Bolile inimii

Stopul cardiac - Stop cardiac, sincopă cardiacă, sincopă albă sunt termeni tehnici medicali care exprimă oprirea
bruscă a inimii. Oprirea activităţii inimii echivalează cu moartea. Între oprirea inimii şi moartea definitivă există un
interval de 5-6 minute, în care dacă reuşim să ponim inima, putem readuce bolnavul la viaţă. Inima cu întreg sistemul
vascular asigură irigaţia cu sânge a ţesuturilor. Sângele aduce în ţesuturi substanţele necesare metabolismului,
materialul de reconstrucţie şi regenerarea celulară, inclusiv oxigenul necesar vieţii. În sânge se revarsă produşii toxici
rezultaţi din metabolismul celular, care sunt îndepărtaţi din organism. În acest fel stopul cardiac întrerupe în mod
brusc viaţa celulară, la care se adaugă şi intoxicaţia cu proprii produşi de metabolism, datorită opririi circulaţiei
sângelui. Pentru a asigura funcţiile vitale, inima trebuie să împingă sângele în oase cu un anumit ritm şi cu o anumită
presiune. În organism există o serie de mecanisme deosebit de sensibile, care, în caz de insuficienţă circulaţie acută,
dirijează sângele cu precădere spre creier, pentru a-i asigura o bună irigare. Se produce o strâmtoare, o constricţie
generalizată a vaselor, ceea ce reduce cantitatea de sânge care ajunge în mod normal în ţesuturi şi organe, iar sângele
astfel economisit este îndreptat spre creier pentru a-i asigura metabolismul necesar.
Din cauza metabolismului intens şi a funcţiilor sale deosebit de diferenţiate şi fine, creierul are nevoie de o mare
cantitate de oxigen şi de aceea el suferă cel mai mult în caz de insuficienţă circulatorie. Rezervele nutritive şi de
oxigen ale celulelor creierului sunt neînsemnate, de aceea moartea celulară survine foarte curând. Reducerea aportului
de sânge produce tulburări şi în alte organe, şi în primul rând în rinichi, încât, chiar dacă bolnavul a fost salvat
momentan, al moare dupa 8-10 zile prin insuficienţă renală acută şi uremie. În unele situaţii, cum este de exemplu
rănirea inimii, deşi ea continuă să se contracte, este ineficientă. Din cauza presiunii scăzute (hipotensiune) apare
insuficienţa circulatorie acută. În aceste cazuri ţesuturile primesc în continuare o mică cantitate de sânge, care este
însă, insuficientă pentru a asigura nevoile metabolice pe o durată mai lungă. În cazul insuficienţei circulatorii acute
există un interval mai lung, de 5-6 ore, în care se poate restabili activitatea normală a inimii. Din partea aparatului
cardiovascular, moartea poate surveni prin trei modalităti diferite, dar tot atât de grave în consecinţe: stopul cardiac,
care întrerupe brusc circulaţia; fibrilaţia ventriculară, constând din contracţii dezordonate, izolate, ale muşchiului
cardiac, care devine, deci, ineficace.
Insuficienţa circulatorie acută. Aceasta poate fi la rândul ei: de origine cardiacă, cum se întâmpla în
infarctul miocardului; datorită pierderii masei circulante, ca în hemoragie; vasculară, datorită prăbuşirii tonusului
vaselor, ceea ce determină o adevărată hemoragie în interiorul vaselor de sânge. Oricare ar fi mecanismul de
producere, rezultatul este acelaşi: scăderea irigaţiei cu sânge a ţesuturilor. Reanimarea poate restabili toate aceste
situaţii deosebit de grave şi salva viaţa bolnavului.
Stopul cardiac are de obicei o cauză reflexă. Se poate produce în cursul anesteziei, al operaţiilor pe inimă, în rănirile
sau lovirile inimii, făcute cu ocazia unui accident care a lezat toracele, la electrocutaţi etc. În aceste cazuri se poate
deduce că este vorba de un stop cardiac prin faptul că bolnavul şi-a pierdut cunoştinţa; pulsul nu se mai simte nici la
arterele mari şi, atunci când ascultăm inima, nu se mai aud zgomotele provocate de contracţia ei (zgomotele cardiace).
Respiraţia, care mai poate persista câteva minute, capătă un caracter agonic şi apoi se opreşte. Un tratament energic
bine reglat şi condus cu calm desăvârşit poate salva viaţa bolnavului.
Încercările de a porni inima oprită se pierd în negura vremii. Se ştie că, cu 500 de ani î.e.n. japonezii şi chinezii
încercau să resusciteze inima prin înţeparea ei cu un ac. Metoda a fost dată uitării câteva milenii pentru a fi
reactualizată la sfârşitul secolului al XIX-lea. La răspândirea metodei au contribuit şi lucrările profesorului român D.
Danielopolu, care încă acum 30 de ani, a arătat că injecţia direct în inimă a unei soluţii de adrenalină şi strofantină are
un efect de resuscitare. Încercările empirice, ca excitaţia mecanică (gâdilarea cu o pană de gâscă) sau chimică (cu
amoniac, oţet, foi de tutun) a mucoasei nazale au fost repede date uitării. Resuscitarea inimii a devenit o preocupare
ştiinţifică la sfârşitul secolului al XIX-lea odată cu introducerea anesteziei generale şi îndeosebi în ultimii 50 de ani,
când chirurgia cordului şi a vaselor mari a luat o mare dezvoltare. Resuscitarea inimii a făcut obiectul a numeroase
cercetări de fiziologie, care au fundamentat teoretic tratamentul folosit azi în clinică. Cercetările au fost făcute în trei
direcţii principale: pornirea inimii prin masaj, transfuzia intraarterială şi injectarea intracardiacă a diferitelor substanţe
medicamentoase.
În jurul anului 1900 se stabilise deja că inima oprită prin diferite metode (experienţele au fost făcute pe câini) cum ar
fi anestezia cu cloroform, oprirea electrică sau asfixică, poate fi pornită prin masaj cardiac direct prin deschiderea
toracelui – dând un procent de reuşită de 50%. Pornirea inimii s-a putut realiza după un interval de secunde pâna la 20
de minute de la producerea stopului cardiac. Pentru pornirea inimii, metod cea mai eficientă este masajul. Masajul
cardiac are efectul de a produce o excitaţie mecanică a inimii, singura în stare să facă inima să-şi reia contracţiile
normale, împingând ritmic spre creier o cantitate de sânge suficientă pentru a asigura oxigenarea minimă a celulelor
nervoase. Masajul cardiac dă rezultate numai atunci când este asigurată o foarte bună oxigenare a sângelui.
Insuficienţa cardiacă - Insuficienţa cardiacă este stadiul final al cardiopatiilor, care semnifică epuizarea
fiziologică a muşchiului inimii – miocardul. Dominat de oboseală, dispnee, cianoză şi edeme, tabloul clinic al
insuficienţei cardiace se poate ameliora, cu condiţia tratării corecte şi consecvente. Tratamentul bolnavilor reclamă
limitarea activităţii obişnuite şi evitarea eforturilor fizice, instituirea unui regim alimentar foarte sărac, administrarea
clasicelor medicamente digitalice şi a diureticelor. Pentru evaluarea cheltuielilor energetice cerute de diferitele
activităţi fizice, bolnavii cu insuficienţă cardiacă au fost clasaţi în patru categorii funcţionale.
Clasa I: bolnavii care nu simt nicio jenă funcţională în viaţa obişnuită; clasa a II-a: bolnavii care manifestă o jenă
moderată la o activitatea aproape obişnuită; clasa a III-a: bolnavii care simt o jenă mare chiar la un efort foarte mic;
clasa a IV-a: bolnavii care nu pot face niciun efort, prezentând semne obiective de insuficienţă cardiacă: edeme,
cianoză, evetual ascită, hidrotorax, hepatomegalie, tulburări gastrointestinale. Pentru îndrumarea activităţii fizice a
bolnavilor cu insuficienţă cardiacă se ţine seama de energia necesară efectuării diferitelor acte ale vieţii. Ea a fost
evaluată cu destulă precizie, alcătuindu-se chiar un tabel care indică valoarea consumului de calorii pe minut în
cursul diverselor activităţi. De exemplu, statul în picioare necesită 1 cal/minut; spălatul şi îmbrăcatul 2,6 cal./min.;
mersul prin casă 3 cal./min.; mersul pe teren plan cu 3 km/oră 5,6 cal./min.; urcatul scării 5-10 cal./min.; conducerea
automobilului 2,8 cal./min. etc.
În funcţie de această clasificare şi de consumul energetic impus de activitatea zilnică, recomandările făcute
bolnavilor vor ţine seama şi de starea lor clinică. Astfel, unui bolnav din clasa I îi sunt interzise eforturile prea mari
sau inutile (în special spoturile de performanţă); i se recomandă o viaţă liniştită, un timp suficient de somn sau de
repaus, culcat. Evitarea surrmenajului prin raţionallzarea timpului de muncă poate asigura o viaţa îndelungată.
Exerciţiile fizice pot imbrăca forma plimbărilor, a gimnasticii uşoare sau chiar a unor sporturi ca golful şi înotul. Unui
bolnav de clasa a II-a sau a III-a, adică fără semne obiective de insuficienţă cardiacă, dar cu o jenă functională
supărătoare, munca i se va recomanda numai dacă nu impune eforturi fizice şi dacă drumul până la serviciu poate fi
făcut fără oboseală. Mersul este interzis, preferabile fiind deplasările cu maşina, dacă este posibil. Între perioadele de
lucru trebuie intercalate perioade lungi de repaus la pat, ca sieste după mese sau sub formă de repaus absolut la
sfârşitul saptămânii. La un bolnav de clasa a IV-a este obligatoriu repausul absolut, activitatea fizică flind redusă la
minimum, împreună cu asigurarea unei linişti desăvârşite. În acest sens se recomandă suprimarea telefonului,
reducerea vizitelor, suprimarea eventuală a radioului şi televizorului la persoanele foarte emotive.
Igiena alimentară a cardiacilor comportă de asemenea, o serie de măsuri generale, urmărind reducerea aportului
de lichid şi a consumului de sodiu a cărui sursă principală – dar nu unică – este sarea. De aceea, compoziţia regimului
ţine seama nu numai de sarea care serveşte la prepararea alimentelor, ci şi de sodiul conţinut în diferite alimente.
Specialistii în dietetica insuficienţei cardiace au alcătuit trei tipuri de regim fără sare. Tipul I: aşa-zisul regim
Kempner – regim fără sare, extrem de sever, prin care se obţine un aport zilnic de mai puţin de 0,5 g sodiu. Regimul
se compune din: 200-300 g orez (cântărit crud), fiert în apă fără sare; 30—50 g zahăr; 300 g compot sau dulceaţă; 1
kg fructe; vitamina B. Din cauza monotoniei si sărăciei în proteine, acest regim nu poate fi prescris decât pe perioade
scurte; el poate fi eventual lărgit prin adăugarea cărnii şi a pâinii fără sare. Tipul II: regim fără sare, sever, cu
aproximativ 0,50 gr sare pe zi. Bolnavul va suprima total pâinea şi biscuiţii obişnuiţi, patiseria, toate brânzeturile,
laptele, mezelurile, sărăturile si conservele de orice fel, apele minerale gazoase sau saline, bomboanele de cofetărie.
Sunt permise: pâinea şi biscuiţii fără sare, laptele desodat, puţin unt, uleiul, carnea, păsările, şunca fara sare, ouăle,
cartofii, orezul, peştele, cerealele, legumele verzi (fără spanac şi morcov), fructele proaspete, dulciurile şi patiseria de
casă, vinul, berea, cafeaua, ceaiul, apele minerale nesaline, ciocolata. Tipul III: regim hiposodat tolerant, care permite
introducerea în mâncare a 1-2 g sare/zi. Interdicţiile se vor referi în special la mezeluri, brânzeturi, conserve si pâine
obişnuită. Sunt admise cantităţi moderate de lapte de vacă şi iaurt, precum şi adăugarea de puţină sare în apa în care se
fierb alimentele ca orezul sau pastele făinoase. Fiind exclusiv în funcţie de stadiul evolutiv al cardiopatiilor,
regimurile fără sare sau cu puţină sare ajută la obţinerea raţiei hipocalorice necesare menţinerii unei greutăţi
constante.