
semnata la Roma, la 4 noiembrie 1950 si asa cum ele rezulta din traditiile constitutionale
commune statelor membre.
Respectarea acestor drepturi formeaza o parte integranta a principiilor generale de
drept aparate de Curtea de justitie de la Luxembourg. Protectia
acestor drepturi, cat timp sunt inspirate de traditii constitutionale commune statelor
membre, trebuie sa fie asigurata in cadrul structurii si obiectivelor Comunitatii.
La Consiliul European de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, parlamentul, consilul
Uniuni Europene si Comisia au proclamat solemn cartea drepturilor fundamentale ale
omului.

2. Principiul respectarii dreptului de aparare

Sub aspectul dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se impune atat in
privinta audierii in procedurile in care pot fi aplicate sanctiunii, chiar in procedurile
administrative, cat si in problema audierii martorilor asupra unor problem determinate,
cand aceasta a fost ceruta.
Sub alt aspect dreptul la aparare trebuie sa fie asigurat si in privinta dreptului de
asistenta si reprezentare legala in legatura cu care exista privilegiul professional legal.
Nu mai putin, principiul dreptului la aparare trebuie sa calauzeasca intreaga
procedura in fata organelor comunitare de justitie.

3. Principiul autoritatii de lucru judecat

8
 Principiu larg acceptat—inseamna ca o actiune nu poate fi judecata decat o
singura data. In practica ,insa, daca o sanctiune este aplicata de doua ori pentru acelasi
act, intr-o procedura diferita, dar potrivita unor reguli avand in intregime scopurii diferite,
se considera ca principiul este respectat.
Este necesar ca faptele incriminate sa se fi produs pe teritoriul comunitar si
procedurilor respective sa fie realizate in fata instantelor din statele membre.

4. Principiul certitudinii juridice

Acesta este un principiu fundamental, potrivit careia aplicarea legii la o situatie
specifica trebuie sa fie previzibila. El poate fi descries ca obligatia ce revine autoritatilor
publice de a asigura ca legea sa fie usor de stabilit de catre aceia carora li se aplica si ca
acestia sa poata, nu fara temei, sa prevada existent ei, ca si modul in care ea va fi aplicata
si interpretata.

5. Principiul egalitatii
In primul rand, acest principiu presupune excluderea discriminarii, adica un
tratament egal al partior in situtii identice sii comparabile. El este prevazut, prin aplicatii,
in chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, art 141 CE interzice discriminarea intre sexe
prin aplicarea principiului ca femeile si barbatii trebuie si primeasca plata egala pentru
munca egala, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de nationalitate.
Alte dispozitii interzic discriminarea in materia liberei circulatii a marfurilor, persoanelor
si capitalului.
Principiul nediscriminirii se aplica tuturor relatilor juridice care pot fi statornice in
cadrul teritoriului comunitar in virtutca locului unde au fost convenite sau a loculul unde
isi produc efectele.

6. Principiul proportionalitatii
Principiul proportionalitatii presupune ca legalitatea regulilor comunitare si fie
supusa conditiei ca mijloacele folosite sa fie corespunzatoare obiectivului legitim
urmarit de aceste reguli si nu trebuie sa depaseasca, sa mearga mai departe de decat e
necesar sa il atinga, iar , cand exista o posibilitate de alegere intre masuri
corespunzatoare, in principiu, trebuie sa fie aleasa cea mai putin oneroasa.
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autoritatile trebuie sa fie
proportionale cu scopul lor.

7. Principiul loialitatii (Solidaritatii)

In acest principiu, considerat si el ca derivand din natura dreptului comunitar, se
constata ca sunt trei obligatii in sarcina statelor membre, doua pozitive si una negativa.
a) Prima obligatie pozitiva este precizata in partea I a art.10 alin.1, in sarcina statelor
membre, in sensul de a lua toate masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt generale sau
speciale, spre a asigura indeplinirea obligatilor ce rezulta din Tratat sau din actiunea
intreprinsa de institutiilor Comunitatii.
b) Cea de-a doua obligatie pozitiva—prevazuta in partea a doua din alin.1 al art.10—privind
facilitarea realizarii sarcinilor comunitare vizeaza indatorirea statelor membre de a
furniza Comisiei informatiile cerute spre a se verifica daca masurile pe care ele le-au luat
sunt conforme dreptului comunitar, adica legislatiei primare sau secundare.
c) Cea de-a treia obligatie—negativa—consta in aceea ca, potrivit art. 10 alin.2 statele
membre trebuie sa se obtina de la orice masura care ar primejdui realizarea obiectivelor
comunitare. Aceste aobiective sunt prevazute la art. 2 CE, dar, in acest articol acontine si

9
mijloacele de realizare a obiectivelor, prin care, la randul lor, se face trimiterea la
activitattiile implicate in acest proces, mentionate la art.3 si 4.

IV. Jurisprudenta instantelor comunitare de justitie si

cutuma
a) Jurisprudenţa Curţii Europene de la Luxemburg
Influenţa jurisprudenţei asupra dezvoltării dreptului comunitar este hotărâtoare,
Curţii de la Luxemburg revenindu-i ca sarcină nu numai precizarea dreptului, ci şi
acoperirea lacunelor printr-o jurisprudenţă creativă1, deoarece ea este obligată, prin
soluţiile date, să umple golurile din prevederile dreptului comunitar, depăşind astfel
limitele tratatelor constituţionale.
În general jurisprudenţa nu este recunoscută ca izvor de drept. Ţinând, însă cont
de faptul că Curtea de Justiţie are calitatea de instituţie comunitară, contribuie la
îndeplinirea obiectivelor prevăzute de tratele constitutive, are monopolul interpretărilor
care din punct de vedere juridic sunt obligatorii şi este suprema autoritate în materie
învestită chiar de aceste tratate – atât ea ca instituţie, cât şi demersurile sale capătă o
valoare specială.
b) cutuma2 comunitară este o dovadă a unei practici general acceptate ca drept.
Spre deosebire de dreptul internaţional public, unde cutuma este o sursă esenţială
a dreptului, în dreptul comunitar cutuma este cvasi-inexistentă 3. Acesta datorită faptului
că există câteva obstacole considerabile în calea formării unor asemenea surse. Este
vorba, în primul rând, despre procedura specială de amendare a Tratatelor; acesta nu
exclude posibilitatea apariţiei unei cutume, însă prevede criterii exigente pe care o astfel
de practică trebuie să le îndeplinească. În acelaşi timp validitatea oricărei acţiuni a
instituţiilor este verificată în raport cu Tratatele şi nu cu practica acestora, ceea ce
semnifică faptul că, din punctul de vedere al Tratatelor, cutuma nu poate fi creată de
instituţiile comunitare. Cu toate acestea anumite practici, ce se înscriu pe linia Tratatelor
comunitare, pot forma reguli cutumiare – în acest sens C.J.C.E.( Curtea de Justitie a
Comunitatilor Europene) nu a exclus această posibilitate, însă a subliniat că „o simplă
practică nu poate prevala asupra normelor Tratatelor”.
Ierarhizarea normelor juridice comunitare nu este prevăzută de acte normative, ci
de C.J.C.E. Ierarhizarea sub formă piramidală nu este una absolută, însă stabileşte o
ordonare logică a sistemului izvoarelor comunitare. Problema ierarhizării este totuşi
destul de complicată ca urmare a diversităţii procedurilor de adoptare a actelor
comunitare, a lipsei sistematizării actelor legislative şi a celor de executare.

1
Trebuie subliniat că jurisprudenţa C.J.C.E. nu reprezintă un izvor de drept comunitar în sensul cunoscut în
sistemul de drept common law, hotărârile neavând efecte erga omnes, însă interpretarea şi aplicarea
dreptului comunitar este posibilă numai prin intermediul jurisprudenţei C.J.C.E.
2
Cutuma este o sursă nescrisă şi constituie o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată
de state ca reprezentând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie; această practică adaugă sau
modifică legislaţia primară sau secundară a Comunităţii Europene.
3
Augustin Fuerea – Drept comunitar european. , Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 150-151

10
 V. Concluzii
Dreptul comunitar reprezintă o ordine juridica noua, autonoma fata de ordinea
juridica internaţionala, si totodată integrata in sistemul juridic al statelor membre.
Prin izvor(sursa) a dreptului comunitar înţelegem forma juridica de transpunere a
normelor juridice , a regulilor ce guvernează conduita subiecţilor de drept ce participa la
raporturile juridice comunitare.
Regimul izvoarelor (enumerarea si ierarhia acestora) rezulta nu numai din
Tratatele institutive, ci si din practica instituţiilor si a statelor membre, precum si din
sistematizarea realizata de chiar Curtea de justiţie a Comunitati europene.
Izvoarele primare sunt formate din Tratatele de constituire ( ele reprezinta ceea
mai mare forta juridica in ordinea juridica comunitara) precum si tratatele ulterioare de
modificare a comunitatii europene.
Izvoarele secundare (derivate) sunt reprezentate de o serie de acte care au la baza
Tratatul, de unde si denumirea lor, care indica faptul ca adoptarea lor se fundamentează
pe dreptul primar. Acestea se inmpart in regulamente, directive si decizii – acte care au
forta juridica si in recomandari si avize –acte cu caracter orientativ.
Principile generale ale dreptului , Jurisprudenta instantelor comunitare de justitie
si cutuma reprezinta o alta categorie de izvoare ale dreptului comunitar, am putea spune
izvoare tertiale.

11
VI. Bibliografie
1. Stefan, Tudorel –Drept comunitar –Editura C. H. Beck , Bucuresti, 2007
2. Voicu, Marin –Drept comunitar : teorie si jurisprudenta—Editura Ex
Ponto , Constanta, 2002
3. Tinca, Ovidiu –Drept comunitar general—Editura Editura Didactica si
Pedagogica, Bucuresti, 2002  
4. ***http://www.referat.ro/referate/Izvorele_dreptului_comunitar_6502.htm
5. *** http://www.scribd.com/doc/12846911/Izvoarele-dreptului-comunitar
6. *** http://facultate.regielive.ro/cursuri/drept/drept_comunitar-
31650.html?in=cursuri&s=recurs
7. *** http://www.referate10.ro/referat-izvoarele-dreptului-comunitar-
european.htm
8. ***http://www.cse.uaic.ro/_Fisiere/Documentare/Suporturi%20de
%20curs/Drept%20comunitar.pdf

12