SISTEMUL DIGESTIV

Sursa: F. Ţibea, Anatomia omului, Ed. Corint, Bucureşti, 2006

Digestia produce nutrimentele şi substanţele furnizoare de energie necesare celulelor şi

ţesuturilor organismului. Pentru a transforma hrana ingerată în componente separate, care pot fi
preluate cu uşurinţă de către sânge din intestinul subţire pentru a fi transportate în vederea
utilizării imediate sau a stocării lor, sistemul digetiv conlucrează cu un număr de organe, glande
şi enzimele lor.
Digestia este procesul care descompune hrana în substanţe ce pot fi absorbite şi utilizate
de organism pentru energie, creştere şi regenerare. Digestia depinde de acţiunea unor substanţe
denumite enzime asupra hranei ingerate. Acestea sunt produse de organe ataşate la tractul
digestiv şi ele sunt responsabile pentru multe din reacţiile chimice implicate în digestie. Aceste
modificări încep în gură. Când hrana este mestecată, glandele salivare de la nivelul cavităţii
bucale îşi încep secreţia şi ptialina, o enzimă produsă de ele, începe să descompună o parte din
hidrocarbonaţi (glucide) în molecule mai mici, cum ar fi maltoza şi glucoza.
Hrana traversează apoi esofagul, ajungând în stomac, unde un complex de substanţe
chimice – mucus, acid clorhidric şi enzima pepsină – acţionează asupra ei. Acţiunea ptialinei
încetează, dar începe o nouă serie de reacţii chimice declanşate de stimuli nervoşi. Cantitatea de
suc gastric eliberat este controlată atât aici, cât şi în intestin de impulsuri nervoase, prezenţa
hranei şi secreţiile hormonale.
Intestinul subţire. Hrana care părăseşte stomacul – o pastă consistentă, acidă, numită
chim – intră apoi în duoden, porţiunea iniţială a intestinului subţire. Duodenul produce şi
eliberează cantităţi mari de mucus, care îl protejează împotriva lezării de către acidul clorhidric
şi de enzimele din chim. Duodenul primeşte, de asemenea, sucuri digestive de la pancreas şi
cantităţi importante de bilă, care este produsă în ficat şi stocată în vezica biliară, până când este
nevoie de ea.
Secreţia sucului pancreatic este declanşată de doi hormoni. Secretina stimulează
producerea unor cantităţi mari de sucuri alcaline care neutralizează aciditatea chimului parţial
digerat. Enzimele pancreatice se produc ca răspuns la eliberarea unui al doilea hormon,
pancreozimina. Bila este, de asemenea, eliberată în duoden din vezicula biliară, pentru a
fragmenta particulele de grăsimi.
Enzimele pancreatice ajută la digestia hidraţilor de carbon şi a proteinelor pe lângă cea a
grăsimilor. Aceste enzime includ tripsina, care desface peptonele în componente mai mici,
peptidele; lipaza care desface grăsimile în molecule de glicerol şi acizi graşi; amilaza care
desface hidraţii de carbon până la maltoză. Hrana digerată pătrunde apoi în jejun şi ileon,
porţiuni ale intestinului subţire situate în continuarea duodenului, unde au loc stadiile finale ale
modificărilor chimice. Enzimele sunt eliberate de celulele unor mici indentaţii numite criptele
Lieberkühn.
Cea mai mare parte a absorbţiei are loc în ileon, care pe peretele interior prezintă
milioane de proeminenţe minuscule, denumite vilozităţi. Fiecare vilozitate conţine un capilar şi o
mică ramură limfatică, chilifer. Când hrana digerată vine în contact cu vilozităţile, glicerolul,
acizii graşi şi viatminele dizolvate intră în chilifere şi sunt transportate în sistemul limfatic şi,
apoi, în fluxul sanguin.
Aminoacizii rezultaţi din digestia proteinelor şi zaharurilor din hidraţii de carbon, plus
vitamine şi minerale importante cum ar fi calciu, fier, iod, sunt absorbite direct în capilarele
vilozităţilor. Aceste capilare duc la vena port-hepatică, care transportă hrana direct la ficat.
Acesta, la rândul lui, reţine unele substanţe pentru necesităţile proprii şi pentru stocare, iar restul
acestora sunt trecute mai departe în circulaţia generală a organismului..
Cavitatea bucală. Gura omului este un fel de cavernă ce conţine limba şi dinţii. Este
delimitată de buze, în timp ce la partea posterioară se deschide în căile ce conduc la tractul
digestiv şi la plămâni. Datorită acestei conexiuni cu două din circuitele vitale ale organismului,
gura este implicată inevitabil atât în digestie, cât şi în respiraţie. Are, de asemenea, un rol în
vorbire.
Buzele sunt cele care dau expresia gurii. Ele sunt alcătuite din fibre musculare întreţesute
cu fibre elastice şi au o inervaţie bogată, care le conferă o sensibilitate deosebită. La suprafaţa
buzelor se găseşte o formă particulară de ţesut epitelial cu o structură intermediară între pielea
feţei şi membrana ce delimitează cavitatea bucală. Spre deosebire de piele, buzele nu au peri,
glande sudoripare sau sebacee. Cavitatea bucală este căptuşită cu o membrană mucoasă ce
conţine glande producătoare de mucus. Secreţia continuă a acestor glande menţine umiditatea
cavităţii bucale, împreună cu secreţia glandelor salivare. Mucoasa obrajilor este supusă unei
uzuri permanente şi are o remarcabilă capacitate de regenerare.
Cavitatea bucală este delimitată superior de palatul dur, care se continuă posterior cu
palatul moale. Palatul dur, format de baza osului maxilar, permite ca limba să preseze asupra
unei suprafeţe ferme şi, astfel, face ca hrana să fie înmuiată şi mixată. Sensibilitatea palatului
moale este esenţială, deoarece îi favorizează mişcarea superioară când hrana este înghiţită,
prevenind astfel refluxul hranei în nas, care se deschide în partea posterioară a gurii.
În mijlocul palatului moale se găseşte o formaţiune numită uvula sau „a treia amigdală”.
Funcţia ei reprezintă un mister, dar unii cred că are un rol în închiderea căilor aeriene în timpul
deglutiţiei, prevenind, în acest mod, înecarea.
Limba are o formă asemănătoare unui triunghi – cu o bază largă îngustându-se treptat
către vârf. Este ataşată la bază, sau rădăcină, de maxilarul inferior, sau mandibula, şi de osul
hioid. Pe părţile laterale, rădăcina limbii este unită cu pereţii faringelui, cavitate ce formează
partea posterioară a gurii.
Porţiunea mijlocie a limbii are o suprafaţă convexă superior, în timp ce faţa inferioară
este legată de planşeul bucal printr-o bandă subţire de ţesut, numită frenul limbii. Vârful limbii
are mişcări libere, dar când o persoană nu mănâncă sau nu vorbeşte, el se află în mod normal în
repaus înapoia dinţilor.
Mişcările limbii sunt determinate de muşchii ce intră în alcătuirea sa şi de care este
conectată şi de modul în acre este poziţionată limba în gură. Limba conţine fibre musculare
dispuse atât în plan longitudinal, cât şi transversal, care sunt capabile să producă mişcarea, dar
contracţia unui număr de muşchi situaţi pe părţile laterale ale mandibulei pot conferi mişcărilor
limbii o mobilitate remarcabilă. Muşchiul stiloglos, de la nivelul gâtului, de exemplu,
mobilizează limba în sus şi înapoi, în timp ce hioglosul, de asenmenea de la nivelul gâtului,
aduce limba în poziţia normală de repaus.
În timpul hrănirii, una din funcţiile principale ale limbii este de a prezenta hrana dinţilor
pentru masticaţie şi în formarea bolului alimentar, pregătindu-l pentru înghiţire. Aceste acţiuni
sunt realizate printr-o gamă de mişcări ondulatorii: în sus şi în jos. Când această acţiune a fost
îndeplinită (sau cînd o persoană mănâncă în grabă), limba împinge bolul către faringe, de unde el
pătrunde în esofag, care îl transportă în stomac.