Optica geometrică sau optica razelor (de lumină) are ca scop studiul mersului razelor

(de lumină vizibilă sau invizibilă) prin diferite medii separate prin suprafeţe de anumite forme
geometrice. Lumina – sub formă de raze - care porneşte de la punctele luminoase, sau
luminate, ale unui obiect, trece prin diferite piese optice care constituie un sistem optic, se
urmăreste să se obţină o imagine a acelui obiect. Aceasta imagine apare fie la întretăierea
razelor emergente cînd se formează o imagine reală (care se poate observa şi pe un ecran), fie
la întretăierea prelungirii razelor emergente, cînd se obţine o imagine virtuală. Scopul final al
opticii geometrice este de a se obţine imagini cît mai asemănătoare obiectului, cu ajutorul
instrumentelor optice şi deci studiul şi deci studiul şi teoria instrumentelor optice. Avîndu-se
la bază cîteva legi simple obţinute pe cale experimentală, s-au putu obţine pe cale pur
matematică, deductivă, legile fundamentale ale opticii geometrice. O perfecţionare în aceste
studii se aduce prin luarea în considerare a fenomenelor optice ondulatorii, precum şi legilor
fotometriei.

Punctul luminos şi raza de lumină

Orice izvor luminos are o dimensiune. Numai cînd dimensiunile sînt neglijabile faţă de
distanţele izvor-instrument optic, atunci se poate considera că avem un izvor punctiform. Raza
de lumină apare ca rezultatul idealizării neglijării volumului îngust prin care se propagă
lumina, a tubului de lumină. Astfel lumina emisă de corpul I poate trece prin deschiderele D1
şi D2 (fig. 1.1). Cu cît sînt mai mici aceste deschideri, cu atît şi volumul tubal se îngustează,
 ajungînd la urmă sub forma unui fir drept ce ia numirea de rază de lumină.

O aplicaţie este camera obscură: o cutie cu o deschidere mică 0 prin care pătrund
razele de la obiectul AB (fig. 1.2). Totalitatea petelor luminoase produse pe ecran de către
fiecare rază dă naştere la imaginea A’B’.
 Legea propagării independente a razelor
Faptele experimentale arată că razele care trec printr-un punct, întretăindu-se, nu se
influenţează reciproc, păstrîndu-şi individualitatea în propagare. În cazul cînd aceste raze
provin de la acelaşi izvor punctiform şi sînt aduse să treacă prin acelaşi punct, atunci există
anumite legături de structură între ele, cea ce duce la fenomenele de interferenţă.

Legile refracţiei
În propagarea sa, o rază de lumină poate schimba de direcţie la suprafaţa de separare
S1 a două medii omogene şi izotrope, 1 şi 1’ (fig. 1.3). Lumina se propagă în vid cu viteza
maximă c (≈ 300 000 km/s), însă în alte medii are viteze v mai mici. Raportul Cv1>1 ia
numirea de indece de refracţie absolut n1. Raza de lumină I1V1 face cu normala N’1N1 unghiul
de incidenţă i1; se reflectă după V1I’1, făcînd unghiul de refracţie i1. Razele I1V1 şi V1I’1 se
situează împreună cu normala N1N’1 în acelaşi plan. Se verifică şi experimental legea lui Snell
şi Descartes:

n1sin i1 = n’1 sin i’1

adică produsul n sin i, care poartă şi numirea de apertură, este un invariant. Reflexia şi
reflexia totală sunt cazuri particulare ale aplicării acestei legi.

Principiul reversibilităţii drumului razelor sau de inversare a mersului razelor

precizează că raza de lumină care parcurge într-un sens sistemul optic, urmează acelaşi drum
în sistem optic în sens invers.

Principiul lui Fermat (1601-1665)

Într-un timp t o rază de lumină va străbate drumurile geometrice l0, l1, l2, prin mediile
de indicii de refracţie n0 (=1 pentru vid), n2, n3..., drumuri care sînt diferite deoarece viteza de
propagare este diferită. Dar l0=v0t=ct, l1=v1t, n1=c/v1 ş.a.m.d. şi avem l1v1=v1t*c/v1=ct=l0 de
unde l0=l0n0=l1n1=l2n2=…, care ne arată că drumul geometric l0 este echivalent cu drumurile
l1, l2, ... străbătute in mediile respective în acelaşi timp t. Produsul nl ia numirea de drum optic
şi-l mai înseamnă cu (l)

Principiul lui Fermat enunţă că o rază de lumină care trece prin două puncte ale unui
sistem optic va urma acel drum care corespunde minim sau maxim sau staţionar, adică:
∑nl=∑(l)=∑(L)=minim sau maxim sau staţionar, deci:

(((((((FORMULĂ)))))).

Aplicarea acestui principiu la refracţia luminii duce la obţinerea legilor lui Snellius-
Descartes.

Să considerăm în sistemul de axe de coordonate Oxyz (fig 1,5) suprafaţa S1 cu z=0 ca

suprafaţa de separare a celor două medii cu indece de refracţie n1 şi n2. În aceste medii se
găsesc punctele P1(0, 0, z1) şi P1’(x1’, 0, z1’) situate în planul π dat de y=0.

(((FIGURA 1.5, 1.6)))))

Să presupunem că raza care trece prin P1 şi P1’ trece prin punctul M(x,y,0) din planul
S1. Drumul optic total (P1M)+(MP’1)=(L) este dat de:

(L)=n1OP12+OM2+ n1’O'P'12+O'M2=n1x2+y2+z12+ n1’(x1'-x)2+y2+z1'2

Conform principiului lui Fermat

(FORMULAAAA)))))

cea ce duce la y=0, adică punctul M se găseşte pe Ox şi deci în planul π (y=0) în care
se găseşte şi puntele P1 şi P1’. În continuare :

(FORMULA)

Cum însă din figura 1.6 se vede că:

(FORMULA)

avem: n1sini1=n1’sini1’ adică tocmai legea lui Snellius-Descartes.

 Fasciculul de lumină. Suprafaţa de undă
O rază de lumină nu poate fi izolată fizic. Lumina pătrunde prin deschideri sub formă
de fascicul de raze de lumină. Deosebim fascicule de raze divergente, convergente şi paralele
(fig 1.7).

((((((Fig 1.7)))))))))))

În legătură cu fasciculele de raze provenite de la un acelaşi izvor de lumină s-a

introdus şi noţiunea de suprafaţă de undă. Din punct de vedere geometric, suprafaţa de undă
este suprafaţa normală la toate razele fasciculului, suprafaţa ∑. Se pot trasa o infinitate de
suprafeţe de undă. Noţiunea de suprafaţă de undă este legată îndeosebi de fenomenul de
propagare ondulatorie al luminii, unda care mai ia numirea de front de undă. Prin trecerea ale
fasciculului prin diferite părţi ale sistemului optic, forma suprafeţei de undă se poate schimba.

Teorema lui Malus-Dupin

Să admitem că din mediul cu indicele n1 porneşte un fascicul de raze la care s este
suprafaţa de unda respectivă. După trecerea fasciculului prin mai multe suprafeţe de separare
S1,S2, ... ale sistemului optic, se obţine fasciculul emergent cu suprafaţa de undă s’ (fig 1.10).

(FIGURA)

Teorema lui Malus stabileşte că drumurile optice corespunzătoare fiecărei raze, adică
AA1A2...A’,BB1B2...B’, ..., între cele doua suprafeţe de undă s şi s’ au aceaşi valoare, adică:

(L)=∑nl=( AA1A2...A’)=( BB1B2...B’)=...

sau d∑nl=0

Stigmatismul. Astigmatismul
Dacă fasciculul divergent homocentric (sau isogen) care porneşte din punctul luminos
obiect P1 rămîne homocentric şi după ce a suferit reflecţii sau refracţii, adică toate razele se
strîng în punctul imagine P1’ (fig 1.11) atunci imaginea P1’ ia numirea de imagine stigmatică a
izvorului obiect punctiform P1.

(FIGURA=))))))))))))))

Punctul P1’ poate juca rolul de obiect şi P1 să fie socotit imaginea lui P1, conform
reversibilităţii propagării luminii. De acea punctele P1 şi P1’ se numesc puncte conjugate.
Suprafeţele S1 care menţin stigmatismul suprafeţe stigmatice. Pentru a le găsi va trebui să
satisfacă teorema lui Malus, adică egalitatea drumurilor optice între P1 şi P1’ pentru fiecare
rază:

n1*P1A+ n1’*A1P1’=n1*P1A2+n1’*A2P1’=n1*P1A3+n1’*A3P1’=...

Suprafaţa stigmatică este suprafaţa de revoluţie în jurul axului P1P1’ (fig 1.12).
Suprafeţele de revoluţie care satisfac relaţia generală: n1*P1A1+n1’*A1P1’=ct indiferent de
poziţia punctului A1, deci de valoarea unghiului (Theta1) se numesc ovalele lui Descartes.
Dintre suprafeţele de revoluţie uşor de confecţionat sînt suprafeţele sferice şi cea plană.
Fiecare suprafaţă sferică este o suprafaţă stigmatică numai pentru două puncte conjugate –
punctele ei stigmatice P1 şi P1’. Pentru un alt punct obiect O1, suprafaţa S1 nu mai este o
suprafaţă stigmatică şi deci regiunea O1’ nu mai este punctiformă ci va ocupa un volum (fig
1.13). Sistemul optic reprezintă fenomenul de astigmatism. Dacă acest volum este mic şi
poate fi socotit punctiform, atunci spunem că pentru punctul O1 avem stigmatism
aproximativ. Aceasta se realizează cu ajutorul unor fascicule care să nu facă un unghi theta1
prea mare. În cazul cînd theta1 este mai mare, suprafaţa stigmatică corespunzătoare punctelor
conjugate O1 şi O1’ este suprafaţa S0 tangentă în V1 cu suprafaţa S1. Se vede că deosebirea
dintre S0 şi S1 creşte cu h1. În cazul fasciculelor cu theta1 mic, cele două suprafeţe S1 şi S0
aproape se confundă deci şi O1’ va deveni punctiform. Avem în acest caz formarea imaginilor
cu raze paraxiale, caz cînd sin(theta1)≈tg(theta1)≈(theta1). Aceasta aproximaţie ia numirea
de aproximaţia lui Gauss.

(FIG 1.13)
 Optica geometrică GAUSSIANĂ.

Dioptrul sferic. Dioptrul plan

Suprafaţa sferică este suprafaţa de revoluţie ce mai uşor de confecţionat cu suficientă
precizie pentru a se realiza piesele optice, numite lentile, din care se confecţionează sistemele
optice. Două medii cu indici de refracţie diferiţi, separate printr-o suprafaţă sferică, este
sistemul optic cel mai simplu. Acest ansamblu legat de aceasta suprafaţă sferică ia numire de
dioptru sferic. El se caracterizează prin: - raza dioptrului r – raza suprafeţei sferice (fig 3.1); -
centrul dioptrului C – centrul suprafeţei sferice – vîrful VC – dreapta care uneşte vîrful
dioptrului V cu centrul dioptrului C; - indicii de refracţie n şi n’ ai celor două medii omogene
şi izotrope care sînt despărţite prin suprafaţa sferică S a dioptrului. Sistemele optice mai
complicate sînt formate din mai mulţi dioptri sferici. Cînd r = ∞, dioptrul feric devine un
dioptru plan.

A fost necesară introducerea unor anumite notaţii, pentru a se stabili în mod sigur locul
şi caracteristicile imaginii obţinute. La un dioptru sferic (fig 3.2) vom distinge spaţiul obiect,
spaţiul unde se găseşte obiectul, considerat în mod convenţional ca fiind situat la stînga
suprafeţei dioptrului şi spaţiul imagine – în cazul formării imaginii reale în dreapta suprafeţei
dioptrului. Sensul de propagare al luminii incidente se ia de la stînga la dreapta. Spaţiul obiect
notat cu 1 are indice de refracţie n1, spaţiul imagine este 1’ şi are indicile de refracţie n1’.
Suprafaţa sferică a dioptrului 1 se notează cu S1, vîrful cu V1, centrul cu C1. Lungimile se
socotesc faţă de vîrful dioptrului V1 sau de la punctele de pe suprafaţa dioptrului. Ele au sens
pozitiv dacă sensul lor coincide cu sensul de propagare a luminii prin dioptrul sferic.
Lungimile a căror direcţie este perpendiculară pe axa optică au sensul plus cînd sînt îndreptate
în sensul desenului şi minus în sensul invers. Astfel raza dioptrului este V1C1=+r1=M1C1.
Punctul obiect O1 are imaginea sa în punctul inagine O1’. Distanţa obiectului faţă de dioptru
este V1O1=-s1; distanţa imaginii faţă de dioptru este V1O1’=+s1’. Raza incidentă M1O1

(FIG 3.2)))))))

are lungimea –p1. Raza refractată este M1O1’+p1’. Punctul M1 se găseşte la dinstanţa
N1M1=+h1 de axa optică. Punctul N1 se găseşte la distanţa V1N1=g1 de vîrful V1 al dioptrului.
Lungimea obiectului, socotit ca un segment de dreaptă OA, aşezat normal pe axa optică este
O1A1=+y1. Lungimea imaginii O1A1=-y1.

Formulele fundamentale ale dioptrului sferic în aproximaţia

GAUSS.
Fie O1 un punct obiect pe axa optică a dioptrului S1 (fig 3.3). Raza O1V1 coincide cu
axa optică, este normala la suprafaţa dioptrului şi se propagă mai departe în prelungire după
V1O1. O altă rază O1M1 care face un unghi – theta1 cu axa optică se va refracta în punctul M1
după raza M1O1’ şi în O1’ va forma imaginea lui O1, locul de întretăiere a celor 2 raze
refractate.

(FIG 3.3)))

În treiunghiurile O1C1M1 şi O1’C1M1 vom avea relaţiile:

-s1+(+r1)-p1=sin(-i1)sin(+φ1)=-sini1+sinφ1 şi +s1'-(+r1)+p1'=-sini1'+sinφ1
 Ţinînd seama de aproximaţia lui Gauss, pentru +h1 mic avem: -p1≈-s1 şi +p1’≈+s1’.
Făcînd raportul relaţiilor de mai sus se obţine:

(-s1+r1)-s1*+s1'(+s1-r1) sini1sini1'=n1'n1

Deoarece avem intervalul n1sini1=n1’sini1’ .

Vom avea apoi:

n1[1r1 - 1s1] = n1’[1r1 - 1s1'] = Q

Q ia numirea de invariantul lui Abbe. Din intervalul lui Abbe se obţine relaţia care ne
dă poziţiile punctelor conjugate O1 şi O1’:

n1s1 + n1's1' = n1'-n1r1 .

Expresia (n1’-n1)/r1=Φ1 se notează cu Φ1 şi este o constantă dioptrului, numită şi

puterea de refracţie a dioptrului. În cazul particular cînd punctul obiect O1 se găseşte la
infinit, -s1=-∞, adică fasciculul de raze care cade pe dioptru este un fascicul de raze paralele
cu axa optică (fig 3.4), atunci relaţia punctelor conjugate devine n1’/s1’= Φ1=1/f1 şi razele se
strîng într-un punct F1’ numit focarul imagine al dioptrului, a cărui poziţie este dată de
s1’=n1f1 unde f1 ia numire de distanţa focală a dioptrului, iar s1’ în acest caz ia numirea de
frontifocala imagine.

((((((((((((((FIG 3.4))))))))))))))))))

Invers, fasciculul de raze paralele paraxiale, care vin din spaţiul imagine, este
strîns în focarul obiect F1, a cărui poziţie este dată de frontifocala obiect –s1’, obţinută din
relaţia punctelor conjugate: -s1=n1f1. După cum se vede din relaţiile de mai sus distanţa focală
f1=r1/(n1’-n1) este o mărime constantă care caracterizează dioptrul sferic S1.

Putem obţine o realţie care stabileşte poziţia punctelor conjugate şi în guncţie de

unghiurile -σ1 şi +σ1’ astfel: deoarece g1 este mult mai mare ca s1 şi g1 este mult mai mare ca
s1', atunci în aproximaţia lui Gauss vom avea: (+h1)/(-s1)=-σ1 şi (+h1)/(+s1')= +σ1 şi prin relaţia
punctelor conjugate prin înmulţirea cu h1 vom obţine relaţia:

(((((((((((((((relaţia))))))))))))
 Formulele lui Newton
În loc de a lucra cu distanţele -s1 şi +s1', -s2 şi +s2' etc. de multe ori este mai comod de a
determina poziţiile punctelor conjugate faţă de focarul din spaţiul obiect, F, şi cel din spaţiul
imagine F'.

Astfel, în cazul a doi dioptri sferici colexiali S1 şi S2, raza A1M1, paralela cu axa optică
V1V2, va trece prin focarul imagine F', formînd cu axa optică unghi +σ2’: vom avea în acest
caz +σ2’=+h1/n2f1-2, deoarece -σ1=0. Pentru raza A2'M2' care vine din spaţiul imagine şi
pătrunde în spaţiul obiect şi care trece prin focarul F, deoarece este paralelă cu axa optică
V1V2, vom avea unghiul +σ1 dat de relaţia: σ1=-h1/n1f1-2, deoarece σ2’=0. Din figură se vede că
+h1=+y şi -h2=-y' şi de asemenea ţinînd seama de aproximaţia lui Gauss, avem:(+y)/(-z)=tg
σ1≈ σ1 şi (-y')/(+z')≈σ2’=σ2’ unde z şi z' am notat distanţele obiect-focarul obiect, respectiv
imagine-focarul imagine. Vom avea:

((((((((((((((((((figura3.8))))))))))))))))))

formule

Egalînd cele două expresii găsite pentru mărimea m', obţinem formula lui Newton:
(z/n1)(z'/n2')=-f pătrat cu indicile 1-2. În cazul a k dioptri colexiali avem relaţia generalizată:

formulă.

Lentile
În optică, lentila este o piesă realizată dintr-un material transparent (sticlă, material
plastic etc.), cu două suprafeţe general curbe, folosită singură sau împreună cu alte piese
similare pentru a concentra sau diverge lumina şi a forma imagini ale obiectelor. Lentilele se
bazează pe fenomenul de refracţie a luminii, adică schimbarea direcţiei de propagare a
acesteia la trecerea dintr-un mediu transparent în altul.
 Tipuri de lentile

Lentilele se pot clasifica după modul în care acţionează asupra razelor de lumină în:

 lentile convergente, care transformă un fascicul paralel într-unul convergent;

 lentile divergente, care transformă un fascicul paralel într-unul divergent.

 După forma lor, lentilele sunt:

 plan-convexe - curbate spre exterior într-o parte şi plane pe cealaltă parte;

 biconvexe - curbate spre exterior pe ambele părţi;

 meniscuri convergente - curbate spre exterior într-o parte şi spre interior pe

cealaltă parte, în aşa fel încît efectul este de a transforma un fascicul paralel
într-unul convergent;

 meniscuri divergente - la fel ca meniscurile convergente, dar efectul este

transformarea unui fascicul paralel într-unul divergent;

 plan-concave - curbate spre interior într-o parte şi plane pe cealaltă parte;

 biconcave - curbate spre interior pe ambele părţi.

 Ca regulă generală, lentilele convergente sînt mai groase la mijloc şi mai subţiri pe
margine, iar cele divergente mai subţiri la mijloc şi mai groase pe margine. Dacă însă lentila
se pune într-un mediu transparent cu indicele de refracţie mai mare decît materialul lentilei,
efectul este cel opus, iar lentila devine divergentă.

Cele mai multe lentile au suprafeţele sferice pentru că această formă se realizează cel
mai uşor, dar pentru anumite aplicaţii sînt necesare suprafeţe asferice, de exemplu în formă de
hiperboloid, elipsoid sau cilindru.

Pentru obţinerea unor imagini de bună calitate adesea lentilele se folosesc în

combinaţii atent calculate, numite lentile compuse. Acestea se folosesc la obiectivele
aparatelor fotografice şi la alte instrumente optice ca microscopul, telescopul, luneta etc.

Elementele unei lentile

O lentilă simplă se compune dintr-un material transparent mărginit de două suprafeţe

şlefuite, în general sferice. Forma lentilei şi caracteristicile materialului determină
proprietăţile optice ale acesteia:

Axa optică este axa de simetrie a lentilei, care trece prin centrele de curbură ale
suprafeţelor ei. Cînd una dintre suprafeţe este plană, axa optică este acea dreaptă
perpendiculară pe suprafaţa plană care trece prin centrul de curbură al celeilalte suprafeţe.

Focarele lentilei sînt acele puncte în care se concentrează (sau din care diverg) razele
de lumină care vin într-un fascicul paralel orientat după axa optică.
 Construcţia imaginii într-o lentilă.

Un punct luminos emite lumină în toate direcţiile. Pentru a obţine grafic imaginea
acestui punct, este suficient să reprezentăm două din următoarele raze:

o rază care trece nedeviată prin centrul optic şi traversează lentila fără să fie deviată;

o rază paralelă cu axa optică principală care, după refracţie, trece prin focarul imagine;

o rază care trecând prin focarul obiect, după refracţie devine paralelă cu axa optică
principală.

În cazul unei lentile convergente, imaginea poate fi:

reală - când obiectul este situat la o distanţă mai mare decât distanţa focală;

virtuală - când obiectul este situat între focar şi lentilă.

În cazul unei lentile divergente, imaginea finală este întotdeauna virtuală.

Prisma optică
Prisma optică este un mediu transparent mărginit de 2 suprafeţe plane, care fac între
ele un unghi diedru.
 Muchia prismei este dreapta după care se intersectează se intersectează suprafeţele
plane.

Unghiul prismei este unghiul dintre suprafeţele plane.

Planul principal este orice plan perpendicular pe muchia prismei.

Vom studia refracţia unei raze luminoase monocromatice într-un plan principal.

Fie A unghiul prismei şi n indecele de refracţie relativ al materialului din care este
construită prisma (de obicei prisma este considerată din sticlă), în raport cu mediul
înconjurător(de obieci aerul).
 O rază de lumină monocromatică SI incidentă pe faţa AB a prismei se refractă în

punctul I, apropiindu-se de normală, conform legii refracţiei:

sin i=n*sin r

Întâlnind faţa AC a prismri, raza de lumină suferă o a doua refracţie în punctul de

'
emergenţă I , îndepărtându-se de normală după legea:

' '
n sin r = sin i

Unghiul dintre direcţia SI a razei incidente şi direcţia I'R a razei emergente se numeşte
unghiul de deviaţie &. Din figură se vede că unghiul & are valoarea:

' ' '

&=i+i -(r+r )=i+i -A

'
Relaţiile matematice determinate permit calcularea unghiului de energenţă i când se
cunoaşte unghiul de incidenţă, unghiul prismei şi indicele de refracţie al acesteia.

 Condiţia de emergenţă

     Stabilim condiţia ca o rază de lumină care pătrunde în prismă să poată ieşi prin faţa AC.
Pentru a fi îndeplinită această cerinţă, trebuie să nu se producă reflexie totală pe faţa AC, când
lumina trece din sticlă în mediul exterior, adică:

r' << l ,

unde l este unghiul limită.

Deoarece A= r + r'  =>  r >> A-l, sau dacă  ,

Ţinând seama de legea refracţiei în I, sin i = n sin r, ultima inegalitate poate fi scrisă sub
forma:

Dacă unghiul de incidență este maxim,     , putem scrie:

Din ultimele două relaţii rezultă:

Conform ultimei relaţii, dacă o prismă este confecţionată dintr-un material transparent cu
indicele de refracţie n ( deci cu l = arcsin 1/n) , atunci orcice rază incidentă pe prismă poate
ieşi din ea, indiferent de unghiul de incidenţă, dacă unghiul prismei A, îndeplineşte condiţia

Dacă prisma are A > 2 arcsin 1/n, toate razele intrate în prismă se vor reflecta total pe faţa
AC.

De exemplu, pentru o sticlă crown, unghiul limită pentru radiaţia galbenă a sodiului este l =
40050' . Pentru ca această radiaţie să poată ieşi din acest material, indiferent de unghiul de

incidenţă, prisma optică trebuie să aibă  .

Deviaţia minimă
      Din relaţia & = i+i' - (r+r') = i+ i' - A se observă că unghiul de deviaţie variază cu unghiul
de incidenţă. Se constată experimental că atunci când unghiul de incidenţă variază în mod
continuu, unghiul de deviaţie variază şi el, luând întotdeauna vlori mai mari decât o anumită
valoare minimă &m. Această valoare minimă se realizează în cazul mersului simetric al
razelor prin prismă, adică în cazul în care i = i ' şi r = r ' şi deci:

&m= 2i -A

Introducând i în relaţia sin i = n sin r se obţine pentru indicele de refracţie al prismei expresia:

Măsurând unghiul de deviaţie minimă   &m al unei prisme şi introducându-l în această

expresie, se piate determina indicele de refracţie al materialului din care reste confecţionată
prisma respectivă.