ANALIZE REPERTORIALE

ANUL IV

01.04.2020

Studiile pentru pian de Stravinski, Prokofiev și Bartók

În afară de marii compozitori-pianiști ale căror studii le-am parcurs în acest semestru – Skriabin,
Rahmaninov, Debussy –, o serie de alți creatori din secolul XX, la fel de importanți, s-au aplecat
asupra acestui gen, dedicându-i însă un număr mai redus de lucrări – Igor Stravinski și Serghei
Prokofiev câte patru, iar Béla Bartók, trei.

Studiile op. 7 de Igor Stravinski fac parte din prima sa perioadă de creație, fiind compuse în
1908 și interpretate în primă audiție în același an de către autor. Limbajul muzical și scriitura
pianistică sunt încă puternic influențate de Scriabin. Armonia, intens cromatizată, nu ajunge însă
până la atonalism, fiecare dintre cele patru piese păstrând încă o amprentă tonală.

1. Con moto – do minor

2. Allegro brilliante – re major
3. Andantino – mi minor
4. Vivo – fa # major

Influența scriabiniană se poate recunoaște mai ales în armonie și textură. Scriitura stratificată în
planuri a căror suprapunere creează poliritmii complexe, arpegiile compuse, extinse pe suprafețe
mari, mai ales la mâna stângă, sunt câteva dintre aceste caracteristici comune. Cel de-al treilea
studiu este lent, cu o linie melodică cromatizată plasată la vocea mediană și cu rafinate
combinații timbrale care ne duc cu gândul la Debussy. Ultima piesă, un perpetuum mobile cu
linii melodice unghiulare și armonii aspre, anunță evoluțiile stilistice viitoare ale lui Stravinski.

Vă recomand să ascultați aceste piese urmărind partitura, pe link-ul:

https://www.youtube.com/watch?v=6XkkbS3l9iw

Vă rog să citiți și prezentarea (click pe show more).

Studiile op. 2 de Serghei Prokofiev au fost compuse în 1909, un an mai târziu decât cele ale lui
Stravinski. Conform afirmației lui Prokofiev, acestea sunt primele lucrări din creația sa care au o
amprentă stilistică personală. Primul său opus, Sonata nr. 1 este încă puternic impregnată de
stilul lui Scriabin. În aceste patru piese scurte recunoaștem cele cinci linii caracteristice
limbajului prokofievian – clasică, inovativă, lirică, percusivă și sarcastică. Ele sunt definitorii și
pentru tehnica pianistică nonconformistă promovată de Prokofiev. Cele patru piese apar în
următoarea succesiune:

1. Allegro – re minor, înrudit cu Toccata op 11, atât ca scriitură cât și ca tonalitate. Este o
pagină de mare virtuozitate, cu pasaje extinse pe întreaga claviatură.
2. Moderato – mi minor, cu sonorități impresioniste și poliritmii. Temele în acorduri, în ritm
punctat sau întrerupt de pauze, aduc un suflu romantic.
3. Andante semplice – do minor, cu schimbări de tempo și caracter, oscilând între sumbru-
interiorizat și diabolic în pasajele cromatice, de asemenea asemănătoare cu cele din
Toccata. Textura se aglomerează treptat, până la o scriitură pe trei portative.
4. Presto energico – do minor, este și cel mai cunoscut și, poate, cel mai „prokofievian”.
Este ca o continuare și amplificare a studiului nr. 3, aceasta și datorită tonalității comune.
Stilul toccata este și mai pregnant, fiind însoțind de temele ce conțin salturi grotești. Este
o muzică expresionistă, în cel mai pur înțeles al termenului.

O foarte frumoasă interpretare a acestor piese, însoțită de partitură, găsiți pe link-ul:

https://www.youtube.com/watch?v=y5Qug_L9FfQ

Și în acest caz vă rog să citiți prezentarea (click pe show more).

Odată cu Studiile op. 18 de Béla Bartók pătrundem în cel de-al doilea deceniu al secolului XX.
Ele au fost compuse în 1918, încadrându-se între operele de maturitate ale compozitorului. Este o
perioadă în care limbajul său devine atonal, armura dispare, iar acordurile de cvarte, cvinte,
septime și none abundă. Regăsim aceste intervale și în desfășurarea orizontală a liniilor
melodice. Cele trei studii sunt concepute în succesiunea repede-lent-repede, asemănătoare cu cea
dintr-o sonată clasică. Primul studiu, în stil toccata, este alcătuit aproape în întregime din linii în
salturi de none și decime, care ne duc cu gândul la ultimele studii ale lui Scriabin. În studiul lent,
cel de-al doilea, regăsim influența lui Debussy, pentru care Bartók a avut o mare admirație. Este
evidentă asemănarea texturii cu cea din studiul Pour les arpeges composées, iar mixturile din
secțiunea centrală ne amintesc de studiul Pour les Quartes. Ultimul studiu începe cu o secțiune
de tip improvizatoric, fără să fie notată măsura, având indicația Rubato. Este un discurs liber, în
care recunoaștem influențe folclorice, prin frecventele schimbări de tempo, cu măsuri asimetrice
– apare la un moment dat măsura de 11/16 – amintind de ritmurile de tip parlando-rubato.
Întâlnim toate combinațiile de acorduri de cvartă – suprapuneri de cvarte perfecte și cvarte
mărite, pe care le regăsim și în plan orizontal, în desfășurarea liniilor melodice. Observăm astfel
că și în cazul lui Bartók, la fel ca în cazul lui Scriabin, sau Debussy, genul studiului pentru pian,
chiar dacă mai puțin prezent în creația sa, devine o sinteză a elementelor specifice limbajului său
muzical și pianisticii care derivă din acesta.

Vă recomand să ascultați aceste piese în interpretarea remarcabilă a lui Zoltán Kocsis, urmărind
în același timp partitura https://www.youtube.com/watch?v=G2E058Ep99Y

Ca o concluzie, aș remarca faptul că, deși cei trei compozitori au creat studii pentru pian în
perioade diferite ale devenirii lor artistice – Stravinski și Prokofiev în prima etapă, iar Bartók
într-o perioadă în care deja stilul său era cristalizat – recunoaștem în aceste piese influența a doi
mari creatori care au revoluționat limbajul muzical în primele decenii ale secolului XX –
Scriabin și Debussy. Dar, fiecare dintre cei trei compozitori și-a pus amprenta personală asupra
acestui gen muzical, devenit atât laboratorul în care și-au testat inovațiile stilistice și pianistice,
cât și sinteza procedeelor componistice care le definește limbajul muzical dintr-o anumită
perioadă.

Vă doresc audiții plăcute!

prof. Adriana Bera