ANALIZE REPERTORIALE

ANUL IV

06.05.2020

Creația pianistică a compozitorilor din școala lui Mihail Jora – Paul Constantinescu,
Constantin Silvestri, Dinu Lipatti

Dintre numeroșii elevi ai clasei de compoziție a lui Mihail Jora, ne îndreptăm atenția astăzi
asupra acestor trei compozitori, personalități foarte diferite, dar care au avut ca trăsături
comune nu doar talentul deosebit ci și o educație muzicală solidă, care a purtat amprenta
rigorii și exigenței, precum și a generozității maestrului lor.

Paul Constantinescu (1909-1963) a studiat compoziția la București cu Mihail Jora și apoi la

Viena cu Franz Schmidt și Joseph Marx. A predat la Academia de muzică religioasă din
București, iar între 1941 și 1963 a fost profesor la Conservatorul din București. Paul
Constantinescu a fost distins cu Premiul Enescu (premiul I) în 1938, în 1956 a primit Premiul
Academiei Române, iar în 1959 Dipoma de onoare a Festivalului de la Karlovy-Vary.

Deși persecutat, mai întâi de către legionari (datorită originii evreiești), apoi de către
comuniști, care, (culmea!) l-au acuzat de colaborare cu legionarii în perioada în care lucrase
la Radiodifuziune, Panul Constantinescu a reușit să se impună ca unul dintre cei mai
importanți compozitori români. Creația sa este bogată și cuprinde lucrări din genuri diferite –
simfonic, vocal-simfonic, coral, operă, concertant. Printre cele mai cunoscute lucrări se
numără: Oratoriul Bizantin de Paști, Oratoriul bizantin de Crăciun, Concertul pentru
orchestră de coarde, Concertul pentru pian și orchestră, Triplul concert pentru vioară,
violoncel, pian și orchestră, Variațiuni libere asupra unei melodii bizantine din secolul XIII,
pentru violoncel și orchestră. Unele dintre lucrările sale au fost tipărite la edituri din
străinătate – Bärenreiter (Kassel), Universal Edition (Viena), Peters (Leipzig).

Originalitatea muzicii lui Constantinescu se află în îmbinarea cu măiestrie a surselor arhaice

ale muzicii românești cu formele muzicii vest-europene. Este un model enescian, pe care
Constantinescu îl îmbogățește, introducând, pe lângă elementele floclorice, și elemente
preluate din muzica psaltică bizantină. Rezultă astfel un discurs muzical complex, cu scări
modale arhaice, cu formule ritmice și melodice specifice muzicii psaltice, îmbinate cu ritmuri
și intonații de sorginte folclorică. El reușește să încadreze aceste elemente în forme stricte,
influențate de curentul neoclasic. Totuși, anumite tratări ale structurilor clasice sunt mai
flexibile, rezultând forme în care își pune amprenta spiritul rapsodic.

Creația sa pentru pian cuprinde lucrări de inspirație folclorică, precum tripticul Joc, Cântec,
Toccata, scris în 1951, piese pentru copii, reunite în volumul Patru fabule, și un concert,
probabil cel mai cunoscut concert din literatura pianistică românească.

În tripticul Joc, Cântec, Toccata, cea mai frecvent cântată este cea de a treia piesă, întitulată
și Joc dobrogean, în care compozitorul imită sonoritățile unui taraf și ale țambalului, pe
ritmuri de dans popular, totul încadrat într-o structură tristrofică clară. Constantinescu
utilizează citatul folcloric, pe care îl îmbracă într-o scriitură pianistică în care se îmbină stilul
percutat, bartokian, cu sonorități impresioniste. Vă recomand să ascultați aceste trei piese în
interpretarea de excepție a Mihaelei Ursuleasa. https://www.youtube.com/watch?
v=8c6eNUjGIGg
Concertul pentru pian și orchestră a fost compus în 1952 și prezentat în primă audiție de către
Valentin Gheorghiu, în anul următor. Este alcătuit din trei părți, în succesiunea clasică:
repede – lent – repede. În părțile rapide, Constantinescu utilizează teme de joc, citate
folclorice, sau teme în caracter popular, în timp ce în partea lentă, aduce o line melodică
doinită, nostalgică. Această linie, în măsura de 4/4 se suprapune pe un acompaniament cu
ritm asimetric (3+3+2), creând o polimetrie de mare efect expresiv. Modelul este, evident,
partea a doua din Concertul în sol major de Ravel, dar armonia modală și ritmul de origine
populară creează o cu totul altă atmosferă. Finalul, o formă de sonată atipică, cu elemente de
rondo, este impregnat de pasaje de virtuozitate, la fel ca și partea I, după modelul concertelor
romantice. Concertul este construit pe baza principiului ciclic și a variației continue, în
temele celor trei părți putând fi detectate înrudiri motivice evidente. Orchestrația bogată, de o
mare diversitate timbrală, include numeroase instrumente de percuție și de suflat. În partea
lentă, un rol deosebit îi revine cornului englez.
Vă invit să ascultați acest concert în interpretarea lui Valentin Gheorghiu și a Orchestrei
Radiodifuziunii franceze, dirijate de Constantin Silvestri. https://www.youtube.com/watch?
v=LftL2U6X82c

Născut în 1913, Constantin Silvestri este cunoscut mai ales datorită carierei sale dirijorale,
care i-a pus în umbră meritele în domeniul compoziției. A studiat mai întâi la Târgu Mureș,
apoi la București – compoziția cu Mihail Jora și pianul cu Florica Musicescu. S-a impus de
tânăr în viața muzicală românească, atât ca dirijor cât și ca pianist, în această a doua ipostază
câștigându-și un renume de genial improvizator. A condus atât Orchestra Radiodifuziunii cât
și Filarmonica bucureșteană, devenită apoi Filarmonica George Enescu. Silvestri rămâne în
istoria muzicii românești și ca realizatorul primei audiții în România a operei Oedip de
George Enescu, la opera din București, eveniment care a avut loc în 1958. A predat la
Conservatorul din București, unde a creat catedra de dirijat. O biografie a lui Constantin
Silvestri, bine documentată, găsiți pe pagina engleză a Wikipedia:
https://en.wikipedia.org/wiki/Constantin_Silvestri. Se poate observa că și pe această pagină
creției sale îi este alocat un spațiu foarte restrâns.

După ce s-a stabilit în străinătate, regimul comunist a impus restricții în privința difuzării
operelor sale. Acest fapt, precum și personalitatea sa nonconformistă și neglijența cu care și-a
tratat el însuși compozițiile, în privința datării, a catalogării lor, face dificilă o estimare a
numărului de lucrări care îi aparțin și a cronologiei acestora. John Gritten, un cercetător
pasionat al personalității și creației lui Silvestri, publică în cartea sa A musician before his
time – Constantin Silvestri, Conductor, Composer, Pianist o listă a compozițiilor, în care în
dreptul câtorva numere apare mențiunea „nu există informații”. Dar, din această listă se poate
observa faptul că pianul ocupă un loc important în creația lui Silvestri: Suita I (1931), Suita a
doua ((1931-33), Sonatina (1931), Suita a 3-a, (1933), Sonata pentru pian (1940, revizuită în
1957), Sonata a 3-a, op.24 (1943), Trei Piese de concert, op. 25 (1944), Cântece de pustiu,
op. 27 nr. 1 (1944), Sonata a 4-a. Rapsodia in Tre Episodi (nedatată). A mai compus lieduri,
muzică de cameră pentru formații de coarde și de suflători, muzică simfonică, piese
concertante. Majoritatea lucrărilor sale sunt publicate la editura franceză Salabert.

Zeno Vancea, care i-a fost profesor la Târgu-Mureș, îl caracteriza astfel: „Prin temperament,
era înclinat spre Expresionism, spre o intensă demonstrare a propriilor trăiri.” Studiile de
compoziție i-au echilibrat această tendință, prin însușirea rigorilor formelor muzicale, dar
înclinația spre improvizație, spre libertate rămâne o trăsătură constantă a creațiilor sale.
Limbajul muzical al lui Silvestri se distinge printr-o îmbinare în interiorul aceleiași piese a
secțiunilor armonizate diatonic cu suprafețe intens cromatizate. O altă caracteristică a
armoniei este prezența acordurilor bi-tonale. În Sonatina op. 3, la fel ca în suite, limbajul este
mai apropiat de Neoclasicism, sub influența lui Jora. Interesul pentru folclor nu se manifestă
la fel de intens ca la alți compozitori români din perioada interbelică, el fiind atras în mod
special de noile tendințe din muzica vest-europeană, inclusiv de jazz. Totuși, anumite
elemente de sorginte folclorică, mai ales în plan ritmic, sunt prezente în lucrările sale, datorită
și influenței lui Bartók. În Suita op. 6 nr 3, compusă în 1933, această influență este evidentă,
în mod special în ultima piesă, Baccanale, în care Silvestri aduce un element nou în muzica
românească, cluster-ul – acorduri formate din suprapuneri de secunde. Vă recomand să
ascultați o înregistrare fascinantă a acestei lucrări, interpretate de pianistul Daniel Ciobanu
(înregistrare din Concursul Rubinstein): https://www.youtube.com/watch?v=vELzp5H-Ju8

O analiză foarte documentată a creației silvestriene, făcută de Zeno Vancea, se găsește în

finalul cărții lui John Gritten. Vă recomand să o citiți deîndată ce accesul la Biblioteca
ANMGD va fi posibil. Vă recomand, de asemenea, un articol apărut în revista Muzica,
semnat de pianistul și profesorul Constantin Ionescu-Vovu, articol accesibil pe internet:
http://www.ucmr.org.ro/Texte/RV-1-2014-4.pdf

Dintre lucrările pentru pian, am selecționat pentru cursul nostru încă două opusuri pe care vă
invit să le ascultați: Piesele de concert op. 25, primele două în interpretarea lui Constantin
Sandu: https://www.youtube.com/watch?v=JY1pumNoY9Q, iar cea de a treia, în
interpretarea Ralucăi Știrbăț: https://www.youtube.com/watch?v=lYJ2GOmfIUo

Sunt piese în care se suprapun elemente expresioniste și impresioniste; au o formă tristrofică

tratată liber și prezintă numeroase elemente de virtuozitate pianistică, semănând din acest
punct de vedere cu studiile de concert. Este de remarcat și importanța pe care Silvestri o
acordă timbrului.

Cântece de pustiu, op. 27 nr. 1, subintitulate Studii de nuanțe, sunt o mostră de Expresionism
în muzica românească. Constantin Ionescu-Vovu remarcă paralelismul dintre indicațiile de
nuanță și cele de agogică, prin care îl consideră pe Silvestri un precursor al serialismului
integral. Dar, la Silvestri nu se distinge o abordare rațională, sistematică, a suprapunerii celor
două straturi, ea fiind mai degrabă de natură sensibilă, poetică. Muzica lui Silvestri este
deosebit de sugestivă; este o muzică statică, descriptivă, în care elementul timbral are de
asemenea un rol primordial. O serie de formule ostinate, care imită sunetul de toacă, sau cel
de clopot, precum și jocul registrelor, ne trimit la un fond spiritual arhaic. De asemenea, apar
sugestii ale unor sunete din natură, care creează atmosfera unui poem nocturn. În cea de a
treia piesă, sunt reluate motivele obsedante ale celei dintâi. Gradațiile nuanțelor oscilează
preponderent între ppp și mp, cu două izbucniri în ff, respectiv f, în ultima piesă. Zeno Vancea
consideră că aceste piese exprimă depresia profundă a lui Silvestri din unele perioade ale
vieții sale și, în același timp, remarcă influența lui Bartók, referindu-se la piesa „Vocile
nopții” din suita Szabadban. Ascultați aceste piese, în interpretarea Luizei Borac:
 1. https://www.youtube.com/watch?
v=9oGaLoLi1LE&list=OLAK5uy_kYFSmMekFKQtO5zRB1vFwSxki75f62eYY
2. https://www.youtube.com/watch?
v=omWhihNJjf4&list=OLAK5uy_kYFSmMekFKQtO5zRB1vFwSxki75f62eYY&in
dex=5
3. https://www.youtube.com/watch?
v=RBWIuwjmO6s&list=OLAK5uy_kYFSmMekFKQtO5zRB1vFwSxki75f62eYY&i
ndex=6
Viața lui Sivestri a fost curmată brusc, de o boală nemiloasă, care a pus capăt prea devreme
unei strălucite cariere dirijorale și componistice. Rămâne în istoria muzicii românești ca cel
mai important reprezentant al curentului expresionist, o personalitate complexă și
nonconformistă, un mare talent care s-a stins prea repede.

Destinul lui Dinu Lipatti, născut în 1917, se aseamănă cu cel al lui Silvestri, viața lui fiind de
asemenea curmată mult prea devreme, în 1950, la 33 de ani. Și în cazul său, cariera de
interpret a pus în umbră calitățile compozitorului. O biografie foarte bine documentată, în
care găsiți și lista lucrărilor sale, este disponibilă în limba română, pe Wikipedia:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dinu_Lipatti

Din lista lucrărilor care apare pe această pagină, se poate observa că creația este mai bogată
decât ne-am aștepta, având în vedere cât de scurtă i-a fost viața și cariera, dar și că o serie de
lucrări au rămas neterminate. Desigur, pianul ocupă un loc central în această listă de lucrări,
dar observăm că apar și lucrări simfonice, camerale, transcripții. Stilul lui Lipatti este
puternic influențat de curentul neoclasic, sub influența lui Jora și a studiilor de la Paris, dar
apar și elemente neobaroce, care se explică probabil prin atracția sa pentru muzica lui Bach.
Elementele folclorice sunt mai subtil utilizate decât la alți compozitori români contemporani,
concretizându-se în anumite turnuri modale ale liniei melodice și unele ecouri ale unor
ritmuri populare. Din creația sa pianistică, cele mai cunoscute lucrări, probabil și pentru că
există înregistrări în interpretarea compozitorului, sunt Sonatina pentru mâna stângă și
Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră.

Ascultând înregistrarea Sonatinei pentru mâna stângă, se observă alternanța unor motive
diatonice, de proveniență folclorică, cu secțiuni cromatizate, precum și schimbări bruște de
caracter, trecând de la o expresie jucăușă la una nostaligică, lirică. Vă invit să ascultați piesa
în interpretarea lui Lipatti: https://www.youtube.com/watch?v=pQvikDRjULk

În Concertino în stil clasic, Barocul și Clasicul se îmbină cu un limbaj armonic modern, cu

inflexiuni modale. Lucrarea, compusă la 19 ani, este alcătuită din patru părți – Allegro
moderato, Adagio molto, Allegretto, Allegro molto, semănând din acest punct de vedere mai
mult cu o suită barocă decât cu un concert. Primele două părți pot fi considerate ca un omagiu
adus lui Bach, în timp ce următoarele două sunt reverență făcută lui Haydn, pentru al cărui
Concert în re major, Lipatti a scris o cadență. Prima parte are caracterul unei introduceri
solemne, iar partea a doua cel al unei arii dintr-un concerto grosso sau o cantată, în care
oboiul, fagotul și vioara au deseori rol solistic, dialogând cu pianul. Ornamentele din
discursul pianistic sunt de asemenea elemente specific baroce. Partea a 3-a este un menuet, în
care pianul comentează în linii melodice rapide și sinuoase, cu sonorități clavecinistice,
temele dansante ale orchestrei. B-ul aduce un puternic contrast prin ritmuri asimetrice cu
tentă folclorică. Tema principală a finalului conține un citat din ultima parte a Sonatei în sol
major Hob. XVI/40 de Haydn. Inclusiv planul tonal, cu modulații neașteptate, precum și
utilizarea temei inversate, reproduc cu umor traseul urmat de Haydn. Orchestrația prevede o
distribuție redusă, cu o sonoritate transparentă, specifică stilului clasic.

Ascultați această lucrare în interpretarea lui Dinu Lipatti și a Orchestrei de cameră din Berlin,
sub bagheta lui Hans von Benda: https://www.youtube.com/watch?v=D7Uqh8e_82g

În încheiere, aș dori să vă reamintesc că până vineri, 8 mai, trebuie să-mi trimiteți referatele,
la adresa: adriana.bera@yahoo.com

prof. Adriana Bera