Ghiduleț pentru designeri, redactori, lucrători din social media, jurnaliști, creativi,

comerciali
 
La ce bun sunt regulile care vor fi enumerate mai jos, dacă există probleme mult mai
importante, cum ar fi reparația drumurilor, ridicarea bunăstării populației, lupta cu
încălzirea globală.
În perspectivă scurtă este, în opinia noastră, pentru a spori credibilitatea și
profesionalismul resursei, companiei, persoanei care urmează regulile descrise mai jos.
În perspectivă de lungă durată — pentru a crea spațiu vizual corect care, la rândul său,
va crea o cultură vizuală înaltă a consumatorilor de informație. Dar chiar dacă un singur
designer, în urma citirii acestui articol, va folosi diacriticile corecte și va avea grijă de
tipografica textului pe care îl machetează, vom considera că scopul nostru a fost realizat.

Designer: Anna Vasina

Autorul articolului: Constantin Salagor

Diacriticele
Începem cu boala cea mai mare a vorbitorilor de limba română — utilizarea diacriticelor în texte
(sau, mai corect ar fi lipsa acesteia). „Am pus mana pe fata”. Cum să pui diacriticele, luând în
considerare că una din versiuni poate avea și urmări penale?

Diacriticele sunt un fenomen nu doar al limbii române, dar și al oricărei alte limbi care utilizează
alfabetul latin. Ele trebuiesc fiindcă alfabetul latin satisface pe deplin doar necesitățile limbii latine
și a celei italiene. În cazul celorlalte limbi există sunete care nicicum nu pot fi redate prin literele
existente. Aici ne vin în ajutor sedila, umlautul, breve-ul, accentele, linia oblică sau alte semne
diacritice.

Apropo, în prima versiune modernă de alfabetolatinizare a limbii române sedila se folosea nu

doar pentru literele s și t, dar și pentru d și c, iar sunetul „î” era derivat nu numai din i și a, dar și
din u, o și e (în funcție de cuvântul latin de la care provine). Aceasta din cauza că autorii au folosit
principiul etimologic de redare a sunetelor (ca în cazul limbilor engleză și franceză). Pentru prima
dată virgulele la ș și ț au apărut în 1904, brusc, pe neașteptate și fără vreo explicație.

În prezent, limba română are DOAR următoarele diacritice: ă, â, î, ș și ț. Celelalte tipuri de

diacritice pot fi utilizare DOAR în cuvinte împrumutate din alte limbi care și-au păstrat ortografia
sau în cadrul citatelor într-o altă limbă. În limba română la ziua de azi NU EXISTĂ literele ş sau ţ.
Utilizarea lor în texte reprezintă o greșeală crasă. La fel, o greșeală de neiertat, cu bilet într-o
direcție în iadul cu rectificări veșnice din partea clientului, este lipsa diacriticelor în text (fie că e
vorba de site, pagină de facebook, text publicitar etc.). Limba română are diacritice și ele
TREBUIE să fie utilizate în texte.
SEMNELE TIPOGRAFICE

Ghilimelele

Prima dată aceste semne de punctuație au fost luate în seamă și reglementate în 1954.
Până atunci existau doar 2 semne de punctuație: apostroful și „trăsura de unire”.

Prima iterație de regulă de utilizare spunea că ghilimelele în română sunt de 2 tipuri: „...“ (99 jos
și 66 sus) și «...» (unghiulare), cu predispoziție de utilizare a celui de-al doilea tip, deoarece astfel
se mima gramatica limbii ruse — „surorii mai mari” de atunci a limbii române.
„Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație”, Ediția a V-a, din 1997, editat de Academia
Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, după care ne conducem la moment (și care este
biblia „nerd”-ului redactoral) spune că în limba română folosim următoarele tipuri de semne ale
citării — „…” (99 jos la începutul citării și 99 sus la sfârșitul acesteia). Apropo, apariția anume a
acestui tip iarăși nu este nicicum explicată sau argumentată. În cazul includerii unui citat, în
interior se utilizează ghilimelele de tip «…». Versiunea mai complexă ar fi în cazul insertării unui
citat în alt citat și ar arăta în felul următor: „... «... „...” ...» ...”. Deci, principiul de bază după care
trebuie de condus este cel de alternare.