Mihail Sturdza, domn al Moldovei (1794 - 1884)

Anii de viaţă:  n. 1794 – d. 1884,   domnia:  iulie 1834 –  iunie 1849

predecesor -
Administraţie militară
rusă
 

Mihail Sturdza, domn al Moldovei (1834-1849)   succesor - Grigore

Alexandru Ghica

Mihail Sturdza s-a născut la Iaşi, în aprilie 1794. Era fiu al marelui logofăt Grigore Sturdza şi al Mariei
Callimachi, fiica domnului Scarlat Callimachi. În calitate de dascăl l-a avut pe abatele L’Hommé,
stabilit în principate în timpul Revoluţiei franceze, care i-a educat dragoste pentru carte şi ştiinţă.

Vorbea şi scria curent în limbile greacă şi franceză, cunoştea latina şi rusa, citea şi înţelegea italiana şi
engleza. M. Sturdza poseda vaste cunoştinţe în domeniul istoriei, filozofiei, jurisprudenţei, matematicii.

Intră în viaţa activă pe la 1812, atunci când domnul Scarlat Callimachi “l-a rânduit logofăt al doilea”, iar
în anul următor – vornic de aprozi. În timpul Eteriei şi revoluţiei de sub conducerea lui Tudor
Vladimirescu, Mihail Sturdza s-a refugiat în Bucovina, unde s-a impus în calitate de protagonist al
fracţiunii conservatoare a partidei naţionale, orientată spre Rusia. De la Cernăuţi a adresat numeroase
memorii puterii protectoare, în care a contestat legitimitatea urcării pe tronul Moldovei a rudei sale –
Ioniţă Sandu Sturdza, care nu era reprezentantul marii boierimi, ci al celei mici şi mijlocii [1].

După revenirea la Iaşi, în perioada 29 iulie 1829 – 30 martie 1830, оn calitate de membru al comisiei
de boieri moldoveni, a participat în capitala Ţării Româneşti la elaborarea textului Regulamentului
Organic, alături de comisia munteană [2].

Dezideratele luptei pentru unitatea şi independenţa românilor nu erau străine viitorului domn. Acordul
iniţial al Curţii de la Petersburg de a sprijini ideea unirii celor două principate, deziderat fixat şi în
textele celor două Regulamente Organice, s-a datorat şi pledoariilor membrilor celor două comitete de
redactare. Diplomaţia rusă a respins proiectul atunci când a fost formulată condiţia ca principele străin
să aparţină unei puteri secundare a Europei, fapt care excludea din start o candidatură din partea
Rusiei. M. Sturdza nu se excludea pe sine ca pretendent la tronul unic al celor două ţări române.

Viitorul domn regulamentar se pronunţa şi în favoarea unei garanţii colective a marilor puteri asupra
principatelor, asemenea Greciei. Prima cerere formală în acest sens a fost făcută de M. Sturdza în
numele boierilor şi adresată lordului Heytesbury, ambasadorul Angliei la Petersburg.

În felul acesta, viitorul domn regulamentar face un joc dublu. Pentru a accede la tronul Moldovei, el
caută să fie util puterii protectoare pentru a obţine concursul acesteia în atingerea scopului urmărit de
el. În acelaşi timp, se angajează în serviciul cauzei naţionale, apelând la intervenţia puterilor
occidentale (Franţa şi Marea Britanie) în favoarea unirii şi a prinţului străin [3]. Mihail Sturdza, alături
de Gh. Asachi, Villara şi consulul rus Minceaki, a călătorit la Sankt-Petersburg pentru a prezenta
proiectele celor două regulamente împăratului rus.

Din competiţia celor câţiva pretendenţi la tronul Moldovei, învingător a ieşit, în cele din urmă, Mihail
Sturdza. La 24 martie 1834 Poarta i-a numit domni pe Alexandru Ghica în Valahia şi pe Mihail Sturdza
în Moldova. Domnia efectivă a început-o în luna iulie.

Colaborarea strânsă cu autorităţile ţariste, începând cu perioada ce a urmat revoluţiei conduse de T.

Vladimirescu, serviciile aduse Rusiei în războiul din anii 1828-1829 împotriva Imperiului Otoman,
contribuţia personală la elaborarea Regulamentului Organic constituiau suficiente dovezi pentru
puterea protectoare privind loialitatea lui M. Sturdza faţă de Curtea de la Petersburg [4].

Obţinerea încrederii generalului rus P. Kiselev, preşedintele celor două Divanuri ale principatelor, i-a
facilitat ocuparea tronului Ţării Moldovei [5].

Pe parcursul celor 15 ani de domnie M. Sturdza a desfăşurat o activitate prodigioasă, realizând o

frumoasă operă de reformare a ţării.

Faptul că acesta era “cel mai bogat, mai influent şi unul dintre cei mai luminaţi boieri din Moldova” [6] a
constituit un argument în plus pentru Rusia de a-l sprijini la preluarea domniei Principatului Moldovei.

Odată cu evacuarea principatelor, influenţa Rusiei urma să fie asigurată prin intermediul dispoziţiilor
Regulamentului Organic, prin prerogativele cu care erau învestiţi reprezentanţii săi consulari. În plus,
"puterea suzerană a ştiut să menţină în interiorul principatelor animozitatea, neîncrederea şi o
continuă stare de tensiune între forţele conducătoare ale statului” [7]. Puterea protectoare a impus
acceptarea de către principate a “articolului adiţional” în textele celor două Regulamente Organice
care prevedea că orice modificare trebuia să se producă cu aprobarea Petersburgului şi Istanbulului,
ceea ce ştirbea în mod simţitor autonomia administrativă prevăzută de Tratatul de la Adrianopol. Dacă
Adunarea de la Bucureşti s-a împotrivit mult timp să accepte atare modificare (articolul respectiv a fost
votat abia în 1838), la Iaşi “inovaţia” rusească a fost acceptată mult mai uşor şi aceasta, în primul
rând, datorită maleabilităţii manifestate de domnul Mihail Sturdza, care, în felul acesta, şi-a asigurat
sprijinul puterii protectoare în conflictele sale cu boierimea.[8] Mihail Sturdza a preluat guvernarea
Moldovei într-o perioadă importantă pentru destinul acestei ţări. Datorită calităţilor sale de bun
gospodar şi administrator, procesele de transformare a societăţii româneşti, a culturii naţionale au
cunoscut o dezvoltare ascendentă. Epoca domniei sale a fost una de continuă modernizare,
cuprinzând toate sferele societăţii moldovene.

Pe parcursul celor 15 ani de guvernare a Moldovei el a desfăşurat o amplă activitate pe multiple

planuri, dând dovadă, totodată, de multă abilitate şi simţ politic care constituiau nişte calităţi absolut
indispensabile în condiţiile unei supravegheri vigilente din partea puterii protectoare.

A fost un adept fervent al absolutismului luminat şi un adversar intransigent al regimului democratic,

parlamentar. Unul din scopurile principale pe care l-a urmărit cu multă îndârjire a fost instaurarea
ordinii şi a stabilităţii sociale. A căutat să consolideze pe toate căile securitatea şi ordinea publică. În
acest scop a luptat consecvent cu tâlhăriile şi hoţiile: a fost reorganizată administraţia ţinutală,
reglementată activitatea ispravnicilor, reorganizată miliţia, înfiinţate cazărmi şi şcoli elementare pentru
efectivul inferior de comandă, tipărindu-se şi manuale destinate soldaţilor. Cadeţilor li s-a permis să
urmeze instrucţia în Prusia şi Imperiul Rus.

Din dorinţa de a stimula interesul sătenilor pentru producţia agricolă, Mihail Sturdza a căutat să-i
protejeze pe ţărani de abuzurile administraţiei locale şi de exploatarea excesivă a marilor proprietari.
Aceasta trebuia să asigure capacitatea contribuabilă a ţăranilor şi să garanteze veniturile stabile ale
statului. Dezrobirea ţiganilor mănăstireşti şi ai statului a avut importante efecte de ordin economic,
social şi politic.
 
  Mihail Sturdza, domn al Moldovei Mihail Sturdza, domn al
Moldovei, portret

Activitatea modernizatoare desfăşurată de domnul moldovean şi-a găsit o amplă reflectare şi în

reformarea sistemului judiciar[9]. Separarea puterii judiciare de cea administrativă şi legislativă a fost
însoţită de înlăturarea ingerinţelor administraţiei în procesele judiciare. Au fost instituite judecătorii
judeţene (ţinutale), rurale, tribunale de apel, de comerţ la Galaţi şi corecţional la Iaşi. În Moldova a fost
retipărită, în 1838, condica criminală, a fost tradus, în 1840, codul criminal francez. În 1847 a fost
instituită şi şi-a început activitatea Comisia însărcinată cu alcătuirea unui singur cod al legilor din
Moldova, care şi-a desfăşurat activitatea sub conducerea nemijlocită a domnului. A fost adoptat un şir
întreg de măsuri, menite să lichideze numărul enorm de procese neterminate.

M. Sturdza a căutat să impună autoritatea statului şi în domeniul ecleziastic, căutând să facă o

anumită ordine în sfera veniturilor bisericilor şi mănăstirilor din Moldova. Legea de la 1835 cu privire la
mănăstirile moldoveneşti neînchinate a instituit controlul statului asupra administraţiei averilor
mănăstireşti [10]. O altă lege, de la 1839, prevedea înfiinţarea unei dicasterii menită să se ocupe
nemijlocit de administrarea averilor ecleziastice şi introducerea unei discipline rigide în viaţa monahală
din Moldova. Rusia contesta măsurile întreprinse de domnul moldovean. Astfel, Petersburgul a
reacţionat cu promptitudine atunci când M. Sturdza a încercat să pună sub controlul statului averile
mănăstirilor închinate, puterea protectoare nefiind dispusă să admită lezarea intereselor bisericii
ortodoxe greceşti, care era unul din instrumentele eficiente în promovarea politicii ruseşti în sud-estul
Europei şi în Orientul Apropiat. Cu toate acestea, în martie 1844, este votată legea privind
administrarea averilor bisericeşti şi atribuţiile vornicului bisericesc (cel dintâi ministru al cultelor), prin
care se instituie controlul statului asupra veniturilor Mitropoliei şi episcopiilor.

M. Sturdza a iniţiat un amplu program de lucrări publice. În decursul domniei sale au fost construite
aproximativ 400 de km de şosele moderne (pentru acel timp), aproape 400 de poduri, cu
preponderenţă, din piatră, care au rezistat în timp, aceasta facilitând dezvoltarea comerţului şi a
relaţiilor dintre diferite zone ale ţării.

Domnul moldovean a acordat o atenţie deosebită instrucţiei publice. Prin acordarea unor burse,
donaţii se urmărea încurajarea înscrierii tinerilor la şcolile din ţară şi la cele de peste hotare. Învăţătura
devine aproape un cult în principate. În mediul intelectual neştiutorii de carte erau trataţi cu dispreţ,
fiind etichetaţi ca “duşmani ai naţiunii româneşti” şi, din contra, profesorii bine pregătiţi erau consideraţi
“apostoli ai civilizaţiei”, bucurându-se de un tratament deosebit în societate.

La 16 iunie 1835, în casele lui Petrache Cazimir a fost inaugurată Academia Mihăileană. Ea avea
iniţial două clase gimnaziale, două umaniste şi una de filozofie. Academiei i-a fost donat utilaj ştiinţific
şi o bibliotecă, din care 600 de cărţi au fost dăruite de M. Sturdza. În Şcoala de fete cursurile durau
trei ani. Patru din cele mai bune eleve erau bursiere ale statului. În perioada domniilor regulamentare
relaţiile cu Occidentul, şi în primul rând cu civilizaţia şi cultura franceză, a înregistrat performanţe
spectaculoase. Presa, literatura, teatrul francez au devenit elementele omniprezente în societatea
românească. Creşte în mod considerabil numărul tinerilor originari din principate care pleacă la studii
în Occident şi, în special, în Franţa, dar şi a călătoriilor de agrement ale boierilor români în aceeaşi
direcţie. Stilul de viaţă în principate suferă şi el o occidentalizare evidentă, elementele franceze şi în
acest caz fiind preponderente [11]. În decursul оntregii perioade de domnie, M. Sturdza s-a confruntat
în permanenţă cu o opoziţie îndârjită din partea boierilor ţării. Petersburgul urmărea să nu admită ca
poziţia lui M. Sturdza să devină prea puternică, deoarece aceasta i-ar fi permis să promoveze o
politică independentă, Rusia căutând să stimuleze din umbră nemulţumirea diferitelor grupări boiereşti
faţă de guvernarea domnului regulamentar, urmând astfel să-l facă pe acesta dependent de sine.

Pentru a se menţine la tron, M. Sturdza a fost nevoit să ţină mereu cont de supravegherea rigidă din
partea puterii protectoare, care-i încorseta activitatea, determinându-l să demonstreze multă abilitate,
intuiţie politică şi prudenţă.

În anul 1839 partida naţională din Valahia a elaborat planul înlocuirii domnului Al. Ghica cu exponentul
ei, colonelul I. Câmpineanu. La realizarea acestui proiect erau atraşi şi unii reprezentanţi diplomatici ai
Franţei şi Marii Britanii, acreditaţi în principate. În eventualitatea că I. Câmpineanu nu ar fi obţinut
tronul, “planul muntean” prevedea obţinerea numirii de către Poartă, cu concursul puterilor
occidentale, a lui M. Sturdza domn al ambelor principate. Domnul moldovean acceptase o atare
formulă şi se angajase în mod discret să contribuie la realizarea ei. Pentru atingerea acestui scop
suprem al partidei naţionale din cele două principate, M. Sturdza era dispus să accepte toate
sacrificiile posibile, gata să se manifeste deschis doar în cazul când va fi sigur că va fi susţinut de
Franţa, Marea Britanie şi Austria.

Diplomaţii ruşi acreditaţi la Iaşi şi Bucureşti au aflat despre existenţa acestui scenariu şi au făcut tot
posibilul pentru a-l anihila.

Dar odată cu eşuarea misiunii n-au încetat aspiraţiile naţionale ale românilor din cele două principate
nici spirijnul solicitat de ei capitalelor europene în favoarea unirii Moldovei cu Valahia. Pe parcursul
următorilor ani dezideratul unirii continuă să preocupe în mod constant partida naţională din cele două
ţări române. Huber, consulul Franţei la Iaşi, relata superiorilor săi că la Bucureşti adepţii unirii celor
două principate aveau o părere înaltă despre capacităţile domnului Moldovei şi-l doreau în fruntea
viitorului stat unitar român, preferându-l oricărui străin [12]. Aceste opinii erau confirmate şi de Ion
Ghica, pe atunci profesor la Academia Mihăileană de la Iaşi, care menţiona că în 1841 “toată lumea
dorea cu înflăcărare unirea” în frunte cu M. Sturdza, în ciuda faptului că anumite calităţi de caracter al
acestuia nu erau agreate de partizanii unităţii naţionale româneşti.

În condiţiile când detronarea lui Alexandru Ghica în Valahia devenea iminentă şi când intenţia de a-i
acorda indigenatul generalului rus P. Kiselev putea să conducă la instalarea acestuia pe tronul de la
Bucureşti, liderii partidei naţionale muntene (I. Câmpineanu, Al. Villara, Filipescu-Vulpe, I. Ghica) i-au
adresat o scrisoare lui M. Sturdza, remisă prin intermediul aceluiaşi I. Ghica, propunându-i domnia
Ţării Româneşti şi realizarea dezideratului dorit de toţi românii – Unirea Principatelor [13]. Domnul
moldovean s-a arătat vădit măgulit de această ofertă, dar s-a văzut nevoit să decline propunerea,
deoarece o considera imposibil de realizat din cauza atitudinii negative a puterii protectoare.

Procesul modernizator n-a cuprins, în mod egal toate categoriile sociale din Moldova, ignorându-se
astfel spiritul dreptăţii şi echităţii. Conservarea privilegiilor care alimentau corupţia şi venalitatea
funcţionarilor publici, protectoratul apăsător rusesc, cenzura şi alte fenomene negative au împiedicat
reformarea deplină a societăţii [14]. În epoca Regulamentului Organic s-a constituit o amplă mişcare
orientată spre cultivarea valorilor naţionale, mişcare favorizată de instituţionalizarea culturii,
dezvoltarea învăţământului, amplificarea legăturilor cu spiritul şi cultura ţărilor europene, repunerea
limbii române şi istoriei naţionale în drepturile lor fireşti. Societatea românească înregistrează
schimbări calitative cu caracter modernizator care pregătesc terenul pentru realizarea dezideratelor
supreme naţionale – unificarea ţărilor române şi independenţa politică. Meritul incontestabil în
realizarea acestei opere inovatoare l-a avut generaţia de la 1848, care a crescut şi a acţionat în epoca
regulamentară cu pasiune, competenţă şi înalt patriotism, profitând din plin şi de facilităţile oferite de
nişte domnii luminate precum a fost şi cea a lui M. Sturdza [15].

După abdicare în iunie 1849 M. Sturdza s-a retras la Paris, întreţinând relaţii intense cu diferite
personalităţi europene. A murit la 8 mai 1884, fiind înmormântat în capela familiei de la Baden-Baden.